DEPORTĂRILE ÎN BĂRĂGAN – gulagul românesc, experiment de inspirație sovietică

Galerie

Publicat pe de

„dușmanii poporului muncitor” deportați in Bărăgan, 18 iunie 1951

18 iunie 1951

CAUZELE DEPORTĂRILOR ÎN BĂRĂGAN

Pe fondul deteriorării relațiilor dintre URSS și Iugoslavia – exclusă, în 1948, din Comintern datorită politicii independente și liberale promovate de Tito – toate ţările comuniste din Blocul Estic au aplicat aceeași regulă: a condamnării oricăror practici, tendințe și orientări „titoiste”.

România, subordonată indicațiilor de la Kremlin, nu a făcut excepție, iar granița dintre cele două țări a fost declarată de guvernul stalinist de la București zonă „sensibilă”, pe considerentul că populația situată in vecinătatea frontierei, atât prin componenţa etnică, cât și prin cea socială, era pasibilă de contaminare cu „erezia” iugoslavă

Pentru a elimina acest „factor ridicat de risc”, conducerea de partid și de stat a trecut la „securizarea granițelor” – astfel, s-a decis ca anumite categorii de locuitori aflați pe o rază de aproximativ 25 km., începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparținând actualelor județe Timiș, Caraș-Severin şi Mehedinți, să fie „dislocate” în Bărăgan.

Pe de altă parte, după acapararea puterii și transformarea României într-o „veritabilă democrație” populară, după modelul sovietic, asaltul împotriva țăranilor înstăriți a devenit prioritar.

În acest sens, in septembrie 1948, liderul suprem al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, remarca:

„După reforma agrară care a expropriat clasa moșierilor, s-a mai menținut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporție de masă.”

În consecință, categoriile vizate pentru deportare vor include și aceste „elemente dușmănoase” regimului.

În plus, este emis decretul nr. 83/1949 care naționalizează și „proprietățile moșierești nedivizate în urma reformei agrare din 1945.”

OPERAȚIUNEA „DISLOCAREA”

După Duminica Rusaliilor, în noaptea de 17/18 iunie 1951, și în zorii zilei de 18 iunie, în sute de localități din Banat și din sud-vestul Olteniei, circa 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliție și pompieri, însoțiți in unele situații și de civili, i-au somat pe localnici să-și strângă lucrurile și să-și părăsească imediat locuințele.

Forțele staționate în localitățile indicate trebuiau sa execute acțiunea urgent, aceasta fiind prevazuta să se încheie în cel mult 48 de ore.

În acest scop, au fost stabilite 12 raioane, dintre care șapte în Banat (Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj) şi cinci în Oltenia (Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju Mare şi Pleniţa).

Operațiunea de „dislocare” a fost condusă de o comisie ministerială, prezidată de Gheorghe Pintilie, ministrul adjunct al Afacerilor Interne.

Aproape 44.000 mii de persoane, români, basarabeni, bucovineni, macedoneni si germani (unii dintre ei abia întorși din prima deportare în URSS), sârbi și alte naționalități, au fost obligați să-și părăsească gospodăriile cu destinația stepa Bărăganului.

Cu trei zile înaintea declanșării operațiunii, M.A.I. emitea trupelor de grăniceri „ordinul de intrare în dispozitiv” și închiderea totală a frontierei. M.A.I. făcea şi instructajul echipelor care urmau să se ocupe direct de efectuarea dislocărilor şi de inventarierea şi „conservarea bunurilor cumpărate şi rămase de la cei dislocați.”

În acest scop, la regionala P.M.R. din Timişoara au fost convocaţi „toţi activiştii regionalei de partid şi câţiva membri de partid din întreprinderi şi instituţii”, cărora primul secretar Isac Martin şi activistul din comitetul central Feliceanu le-au făcut „un instructaj” pentru „acțiunea ce urma să fie aplicată”. (3)

Dintr-un Raport informativ din 2 iulie 1951 „despre felul cum a decurs acțiunea de mutare a elementelor dușmănoase din zona de frontieră a Iugoslaviei” reieșea că „din data când a fost comunicat scopul acțiunii, n-a mai avut voie nimeni să părăsească sediul regionalei de partid, pentru a putea păstra conspirativitatea acțiunii.”

„După ce s-a făcut repartizarea” – consemnează Raportul -„tovarășii delegați” au plecat „în comuna sau satul unde a fost numit (sic!) din partea regionalei de partid, fiindui (sic!) pus la dispoziție un camion, hrană rece, precum și 1000 lei.” (3)

Deportările din 18 iunie 1951 nu au constituit un precedent în istoria postbelică a României. În ianuarie 1945, la cererea sovieticilor, 70.000 de persoane, majoritatea de etnie germana, au fost deportate în URSS.

O acțiune similara de inspirație sovietică, a avut la bază H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care împuternicea Ministerul Afacerilor Interne în problema stabilirii domiciliului obligatoriu (DO) pentru unele categorii de persoane.

În completare, conform H.C.M. nr. 326 din 1951, M.A.I a emis și decizia nr. 200 (ambele secrete), care extindea măsura de „dislocare” și fixarea domiciliului obligatoriu inclusiv asupra altor categorii de persoane, suspectate de „activitate dușmănoasă”.

SUB CERUL LIBER, ÎN „SIBERIA” ROMÂNIEI

Îmbarcați de-a valma, tineri, bătrâni, femei (chiar și gravide), bărbați și copii, în vagoane destinate transportului de vite, la capătul unui „drum […] de două săptămâni, zăvorâți în vagoane de animale, deportații au fost depuși în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deșertului de stepă.”

Lăsați sub cerul liber, pe câmp, departe de orice așezare, cu puținele lucruri aduse de acasă, aceștia și-au încropit, cum au putut – pe terenurile parcelate pe loturi, marcate cu țăruși numerotați, pentru fiecare familie.- un adăpost, cu materialele precare puse la dispoziție de autorități. Initial, au fost doar niște „bordeie sub pământ”; cu vremea, unii din ei au reușit să își ridice case din chirpici.

18 LOCALITĂȚI NOI

Aşa au luat ființă în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, 18 localități noi, (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954): Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești) – toate întemeiate de deportați:

Viaţa deportaților în cei cinci ani de exil în Bărăgan a fost o luptă zilnică pentru supraviețuire, sub supraveghere, in regim de restricție.

Munca pentru clădirea locuințelor, procurarea apei, a hranei sau cultivarea pământului, lipsa îngrijirilor medicale și interdicțiile de mișcare impuse, care nu permiteau deportaților să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 km (chiar și aşa, acest lucru era posibil numai cu aprobarea prealabila a organelor de Miliție), au fost amplificate de frica de a vorbi și de a gândi.

Pentru a ține situația sub control, Securitatea a desfășurat o amplă operațiune de recrutare a informatorilor din rândul deportaților, ulterior și a foștilor deținuți politic, trimiși în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. Toți erau permanent confruntați cu teama și suspiciunea că oricine putea divulga informații care le-ar fi provocat noi suferințe.

Condițiile dure de trai, coroborate cu igiena precară și o asistenţă sanitară ineficientă, au dus la peste 1.600 decese, din care mai mult de 10% înregistrate în rândul copiilor.

LEGISLAȚIA EXILULUI

Un alt act normativ, H.C.M nr. 337 / 11 martie 1954, a asigurat continuitatea obligativității deportaților de a trăi în exil, autorizând M.A.I. să fixeze domiciliu obligatoriu acelor deținuți politici asupra cărora, după eliberarea din închisori sau coloniile de muncă(2), plana suspiciunea de a nu fi fost pe deplin „reeducați”, considerați deci un „pericol pentru securitatea statului”. Internarea prevedea o durată cuprinsă între 6 luni și 5 ani.

În decembrie 1955, Consiliul de Miniștri a ridicat restricțiile domiciliare pentru majoritatea persoanelor din categoria prevăzută în ordinul nr. 200/1951 (cei din zona frontierei de vest).

În 1956, cei mai mulți deportați se întorceau acasă dar, în majoritatea cazurilor, aceștia nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedați cu cinci ani înainte. In mare parte, și-au regăsit fostele locuințe devastate sau ocupate de „ștabi”.

Pe parcursul întregii perioade comuniste, foștii deportați în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul dramelor suferite, tratați ca niște paria ai „societății socialiste multilateral dezvoltate”.

| Citește și:

„DUȘMANII POPORULUI MUNCITOR”
INCIDENTE PETRECUTE IN TIMPUL OPERAȚIUNII „DISLOCAREA”
„PROGRAMUL DEPORTĂRILOR IN BĂRĂGAN NU S-A REALIZAT CONFORM PLANULUI” !
BUNURILE DEPORTAȚILOR IN BĂRĂGAN
„CAPRA, PATUL ȘI DULAPUL”
Bibliografie:
(1) Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Drama dislocaţilor, în Magazin istoric, nr. 5/1994, p. 52.
(2) După eliberare, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“ care, deși își executaseră anii de condamnare, erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. După grațierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul arat.
(3) William Totok, op. cit., p. 80-82
Romulus Rusan (coordonator), Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Fundația Academia Civică, 2011.
Smaranda Vultur, Istorie trăită-istorie povestită: deportarea în Bărăgan: 1951-1956, Editura Amarcord, 1997.
Consiliul Securități Statului, Serviciul „C”, Notă de studiu Nr. 00880015/14 decembrie 1967:
Constantin Petre, IICCMER