CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979

Notă editorială

În august 1979, Agenția Centrală de Informații a publicat o serie de rapoarte care evaluau intențiile sovietice în ceea ce privește Afganistanul și poziția tot mai precară a guvernului afgan. Fără a prezice cu certitudine prăbușirea, în cele din urmă ,a regimului Taraki-Amin, și intervenția militară ulterioară a Uniunii Sovietice, rapoartele serviciilor de informații au remarcat două tendințe fundamentale și interdependente: guvernul afgan era tot mai slăbit în fața insurgenților rebeli în continuă creștere și, ca răspuns, URSS își intensifica în mod constant eforturile de echipare și instruire a armatei afgane, în încercarea de a limita și, în cele din urmă, de a învinge insurgenții.

În memorandumul de informare SR M 79-10094, din 1 august, ramura asiatică a Diviziei de analiză regională a remarcat faptul că controlul asupra Afganistanului era efectiv divizat: „Forțele antiguvernamentale controlează cea mai mare parte a zonelor rurale, în timp ce armata afgană controlează orașele și drumurile principale”.

Mai mult, aria controlului nu era neapărat statică; armata afgană, se menționa în memorandum, se confrunta cu rate ridicate de pierderi și dezertări – o problemă de forță de muncă exacerbată de epurările politice ale ofițerilor de teren, din anul precedent. Forțele aeriene afgane sufereau de „lipsă acută de piloți calificați și de tehnicieni de întreținere”. Memorandumul observa, de asemenea, că prezența armatei sovietice în Afganistan ” a crescut de mai mult de două ori” de la venirea la putere a lui Taraki în 1978. Consilierii militari sovietici numărau între 1.000 și 2.000 de persoane și, potrivit unui raport de teren al șefului de post din Kabul, din 31 iulie, consilierii sovietici „au preluat practic comanda” unităților militare afgane la care au fost repartizați. Mai mult, sovieticii au extins livrările militare către Afganistan, inclusiv creșterea transporturilor de tancuri, artilerie și [Page 163]muniție. (Agenția Centrală de Informații, Direcția de Informații, Biroul de Servicii de Sprijin, Job 81T00031R: Dosare de producție, Caseta 1, Forțele militare din Afganistan) Raportul șefului de post se află în Departamentul Apărării, Colecția Războiul din Afganistan, Caseta 7, URSS în Afganistan (iulie 79)

Într-un memorandum de informații al CIA din 2 august, intitulat „URSS-Afganistan: Cazul intervenției militare sovietice”, Biroul de analiză politică (OPA) a oferit o prezentare generală a factorilor care ar putea determina conducerea sovietică să trimită trupe în Afganistan. Având în vedere tendințele observate în memorandumul din 1 august (de mai sus) și faptul că președintele Taraki și prim-ministrul Amin au făcut deja apel la Moscova „pentru o implicare militară mai directă”, memorandumul afirma că „ar exista argumente puternice pentru acei lideri sovietici înclinați spre măsuri mai energice pentru a împiedica venirea la putere a unui guvern antisovietic pe flancul lor sudic”. Memorandumul a remarcat ramificațiile strategice și psihologice pe care „pierderea” Afganistanului le-ar avea pentru Uniunea Sovietică, mai ales în lumina recentei sale incapacități de a împiedica invazia chineză în Vietnam. În plus, cei care pledau pentru intervenție ar putea considera că obligațiile politice și economice ale unei astfel de operațiuni ar putea fi gestionate, având în vedere apropierea Afganistanului de Uniunea Sovietică și faptul că vecinii Afganistanului, Iranul și Pakistanul, erau deja antisovietici. OPA a continuat să prezinte o serie de evenimente care ar fi putut duce la o intervenție sovietică. Printre acestea se numărau: operațiuni de recuperare a personalului sovietic, a cărui prezență numeroasă constituia deja o formă de intervenție militară; violențe tribale care implicau grupuri de naționalități de o parte și de alta a frontierei sovieto-afgane; „creșterea semnificativă a asistenței din partea unor terți” pentru rebeli din țări precum Pakistan sau Iran; și o „amenințare serioasă” a rebelilor de a cuceri o zonă urbană importantă, precum Kabul. Memorandumul se încheia cu o evaluare a diferitelor grade de intensitate pe care le-ar putea avea o intervenție sovietică, de la operațiuni limitate care implicau raiduri aeriene și unități de tancuri care asigurau securitatea frontierei sovieto-afgane, până la o „intervenție cu drepturi depline” care necesita ocuparea militară a unor zone strategice din întreaga țară. Potrivit memorandumului, această ultimă opțiune ar fi reprezentat un „ultim efort sovietic” pentru a împiedica căderea guvernului afgan și ar fi fost complicată de relieful accidentat al Afganistanului și de o populație islamică care ar fi manifestat o „opoziție intensă” față de ocupație. (Agenția Centrală de Informații, Dosarele Consiliului Național de Informații, Job 93T01324R, Box 4, Afganistan)

Într-o analiză mai detaliată a poziției și mobilității forțelor militare sovietice în cazul unei invazii iminente, [nume nedeclasificat], șeful Secției URSS/EE, a notat în memorandumul de informații SR M 79-10100, din 7 august, că consilierii militari sovietici staționați în prezent în Afganistan nu puteau, în formația lor actuală, „să conducă nicio operațiune unilaterală semnificativă”, deoarece erau slab echipați și dispersați între toate componentele armatei afgane. Intervenția militară sovietică ar necesita un aflux de trupe din interiorul teritoriului sovietic, cele mai apropiate unități fiind localizate în Districtul Militar Turkestan, care adăpostea 45.000 de soldați, cu încă 50.000 de rezerviști care puteau fi chemați, în termen de o săptămână, pentru a ridica Districtul la nivelul efectivelor de război. Alte șase divizii se aflau în Districtul Militar din Asia Centrală, dar, conform pronosticului memorandumului, conducerea sovietică ar fi fost probabil reticentă în redistribuirea acestor trupe „de teama slăbirii poziției lor vizavi de China”. Un aflux mai rapid de trupe ar fi putut fi realizat cu ajutorul diviziilor aeropurtate ale armatei sovietice. Transportul aerian al „unei singure divizii aeropurtate complete și al unităților sale de sprijin ar solicita însă foarte mult capacitatea flotei militare sovietice de transport”, notează memorandumul, și era puțin probabil ca orice transport aerian de trupe să fie executat fără „o eventuală conectare a forțelor terestre”. (Agenția Centrală de Informații, Direcția de Informații, Biroul de Servicii de Sprijin, Job 81T00031R: Dosare de producție, Caseta 1, Forțele militare sovietice din Afganistan și din apropierea acestuia)

Într-un memorandum redactat la 10 august, directorul Statului Major pentru Avertizări Strategice, Douglas MacEachin, i-a furnizat ofițerului național de informații pentru avertizări trei cursuri de acțiune, pe care sovieticii le-ar alege, probabil, în ceea ce privește Afganistanul:

„a. Continuarea cursului actual de furnizare de sprijin material, consilieri și tehnicieni, dar abținerea de la angajarea de unități de luptă sovietice (posibil, continuând, în același timp, să caute o soluție politică).

„b. Angajarea unui număr limitat de forțe de luptă sovietice, suficient pentru a asigura cel puțin securitatea Kabulului și a zonei sale imediate și, poate, a altor câteva centre-cheie.

„c. Angajarea unor mari forțe de luptă cu scopul de a provoca înfrângeri militare majore forțelor insurgente și de a recuceri o mare parte din teritoriul aflat acum în mâinile rebelilor.”

Vorbind în numele „majorității celorlalți analiști ai comunității”, MacEachin afirma că cea de-a treia opțiune era cea mai puțin convenabilă pentru sovietici, având în vedere provocările militare și politice pe care le-ar crea. În schimb, MacEachin sublinia, ca fiind ceea ce el considera o ” puternică probabilitate”, că sovieticii vor întreprinde opțiunea b, si asta, probabil, în viitorul apropiat”.MacEachin a argumentat că „URSS se confruntă cu probabilitatea de a fi forțată să își evacueze misiunea din Afganistan”, un eveniment pe care sovieticii l-ar considera mai rău decât orice alte costuri asociate unei intervenții militare limitate.MacEachin a văzut premisele unei capcane: „odată ce au început să își mărească miza militară, sovieticii se vor trezi probabil atrași într-o operațiune mai amplă, în ciuda oricărei hotărâri pe care ar putea-o avea de a o evita”.

Deși MacEachin a precizat că comunitatea de informații nu avea [Page 165]nici o „dovadă concretă” că sovieticii se hotărâseră deja asupra unei intervenții chiar și limitate, dovezile erau, în opinia sa, suficient de puternice pentru a emite un memorandum de alertă, un vehicul prin care comunitatea de informații intenționa să avertizeze factorii de decizie politică înainte de o intervenție, mai degrabă decât un raport asupra unui fapt împlinit.

MacEachin și-a bazat punctul de vedere pe faptul că poziția militară sovietică în Afganistan „a mers deja atât de departe pe cât se putea merge fără o acțiune directă a unităților de luptă sovietice” și că sovieticii considerau că o anumită formă de intervenție, fără de care regimul Taraki ar fi căzut, era opțiunea „cea mai puțin dăunătoare”. (Central Intelligence Agency, National Intelligence Council Files, Job 93T01324R, Box 4, Afghanistan)

Un memorandum mai bine conturat istoric, redactat la 10 august de H.C. Cochran de la Strategic Warning Staff al CIA, a analizat alegerile cu care se confruntă Uniunea Sovietică în lumina politicii sovietice față de Afganistan încă din perioada țaristă. Interesul de lungă durată al Rusiei de a exercita controlul în Afganistan, împreună cu proximitatea acestuia față de teritoriul sovietic și revoluția socialistă din aprilie 1978, au făcut din Afganistan un „caz special” în mintea liderilor sovietici, care au plasat prioritatea acestuia cu mult deasupra importanței pe care o acordau susținerii „mișcărilor de eliberare” în alte părți ale lumii a treia.

Împreună, acești factori „ar părea să excludă opțiunea teoretică a retragerii sovietice și a reducerii pierderilor”, în special pentru că liderii sovietici credeau că un guvern succesor al regimului Taraki va fi în mod inevitabil compus din „contrarevoluționari” musulmani, aliați cu Iranul și Pakistanul și ostili Uniunii Sovietice.

Cochran a argumentat că, din perspectiva Moscovei, situația prezenta atât o miza ridicata, cât și lipsa unor opțiuni satisfăcătoare cu risc scăzut, punând „Moscova în fața uneia dintre cele mai dificile decizii de politică externă de la criza rachetelor cubaneze încoace”.

Mai mult, memorandumul observa că ezitarea manifestată de Uniunea Sovietică în politica sa față de Afganistan în ultimele câteva luni a reprezentat „o recunoaștere întârziată a faptului că URSS a calculat greșit puterea forțelor care se opun regimului Taraki”.

Cochran a concluzionat remarcând că sovieticii ar putea continua să ia în calcul toate opțiunile, dar că prăbușirea iminentă a regimului Taraki – care, potrivit calculelor lui Cochran, urma să aibă loc până la sfârșitul lunii – ar fi împiedicat efectiv orice opțiune non-militară pe care sovieticii ar fi luat-o în considerare, indiferent de consecințele diplomatice și economice. (Agenția Centrală de Informații, Dosarele Consiliului Național de Informații, Job 93T01324R, Box 4, Afganistan)

Biroul de Analiză Politică și Filiala Sovietică a Diviziei de Analiză Regională au elaborat fiecare câte un memorandum cu privire la opțiunile sovietice în Afganistan, datat 17 august.

Memorandumul OPA, PA M 79-10378C, menționa că, în ciuda succeselor semnificative obținute până atunci de grupurile de insurgenți, capacitatea lor de a contesta guvernul afgan a rămas limitată: rebelii „nu au fost în măsură să cucerească și să dețină niciun oraș important”; ei nu aveau mijloace de procurare a armelor în afară de „traficanții de arme” din Pakistan și de ceea ce puteau captura de la armata afgană; iar grupurile de rebeli erau conduse mai mult de dorința provincială de a elimina din teritoriul lor influența guvernului, decât de un efort unificat, la nivelul întregii țări, de a răsturna regimul de la Kabul.

Cu toate acestea, nota memorandumul, aceste limitări nu însemnau că guvernul afgan va putea supraviețui insurecției, iar în ultimele luni eforturile politice sovietice de a tempera antipatia față de guvernul Taraki-Amin au eșuat în mare parte: Taraki și Amin refuzau în continuare să își lărgească baza politică; membrii de frunte ai facțiunii parchamiste erau arestați; iar regimul a rămas implacabil ostil față de Pakistan, în ciuda încercărilor Uniunii Sovietice de a atenua tensiunile dintre cele două țări.

În plus, memorandumul menționa că, deși sovieticii „ar trebui să aibă suficiente resurse pentru a da o lovitură de stat”, nu era clar pentru ei ce fel de guvern succesor ar fi de preferat pentru interesele lor și, prin urmare, „probabil că nu văd nicio alternativă în prezent la încercarea de a se lupta cu Taraki și Amin, chiar dacă această opțiune va necesita aproape sigur o implicare militară sovietică și mai mare în Afganistan”. (Agenția Centrală de Informații, Direcția de Informații, Biroul de Servicii de Sprijin, Job 82T00267R: Dosare de producție, Caseta 1, Situația din Afganistan și opțiunile sovietice)

Cel de-al doilea memorandum, SR M 79-10109J, se baza pe ideea lui Douglas MacEachin potrivit căreia, din toate punctele de vedere, intervenția militară sovietică în Afganistan era deja în curs de desfășurare. Conform rapoartelor serviciilor de informații, nota memorandumul, consilierii sovietici: au însoțit patrulele afgane la granița cu Pakistanul; au operat tancuri în luptele împotriva rebelilor din provinciile estice; au coordonat planurile de apărare ale marilor orașe afgane; și ar putea pilota elicoptere în operațiunile anti-insurecție. Diferitele opțiuni de care dispuneau sovieticii pentru a-și intensifica prezența militară în Afganistan variau de la creșteri graduale ale consilierilor sovietici până la desfășurarea pe scară largă a forțelor terestre și aeriene. Memorandumul se încheia cu afirmația că liderii sovietici „aproape cu siguranță nu cred” că orice altceva în afară de „cele mai masive opțiuni de intervenție” ar asigura că guvernul afgan nu va fi depășit de forțele rebele. (Agenția Centrală de Informații, Dosarele Consiliului Național de Informații, Job 93T01324R, Box 4, Afganistan)

La 20 august, Biroul de Analiză Politică a emis memorandumul PA M 79-1038C, care ridica multe dintre aceleași puncte menționate în memorandumurile anterioare, dar susținea că o operațiune militară la scară largă nu era încă o concluzie inevitabilă, contrar analizei lui Cochran. Acesta remarca posibilitatea ca operațiunile militare directe din ce în ce mai intense să provoace dezertări pe scară largă din armata afgană către forțele rebele, ceea ce, la rândul său, ar necesita o intervenție militară la scară largă. În timp ce „nu există nicio îndoială că sovieticii ar putea instala un regim ales de ei cu o intervenție militară masivă”, susținea memorandumul, o armată afgană eviscerată ar necesita un angajament „nelimitat” de divizii de forțe terestre regulate. Astfel, „vedem puține semne că sovieticii sunt atât de atașați de un regim de stânga în Afganistan încât să întreprindă o operațiune de o asemenea amploare”. Faptul că nu doresc să eticheteze acest regim ca fiind comunist atunci când liderii săi se consideră în mod clar ca atare și disponibilitatea lor de a discuta cu figuri necomuniste din vechile regimuri despre participarea la un nou guvern sugerează că sunt de mult timp conștienți de posibilitatea ca experimentul de stânga din Afganistan să eșueze”. (Consiliul Național de Securitate, dosarele de informații ale administrației Carter, caseta I-047, Afganistan: 15 februarie 1979-22 august 1979)

Într-un memorandum adresat lui Arnold L. Horelick, NIO pentru URSS-EE, NIO pentru forțele convenționale a adăugat o dimensiune militară la considerațiile sovietice presupuse care ar putea să îndepărteze o intervenție militară la scară largă în Afganistan: o astfel de operațiune „pare să necesite întreprinderi, cu totul diferite de atacurile masive cu blindate împotriva unor obiective clar definite, care au fost până acum punctul forte al sovieticilor. Cucerirea Kabulului nu oferă o finalitate, precum cea a Berlinului, Budapestei sau Praga. Consilierii sovietici cu armata afgană au lucrat suficient de mult timp pentru a raporta frustrările și costurile încercării de a scoate insurgenții cu voință de pe dealuri și pentru a evalua pentru Moscova efemerele calități de luptă ale aliaților lor afgani.” Chiar și în cazul în care un „regim antisovietic ar prelua puterea” în Afganistan, ceea ce ar putea obliga la o astfel de intervenție, ar fi puțin probabil ca planificatorii sovietici „să aibă în vedere o lovitură rapidă (pe scară largă) precum cele din Ungaria și Cehoslovacia – nu ar fi avut nimic împotriva căruia să lovească; nu ar fi avut nicio asigurare că, după ce ar fi lovit, s-ar fi produs vreo schimbare politică sau militară decisivă în situația de securitate internă; și nu ar fi existat nicio amenințare de contra-intervenție externă care să prevină”. În schimb, susținea memorandumul, sovieticii vor recurge „la strategia clasică de contra-gherilă, la capturarea Kabulului și a altor centre care ar constitui o politică afgană minimă controlată de sovietici, la crearea unui regim afgan „legitim” și la reducerea armatei afgane”. (Central Intelligence Agency, National Intelligence Council Files, Job 81B00080R, Box 11, NI IIM 79-100225, [numărul cablogramei nu a fost declasificat] 28 sept. 79, Soviet Options in Afghanistan)

CIA și-a încheiat raportul din august într-o notă echivocă. Cablul de informații [numărul cablului nu a fost declasificat], 27 august, a remarcat provocările cu care se confruntă atât guvernul afgan, cât și insurgenții. Pentru primul, singura evoluție pozitivă a fost un „non-eveniment”, în sensul că „guvernul nu a pierdut controlul asupra niciunei zone urbane majore în cursul lunii”. Cu toate acestea, relata telegrama, tacticile insurgenților deveniseră mai sofisticate, iar forțele guvernamentale se străduiau să controleze zonele urbane majore și rutele de transport care le conectau. Între timp, insurgenții se confruntau cu aceeași problemă care le-a afectat campaniile, încă din 1978: în timp ce guvernul se bucura de loialitatea a doar aproximativ 20% din populație, insurgenții puteau pretinde chiar mai puțin; iar din punct de vedere politic, liderii rebeli nu și-au unificat forțele – un fapt, se observa in telegrama, care reprezenta „o parte din motivul pentru care acest regim supraviețuiește”. Odată cu venirea iernii, a concluzionat telegrama, avantajul s-ar putea muta în favoarea guvernului afgan, care ar putea profita de încetinirea inevitabilă a activității insurgenților pentru a-și consolida sprijinul în rândul populației afgane, dintre care mai mulți „ar putea ajunge să realizeze că chiar și un guvern odios este mai bun decât niciunul”. (Departamentul Apărării, Colecția războiului afgan, caseta 7, URSS în Afganistan (august 79))