Atentatul din Iran, de la Kerman, ar fi fost un „atac sinucigaș” revendicat de ISIS, dar un lider al forțelor paramilitare iraniene acuză că SUA și Israelul se află „în culisele” acestuia

Prima explozie a unui bombardament dublu din Kerman, în sud-estul Iranului, în apropierea mormântului generalului iranian Qassem Soleimani, asasinat pe 3 ianuarie, 2020, de SUA, a fost rezultatul unui „atac sinucigaș”, a informat, agenția oficială de știri a Iranului, IRNA, citând o sursă informată.
Dar un comandant influent al forțelor paramilitare iraniene Basij a declarat că SUA și Israelul „sunt în culisele” bombardamentului, potrivit agenției de presă Tasnim. Continuă lectura →

Noua față a războiului Rusiei în Ucraina: generalul Serghei Surovikin, care a condus bombardamentele siriene

20 octombrie 2022 | Războiul din Ucraina

Începând din 8 octombrie, Serghei Surovikin este generalul care pune în aplicare noua strategie militară a președintelui Vladimir Putin în Ucraina.

Surovikin, poreclit Generalul Armaghedon în presa occidentală, are deja o reputație consolidată de brutalitate – pentru că a bombardat civili în campania Rusiei din Siria.

De asemenea, el a jucat un rol important în crearea Direcției Principale a Poliției Militare ¹, o nouă organizație în cadrul Armatei Ruse, precum și în asasinarea a trei protestatari, la Moscova, în timpul loviturii de stat ² eșuate împotriva lui Mihail Gorbaciov în 1991, care a anunțat căderea Uniunii Sovietice şi a grăbit dispariția URSS.

Generalul Serghei Surovikin (56 de ani) – militar de carieră -, a fost pus la conducerea forțelor rusești din Ucraina la 8 octombrie, după o invazie șovăielnică, cu o serie de retrageri haotice și alte eșecuri încasate de Moscova, în cele aproape opt luni de război.

Sarcina lui este să schimbe curentul după o serie de înfrângeri pe câmpul de luptă care au forțat forțele ruse să se retragă pe mai multe fronturi.

Se pare că este pentru prima dată când Rusia numește oficial un comandant pentru întreaga sa operațiune militară din Ucraina, deși, înainte de Surovikin, au existat informații în presă potrivit cărora postul ar fi fost ocupat de generalul Alexandr Dvornikov.

Surovikin „este foarte cunoscut. Militarii vorbesc mult despre el. Are reputația de a fi un comandant demonic, traumatizat, nemilos”, a declarat pentru AFP un expert militar rus, sub rezerva anonimatului.

Președintele Vladimir „Putin îl adoră”, a mai spus el.

Putin l-a numit la comandă pe Surovikin în urma unui aparent atac cu un camion-capcană asupra podului strategic spre Peninsula Crimeea, care a înfuriat Kremlinul și a creat probleme logistice pentru forțele ruse.

Ulterior, Rusia a răspuns cu un val de lovituri pe teritoriul Ucrainei, despre care Putin a spus că au avut ca scop doborârea infrastructurii energetice și a centrelor de comandă militare ucrainene. Astfel de atacuri au continuat zilnic, ruşii bombardând centralele electrice și alte instalații cu rachete de croazieră și „stoluri” de drone de fabricație iraniană.

Generalul Surovikin nu este, de fapt, nou venit în efortul Rusiei de a devasta Ucraina. Analistul independent Alexandr Khramchikhin a remarcat că Surovikin a anterior condus forțele ruse din sudul Ucrainei, care erau cele care „au reușit cel mai mult”. El a comandat trupe pe frontul din sudul Ucrainei și, cu o zi înainte de începerea războiului, a fost sancționat de Europa pentru influența sa militară și relația sa cu președintele Putin.

Reușita „este singura cerință în situația actuală”, a spus Khramchikhin, în timp ce schimbarea de strategie pe frontul din Ucraina este deja vizibilă. La două zile după nominalizarea lui Surovikin, armata rusă a declanșat un val de atacuri cu rachete și drone asupra țintelor infrastructurii ucrainene, provocând întreruperi de curent și de apă în mai multe orașe. Atentatele au continuat în Ucraina și promit o iarnă grea, oficialii ucraineni îndemnând oamenii să-și limiteze consumul de energie electrică.

Născut pe 11 octombrie, în 1966, la Novosibirsk, generalul Surovikin este un veteran al războaielor recente din Rusia.

El și-a început cariera militară activă în Afganistan, la sfârșitul anilor 1980, în circumstanțe „extrem de nefavorabile” – a declarat, pentru BBC, profesorul de istorie și cultură rusă Peter Waldron -, deoarece sovieticii pierdeau. Acesta sugerează că acest lucru ar fi modelat caracterul și reputația generalului, deoarece a fost implicat în „violențe considerabile” de la bun început.

În 1991, trei persoane au fost ucise în timpul unei ciocniri între vehicule militare și protestatari pro-democrație la Moscova. Potrivit serviciului rusesc al BBC, protestatarii au blocat calea vehiculelor, iar generalul Surovikin, care era la comandă, a dat ordinul de a merge mai departe. Ulterior, toate acuzațiile au fost retrase, pe motiv că Surovikin nu facuse nimic altceva decât să urmeze ordinele primite.

Patru ani mai târziu, în timp ce era student la Academia Militară Frunze, pe care, de altfel, a urmat-o şi Nicolae Ceaușescu, generalul a fost condamnat cu suspendare, pentru că a vândut ilegal un pistol unui coleg de clasă. El a susținut că incidentul i s-a „înscenat”, iar condamnarea i-a fost ulterior ștearsă din cazier.

În 2004, la doar doi ani după ce a absolvit academia militară pentru ofițeri, generalul Surovikin l-ar fi bătut pe unul dintre soldații săi din cauza opiniilor sale politice, spune Institutul pentru Studiul Războiului. Soldatul și-a retras ulterior această plângere.

Ziarul rus pro-guvernamental Kommersant a relatat că, în același an, generalul Surovikin l-a convocat pe unul dintre coloneii săi pentru o mustrare. La câteva momente după întâlnire, soldatul s-a împușcat mortal.

Generalul a participat la conflictele din anii 1990 din Tadjikistan și Cecenia și, mai recent, în Siria, unde Moscova a intervenit în 2015 de partea guvernului președintelui sirian Bashar al-Assad.

În calitate de comandant al unității aerospațiale rusești – deși nu avea nicio experiență în operațiuni aeriene – el a supravegheat distrugerea din aer a unei mari părți din orașul sirian Alep.

Profesorul Waldron spune că intervenția Rusiei în Siria a însemnat bombardamente fără restricții și atacuri asupra țintelor civile. Generalul Surovikin a fost responsabil de acest lucru și era „în mod clar pregătit să folosească orice măsuri necesare”.

În 2017, președintele Putin l-a decorat pe generalul Surovikin cu medalia de Erou al Rusiei – cea mai înaltă distincție a țării – pentru serviciul său în Siria

Charles Lister, director al Programului pentru Siria de la Middle East Institute, a precizat, pentru BBC, că generalul Surovikin are o „atitudine absolut neiertătoare față de inamic” – considerând că combatanții și civilii sunt la fel.

Sub comanda generalului, forțele rusești au fost implicate în acoperirea folosirii agentului neurotoxic sarin, spune Lister. Acestea au asistat la încărcarea acestuia în avioane siriene cu câteva minute înainte de atacul chimic mortal asupra orașului Khan Sheikhoun, în care au murit peste 80 de persoane.

În 2020, Human Rights Watch a declarat că Surovikin se numără printre ofițerii ruși „care ar putea avea responsabilitatea de comandă” pentru încălcări, inclusiv atacuri asupra școlilor și spitalelor.

Reputația lui Surovikin a câștigat respectul celor care caută o linie mai dură în Ucraina. Liderul cecen Ramzan Kadîrov, care a criticat recent armata rusă, s-a declarat „100% mulțumit” de această numire.

Opozantul rus Leonid Volkov spune că Surovikin este un „hoț legendar” care s-a îmbogățit prin tăierile ilegale. „Este un om de afaceri, nu un general”, a scris el pe Twitter.

Surovikin va fi cântărit acum în funcție de capacitatea sa de a inversa eșecurile Rusiei în Ucraina și de a face față problemelor și greșelilor care s-au acumulat de la începutul declanșării invaziei, la 24 februarie.

^

---

[1] Poliția Militară a Rusiei este ramura de aplicare a legii în uniformă a Forțelor Armate Ruse, cunoscută sub numele oficial de Direcția Principală a Poliției Militare și este operată de Ministerul rus al Apărării.

Șeful Poliției Militare este din oficiu Prim-viceministrul Apărării. Actualul șef al poliției militare este generalul colonel Serghei Kuralenko, care l-a înlocuit pe generalul locotenent Vladimir Ivanovsky din februarie 2020.
Poliția militară a armatei asigură o funcție importantă în întregul spectru al operațiunilor armatei ca membru al diviziei de manevre, incendii și efecte. Totodată, oferă expertiză în operațiuni de poliție, de reținere și stabilitate pentru a spori securitatea și a permite mobilitatea. De asemenea, poliția militară a armatei poate fi utilizată în luptă directă, dar și în timp de pace. ^

[2] Tentativa de lovitură de stat sovietică din 1991, sau Lovitura de stat din august, a fost o încercare eșuată a partidului comunist al Uniunii Sovietice de a prelua controlul asupra țării de la Mihail Gorbaciov, la acea dată secretar al Partidului Comunist. 

Liderii loviturii au fost formați din oficiali militari și civili de top, inclusiv vicepreședintele Gennady Ianaiev, care au format împreună aşa-numitul Comitet de stat pentru starea de urgență.

Ei s-au opus programului de reformă al lui Gorbaciov, pe fondul pierderii controlului asupra statelor est-europene. De asemenea, se temeau de Tratatul Noii Uniri al URSS (un proiect care ar fi înlocuit Tratatul de creare a URSS din 1922 pentru a salva și reforma Uniunea Sovietică), care era pe punctul de a fi semnat. Tratatul urma să descentralizeze o mare parte din puterea guvernului sovietic central și să o redistribuie între cele cincisprezece republici ale sale.
O ceremonie de semnare a tratatului de către RSFS Rusă era programată pentru 20 august 1991, dar a fost împiedicată de lovitura de stat din august, cu o zi mai devreme. ^

^

---

Hubertus Knabe: Olaf Scholz – un „idiot util” Kremlinului

Trecutul controversat al cancelarului Olaf Scholz, actualul cancelar al Germaniei, explică comportamentul duplicitar și ezitant al guvernului de la Berlin față de Rusia, după declanșarea războiului din Ucraina, afirmă istoricul Hubertus Knabe. Continuă lectura →

„Lupte grele la Kabul, între forțele sovietice și afgane”, 27 decembrie 1979

Telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat [1]

Kabul, 27 decembrie 1979, 1742Z

8627. Sitrept nr. 1. Subj: Lupte grele izbucnesc între forțele sovietice și afgane la Kabul.

1. În jurul orei 19:30, 27 decembrie, au izbucnit lupte grele în Kabul, implicând unitățile forțelor sovietice aduse în acest oraș în ultimele două zile. Au avut loc confruntări intense la Radio Afganistan (RA) de lângă ambasadă, iar două tancuri au fost doborâte și ard în spatele RA. Forțele sovietice au fost văzute mișcându-se rapid pentru a securiza RA și se pare inițial că au luat prin surprindere unitățile afgane. Cu toate acestea, rămâne neclar dacă toate unitățile militare afgane opun rezistență forțelor sovietice. Au existat semne că luptele ar putea avea loc în interiorul sau în jurul unora dintre bazele militare de la periferia capitalei. Deocamdată nu a existat niciun fel de activitate aeriană deasupra orașului. Afganii au fost văzuți ca prizonieri ai trupelor sovietice la RA. Evaluarea noastră preliminară este că, deși este posibil ca armata afgană să se fi divizat în elemente pro și antisovietice, ca reacție la recenta și masiva operațiune aeriană, este posibil să avem de-a face, de asemenea, cu o încercare sovietică de a răsturna prin forță actualul regim afgan.

2. Suntem în faza a treia de alertă și toți americanii au fost sfătuiți să rămână unde se află în timpul nopții. Nu s-a raportat niciun american rănit în lupte. Misiunea este deservită de un personal redus la un schelet și comunicăm cu comunitatea prin radio. Sistemul telefonic al orașului este mort. Clădirea ambasadei a fost lovită de focuri de armă de calibru mic, dar nu au fost provocate pagube semnificative.

3. În jurul orei 22:15, cineva a intervenit în timpul programului obișnuit al Radio Afganistan și a anunțat că „Amin este terminat, Amin nu a fost bun, noi îi susținem pe toți afganii și pe mullahi”. (“Amin is finished, Amin was no good, we support all Afghans and Mullahs.”). Această transmisiune specială și foarte scurtă nu a fost de înaltă calitate, dar acest lucru ar putea indica faptul că a emanat, de fapt, din clădirea Radio Afganistan de alături, aflată în pericol. Vorbitorul nu s-a identificat și, aparent, nici nu și-a extins mânia asupra partidului sau a revoluției.

4. Nu avem nicio idee despre soarta actuală a lui Hafizullah Amin și nici a susținătorilor săi. Ceea ce este clar este că unitățile sovietice controlează complexul Radio Afganistan, deși este posibil ca acestea să nu controleze în totalitate accesul la toate microfoanele. Muzica de dans a revenit acum pe undele de emisie.

5. Începând cu ora 22:30, luptele s-au potolit în apropierea ambasadei, dar continuă să se audă focuri de armă de la distanță în diferite direcții. Gloanțe trasoare au fost văzute în direcția aeroportului din Kabul, iar în jurul orei 22:00, un avion cu turbopropulsor [garble] a fost auzit deasupra orașului. Nu este sigur că a încercat să aterizeze.

Amstutz

---

[1]Sursa: Carter Library, National Security Affairs, Brzezinski Material, Cables File, Box 1, Afghanistan: 12/27/79. Confidențial; Utilizare oficială limitată; Flash. Trimis pentru informare Niact Immediate la Moscova. De asemenea, trimis pentru informare Imediat la New Delhi, Islamabad, Karachi, CINCPAC (și pentru POLAD) și CINCEUR (și pentru POLAD). Tipărit după o copie primită în Sala de situații a Casei Albe

citește si DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979

ABREVIERI:
Sitrep, situation report; raport de situație
Niact, Night Action; acțiune de noapte
CINCPAC, Commander in Chief, Pacific Command; Comandantul suprem al Comandamentului Pacificului
POLAD, Political Advisor; Consilier politic
CINCEUR, Commander in Chief, European Command; Comandantul suprem al Comandamentului european

Rezumatul concluziilor reuniunii SCC privind mișcările sovietice în Afganistan, 26 decembrie 1979

CIA a informat SCC cu privire la acțiunile militare sovietice din Afganistan din ultimele două zile. Continuă lectura →

„Perspectiva sovietică asupra loviturii de stat din Afganistan”, 6 mai 1978

Telegramă de la Ambasada SUA din Uniunea Sovietică, către Departamentul de Stat. Continuă lectura →

Reagan: „Un mesaj de pace, de bunăvoință și de speranță”, 31 mai 1988

| TOATE DISCURSURILE LUI RONALD REAGAN

In acest discurs, președintele Reagan vorbește despre libertățile din Statele Unite, pe care speră că rușii le vor putea experimenta. El prezintă posibilitățile unor programe de schimburi mai intense, între studenții americani și cei ruși, ale turismului în viitor și schimburilor economice între cele două națiuni. Reagan vorbește, totodată, despre reducerea armelor strategice, retragerea din Afganistan și speranța pentru o viitoare pace în rândul națiunilor africane și încheie discursul cu o sesiune de întrebări și răspunsuri cu profesorii și studenții aflați de față.

[ro] | [eng]

---

31 mai 1988 | Discursul președintelui SUA, Ronald Reagan, la Universitatea de Stat din Moscova

Președintele Reagan: Mulțumesc, domnule rector Logunov, și vreau să vă mulțumesc tuturor pentru această primire foarte călduroasă. Este o mare plăcere să mă aflu aici, la Universitatea de Stat din Moscova, și vreau să vă mulțumesc tuturor pentru că ați venit. Știu că trebuie să fiți foarte ocupați în această săptămână, studiind și susținând examenele finale. Așadar, permiteți-mi să vă spun zhelayu yam uspekha [vă doresc succes]. Nancy nu a putut veni astăzi pentru că este în vizită la Leningrad, despre care mi-a spus că este un oraș foarte frumos, dar și ea vă salută și vă urează tuturor mult noroc.

Permiteți-mi să spun că este, de asemenea, o mare plăcere să am încă o dată această ocazie de a mă adresa direct poporului Uniunii Sovietice. Înainte de a pleca de la Washington, am primit multe scrisori și telegrame sincere prin care mi se cerea să transmit aici un mesaj simplu, eventual, dar și unele dintre cele mai importante chestiuni ale acestui summit: Este un mesaj de pace, de bunăvoință și de speranță pentru o prietenie și o apropiere din ce în ce mai mare între cele două popoare ale noastre.

După cum știți, am venit la Moscova pentru a mă întâlni cu unul dintre cei mai distinși absolvenți ai dumneavoastră. În acest al patrulea summit al nostru, Secretarul General Gorbaciov și cu mine am petrecut multe ore împreună și simt că începem să ne cunoaștem bine. Discuțiile noastre, bineînțeles, s-au axat în principal pe multe dintre problemele importante ale zilei, probleme pe care doresc să le abordez cu dumneavoastră în câteva momente. Dar, mai întâi, vreau să-mi aloc puțin timp pentru a vă vorbi la fel cum aș face-o cu orice alt grup de studenți universitari din Statele Unite. Vreau să vă vorbesc nu doar despre realitățile de astăzi, ci și despre posibilitățile de mâine.

Stând aici, în fața unei picturi murale a revoluției voastre, vreau să vorbesc despre o revoluție foarte diferită care are loc chiar acum, care străbate liniștită lumea fără vărsare de sânge sau conflicte. Efectele sale sunt pașnice, dar vor schimba fundamental lumea noastră, vor spulbera vechile ipoteze și ne vor remodela viețile. Este ușor de subestimat, deoarece nu este însoțită de bannere sau fanfară. A fost numită revoluția tehnologică sau revoluția informațională, iar ca emblemă a acesteia se poate alege micul cip de siliciu, nu mai mare decât o amprentă digitală. Unul dintre aceste cipuri are mai multă putere de calcul decât o cameră plină de calculatoare de tip vechi.

Ca parte a unui program de interschimb, avem acum o expoziție care face turul țării dumneavoastră și care arată cum tehnologia informației ne transformă viața – înlocuind munca manuală cu roboți, prognozând vremea pentru agricultori sau cartografiind codul genetic al ADN-ului pentru cercetătorii din domeniul medical. Aceste microcalculatoare ajută astăzi la proiectarea a orice, de la case la urechi și nave spațiale; ele proiectează chiar și calculatoare mai bune și mai rapide. Ele pot traduce din engleză în rusă, sau le permit orbilor să citească, sau îl ajută pe Michael Jackson să producă, pe un singur sintetizator, sunetele unei întregi orchestre. Conectat de o rețea de sateliți și cabluri de fibră optică, un individ cu un computer de birou și un telefon comandă resurse care nu erau disponibile pentru cele mai mari guverne cu doar câțiva ani în urmă.

Ca o crisalidă, ieșim din economia Revoluției Industriale – o economie limitată și limitată de resursele fizice ale Pământului – pentru a deveni, așa cum și-a intitulat un economist cartea sa, „Economia în gând” („Economy in Mind”), în care imaginația umană nu mai are limite, iar libertatea de a crea este cea mai prețioasă resursă naturală. Gândiți-vă la acel mic cip de calculator. Valoarea sa nu se află în nisipul din care este făcut, ci în arhitectura microscopică proiectată în el de minți umane ingenioase. Sau luați exemplul satelitului care retransmite această emisiune în întreaga lume, care înlocuiește mii de tone de cupru extrase de pe Pământ și turnate în sârmă. În noua economie, invenția umană face din ce în ce mai mult ca resursele fizice să devină perimate. Depășim condițiile materiale ale existenței către o lume în care omul își creează propriul destin. Chiar dacă explorăm cele mai avansate domenii ale științei, ne întoarcem la înțelepciunea milenară a culturii noastre, înțelepciune cuprinsă în cartea Geneza din Biblie: La început era spiritul și din acest spirit a ieșit abundența materială a creației.

Dar progresul nu este predestinat. Cheia este libertatea – libertatea de gândire, libertatea de informare, libertatea de comunicare. Renumitul om de știință, savant și părinte fondator al acestei universități, Mihail Lomonosov, știa acest lucru. „Este de notorietate”, spunea el, „că realizările științei sunt considerabile și rapide, în special odată ce jugul sclaviei este aruncat și înlocuit cu libertatea filosofiei.” Știți, unul dintre primele contacte între țara dumneavoastră și a mea a avut loc între exploratorii ruși și americani. Americanii au fost membri ai ultimei călătorii a lui Cook, într-o expediție care căuta un pasaj arctic; pe insula Unalaska, au dat peste ruși, care i-au primit și, împreună cu locuitorii nativi, au ținut o slujbă de rugăciune pe gheață.

Exploratorii erei moderne sunt antreprenorii, oameni cu viziune, cu puterea de a-și asuma riscuri și cu suficientă încredere pentru a înfrunta necunoscutul. Acești antreprenori și întreprinderile lor mici sunt responsabili pentru aproape toată creșterea economică din Statele Unite. Ei sunt principalii promotori ai revoluției tehnologice. De fapt, una dintre cele mai mari firme de calculatoare personale din Statele Unite a fost înființată de doi studenți, nu mai în vârstă decât tine, în garajul din spatele casei lor. Unii oameni, chiar și în propria mea țară, privesc la această revoltă a experimentelor pe care o reprezintă piața liberă și văd doar risipă. Ce se întâmplă cu toți antreprenorii care eșuează? Ei bine, mulți eșuează, în special cei de succes; adesea de mai multe ori. Și dacă îi întrebați care este secretul succesului lor, vă vor spune că este tot ceea ce au învățat în luptele lor de-a lungul drumului; da, este ceea ce au învățat din eșecuri. La fel ca un atlet în competiție sau un savant în căutarea adevărului, experiența este cel mai mare profesor.

Și de aceea este atât de greu pentru planificatorii guvernamentali, oricât de sofisticați ar fi, să înlocuiască vreodată milioanele de indivizi care muncesc zi și noapte pentru a-și împlini visele. Adevărul este că birocrația este o problemă în întreaga lume. Există o poveste veche despre un oraș – ar putea fi oriunde – cu un birocrat despre care se știe că este un om bun de nimic, dar care, cumva, s-a agățat mereu de putere. Așa că într-o zi, la o ședință a orașului, o femeie în vârstă s-a ridicat și i-a spus: „Există o legendă populară aici, de unde vin eu, care spune că atunci când se naște un copil, un înger coboară din cer și îl sărută pe o parte a corpului. Dacă îngerul îl sărută pe mână, el devine un meșter. Dacă îl sărută pe frunte, devine inteligent și deștept. Iar eu am încercat să-mi dau seama unde te-a sărutat îngerul ca să stai acolo atât de mult timp și să nu faci nimic.” [Râsete]

Vedem cum puterea libertății economice se răspândește în întreaga lume. Locuri precum Republica Coreea, Singapore, Taiwan au intrat în era tehnologică, abia dacă au făcut o pauză în era industrială pe parcurs. Politicile agricole cu taxe reduse din subcontinent înseamnă că, în câțiva ani, India este în prezent un exportator net de alimente. Poate cel mai interesant este vântul schimbării care suflă asupra Republicii Populare Chineze, unde un sfert din populația lumii are acum primul gust al libertății economice. În același timp, dezvoltarea democrației a devenit una dintre cele mai puternice mișcări politice ale epocii noastre. În America Latină, în anii ’70, doar o treime din populație trăia sub un guvern democratic; astăzi, peste 90 la sută din populație trăiește sub un guvern democratic. În Filipine, în Republica Coreea, alegerile libere, contestate și democratice sunt la ordinea zilei. În întreaga lume, piețele libere sunt modelul de creștere. Democrația este standardul după care se măsoară guvernele.

Noi, americanii, nu facem un secret din credința noastră în libertate. De fapt, este un fel de pasiune națională. La fiecare patru ani, poporul american alege un nou Președinte, iar 1988 este unul dintre acești ani. La un moment dat, au existat 13 candidați majori în cele două partide majore, ca să nu mai vorbim de toți ceilalți, inclusiv candidații socialiști și libertarieni – toți încercând să obțină funcția mea. Aproximativ 1.000 de posturi de televiziune locale, 8.500 de posturi de radio și 1.700 de cotidiene – fiecare dintre ele fiind o întreprindere privată, independentă, cu o independență feroce față de guvern – relatează despre candidați, îi interoghează în interviuri și îi aduc împreună pentru dezbateri. În cele din urmă, poporul votează; el decide cine va fi următorul președinte. Dar libertatea nu începe și nu se termină cu alegerile.

Mergeți în orice oraș american, ca să luăm doar un exemplu, și veți vedea zeci de biserici, reprezentând multe credințe diferite – în multe locuri, sinagogi și moschei – și veți vedea familii de orice naționalitate imaginabilă care se închină împreună. Intrați în orice sală de clasă și veți vedea copii care sunt învățați Declarația de Independență, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile – printre care viața, libertatea și căutarea fericirii – pe care niciun guvern nu le poate nega în mod justificat; garanțiile din Constituția lor pentru libertatea de exprimare, libertatea de întrunire și libertatea de religie. Intrați în orice sală de judecată și acolo va prezida un judecător independent, care nu este supus niciunei puteri guvernamentale. Acolo, fiecare acuzat are dreptul la un proces în fața unui juriu format din egalii săi, de obicei 12 bărbați și femei – cetățeni obișnuiți; ei sunt cei care, singurii, cântăresc dovezile și decid asupra vinovăției sau nevinovăției. În această instanță, acuzatul este nevinovat până la proba contrarie, iar cuvântul unui polițist sau al oricărui oficial nu are o valoare juridică mai mare decât cuvântul acuzatului. Mergeți în orice campus universitar și acolo veți găsi o discuție deschisă, uneori aprinsă, despre problemele din societatea americană și despre ceea ce se poate face pentru a le corecta. Deschideți televizorul și veți vedea cum legislativul își desfășoară activitatea guvernamentală chiar în fața camerei de filmat, dezbătând și votând legislația care va deveni legea țării. Participați la orice demonstrație, și sunt multe; dreptul de întrunire al poporului este garantat de Constituție și protejat de poliție. Intrați în orice sală de sindicat, unde membrii știu că dreptul lor la grevă este protejat de lege. De fapt, una dintre multele slujbe pe care le-am avut înainte de aceasta a fost cea de președinte al unui sindicat, Screen Actors Guild. Mi-am condus sindicatul în grevă și sunt mândru să spun că am câștigat.

Dar libertatea este chiar mai mult decât atât. Libertatea este dreptul de a pune la îndoială și de a schimba modul stabilit de a face lucrurile. Este revoluția continuă a pieței. Este înțelegerea care ne permite să recunoaștem neajunsurile și să căutăm soluții. Este dreptul de a propune o idee, batjocorită de experți, și de a o vedea cum se aprinde în rândul oamenilor. Este dreptul de a visa – de a-ți urma visul sau de a rămâne cu conștiința ta, chiar dacă ești singurul într-o mare de îndoieli. Libertatea este recunoașterea faptului că nicio persoană, nicio autoritate sau guvern nu deține monopolul asupra adevărului, ci că fiecare viață individuală este infinit de prețioasă, că fiecare dintre noi, așezat în această lume, a fost pus acolo cu un motiv și are ceva de oferit.

America este o națiune alcătuită din sute de naționalități. Legăturile noastre cu voi sunt mai mult decât legături de bunăvoință; sunt legături de rudenie. În America, veți găsi ruși, armeni, ucraineni, popoare din Europa de Est și Asia Centrală. Ei vin din fiecare parte a acestui vast continent, de pe fiecare continent, pentru a trăi în armonie, căutând un loc în care fiecare moștenire culturală este respectată, fiecare este apreciată pentru diversele sale puncte puternice și frumuseți și pentru bogăția pe care o aduce în viața noastră. Recent, câtorva persoane și familii li s-a permis să își viziteze rudele din Occident. Nu putem decât să sperăm că nu va trece mult timp până când tuturor li se va permite acest lucru, iar ucraineano-americanii americani, balticii americani, armenii americani vor putea să-și viziteze liber țările natale, așa cum acest irlandezo-american și-o vizitează pe a sa.

S-a spus că libertatea îi face pe oameni egoiști și materialiști, dar americanii sunt unul dintre cele mai religioase popoare de pe Pământ. Pentru că știu că libertatea, la fel ca și viața însăși, nu se câștigă, ci este un dar de la Dumnezeu, ei caută să împartă acest dar cu lumea. „Rațiunea și experiența”, spunea George Washington în discursul său de adio, „ne interzic să ne așteptăm ca moralitatea națională să prevaleze în excluderea principiilor religioase. Și este substanțial adevărat că virtutea sau moralitatea este un izvor necesar al guvernării populare.” Democrația este mai puțin un sistem de guvernare cât un sistem pentru a menține guvernul limitat, neintruziv; un sistem de constrângeri asupra puterii pentru a menține politica și guvernul în plan secundar față de lucrurile importante din viață, adevăratele surse de valoare care se găsesc doar în familie și credință.

Dar sper că știți că vorbesc despre aceste lucruri nu doar pentru a lăuda virtuțile propriei mele țări, ci pentru a vorbi despre adevărata măreție a inimii și a sufletului țării dumneavoastră. Cine, la urma urmei, are nevoie să vorbească țării lui Dostoievski despre căutarea adevărului, casei lui Kandinsky și Scriabin despre imaginație, despre cultura bogată și nobilă a omului de litere uzbec Alisher Navoi despre frumusețe și inimă? Măreața cultură a pământului vostru divers vorbește cu o pasiune incandescentă întregii umanități. Permiteți-mi să citez unul dintre cele mai elocvente pasaje contemporane despre libertatea umană. Acesta nu provine din literatura americană, ci din această țară, de la unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, Boris Pasternak, în romanul „Dr. Jivago”. El scrie: „Cred că dacă bestia care doarme în om ar putea fi ținută în frâu prin amenințări – orice fel de amenințare, fie că este vorba de închisoare sau de pedeapsa după moarte – atunci cea mai înaltă emblemă a umanității ar fi îmblânzitorul de lei din circ cu biciul său, nu profetul care s-a sacrificat. Dar tocmai aceasta este ideea – ceea ce l-a ridicat pe om, timp de secole, deasupra bestiei nu este bastonul, ci o muzică interioară – puterea irezistibilă a adevărului neînarmat.”

Puterea irezistibilă a adevărului neînarmat. Astăzi, lumea așteaptă cu nerăbdare semne de schimbare, pași spre o mai mare libertate în Uniunea Sovietică. Privim și sperăm să vedem schimbările pozitive care au loc. Știu că sunt unii, în societatea voastră, care se tem că schimbarea va aduce doar perturbări și discontinuitate, care se tem să îmbrățișeze speranța viitorului – uneori este nevoie de credință. Este ca acea scenă din filmul cu cowboy Butch Cassidy și Sundance Kid, pe care unii dintre cei de aici, de la Moscova, au avut recent ocazia să îl vadă. Potera se apropie de cei doi haiduci, Butch și Sundance, care se află prinși pe marginea unei stânci, cu o prăpastie abruptă de sute de metri până la râpele furioase de mai jos. Butch se întoarce către Sundance și îi spune că singura lor speranță este să sară în apele râului de jos, dar Sundance refuză. El spune că preferă să se lupte cu potera, chiar dacă sunt depășiți numeric fără speranță. Butch spune că asta înseamnă sinucidere și îl îndeamnă să sară, dar Sundance refuză în continuare și în cele din urmă recunoaște: „Nu știu să înot”. Butch izbucnește în râs și spune: „Nebunule, probabil că, în cădere, vei muri”. Și, apropo, atât Butch, cât și Sundance au reușit să scape, în caz că nu ați văzut filmul. Cred că ceea ce tocmai am spus înseamnă perestroika și obiectivele ei.

Dar schimbarea nu ar însemna respingerea trecutului. La fel ca un copac care crește puternic de-a lungul anotimpurilor, înrădăcinat în pământ și trăgând viață din soare, la fel și schimbarea pozitivă trebuie să fie înrădăcinată în valorile tradiționale – în pământ, în cultură, în familie și comunitate – și trebuie să-și ia energia din lucrurile veșnice, din sursa întregii vieți, care este credința. O astfel de schimbare va duce la noi înțelegeri, la noi oportunități, la un viitor mai larg în care tradiția nu este suplinită, ci își găsește deplina înflorire. Acesta este viitorul care cheamă generația voastră.

În același timp, trebuie să ne amintim că o reformă care nu este instituționalizată va fi întotdeauna nesigură. O astfel de libertate se va uita mereu peste umăr. O pasăre legată de o frânghie, indiferent cât de lungă ar fi aceasta, poate fi întotdeauna trasă înapoi. Și de aceea, în conversația mea cu Secretarul General Gorbaciov, am vorbit despre cât de important este să instituționalizăm schimbarea – să punem garanții asupra reformei. Și am vorbit împreună despre o amintire tristă a unei lumi divizate: Zidul Berlinului. Este timpul să eliminăm barierele care îi separă pe oameni.

Propun un program extins de schimb de elevi între țările noastre. Secretarul general Gorbaciov a evocat duminică o expresie minunată pe care o aveți în limba rusă pentru acest lucru: „Mai bine să vezi ceva o singură dată decât să auzi despre el de o sută de ori”. Domnul Gorbaciov și cu mine am început să lucrăm la acest lucru în 1985. În discuția noastră de astăzi, am convenit să ajungem la câteva mii de schimburi pe an din fiecare țară în viitorul apropiat. Dar nu toată lumea poate călători peste continente și oceane. Cuvintele călătoresc mai ușor, și de aceea am dori să punem la dispoziția acestei țări mai multe dintre cele 11.000 de reviste și periodice ale noastre, precum și emisiunile noastre de televiziune și radio care pot fi transmise prin satelit în câteva secunde. Nimic nu ne-ar bucura mai mult decât ca poporul sovietic să ne cunoască mai bine și să înțeleagă modul nostru de viață.

Cu doar câțiva ani în urmă, puțini și-ar fi imaginat progresele pe care cele două națiuni le-au făcut împreună. Tratatul INF, pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine l-am semnat în decembrie anul trecut la Washington și ale cărui instrumente de ratificare le vom schimba mâine – primul adevărat tratat de reducere a armelor nucleare din istorie, care prevede eliminarea unei întregi clase de rachete nucleare americane și sovietice. Și, în urmă cu doar 16 zile, am asistat la începutul retragerii dumneavoastră din Afganistan, ceea ce ne dă speranța că în curând luptele se vor încheia și va începe vindecarea și că acea țară în suferință va găsi în sfârșit autodeterminarea, unitatea și pacea.[1]

Sper din tot sufletul că această cooperare constructivă pe aceste teme va continua în vederea abordării distrugerilor și conflictelor care continuă în multe regiuni ale globului și că discuțiile serioase care au dus la acordurile de la Geneva privind Afganistanul vor contribui la găsirea de soluții în Africa de Sud, Etiopia, Cambodgia, Golful Persic și America Centrală. Am spus de multe ori: Națiunile nu au neîncredere una în alta pentru că sunt înarmate; sunt înarmate pentru că nu au încredere una în cealaltă. Dacă acest glob va trăi în pace și va prospera, dacă va îmbrățișa toate posibilitățile revoluției tehnologice, atunci națiunile trebuie să renunțe, o dată pentru totdeauna, la privilegiul unei politici externe expansioniste. Pacea între națiuni trebuie să fie un obiectiv durabil, nu o etapă tactică într-un conflict continuu.

Mi s-a spus că există un cântec popular în țara dumneavoastră – poate îl cunoașteți – al cărui refren sugestiv pune întrebarea: „Vor rușii război?”. Ca răspuns, se spune: „Du-te și întreabă liniștea care persistă în aer, deasupra mesteacănului și plopului de acolo; sub acei copaci zac soldații. Du-te și întreab-o pe mama mea, întreab-o pe soția mea; atunci nu va mai trebui să întrebi: „Vor rușii un război?””. Dar cum rămâne cu aliații de odinioară? Ce se întâmplă cu cei care v-au îmbrățișat pe Elba? Dacă ar fi să întrebăm mormintele acvatice din Pacific sau câmpurile de luptă din Europa, unde cei căzuți în America au fost îngropați departe de casă? Dacă ar fi să le întrebăm mamele, surorile și fiii lor, dacă americanii vor război? Întrebați-ne și pe noi și veți găsi același răspuns, aceeași dorință în fiecare inimă. Nu oamenii fac războaie, ci guvernele. Și nicio mamă nu și-ar sacrifica vreodată de bunăvoie fiii pentru câștiguri teritoriale, pentru avantaje economice, pentru ideologie. Un popor liber să aleagă va alege, întotdeauna, pacea.

Americanii caută întotdeauna să se împrietenească cu vechii antagoniști. După o revoluție colonială cu Marea Britanie, am cimentat pentru toate timpurile legăturile de rudenie dintre națiunile noastre. După un teribil Război Civil între Nord și Sud, ne-am vindecat rănile și am găsit adevărata unitate ca națiune. Am purtat două războaie mondiale în timpul vieții mele împotriva Germaniei și unul cu Japonia, dar acum Republica Federală Germania și Japonia sunt doi dintre cei mai apropiați aliați și prieteni ai noștri.

Unii oameni indică disputele comerciale dintre noi ca fiind un semn de tensiune, dar acestea sunt fricțiunile din toate familiile, iar familia națiunilor libere este una mare, vitală și uneori zgomotoasă. Pot să vă spun că nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să văd, în timpul vieții mele, diplomați americani și sovietici luptând cu problema disputelor comerciale dintre America și o Uniune Sovietică în creștere, exuberantă și exportatoare, care s-a deschis spre libertate și creștere economică.

Și oricât de importante ar fi aceste schimburi oficiale între oameni, nimic nu m-ar bucura mai mult decât ca ele să devină inutile, să văd călătoriile între Est și Vest devenind atât de obișnuite, încât studenții universitari din Uniunea Sovietică să își ia o lună liberă în timpul verii și, la fel ca și studenții din Vest, să își pună rucsacuri în spate și să călătorească din țară în țară în Europa, fără să aibă nevoie de pașaport. Nimic nu m-ar mulțumi mai mult decât să văd ziua în care un organizator de concerte din, să zicem, Anglia ar putea să cheme un grup rock sovietic, fără a trece prin vreo agenție guvernamentală, și să îi programeze să cânte în Liverpool în noaptea următoare. Este doar un vis? Poate, dar este un vis pe care avem responsabilitatea de a-l transforma în realitate.

Generația voastră trăiește în una dintre cele mai interesante și mai pline de speranță perioade din istoria sovietică. Este un moment în care prima suflare a libertății agită aerul și inima bate în ritmul accelerat al speranței, când energiile spirituale acumulate de o lungă tăcere tânjesc să se elibereze. Îmi amintesc de faimosul pasaj de aproape de sfârșitul cărții „Suflete moarte” a lui Gogol. Comparându-și națiunea cu o troică în viteză, Gogol se întreabă care va fi destinația ei. Dar el scrie: „Nu a existat niciun răspuns în afară de clopotul care vărsa un sunet minunat”.

Nu știm care va fi concluzia acestei călătorii, dar avem speranța că promisiunea reformei va fi îndeplinită. În această primăvară moscovită, în acest mai 1988, poate că ne este permisă această speranță: că libertatea, precum proaspătul puiet verde plantat peste mormântul lui Tolstoi, va înflori în cele din urmă în solul bogat și fertil al poporului și culturii dumneavoastră. Ni se poate permite să sperăm că sunetul minunat al unei noi deschideri va continua să se înalțe, să răsune, conducând la o nouă lume a reconcilierii, a prieteniei și a păcii.

Vă mulțumesc tuturor foarte mult, și da blagoslovit vas gospod-Dumnezeu să vă binecuvânteze.

---

Dl Logunov: Dragi prieteni, domnul Președinte a fost de acord cu plăcere să răspundă la întrebările dumneavoastră. Dar cum nu are prea mult timp la dispoziție, doar 15 minute – deci, cei care au întrebări, vă rog să le puneți.

Reducerea armelor strategice

Î: Și acesta este un student de la facultatea de istorie și spune că este bucuros să vă ureze bun venit în numele studenților universității. Și prima întrebare se referă la faptul că îmbunătățirea relațiilor dintre cele două țări a avut loc în timpul mandatului dumneavoastră de președinte și, în acest sens, ar dori să vă adreseze următoarea întrebare. Este foarte important să ne ocupăm de chestiunea controlului armelor și, în special, de limitarea armelor strategice. Credeți că va fi posibil ca dumneavoastră și Secretarul General să obțineți un tratat privind limitarea armelor strategice în perioada în care sunteți încă președinte?

Președintele Reagan: Ei bine, tratatul privind armele care se negociază acum este așa-numitul tratat START și se bazează pe reducerea rachetelor balistice intercontinentale la jumătate, până la paritate între cele două țări. Acum, acesta este un tratat mult mai complicat decât tratatul INF, tratatul cu rază intermediară de acțiune, pe care l-am semnat și pe care cele două guverne ale noastre l-au ratificat și care este acum în vigoare. Așadar, mai sunt multe lucruri care trebuie rezolvate. Dumneavoastră și noi am avut negociatori la Geneva timp de luni de zile care au lucrat la diferite puncte ale acestui tratat. Cândva am sperat că poate, la fel ca și în cazul tratatului INF, am fi putut să-l semnăm aici, la această reuniune la nivel înalt. Acesta nu este finalizat; există încă unele puncte care sunt în curs de dezbatere. Amândoi sperăm că va putea fi finalizat înainte de a mă retrage din funcție, în ianuarie, dar vă asigur că, dacă nu va fi așa, vă asigur că îi voi transmite succesorului meu că trebuie să continuăm până când va fi semnat. Visul meu a fost întotdeauna că, odată ce am pornit pe acest drum, putem spera la o zi – puteți spera la o zi – în care nu vor mai exista arme nucleare în lume.

Tinerii

Î: Întrebarea este: Universitățile influențează opinia publică, iar studentul se întreabă cum s-au schimbat tinerii de pe vremea când erați student și până acum?

Președintele Reagan: Ei bine, stați puțin. Cum v-ați schimbat de pe vremea când eram eu însumi tânăr?

Î: Cum s-au schimbat numai studenții, tineretul s-a schimbat. Dumneavoastră ați fost student. [Râsete] Pe vremea dumneavoastră existau un singur tip. Cum s-au schimbat ei?

Președintele Reagan: Ei bine, știu că a existat o perioadă în țara noastră când a fost o foarte mare schimbare în rău. Când am fost guvernator al Californiei, puteam declanșa o revoltă doar mergând într-un campus. Dar toate acestea s-au schimbat, iar eu aș putea să mă uit la un grup de studenți americani, așa cum mă uit aici, și nu aș putea face diferența între ei si voi.

Cred că în zilele noastre – s-a întâmplat să merg la școală, să îmi fac studiile universitare într-o perioadă unică; a fost perioada Marii Depresiuni, când, într-o țară ca a noastră, rata șomajului era de 25% și totul părea să fi ajuns la marginea prăpastiei. Dar aveam – cred că ceea ce poate ar trebui să vă spun din punctul meu de vedere, pentru că am absolvit în 1932, ar trebui să vă spun că, atunci când veți ajunge la vârsta mea, veți fi surprinși de cât de mult vă amintiți sentimentele pe care le-ați avut în aceste zile aici și că – cât de ușor este să-i înțelegeți pe tineri datorită faptului că ați fost tineri cândva. Știi mult mai multe despre a fi tânăr decât despre a fi bătrân. [Râsete]

Și cred că există o seriozitate, cred că există un simț al responsabilității pe care tinerii îl au și cred că există o conștientizare din partea celor mai mulți dintre voi cu privire la ceea ce vă doriți să fie viața de adult și la ceea ce vă doriți să fie țara în care trăiți. Iar eu am o mare încredere. Am spus zilele trecute celor 76 de studenți – erau jumătate americani și jumătate ruși. Ei au ținut o conferință aici și în Finlanda și apoi în Statele Unite, iar eu m-am confruntat cu ei chiar zilele trecute și a trebuit să le spun – nu puteam face diferența uitându-mă la ei, care erau care, dar le-am spus un singur lucru. Le-am spus că eu cred că dacă toți tinerii din lumea de astăzi ar putea să se cunoască între ei, nu ar mai exista niciodată un alt război. Și cred asta și despre voi. Mă gândesc la asta și la ceilalți studenți cărora m-am adresat în alte locuri.

Și, desigur, știu și că sunteți tineri și, prin urmare, există anumite lucruri care uneori au prioritate. Voi ilustra eu însumi unul. La douăzeci și cinci de ani, după ce am absolvit, alma mater-ul meu m-a adus înapoi la școală și mi-a acordat o diplomă de onoare. Și a trebuit să le spun că au agravat un sentiment de vinovăție pe care îl nutream de 25 de ani, pentru că întotdeauna am simțit că prima diplomă pe care mi-au acordat-o a fost onorifică. [Râsete] Sunteți grozavi! Continuați.

Conflicte regionale

Î: Domnule președinte, tocmai ați menționat că salutați eforturile de soluționare a problemei Afganistanului și de diferențiere a altor conflicte regionale. La ce conflicte vă referiți? Conflicte din America Centrală, din Asia de Sud-Est sau din Africa de Sud?

Președintele Reagan: Ei bine, de exemplu, în Africa de Sud, unde Namibiei i s-a promis independența ca națiune – o altă nouă națiune africană. Dar acest lucru este imposibil din cauza unui război civil care are loc într-o altă țară de acolo, iar acest război civil este purtat pe de o parte de aproximativ 30.000-40.000 de soldați cubanezi care au plecat din Americi acolo și care luptă de o parte cu un tip de guvern autoritar. Atunci când acea țară a fost eliberată din statutul de colonie și a primit independența, o facțiune a preluat puterea și s-a transformat în guvernul acelei națiuni. Iar liderii unei alte – se pare că majoritatea populației a vrut, pur și simplu, ca poporul să aibă dreptul de a alege guvernul pe care îl dorește, și acesta este războiul civil care se desfășoară. Dar ceea ce credem noi este că acei soldați străini ar trebui să se retragă și să îi lase să rezolve problema, să îi lase pe cetățenii acelei națiuni să își rezolve problemele.

Același lucru este valabil și în Nicaragua [2]. Nicaragua a fost-Nicaragua a făcut o promisiune. Au avut un dictator. A avut loc o revoluție, a existat o organizație care – și a fost ajutată de alții în revoluție – și au apelat la Organizația Statelor Americane pentru a cere ajutor pentru a-l determina pe dictator să demisioneze și să oprească crimele. Și a făcut-o. Dar Organizația Statelor Americane a întrebat, care sunt obiectivele revoluției? Și au fost date în scris, iar acestea erau obiectivele unei societăți pluraliste, ale dreptului la sindicate, ale libertății de exprimare și de presă și așa mai departe și ale alegerilor libere – o societate pluralistă. Apoi, grupul cel mai bine organizat dintre revoluționari a preluat puterea, i-a exilat pe mulți dintre ceilalți lideri și a avut propriul guvern, care a încălcat fiecare din promisiunile făcute. Și aici, din nou, vrem – încercăm să încurajăm recuperarea acelor – sau realizarea acelor promisiuni și lăsarea oamenilor din acea țară anume să își decidă soarta.

Persoanele dispărute în misiune sovietică în Afganistan

Î: Stimate domnule președinte, sunt foarte neliniștit și îngrijorat de soarta celor 310 soldați sovietici dispăruți în Afganistan. Sunteți dispus să ajutați la căutarea lor și la întoarcerea lor în patrie?

Președintele Reagan: Foarte mult. Nimic nu ne-ar plăcea mai mult decât asta.

Constituția Statelor Unite ale Americii

Î: Menținerea drepturilor inalienabile ale cetățenilor garantate de Constituție se confruntă cu anumite probleme; de exemplu, dreptul oamenilor de a avea arme sau, de exemplu, apare problema, pare ca fiind ceva rău, dacă răspândirea pornografiei sau a narcoticelor este compatibilă cu aceste drepturi. Credeți că aceste probleme sunt doar unele inevitabile legate de democrație, sau ar putea fi evitate?

Președintele Reagan: Ei bine, dacă v-am înțeles corect, aceasta este o întrebare despre drepturile inalienabile ale oamenilor – include aceasta dreptul de a comite acte criminale – de exemplu, în ceea ce privește consumul de droguri și așa mai departe? Nu, nu, avem un set de legi. Cred că ceea ce este semnificativ și diferit la sistemul nostru este faptul că fiecare țară are o constituție, iar majoritatea constituțiilor sau practic toate constituțiile din lume sunt documente în care guvernul le spune oamenilor ce pot face ei. Constituția noastră este diferită, iar diferența constă în trei cuvinte; aproape că scapă tuturor. Cele trei cuvinte sunt: „Noi, poporul”. Constituția noastră este un document în care noi, poporul, spunem guvernului care sunt puterile sale. Iar acesta nu poate avea alte puteri decât cele enumerate în acel document. Dar, cu multă atenție, în același timp, poporul dă guvernului puterea în ceea ce privește acele lucruri pe care le consideră că ar fi distructive pentru societate, familie, individ și așa mai departe – încălcări ale drepturilor lor. Și astfel, guvernul poate aplica legile. Dar toate acestea au fost dictate de către popor.

Planurile de pensionare ale președintelui

Î: Domnule președinte, din istorie știu că oamenii care au fost legați de o mare putere, de funcții importante, își iau rămas bun, părăsesc aceste funcții cu mare dificultate. Având în vedere că mandatul dumneavoastră se apropie de sfârșit, ce sentimente aveți și dacă simțiți că, ipotetic, ați putea rămâne pentru încă un mandat? [Râsete]

Președintele Reagan: Ei bine, am să vă spun ceva. Cred că a fost un fel de răzbunare împotriva lui Franklin Delano Roosevelt, care a fost ales de patru ori – singurul președinte. În țara noastră s-a dezvoltat un fel de tradiție cu privire la două mandate. Această tradiție a fost inițiată de Washington, primul nostru președinte, doar pentru că la formarea țării noastre se vorbea foarte mult despre faptul că am putea deveni o monarhie, iar noi tocmai ne eliberasem de o monarhie. Așa că, la încheierea celui de-al doilea mandat, George Washington a demisionat și a spus că o va face – a demisionat – pentru a nu se ajunge la ideea unei aristocrații moștenite. Ei bine, președinții care au urmat – mulți dintre ei nu au avut șansa unui al doilea mandat; au efectuat un mandat și au plecat. Dar această tradiție a cam rămas, dar era doar o tradiție. Și apoi Roosevelt a candidat de patru ori – a murit foarte devreme în al patrulea mandat. Și brusc, în atmosfera de atunci, au adăugat un amendament la Constituție conform căruia Președinții puteau avea doar două mandate.

Când voi părăsi biroul – nu pot face acest lucru cât sunt în funcție, pentru că va părea că o fac în mod egoist pentru mine -, când voi părăsi biroul, voi călători în ceea ce eu numesc circuitul cartofilor piure – adică discursurile de după cină și discursurile la grupuri de prânz și așa mai departe -, voi călători și voi încerca să conving oamenii din țara noastră că ar trebui să elimine acel amendament la Constituție, deoarece a fost o interferență cu drepturile democratice ale oamenilor. Oamenilor ar trebui să li se permită să voteze pentru cine vor să voteze, de câte ori vor să voteze pentru el; și că ei sunt cei cărora li se refuză un drept. Dar vedeți, eu nu voi mai fi președinte atunci, așa că pot face acest lucru și pot vorbi în acest sens.

Mai sunt câteva lucruri de care voi încerca să-i conving pe oameni să impresioneze Congresul nostru, lucruri care ar trebui făcute. Întotdeauna am spus că, la Hollywood, când eram acolo, dacă nu cântai sau nu dansai, ajungeai să fii un vorbitor după cină. Iar eu nu am cântat și nu am dansat. [Râsete] Așadar, am o bănuială că voi fi în circuitul de discursuri, spunând câteva lucruri pe care nu am reușit să le fac în guvern, dar îndemnându-i pe oameni să spună Congresului că vor să le facă.

Indienii americani

Î: Domnule președinte, am auzit că un grup de indieni americani au venit aici pentru că nu au putut să vă întâlnească în Statele Unite ale Americii. Dacă nu reușiți să vă întâlniți cu ei aici, veți putea să corectați situația și să vă întâlniți cu ei înapoi în Statele Unite?

Președintele Reagan: Nu am știut că au cerut să mă vadă. Dacă au venit aici sau dacă să îi văd acolo? [râsete] Aș fi foarte fericit să-i văd.

Permiteți-mi să vă spun câte ceva despre amerindienii din țara noastră. Am pus la dispoziție milioane de acri de teren pentru ceea ce se numește conservare – sau mai bine zis, rezervații. Încă de la început, ei au anunțat că vor să-și păstreze modul de viață, așa cum au trăit întotdeauna în deșert, în câmpii și așa mai departe. Și am creat aceste rezervații pentru ca ei să poată, și să aibă un Birou al Afacerilor Indiene care să aibă grijă de ei. În același timp, le oferim educație – școli în rezervații. De asemenea, sunt liberi să părăsească rezervațiile și să devină cetățeni americani printre noi, iar mulți dintre ei o fac. Totuși, unii încă preferă acel mod de viață – acel mod de viață timpuriu. Și am făcut tot ceea ce am putut pentru a le satisface cererile în ceea ce privește modul în care doresc să trăiască. Poate că am făcut o greșeală. Poate că nu ar fi trebuit să le facem pe plac în faptul că vor să rămână în acel tip de stil de viață primitiv. Poate că ar fi trebuit să le spunem, nu, veniți alături de noi; fiți cetățeni alături de noi toți. Așa cum am spus, mulți au făcut-o; mulți au avut succes.

Și sunt foarte încântat să mă întâlnesc cu ei, să vorbesc cu ei în orice moment și să văd care sunt nemulțumirile lor sau care sunt părerile lor. Și ați fi surprinși: Unii dintre ei au devenit foarte bogați pentru că unele dintre aceste rezervații se suprapuneau peste mari bazine de petrol, și te poți îmbogăți foarte mult pompând petrol. Așa că, nu știu care ar putea fi plângerile lor.

Dizidenții sovietici

Î: Domnule președinte: Sunt foarte ispitit, încă de ieri seară, de întrebarea: de ce ați primit ieri – ați primit și ați invitat ieri – refugiați sau disidenți? Și a doua parte a întrebării: care sunt impresiile dumneavoastră despre poporul sovietic? Și printre acești dizidenți, ați invitat un fost colaborator al unui fascist, care a fost polițist în slujba fascismului.

Președintele Reagan: Ei bine, despre asta nu știu, sau poate că nu au fost furnizate toate informațiile în acest sens. Dar trebuie să înțelegeți că americanii vin din toate colțurile lumii. Am primit recent o scrisoare de la un om care mi-a atras atenția asupra unui lucru. El spunea: poți să te duci să trăiești în Franța, dar nu poți deveni francez; poți să te duci să trăiești în Germania, dar nu poți deveni german – sau turc, sau grec, sau orice altceva. Dar a spus că oricine, din orice colț al lumii, poate veni să trăiască în America și poate deveni american.

Trebuie să realizați că suntem un popor format din toate tulpinile, naționalitățile și rasele din lume. Iar rezultatul este că, atunci când oamenii din țara noastră consideră că cineva este maltratat sau tratat pe nedrept într-o altă țară, aceștia sunt oameni care încă simt acea înrudire cu acea țară, deoarece aceasta este moștenirea lor. În America, ori de câte ori întâlnești pe cineva nou și vă împrieteniți, unul dintre primele lucruri pe care vi le spuneți unul altuia este care este linia voastră de sânge. De exemplu, atunci când sunt întrebat, trebuie să spun că sunt irlandez, englez și scoțian – englez și scoțian din partea mamei mele, irlandez din partea tatălui meu. Dar toți au această caracteristică.

Ei bine, atunci când îți iei o soție, nu încetezi să-ți iubești mama. Așadar, americanii simt cu toții un fel de rudenie față de țara din care au venit părinții sau bunicii lor sau chiar unii străbunici; nu pierzi acest contact. Prin urmare, ceea ce am făcut și ceea ce i-am adus Secretarului General – și trebuie să spun că a fost foarte cooperant în această privință – am adus liste de nume care mi-au fost transmise de către persoane care sunt rude sau prieteni care știu că – sau care cred că această persoană este maltratată aici, în această țară, și care doresc să i se permită să emigreze în țara noastră – unele sunt familii separate.

Unul dintre cei pe care i-am întâlnit zilele trecute, s-a născut în același timp cu mine. S-a născut din părinți ruși care s-au mutat în America, la începutul anilor 1900, și s-a născut în 1911. Și ceva mai târziu, familia s-a mutat înapoi în Rusia. Acum a crescut, are un fiu. Este cetățean american. Dar au vrut să se întoarcă în America și li s-a refuzat pe motiv că, ei bine, se pot întoarce în America, dar fiul său s-a căsătorit cu o tânără rusoaică și vor să o împiedice să se întoarcă. Ei bine, întreaga familie a spus, nu, nu o vom lăsa singură aici. Ea este un membru al familiei acum. Ei bine, acest tip de caz îmi este adus mie personal, așa că îl aduc Secretarului General. Și, după cum am spus, trebuie să recunosc, a fost de mare ajutor și foarte amabil în ceea ce privește corectarea acestor lucruri.

Acum, nu vă învinuiesc pe dumneavoastră; învinuiesc birocrația. La noi în țară se întâmplă același gen de lucruri. Și din când în când, cineva trebuie să ia birocrația de gât și să o scuture și să îi spună: „Nu mai faceți ceea ce faceți!”. Și acesta este genul de lucruri pe care le-am adus – o listă de nume, toate acestea mi-au fost date fie personal, fie de rude, fie de prieteni apropiați și asociați. [Aplauze]

Vă mulțumesc foarte mult. Sunteți cu toții foarte amabili. Vă mulțumesc foarte mult. Și sper că am răspuns corect la întrebări. Nimeni nu m-a întrebat cum o să mă simt când nu voi mai fi președinte. Am o oarecare înțelegere, pentru că, după ce am fost guvernator timp de opt ani și apoi m-am retras, vreau să vă spun cum este. Eram acasă doar de câteva zile și cineva ne-a invitat la cină. Nancy și cu mine am ieșit amândoi, ne-am urcat pe bancheta din spate a mașinii și am așteptat ca cineva să se urce în față și să ne conducă. [Râsete]

[În acest moment, rectorul Logunov i-a oferit președintelui un cadou].

Este minunat. Vă mulțumesc foarte mult.

[înapoi]

---

May 31, 1988 | Address at Moscow State University

President Reagan: Thank you, Rector Logunov, and I want to thank all of you very much for a very warm welcome. It’s a great pleasure to be here at Moscow State University, and I want to thank you all for turning out. I know you must be very busy this week, studying and taking your final examinations. So, let me just say zhelayu yam uspekha [I wish you success]. Nancy couldn’t make it today because she’s visiting Leningrad, which she tells me is a very beautiful city, but she, too, says hello and wishes you all good luck.

Let me say it’s also a great pleasure to once again have this opportunity to speak directly to the people of the Soviet Union. Before I left Washington, I received many heartfelt letters and telegrams asking me to carry here a simple message, perhaps, but also some of the most important business of this summit: It is a message of peace and good will and hope for a growing friendship and closeness between our two peoples.

As you know, I’ve come to Moscow to meet with one of your most distinguished graduates. In this, our fourth summit, General Secretary Gorbachev and I have spent many hours together, and I feel that we’re getting to know each other well. Our discussions, of course, have been focused primarily on many of the important issues of the day, issues I want to touch on with you in a few moments. But first I want to take a little time to talk to you much as I would to any group of university students in the United States. I want to talk not just of the realities of today but of the possibilities of tomorrow.

Standing here before a mural of your revolution, I want to talk about a very different revolution that is taking place right now, quietly sweeping the globe without bloodshed or conflict. Its effects are peaceful, but they will fundamentally alter our world, shatter old assumptions, and reshape our lives. It’s easy to underestimate because it’s not accompanied by banners or fanfare. It’s been called the technological or information revolution, and as its emblem, one might take the tiny silicon chip, no bigger than a fingerprint. One of these chips has more computing power than a roomful of old-style computers.

As part of an exchange program, we now have an exhibition touring your country that shows how information technology is transforming our lives—replacing manual labor with robots, forecasting weather for farmers, or mapping the genetic code of DNA for medical researchers. These microcomputers today aid the design of everything from houses to ears to spacecraft; they even design better and faster computers. They can translate English into Russian or enable the blind to read or help Michael Jackson produce on one synthesizer the sounds of a whole orchestra. Linked by a network of satellites and fiber-optic cables, one individual with a desktop computer and a telephone commands resources unavailable to the largest governments just a few years ago.

Like a chrysalis, we’re emerging from the economy of the Industrial Revolution—an economy confined to and limited by the Earth’s physical resources—into, as one economist titled his book, „The Economy in Mind,” in which there are no bounds on human imagination and the freedom to create is the most precious natural resource. Think of that little computer chip. Its value isn’t in the sand from which it is made but in the microscopic architecture designed into it by ingenious human minds. Or take the example of the satellite relaying this broadcast around the world, which replaces thousands of tons of copper mined from the Earth and molded into wire. In the new economy, human invention increasingly makes physical resources obsolete. We’re breaking through the material conditions of existence to a world where man creates his own destiny. Even as we explore the most advanced reaches of science, we’re returning to the age-old wisdom of our culture, a wisdom contained in the book of Genesis in the Bible: In the beginning was the spirit, and it was from this spirit that the material abundance of creation issued forth.

But progress is not foreordained. The key is freedom—freedom of thought, freedom of information, freedom of communication. The renowned scientist, scholar, and founding father of this university, Mikhail Lomonosov, knew that. „It is common knowledge,” he said, „that the achievements of science are considerable and rapid, particularly once the yoke of slavery is cast off and replaced by the freedom of philosophy.” You know, one of the first contacts between your country and mine took place between Russian and American explorers. The Americans were members of Cook’s last voyage on an expedition searching for an Arctic passage; on the island of Unalaska, they came upon the Russians, who took them in, and together with the native inhabitants, held a prayer service on the ice.

The explorers of the modern era are the entrepreneurs, men with vision, with the courage to take risks and faith enough to brave the unknown. These entrepreneurs and their small enterprises are responsible for almost all the economic growth in the United States. They are the prime movers of the technological revolution. In fact, one of the largest personal computer firms in the United States was started by two college students, no older than you, in the garage behind their home. Some people, even in my own country, look at the riot of experiment that is the free market and see only waste. What of all the entrepreneurs that fail? Well, many do, particularly the successful ones; often several times. And if you ask them the secret of their success, they’ll tell you it’s all that they learned in their struggles along the way; yes, it’s what they learned from failing. Like an athlete in competition or a scholar in pursuit of the truth, experience is the greatest teacher.

And that’s why it’s so hard for government planners, no matter how sophisticated, to ever substitute for millions of individuals working night and day to make their dreams come true. The fact is, bureaucracies are a problem around the world. There’s an old story about a town—it could be anywhere—with a bureaucrat who is known to be a good-for-nothing, but he somehow had always hung on to power. So one day, in a town meeting, an old woman got up and said to him: „There is a folk legend here where I come from that when a baby is born, an angel comes down from heaven and kisses it on one part of its body. If the angel kisses him on his hand, he becomes a handyman. If he kisses him on his forehead, he becomes bright and clever. And I’ve been trying to figure out where the angel kissed you so that you should sit there for so long and do nothing.” [Laughter]

We are seeing the power of economic freedom spreading around the world. Places such as the Republic of Korea, Singapore, Taiwan have vaulted into the technological era, barely pausing in the industrial age along the way. Low-tax agricultural policies in the subcontinent mean that in some years India is now a net exporter of food. Perhaps most exciting are the winds of change that are blowing over the People’s Republic of China, where one-quarter of the world’s population is now getting its first taste of economic freedom. At the same time, the growth of democracy has become one of the most powerful political movements of our age. In Latin America in the 1970s, only a third of the population lived under democratic government; today over 90 percent does. In the Philippines, in the Republic of Korea, free, contested, democratic elections are the order of the day. Throughout the world, free markets are the model for growth. Democracy is the standard by which governments are measured.

We Americans make no secret of our belief in freedom. In fact, it’s something of a national pastime. Every four years the American people choose a new President, and 1988 is one of those years. At one point there were 13 major candidates running in the two major parties, not to mention all the others, including the Socialist and Libertarian candidates—all trying to get my job. About 1,000 local television stations, 8,500 radio stations, and 1,700 daily newspapers—each one an independent, private enterprise, fiercely independent of the Government—report on the candidates, grill them in interviews, and bring them together for debates. In the end, the people vote; they decide who will be the next President. But freedom doesn’t begin or end with elections.

Go to any American town, to take just an example, and you’ll see dozens of churches, representing many different beliefs—in many places, synagogues and mosques—and you’ll see families of every conceivable nationality worshiping together. Go into any schoolroom, and there you will see children being taught the Declaration of Independence, that they are endowed by their Creator with certain unalienable rights—among them life, liberty, and the pursuit of happiness—that no government can justly deny; the guarantees in their Constitution for freedom of speech, freedom of assembly, and freedom of religion. Go into any courtroom, and there will preside an independent judge, beholden to no government power. There every defendant has the right to a trial by a jury of his peers, usually 12 men and women—common citizens; they are the ones, the only ones, who weigh the evidence and decide on guilt or innocence. In that court, the accused is innocent until proven guilty, and the word of a policeman or any official has no greater legal standing than the word of the accused. Go to any university campus, and there you’ll find an open, sometimes heated discussion of the problems in American society and what can be done to correct them. Turn on the television, and you’ll see the legislature conducting the business of government right there before the camera, debating and voting on the legislation that will become the law of the land. March in any demonstration, and there are many of them; the people’s right of assembly is guaranteed in the Constitution and protected by the police. Go into any union hall, where the members know their right to strike is protected by law. As a matter of fact, one of the many jobs I had before this one was being president of a union, the Screen Actors Guild. I led my union out on strike, and I’m proud to say we won.

But freedom is more even than this. Freedom is the right to question and change the established way of doing things. It is the continuing revolution of the marketplace. It is the understanding that allows us to recognize shortcomings and seek solutions. It is the right to put forth an idea, scoffed at by the experts, and watch it catch fire among the people. It is the right to dream—to follow your dream or stick to your conscience, even if you’re the only one in a sea of doubters. Freedom is the recognition that no single person, no single authority or government has a monopoly on the truth, but that every individual life is infinitely precious, that every one of us put on this world has been put there for a reason and has something to offer.

America is a nation made up of hundreds of nationalities. Our ties to you are more than ones of good feeling; they’re ties of kinship. In America, you’ll find Russians, Armenians, Ukrainians, peoples from Eastern Europe and Central Asia. They come from every part of this vast continent, from every continent, to live in harmony, seeking a place where each cultural heritage is respected, each is valued for its diverse strengths and beauties and the richness it brings to our lives. Recently, a few individuals and families have been allowed to visit relatives in the West. We can only hope that it won’t be long before all are allowed to do so and Ukrainian-Americans, Baltic-Americans, Armenian-Americans can freely visit their homelands, just as this Irish-American visits his.

Freedom, it has been said, makes people selfish and materialistic, but Americans are one of the most religious peoples on Earth. Because they know that liberty, just as life itself, is not earned but a gift from God, they seek to share that gift with the world. „Reason and experience,” said George Washington in his farewell address, „both forbid us to expect that national morality can prevail in exclusion of religious principle. And it is substantially true, that virtue or morality is a necessary spring of popular government.” Democracy is less a system of government than it is a system to keep government limited, unintrusive; a system of constraints on power to keep politics and government secondary to the important things in life, the true sources of value found only in family and faith.

But I hope you know I go on about these things not simply to extol the virtues of my own country but to speak to the true greatness of the heart and soul of your land. Who, after all, needs to tell the land of Dostoyevsky about the quest for truth, the home of Kandinsky and Scriabin about imagination, the rich and noble culture of the Uzbek man of letters Alisher Navoi about beauty and heart? The great culture of your diverse land speaks with a glowing passion to all humanity. Let me cite one of the most eloquent contemporary passages on human freedom. It comes, not from the literature of America, but from this country, from one of the greatest writers of the 20th century, Boris Pasternak, in the novel „Dr. Zhivago.” He writes: „I think that if the beast who sleeps in man could be held down by threats—any kind of threat, whether of jail or of retribution after death—then the highest emblem of humanity would be the lion tamer in the circus with his whip, not the prophet who sacrificed himself. But this is just the point—what has for centuries raised man above the beast is not the cudgel, but an inward music—the irresistible power of unarmed truth.”

The irresistible power of unarmed truth. Today the world looks expectantly to signs of change, steps toward greater freedom in the Soviet Union. We watch and we hope as we see positive changes taking place. There are some, I know, in your society who fear that change will bring only disruption and discontinuity, who fear to embrace the hope of the future—sometimes it takes faith. It’s like that scene in the cowboy movie Butch Cassidy and the Sundance Kid, which some here in Moscow recently had a chance to see. The posse is closing in on the two outlaws, Butch and Sundance, who find themselves trapped on the edge of a cliff, with a sheer drop of hundreds of feet to the raging rapids below. Butch turns to Sundance and says their only hope is to jump into the river below, but Sundance refuses. He says he’d rather fight it out with the posse, even though they’re hopelessly outnumbered. Butch says that’s suicide and urges him to jump, but Sundance still refuses and finally admits, „I can’t swim.” Butch breaks up laughing and says, „You crazy fool, the fall will probably kill you.” And, by the way, both Butch and Sundance made it, in case you didn’t see the movie. I think what I’ve just been talking about is perestroika and what its goals are.

But change would not mean rejection of the past. Like a tree growing strong through the seasons, rooted in the Earth and drawing life from the sun, so, too, positive change must be rooted in traditional values—in the land, in culture, in family and community—and it must take its life from the eternal things, from the source of all life, which is faith. Such change will lead to new understandings, new opportunities, to a broader future in which the tradition is not supplanted but finds its full flowering. That is the future beckoning to your generation.

At the same time, we should remember that reform that is not institutionalized will always be insecure. Such freedom will always be looking over its shoulder. A bird on a tether, no matter how long the rope, can always be pulled back. And that is why, in my conversation with General Secretary Gorbachev, I have spoken of how important it is to institutionalize change—to put guarantees on reform. And we’ve been talking together about one sad reminder of a divided world: the Berlin Wall. It’s time to remove the barriers that keep people apart.

I’m proposing an increased exchange program of high school students between our countries. General Secretary Gorbachev mentioned on Sunday a wonderful phrase you have in Russian for this: „Better to see something once than to hear about it a hundred times.” Mr. Gorbachev and I first began working on this in 1985. In our discussion today, we agreed on working up to several thousand exchanges a year from each country in the near future. But not everyone can travel across the continents and oceans. Words travel lighter, and that’s why we’d like to make available to this country more of our 11,000 magazines and periodicals and our television and radio shows that can be beamed off a satellite in seconds. Nothing would please us more than for the Soviet people to get to know us better and to understand our way of life.

Just a few years ago, few would have imagined the progress our two nations have made together. The INF treaty, which General Secretary Gorbachev and I signed last December in Washington and whose instruments of ratification we will exchange tomorrow—the first true nuclear arms reduction treaty in history, calling for the elimination of an entire class of U.S. and Soviet nuclear missiles. And just 16 days ago, we saw the beginning of your withdrawal from Afghanistan, which gives us hope that soon the fighting may end and the healing may begin and that that suffering country may find self-determination, unity, and peace at long last.

It’s my fervent hope that our constructive cooperation on these issues will be carried on to address the continuing destruction and conflicts in many regions of the globe and that the serious discussions that led to the Geneva accords on Afghanistan will help lead to solutions in southern Africa, Ethiopia, Cambodia, the Persian Gulf, and Central America. I have often said: Nations do not distrust each other because they are armed; they are armed because they distrust each other. If this globe is to live in peace and prosper, if it is to embrace all the possibilities of the technological revolution, then nations must renounce, once and for all, the right to an expansionist foreign policy. Peace between nations must be an enduring goal, not a tactical stage in a continuing conflict.

I’ve been told that there’s a popular song in your country—perhaps you know it—whose evocative refrain asks the question, „Do the Russians want a war?” In answer it says: „Go ask that silence lingering in the air, above the birch and poplar there; beneath those trees the soldiers lie. Go ask my mother, ask my wife; then you will have to ask no more, ‘Do the Russians want a war?'” But what of your one-time allies? What of those who embraced you on the Elbe? What if we were to ask the watery graves of the Pacific or the European battlefields where America’s fallen were buried far from home? What if we were to ask their mothers, sisters, and sons, do Americans want war? Ask us, too, and you’ll find the same answer, the same longing in every heart. People do not make wars; governments do. And no mother would ever willingly sacrifice her sons for territorial gain, for economic advantage, for ideology. A people free to choose will always choose peace.

Americans seek always to make friends of old antagonists. After a colonial revolution with Britain, we have cemented for all ages the ties of kinship between our nations. After a terrible Civil War between North and South, we healed our wounds and found true unity as a nation. We fought two world wars in my lifetime against Germany and one with Japan, but now the Federal Republic of Germany and Japan are two of our closest allies and friends.

Some people point to the trade disputes between us as a sign of strain, but they’re the frictions of all families, and the family of free nations is a big and vital and sometimes boisterous one. I can tell you that nothing would please my heart more than in my lifetime to see American and Soviet diplomats grappling with the problem of trade disputes between America and a growing, exuberant, exporting Soviet Union that had opened up to economic freedom and growth.

And as important as these official people-to-people exchanges are, nothing would please me more than for them to become unnecessary, to see travel between East and West become so routine that university students in the Soviet Union could take a month off in the summer and, just like students in the West do now, put packs on their backs and travel from country to country in Europe with barely a passport cheek in between. Nothing would please me more than to see the day that a concert promoter in, say, England could call up a Soviet rock group, without going through any government agency, and have them playing in Liverpool the next night. Is this just a dream? Perhaps, but it is a dream that is our responsibility to have come true.

Your generation is living in one of the most exciting, hopeful times in Soviet history. It is a time when the first breath of freedom stirs the air and the heart beats to the accelerated rhythm of hope, when the accumulated spiritual energies of a long silence yearn to break free. I am reminded of the famous passage near the end of Gogol’s „Dead Souls.” Comparing his nation to a speeding troika, Gogol asks what will be its destination. But he writes, „There was no answer save the bell pouring forth marvelous sound.”

We do not know what the conclusion will be of this journey, but we’re hopeful that the promise of reform will be fulfilled. In this Moscow spring, this May 1988, we may be allowed that hope: that freedom, like the fresh green sapling planted over Tolstoy’s grave, will blossom forth at last in the rich fertile soil of your people and culture. We may be allowed to hope that the marvelous sound of a new openness will keep rising through, ringing through, leading to a new world of reconciliation, friendship, and peace.

Thank you all very much, and da blagoslovit vas gospod—God bless you.

Mr. Logunov: Dear friends, Mr. President has kindly agreed to answer your questions. But since he doesn’t have too much time, only 15 minutes—so, those who have questions, please ask them.

Strategic Arms Reductions

Q: And this is a student from the history faculty, and he says that he’s happy to welcome you on behalf of the students of the university. And the first question is that the improvement in the relations between the two countries has come about during your tenure as President, and in this regard he would like to ask the following question. It is very important to get a handle on the question of arms control and, specifically, the limitation of strategic arms. Do you think that it will be possible for you and the General Secretary to get a treaty on the limitation of strategic arms during the time that you are still President?

President Reagan: Well, the arms treaty that is being negotiated now is the so-called START treaty, and it is based on taking the intercontinental ballistic missiles and reducing them by half, down to parity between our two countries. Now, this is a much more complicated treaty than the INF treaty, the intermediate-range treaty, which we have signed and which our two governments have ratified and is now in effect. So, there are many things still to be settled. You and we have had negotiators in Geneva for months working on various points of this treaty. Once we had hoped that maybe, like the INF treaty, we would have been able to sign it here at this summit meeting. It is not completed; there are still some points that are being debated. We are both hopeful that it can be finished before I leave office, which is in the coming January, but I assure you that if it isn’t—I assure you that I will have impressed on my successor that we must carry on until it is signed. My dream has always been that once we’ve started down this road, we can look forward to a day—you can look forward to a day—when there will be no more nuclear weapons in the world at all.

Young People

Q: The question is: The universities influence public opinion, and the student wonders how the youths have changed since the days when you were a student up until now?

President Reagan: Well, wait a minute. How you have changed since the era of my own youth?

Q: How just students have changed, the youth have changed. You were a student. [Laughter] At your time there were one type. How they have changed?

President Reagan: Well, I know there was a period in our country when there was a very great change for the worse. When I was Governor of California, I could start a riot just by going to a campus. But that has all changed, and I could be looking out at an American student body as well as I’m looking out here and would not be able to tell the difference between you.

I think that back in our day—I did happen to go to school, get my college education in a unique time; it was the time of the Great Depression, when, in a country like our own, there was 25-percent unemployment and the bottom seemed to have fallen out of everything. But we had—I think what maybe I should be telling you from my point here, because I graduated in 1932, that I should tell you that when you get to be my age, you’re going to be surprised how much you recall the feelings you had in these days here and that—how easy it is to understand the young people because of your own having been young once. You know an awful lot more about being young than you do about being old. [Laughter]

And I think there is a seriousness, I think there is a sense of responsibility that young people have, and I think that there is an awareness on the part of most of you about what you want your adulthood to be and what the country you live in—you want it to be. And I have a great deal of faith. I said the other day to 76 students—they were half American and half Russian. They had held a conference here and in Finland and then in the United States, and I faced them just the other day, and I had to say—I couldn’t tell the difference looking at them, which were which, but I said one line to them. I said I believe that if all the young people of the world today could get to know each other, there would never be another war. And I think that of you. I think that of the other students that I’ve addressed in other places.

And of course, I know also that you’re young and, therefore, there are certain things that at times take precedence. I’ll illustrate one myself. Twenty-five years after I graduated, my alma mater brought me back to the school and gave me an honorary degree. And I had to tell them they compounded a sense of guilt I had nursed for 25 years because I always felt the first degree they gave me was honorary. [Laughter] You’re great! Carry on.

Regional Conflicts

Q: Mr. President, you have just mentioned that you welcome the efforts—settlement of the Afghanistan question and the difference of other regional conflicts. What conflicts do you mean? Central America conflicts, Southeast Asian, or South African?

President Reagan: Well, for example, in South Africa, where Namibia has been promised its independence as a nation—another new African nation. But it is impossible because of a civil war going on in another country there, and that civil war is being fought on one side by some 30,000 to 40,000 Cuban troops who have gone from the Americas over there and are fighting on one side with one kind of authoritative government. When that country was freed from being a colony and given its independence, one faction seized power and made itself the government of that nation. And leaders of another—seeming the majority of the people had wanted, simply, the people to have the right to choose the government that they wanted, and that is the civil war that is going on. But what we believe is that those foreign soldiers should get out and let them settle it, let the citizens of that nation settle their problems.

And the same is true in Nicaragua. Nicaragua has been—Nicaragua made a promise. They had a dictator. There was a revolution, there was an organization that—and was aided by others in the revolution, and they appealed to the Organization of American States for help in getting the dictator to step down and stop the killing. And he did. But the Organization of American States had asked, what are the goals of the revolution? And they were given in writing, and they were the goals of pluralistic society, of the right of unions and freedom of speech and press and so forth and free elections—a pluralistic society. And then the one group that was the best organized among the revolutionaries seized power, exiled many of the other leaders, and has its own government, which violated every one of the promises that had been made. And here again, we want—we’re trying to encourage the getting back those—or making those promises come true and letting the people of that particular country decide their fate.

Soviet MIAs in Afghanistan

Q: Esteemed Mr. President, I’m very much anxious and concerned about the destiny of 310 Soviet soldiers being missing in Afghanistan. Are you willing to help in their search and their return to the motherland?

President Reagan: Very much so. We would like nothing better than that.

U.S. Constitution

Q: The reservation of the inalienable rights of citizens guaranteed by the Constitution faces certain problems; for example, the right of people to have arms, or for example, the problem appears, an evil appears whether spread of pornography or narcotics is compatible with these rights. Do you believe that these problems are just unavoidable problems connected with democracy, or they could be avoided?

President Reagan: Well, if I understand you correctly, this is a question about the inalienable rights of the people—does that include the right to do criminal acts—for example, in the use of drugs and so forth? No. No, we have a set of laws. I think what is significant and different about our system is that every country has a constitution, and most constitutions or practically all of the constitutions in the world are documents in which the government tells the people what the people can do. Our Constitution is different, and the difference is in three words; it almost escapes everyone. The three words are, „We the people.” Our Constitution is a document in which we the people tell the government what its powers are. And it can have no powers other than those listed in that document. But very carefully, at the same time, the people give the government the power with regard to those things which they think would be destructive to society, to the family, to the individual and so forth—infringements on their rights. And thus, the government can enforce the laws. But that has all been dictated by the people.

President’s Retirement Plans

Q: Mr. President, from history I know that people who have been connected with great power, with big posts, say goodbye, leave these posts with great difficulty. Since your term of office is coming to an end, what sentiments do you experience and whether you feel like, if, hypothetically, you can just stay for another term? [Laughter]

President Reagan: Well, I’ll tell you something. I think it was a kind of revenge against Franklin Delano Roosevelt, who was elected four times—the only President. There had kind of grown a tradition in our country about two terms. That tradition was started by Washington, our first President, only because there was great talk at the formation of our country that we might become a monarchy, and we had just freed ourselves from a monarchy. So, when the second term was over, George Washington stepped down and said he would do it—stepping down—so that there would not get to be the kind of idea of an inherited aristocracy. Well, succeeding Presidents—many of them didn’t get a chance at a second term; they did one term and were gone. But that tradition kind of remained, but it was just a tradition. And then Roosevelt ran the four times—died very early in his fourth term. And suddenly, in the atmosphere at that time, they added an amendment to the Constitution that Presidents could only serve two terms.

When I get out of office—I can’t do this while I’m in office, because it will look as I’m selfishly doing it for myself—when I get out of office, I’m going to travel around what I call the mashed-potato circuit—that is the after-dinner speaking and the speaking to luncheon groups and so forth—I’m going to travel around and try to convince the people of our country that they should wipe out that amendment to the Constitution because it was an interference with the democratic rights of the people. The people should be allowed to vote for who they wanted to vote for, for as many times as they want to vote for him; and that it is they who are being denied a right. But you see, I will no longer be President then, so I can do that and talk for that.

There are a few other things I’m going to try to convince the people to impress upon our Congress, the things that should be done. I’ve always described it that if—in Hollywood, when I was there, if you didn’t sing or dance, you wound up as an afterdinner speaker. And I didn’t sing or dance. [Laughter] So, I have a hunch that I will be out on the speaking circuit, telling about a few things that I didn’t get done in government, but urging the people to tell the Congress they wanted them done.

American Indians

Q: Mr. President, I’ve heard that a group of American Indians have come here because they couldn’t meet you in the United States of America. If you fail to meet them here, will you be able to correct it and to meet them back in the United States?

President Reagan: I didn’t know that they had asked to see me. If they’ve come here or whether to see them there? [laughter] I’d be very happy to see them.

Let me tell you just a little something about the American Indian in our land. We have provided millions of acres of land for what are called preservations—or reservations, I should say. They, from the beginning, announced that they wanted to maintain their way of life, as they had always lived there in the desert and the plains and so forth. And we set up these reservations so they could, and have a Bureau of Indian Affairs to help take care of them. At the same time, we provide education for them—schools on the reservations. And they’re free also to leave the reservations and be American citizens among the rest of us, and many do. Some still prefer, however, that way—that early way of life. And we’ve done everything we can to meet their demands as to how they want to live. Maybe we made a mistake. Maybe we should not have humored them in that wanting to stay in that kind of primitive lifestyle. Maybe we should have said, no, come join us; be citizens along with the rest of us. As I say, many have; many have been very successful.

And I’m very pleased to meet with them, talk with them at any time and see what their grievances are or what they feel they might be. And you’d be surprised: Some of them became very wealthy because some of those reservations were overlaying great pools of oil, and you can get very rich pumping oil. And so, I don’t know what their complaint might be.

Soviet Dissidents

Q. Mr. President: I’m very much tantalized since yesterday evening by the question, why did you receive yesterday—did you receive and when you invite yesterday—refuseniks or dissidents? And for the second part of the question is, just what are your impressions from Soviet people? And among these dissidents, you have invited a former collaborator with a Fascist, who was a policeman serving for Fascist.

President Reagan: Well, that’s one I don’t know about, or maybe the information hasn’t been all given out on that. But you have to understand that Americans come from every corner of the world. I received a letter from a man that called something to my attention recently. He said, you can go to live in France, but you cannot become a Frenchman; you can go to live in Germany, you cannot become a German—or a Turk, or a Greek, or whatever. But he said anyone, from any corner of the world, can come to live in America and become an American.

You have to realize that we are a people that are made up of every strain, nationality, and race of the world. And the result is that when people in our country think someone is being mistreated or treated unjustly in another country, these are people who still feel that kinship to that country because that is their heritage. In America, whenever you meet someone new and become friends, one of the first things you tell each other is what your bloodline is. For example, when I’m asked, I have to say Irish, English, and Scotch—English and Scotch on my mother’s side, Irish on my father’s side. But all of them have that.

Well, when you take on to yourself a wife, you do not stop loving your mother. So, Americans all feel a kind of a kinship to that country that their parents or their grandparents or even some great-grandparents came from; you don’t lose that contact. So, what I have come and what I have brought to the General Secretary—and I must say he has been very cooperative about it—I have brought lists of names that have been brought to me from people that are relatives or friends that know that—or that believe that this individual is being mistreated here in this country, and they want him to be allowed to emigrate to our country—some are separated families.

One that I met in this, the other day, was born the same time I was. He was born of Russian parents who had moved to America, oh, way back in the early 1900s, and he was born in 1911. And then sometime later, the family moved back to Russia. Now he’s grown, has a son. He’s an American citizen. But they wanted to go back to America and being denied on the grounds that, well, they can go back to America, but his son married a Russian young lady, and they want to keep her from going back. Well, the whole family said, no, we’re not going to leave her alone here. She’s a member of the family now. Well, that kind of a case is brought to me personally, so I bring it to the General Secretary. And as I say, I must say, he has been most helpful and most agreeable about correcting these things.

Now, I’m not blaming you; I’m blaming bureaucracy. We have the same type of thing happen in our own country. And every once in a while, somebody has to get the bureaucracy by the neck and shake it loose and say, Stop doing what you’re doing! And this is the type of thing and the names that we have brought. And it is a list of names, all of which have been brought to me personally by either relatives or close friends and associates. [Applause]

Thank you very much. You’re all very kind. I thank you very much. And I hope I answered the questions correctly. Nobody asked me what it was going to feel like to not be President anymore. I have some understanding, because after I’d been Governor for eight years and then stepped down, I want to tell you what it’s like. We’d only been home a few days, and someone invited us out to dinner. Nancy and I both went out, got in the back seat of the car, and waited for somebody to get in front and drive us. [Laughter]

[At this point, Rector Logunov gave the President a gift.]

That is beautiful. Thank you very much.

[înapoi]

---

[1] vezi si Președintele Biden, privind retragerea forțelor SUA din Afganistan: „Misiunea noastră militară în Afganistan se va încheia pe 31 august”

[2] vezi si AFACEREA IRAN-CONTRA

„VĂ VOM VÂNA ȘI VĂ VOM FACE SĂ PLĂTIȚI”

Această galerie conține 1 fotografie.

Joe Biden a luat cuvântul la Casa Albă, joi, 26 august 2021,la câteva ore după ce exploziile din Kabul au ucis cel puțin 13 soldați americani și zeci de civili, in cea mai mortală zi din ultimul deceniu, pentru forțele … Continuă lectura →

O proclamație care onorează victimele atacului din Kabul, Afganistan

Această galerie conține 1 fotografie.

joi, 26 august 2021 In semn de respect pentru membrii serviciului SUA și alte victime ucise în atacul terorist din 26 august 2021, la Kabul, Afganistan, prin autoritatea care mi-a fost conferită în calitate de președinte al Statelor Unite prin … Continuă lectura →

Discursul lui Joe Biden, după atacul de pe aeroportul din Kabul care a ucis trupele SUA

26 august 2021

Joe Biden: (09:57)
O zi grea.

Joe Biden: (10:02)
În această seară, la Kabul, după cum știți cu toții, teroriștii au atacat, precum vorbisem și ne îngrijorasem în legătură cu asta, când comunitatea de informații ne-a prevenit ca se va întreprinde un atac al unui grup cunoscut sub numele de ISIS-K, luând viața membrilor serviciului american care stăteau de pază la aeroport și rănind grav mai mulți alții. De asemenea, au rănit mai mulți civili si, de asemenea, au ucis civili. Am fost toată ziua în contact permanent cu comandanții militari, de aici, de la Washington și Pentagon, precum și cu cei din Afganistan și Doha. Și comandanții mei în domeniu, de aici, din Washington, au furnizat foarte multe detalii și ați avut ocazia să vorbiți cu unii dintre ei, până acum.

Joe Biden: (11:11)
Situația de pe teren continuă să evolueze și sunt în permanență informat. Acești membri ai serviciilor americane care și-au dat viața, și este un cuvânt excesiv utilizat, dar absolut potrivit aici, au fost eroi. Eroi care s-au angajat într-o misiune periculoasă și altruistă de a salva viețile altora. Au făcut parte dintr-un efort de evacuare aeriană complet distinct de oricare altul văzut în istorie, cu peste 100.000 de cetățeni americani, parteneri americani, afgani care ne-au ajutat pe noi și pe alții, scoși în siguranță, în ultimele 11 zile. Doar în ultimele 12 ore, încă 7.000 au ieșit. Au făcut parte dintre cei mai curajoși, mai capabili și mai dezinteresați militari de pe fața pământului și fac parte pur și simplu din ceea ce eu numesc coloana vertebrală a Americii. Sunt coloana vertebrală a Americii, tot ce are țara mai bun de oferit. Jill și cu mine, inimile noastre suferă, așa cum sunt sigur că și voi suferiți, pentru toate acele familii afgane care i-au pierdut pe cei dragi, inclusiv copii mici, sau au fost răniți în acest atac diabolic, și suntem revoltați și cu inima frântă .

Joe Biden: (12:43)
Fiind tatăl unui maior al armatei care a slujit un an în Irak și, înainte de aceasta, a fost în Kosovo, ca avocat al SUA, pentru o perioadă mai bună de șase luni, în mijlocul unui război, când a venit acasă după un an în Irak, a fost diagnosticat ca mulți, mulți dintre cei care s-au reîntors, cu un cancer agresiv și letal la creier, și am pierdut. Si înțelegem, la fel ca mulți dintre voi, ce simt astăzi familiile acestor eroi curajoși. Ai senzația ca ești aspirat de o gaură neagră din mijlocul pieptului tău. Nu există cale de ieșire. Ma doare inima pentru voi, dar știu atât, că avem obligația permanentă, o obligație sacră, față de voi toți, familiile acelor eroi.

Joe Biden: (13:49)
Această obligație nu este temporară, ci pentru totdeauna. Viețile pe care le-am pierdut au fost vieți date în slujba libertății, în slujba securității, în slujba altora, în slujba Americii. La fel ca frații și surorile lor în brațele cărora au murit, apărând viziunea noastră și valorile noastre și lupta împotriva terorismului, cei căzuți în această zi fac parte din măreața si nobila societate a eroilor americani. Cei care au comis acest atac, precum și oricine vrea răul Americii, să știe acest lucru, nu vom ierta, nu vom uita. Vă vom vâna și vă vom face să plătiți.

Joe Biden: (14:48)
Voi apăra interesele noastre și oamenii noștri cu toate mijloacele de care dispun. În ultimele săptămâni, știu că mulți dintre voi s-au săturat probabil să mă audă spunând asta, am fost preveniți de comunitatea noastră de informații că ISIS-K, un dușman principal, talibanii, oameni care au fost eliberați când închisorile au fost deschise, a planificat un set complex de atacuri asupra personalului Statelor Unite și altor persoane. Acesta este motivul pentru care de la început, am spus în repetate rânduri, că această misiune este extraordinar de periculoasă și motivul pentru care am fost atât de hotărât să limitez durata acestei misiuni. După cum a spus generalul McKenzie, acesta este motivul pentru care misiunea noastră a fost concepută … Acesta este modul în care a fost conceput să funcționeze, să opereze sub stres sever și atac, am știut asta de la început. Și, deoarece am fost constant în contact cu liderii noștri militari superiori, și vreau să spun constant, non-stop, și comandanții noștri de pe teren și pe tot parcursul zilei, ei au arătat limpede că putem și trebuie să finalizăm această misiune și o vom face, și asta le-am cerut, să o facă.

Joe Biden: (16:14)
Nu vom fi descurajați de teroriști. Nu îi vom lăsa să ne oprească misiunea. Vom continua evacuarea. De asemenea, am ordonat comandanților mei să elaboreze planuri operaționale pentru a lovi activele, conducerea și facilitățile ISIS-K. Vom răspunde cu forță și precizie la rândul nostru, la locul pe care îl vom alege și în momentul ales de noi. Iată ce trebuie să știți. Teroriștii ISIS nu vor câștiga. Vom salva americanii de acolo. Îi vom scoate pe aliații noștri afgani și misiunea noastră va continua. America nu va fi intimidată și am deplină încredere în bravii noștri membrii aflați in serviciu, care continuă să execute această misiune cu curaj și onoare, pentru a salva vieți și pentru a-i scoate pe americani, pe partenerii noștri, pe aliații noștri afgani din Afganistan.

Joe Biden: (17:08)
În fiecare zi, când vorbeam cu comandanții noștri, i-am întrebat ce le mai trebuie, de ce anume mai au nevoie, orice, pentru a-și face treaba. După cum vă vor spune, am acceptat fiecare cerere, am reiterat astăzi, în trei ocazii, că ar trebui să ia măsurile maxime necesare, pentru a ne proteja forțele de pe teren la Kabul și vreau să mulțumesc și secretarului apărării și conducerii militare de la Pentagon și tuturor comandanților de pe teren. A existat unanimitate completă de la fiecare comandant cu privire la obiectivele acestei misiuni și asupra celui mai bun mod de a atinge aceste obiective. Cei care au slujit de-a lungul veacurilor, s-au inspirat din Cartea lui Isaia. Când Domnul spune: „Pe cine să trimit? Cine va merge pentru noi?” Armata americană răspunde, de multă vreme, „iată-mă Doamne, trimite-mă. Iată-mă, trimite-mă”. Fiecare dintre aceste femei și bărbați ai forțelor noastre armate sunt moștenitorii acestei tradiții de sacrificiu și de voluntariat pentru a merge în calea răului, pentru a risca totul, nu pentru glorie, nu pentru profit, ci pentru a apăra ceea ce iubim și oameni pe care îi iubim și vă rog să vă alăturați lor acum, într-un moment de reculegere pentru toți cei în uniformă și fără uniformă, militari și civili, care au dat ultima măsură de complet devotament. Mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți și Dumnezeu să protejeze aceste trupe și pe toți cei care stau de veghe pentru America. Avem atât de multe de făcut și stă în puterea noastră să o facem. Trebuie doar să rămânem neclintiți, neclintiți. Ne vom finaliza misiunea și vom continua, după retragerea trupelor noastre, să găsim mijloace prin care să putem găsi orice american care dorește să iasă din Afganistan. Le vom găsi și ii vom scoate afară.

Doamnelor și domnilor, mi-au dat o listă aici. Prima persoană pe care am fost sfătuit să o apelez este Kelly O’Donnell, de la NBC.

Kelly O’Donnell: (20:01)
Ati spus că părăsirea Afganistanului este în interesul ..

Kelly O’Donnell: (20:03)
… ați spus că părăsirea Afganistanului este în interesul național al Statelor Unite. După atacul de astăzi, credeți că veți autoriza forțe suplimentare care să răspundă la acel atac din Afganistan? Și sunteți pregătit să adăugați forțe suplimentare pentru a-i proteja pe acei americani care rămân la sol, efectuând operațiunea de evacuare?

Joe Biden: (20:23)
Am instruit militarii, orice ar avea nevoie, dacă au nevoie de forță suplimentară, o voi acorda. Dar militarii de la președintele șefilor comuni, comandanții de pe teren, m-au contactat într-un fel sau altul, de obicei printr-o scrisoare, spunând că subscriu la misiune așa cum a fost ea conceputa, pentru a scoate cât mai mulți oameni în limita de timp alocată. Acesta este cel mai bun mod în care ei cred că vor scoate cât mai mulți americani posibil și pe alții. Și în ceea ce privește găsirea, depistarea liderilor ISIS care au ordonat acest lucru, avem unele motive să credem că știm cine sunt, nu suntem siguri, și vom găsi modalități pe care le alegem fără mari operațiuni militare pentru a-i obține oriunde s-ar afla. Trevor de la Reuters

Trevor: (21:38)
Mulțumesc, domnule președinte. Au existat unele critici, chiar și din partea partidului dvs., cu privire la dependența de talibani pentru a asigura perimetrul aeroportului. Aveți sentimentul că s-a făcut o greșeală în acest sens?

Joe Biden: (21:55)
Nu, deloc. Cred că generalul McKenzie s-ar fi descurcat foarte bine la această întrebare. Realitatea este că suntem într-o situație, am moștenit o situație, în special deoarece, după cum știm cu toții, armata afgană a cedat înainte, în 11 zile, și este în interesul talibanilor, așa cum a spus Mackenzie, ca ISIS-K să nu-i cangreneze în continuare. Numărul unu. Și numărul doi, este în interesul talibanilor să putem pleca la timp, în termenul stabilit. În consecință, lucrurile majore pe care le-am cerut de la ei, să se mute în spatele perimetrului, oferind mai mult spațiu până la perete, să oprească vehiculele să înainteze, etc., să verifice oamenii care vin, nu este ceea ce ați numi o acțiune organizată, condusă ferm, ca cea a armatei SUA. Dar ei acționează în interesul lor, în interesul lor. Și, în general, și am pus aceeași întrebare militarilor de pe teren, dacă este sau nu un exercițiu util, nimeni nu are încredere în ei. Mizăm doar pe interesul lor personal pentru a-și continua operațiunile.

Joe Biden: (23:49)
Și este în interesul lor personal să plecăm când am spus că plecăm și să scoatem cât mai mulți oameni posibil. Așa cum am spus, chiar și în contextul a tot ceea ce s-a întâmplat astăzi, au ieșit peste 7.000 de oameni, peste 5.000 de americani. Deci nu este o chestiune de încredere, ci o chestiune de interes reciproc. Dar nu există nicio dovadă până acum, care să îmi fi fost prezentată în consecință de către vreunul dintre comandanții noștri de pe teren, că a existat o complicitate între talibani și ISIS, în realizarea a ceea ce s-a întâmplat astăzi, atât în fața hotelului, cât și a ceea ce se așteaptă să se întâmple de azi încolo. Amir, Associated Press.

Amir: (24:55)
Mulțumesc, domnule președinte. Ați vorbit, din nou, convingător, despre propriul dvs. fiu și despre greutatea acestor decizii. Având în vedere acest lucru și, de asemenea, ceea ce ați spus, cu cât rămânem mai mult, cu atât este mai probabil să existe un atac major, cum apreciați faptul de a mai rămâne chiar si încă o zi, având în vedere ceea ce s-a întâmplat?

Joe Biden: (25:22)
Pentru că eu cred că ceea ce spune America contează, că ceea ce spunem că vom face, în contextul în care spunem că o vom face, chiar facem, cu excepția unor schimbări excepționale. Încă mai sunt (acolo) cetățeni americani. Există posesori de cărți verzi. Există personalul aliaților noștri. Există deținători de carduri SIV. Mai sunt afgani care au ajutat. Și grupuri suplimentare de persoane care ne-au contactat, de la organizații de femei, la ONG-uri și altele, care au indicat expres că vor să iasă și s-au adunat, în anumite circumstanțe, în grupuri, în autobuze și în alte mijloace. Avem încă oportunitatea de a face asta in următoarele câteva zile, de acum până pe 31 (august), de a putea scoate aceste persoane. Și eu și militarii noștri credem că în măsura în care putem face asta – știind amenințarea, știind că este posibil să avem un alt atac -, armata a ajuns la concluzia că asta ar trebui să facem.

Joe Biden: (26:56)
Cred că au dreptate. Și după aceea, vom fi într-o împrejurare în care vor exista, cred, numeroase oportunități de a oferi în continuare accesul unor persoane suplimentare pentru a ieși din Afganistan, fie prin mijloacele pe care le oferim sau furnizate prin cooperare cu talibanii. Nu sunt băieți buni, talibanii. Nu sugerăm deloc acest lucru. Dar au interese deosebite. După cum mulți dintre voi ați raportat, (talibanii) ar dori foarte mult să afle cum să mențină aeroportul în funcțiune. Nu au capacitatea de a o face. Încearcă foarte mult să-și dea seama dacă pot sau nu să mențină o parte a unei economii care a devenit nu robustă, dar fundamental diferită decât era.

Joe Biden: (28:07)
[…] Acum, nu mai sunt mulți pe care să îi putem evalua, dacă vor să iasă.. Există câțiva americani pe care i-am identificat și i-am contactat, marea lor majoritate, nu toți, nu vor să plece pentru că sunt cetățeni duali. Au familii extinse, etc. Și sunt alții care așteaptă sa vadă cum vor evolua vremurile. Deci, de aceea continuăm. Voi lua alte câteva întrebări. Dumneavoastră, domnule.

Vorbitor 3: (28:59)
Am vrut să va întreb, afirmați că ce spune America contează. Ce le spuneți afganilor care au ajutat trupele (americane) si care s-ar putea să nu poată ieși până la 31 august?

Joe Biden: (29:12)
Spun că vom continua să încercăm să vă scoatem afară. Contează. Uite, nu știu niciun conflict in istorie, niciun conflict în care, la sfârșitul războiului, o parte ar fi putut garanta că oricine dorea să fie extras din țara respectivă va putea ieși. Și gândiți-vă la asta, oameni buni. Cred că este important pentru … Știu că poporul american înțelege asta. Există, aș argumenta, milioane de cetățeni afgani care nu sunt talibani, care nu au cooperat activ cu noi ca SIV, care au …

Joe Biden: (30:03)
… cu noi ca SIV-uri care, dacă li se va da o șansă, mâine ar fi la bordul unui avion. Sună absurd. Dar marea majoritate a oamenilor din astfel de comunități doresc să vină în America, daca au de ales. Așadar, scoaterea fiecărei persoane nu poate fi garantată de nimeni, deoarece trebuie sa existe si determinare din partea celor care doresc să iasă. În orice caz, este un proces. Chiar arătam către dumneavoastră, domnule.

Vorbitor 4: (30:34)
Mulțumesc, domnule președinte. Există rapoarte conform cărora oficialii americani au oferit talibanilor numele americanilor și ai oficialilor afgani pentru a fi evacuați. Sunteți conștient de asta? S-a întâmplat asta? Și apoi, domnule, ați respins personal o recomandare de a ține sau de a recuceri Bagram Air Force Base?

Joe Biden: (30:55)
Iată cum am procedat. Răspund mai întâi la ultima întrebare. În ceea ce privește problemele tactice, legate de modul de desfășurare a unei evacuări, sau a unui război, adun tot personalul militar major din Afganistan, comandanții, precum și Pentagonul și le cer cel mai bun raționament militar. Care ar fi cel mai eficient mod de a îndeplini misiunea? Au ajuns la concluzia, militară, că Bagram nu are multă valoare adăugată, că este mult mai înțelept să te concentrezi pe Kabul. Așa că am urmat această recomandare. În ceea ce privește (prima întrebare), există anumite circumstanțe în care am obținut informații și, sincer, uneori de la unii care au spus că știu un grup de oameni care încearcă să iasă și sunt într-un autobuz, se mută de la alți oameni și aceasta este locația lor.

Joe Biden: (32:10)
Și au existat momente în care armata noastră a luat legătura cu omologii lor militari de la talibani și au spus, de exemplu, „Acest autobuz vine cu un număr X de oameni in el, format din următorul grup de persoane. Vrem să lăsați autobuzul sau grupul respectiv să treacă.” Deci, da, au existat astfel de ocazii. Și, din câte știu, în aceste cazuri, majoritatea au fost lăsate să treacă. Dar nu vă pot spune cu certitudine că a existat, de fapt, o listă de nume. S-ar putea să fi existat, dar nu cunosc nicio împrejurare. Nu înseamnă că nu au existat situații de genul „Iată numele a 12 persoane. Ei vin. Lasă-i să treacă.” Foarte bine s-ar fi putut întâmpla așa. Voi mai lua o întrebare. Stai, stai, stai, stai. Permiteți-mi să iau întrebarea de la cel mai interesant tip pe care îl cunosc în presă.

Vorbitor 5: (33:07)
Mulțumesc, domnule președinte.

Joe Biden: (33:08)
Asta ești tu.

Vorbitor 5: (33:09)
Domnule președinte, nu a existat niciun membru al serviciului SUA ucis în luptă în Afganistan, din februarie 2020. Ați stabilit un termen limită, ați scos trupele, ați trimis trupe înapoi și acum 12 marini sunt morți. Ai spus că decizia se oprește la dvs. Aveți vreo responsabilitate pentru modul în care s-au desfășurat lucrurile, în ultimele două săptămâni?

Joe Biden: (33:31)
Îmi asum responsabilitatea fundamental pentru tot ceea ce s-a întâmplat recent. Dar iată care este afacerea, știi, îmi doresc să pot spune aceste lucruri cândva. Știți la fel de bine ca mine, că fostul președinte (Donald Trump) a încheiat un acord cu talibanii, cum că va scoate toate forțele americane din Afganistan, până la 1 mai. În schimb, obligația lor era, si asta a fost cu un an înainte, în schimb, s-a asigurat că talibanii ar putea continua să-i atace pe alții, dar nu vor ataca nicio forță americană. Iți amintești asta? Vorbesc serios. Te întreb, pentru că înainte …

Vorbitor 5: (34:19)
[inaudibil 00:34:19].

Joe Biden: (34:20)
Nu, nu, nu, stai o clipă..Ti-am pus o întrebare. Este exact așa, din câte știi?

Vorbitor 5: (34:25)
[inaudibil 00:34:25] m-ar interesa, credeți că oamenii au probleme cu ieșirea lor din Afganistan sau este doar din cauza modului în care s-au întâmplat lucrurile?

Joe Biden: (34:35)
Cred că problema este că oamenii pot fi răniți, unii, după cum am văzut, au fost uciși și este greu de acceptat .Indiferent dacă prietenul meu va recunoaște asta, sau daca va scrie despre asta, motivul pentru care nu au existat atacuri asupra americanilor, așa cum a spus, de la acea dată (februarie 2020) până la data la care eu am intrat în funcție, a fost pentru că angajamentul luat de președintele Trump suna așa: „Eu ies afară până la 1 mai. Între timp, voi sunteți de acord să nu atacați niciun american ”. Asta a fost înțelegerea. De aceea niciun american nu a fost atacat.

Vorbitor 5: (35:21)
Practic, spuneți că respectați în mod clar decizia de a ieși?

Joe Biden: (35:24)
Da. Pentru că, priviți problema din acest unghi, oameni buni, și, de fapt, mai am o întâlnire…dar imaginați-vă unde am fi fost dacă aș fi spus, pe 1 mai, ca nu am de gând să renegociez o altă dată de evacuare si că voi rămâne acolo. Aș fi avut o singură alternativă, să trimit iar mii de soldați înapoi în Afganistan, pentru a duce un război pe care l-am câștigat deja, în legătură cu motivul pentru care am mers acolo, în primul rând. Nu am fost niciodată de părere că ar trebui să sacrificăm vieți americane pentru a încerca să instituim un guvern democratic în Afganistan, o țară care nu a fost niciodată, în întreaga sa istorie, una unită și care este alcătuită, și nu mă refer la asta într-un mod disprețuitor, din diferite triburi, care nu s-au înțeles niciodată, niciodată, unul cu celălalt.

Joe Biden: (36:40)
Așa că, cum am spus mai devreme – și acesta este ultimul comentariu pe care îl voi face, vom avea mai multe ocazii să vorbim despre acest lucru, din păcate, de acum înainte, de faptul că nu suntem încă afară -, dacă Osama Bin Laden, precum și Al- Qaeda, ar fi ales să lanseze un atac atunci când au părăsit Arabia Saudită, din Yemen, am fi mers vreodată în Afganistan? Si chiar dacă talibanii ar fi controlat complet Afganistanul, in acel moment, am fi mers acolo vreodată? Știu că nu este corect să vă pun întrebări. E doar retoric. Dar ridicați mâna, cei care credeți că ar fi trebuit să plecăm și să sacrificăm mii de vieți și zeci de mii de răniți. Interesul nostru de a merge (in Afganistan) a fost de a preveni reapariția Al-Qaeda. În primul rând, pentru a-l captura pe Bin Laden, a elimina Al-Qaeda din Afganistan, pentru a împiedica ca acest lucru să se repete.

Joe Biden: (37:48)
După cum am spus de 100 de ori, terorismul s-a metastazat în întreaga lume. Avem amenințări mai mari, care vin din alte țări, aflate, la naiba, mult mai aproape de Statele Unite. Nu avem tabere militare acolo. Nu ținem oamenii acolo. Avem o capacitate crescândă de a-i împiedica să vină după noi. Doamnelor și domnilor, era timpul să încheiem un război de 20 de ani. Mulțumesc mult.

---

| Președintele Biden despre video-conferința G7, eforturile de evacuare din Afganistan și „Planul pentru salvarea Americii”

| Rezumatul dialogului președintelui Biden cu Pelosi, referitor la evacuările în Afganistan și agenda „Reconstruiește mai bine”

| Forțele de securitate din Afganistan vs talibani: o evaluare netă

| Experiența SUA vs experiența URSS în Afganistan