O țară se confruntă rar cu același război, de două ori într-o generație, în special din părți opuse. Cu toate acestea, acest lucru descrie în multe moduri rolul SUA în Afganistan in prezent. În anii 1980, Agenția Centrală de Informații, care lucra dintr-un refugiu sigur din Pakistan, a proiectat cea mai mare operațiune secretă din istoria sa, pentru a ajuta la înfrângerea Armatei Roșii din Afganistan. Astăzi (2009), Statele Unite luptă împotriva unei insurgențe conduse de talibani în Afganistan, care operează dintr-un refugiu sigur din Pakistan. Mulți sugerează că rezultatul va fi același pentru Statele Unite, ca si pentru Uniunea Sovietică – înfrângerea finală si căderea Afganistanului în mâinile insurgenței.
Rolul Pakistanului, ca refugiu sigur, este remarcabil de consistent în ambele conflicte, dar concentrându-ne exclusiv pe această similitudine, pierdem din vedere diferențele fundamentale dintre cele două războaie. Acest articol abordează diferențele și va evalua, de asemenea, modul în care rolul Pakistanului are impact asupra posibilităților de succes ale Statelor Unite de astăzi (2009).
Scopuri si obiective
Prima și probabil cea mai importantă diferență dintre cele două războaie este legată de obiective si scopuri. Statele Unite au intervenit în Afganistan în 2001 de partea NATO, pentru a răsturna Emiratul Islamic Taliban al Afganistanului, numai după ce țara a fost folosită ca bază pentru atacurile din 11 septembrie asupra Statelor Unite. Scopul SUA, aprobat de Organizația Națiunilor Unite și de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a fost autoapărarea împotriva unui guvern care a permis ca teritoriul său să fie folosit pentru un act de război împotriva unui alt stat. De la început, Statele Unite nu au avut nicio ambiție de a domina sau subjuga poporul afgan sau de a rămâne în Afganistan odată cu înfrângerea amenințării al-Qaeda și a talibanilor afgani. Președintele Barack Obama a reiterat acest fapt în discursul său care a subliniat noua politică americană pentru Afganistan și Pakistan, la 27 martie 2009 [1].
Invazia sovietică din 1979 a fost o problemă diferită. Acum se înțelege că Moscova a greșit în Afganistan dovedind o slaba apreciere a dificultăților cu care se va confrunta. Scopul său era de a consolida un regim comunist, aflat la marginea colapsului, în fața unei răscoale naționale. Conducerea sovietică a dorit un Afganistan similar cu alte state satelit sovietice, dominat de stăpânirea sovietică, doar cu fațada independenței. Este posibil ca sovieticii să fi avut ambiții de a folosi Afganistanul ca bază pentru a-si proiecta autoritatea mai la sud.
Invazia sovietică și încercarea de a impune comunismul asupra unei țări islamice rurale și, în mare parte, analfabeta, cu o istorie de xenofobie, au produs rezultatul previzibil: o răscoală națională în masă. Cu excepția clasei medii urbane și a câtorva regiuni minoritare – în special provincia uzbekă Jowzjan, unde un dur domn de război local, Abdul Rashid Dostum, a ridicat o miliție pro-sovietică – practic întreaga țară s-a opus violent unei noi ocupații și ideologiei sale ateiste.
În contrast, sondajele arată că majoritatea afganilor au sprijinit forțele coaliției care au doborât talibanii, deși acest sprijin este în scădere, deoarece coaliția nu a reușit să ofere legea, ordinea și reconstrucția. Nici talibanii nu sunt foarte populari; sprijinul pentru talibani este limitat în cea mai mare parte la centura paștună din sudul și estul Afganistanului. Practic nu atrage un procent de 60% dintre afgani care nu sunt paștuni. Prin urmare, cel mai dificil spațiu de luptă al sovieticilor – faimoasa vale Panjshir, casa legendarului Ahmad Shah Massoud (Leul Panjshirului) – este astăzi liniștită și lipsită de talibani, deoarece este o zonă exclusiv tadjică.
Pe scurt, în timp ce sovieticii s-au confruntat cu o revoltă națională, coaliția condusă de SUA se confruntă cu o insurgență minoritară care este segregată de o mare parte a țării. Sarcina Moscovei a fost mult mai dificilă decât cea cu care se confruntă NATO astăzi.
Tactică și suport
Sovieticii au răspuns opoziției afgane cu o ferocitate și brutalitate care au înrăutățit situația. Cel puțin 1,5 milioane de afgani au fost uciși, încă cinci milioane au fugit din țară în Iran și Pakistan (unul din trei afgani), iar alte milioane au fost strămutați în interiorul țării. O țară care a început războiul ca una dintre cele mai sărace din lume, a fost, în mod sistematic sărăcită și chiar golită de oamenii săi. Forțele Aeriene Sovietice au bombardat orașe precum Kandahar, unde populația a scăzut de la 250.000 la 25.000. Milioane de mine terestre au fost plantate în toată țara, fără a se ține evidența locului unde au fost poziționate. Nimic care să se apropie de acest nivel de groază nu se întâmplă astăzi (2009) în Afganistan.
În parte din cauza brutalității sale, invazia sovietică a fost condamnată de aproape întreaga lume, cu excepția statelor-satelit. Campania de asistare a insurgenței afgane, mujahidin, s-a bucurat de sprijinul țărilor din întreaga lume, inclusiv China, Regatul Unit, Franța, Egipt, Arabia Saudită, Iran și altele.
Forțele NATO din Afganistan au astăzi (2009) sprijinul Organizației Națiunilor Unite și operează sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU. Forța internațională de asistență pentru securitate (ISAF), creată de Națiunile Unite în 2001, are trupe din 41 de țări aflate în prezent în Afganistan, inclusiv forțe americane, contribuții NATO și trupe din state non-NATO precum Australia, Suedia și Emiratele Arabe Unite . Si se depun eforturi pentru ca mai multe state, în special cele din lumea musulmană, să trimită trupe.
O mare parte din cele mai grele lupte din actualul război a fost condusă de trupe non-americane. Britanicii din provincia Helmand, canadienii din Kandahar și olandezii și australienii din Uruzgan luptă de câțiva ani în zona centrală a centurii talibane Pashtun. Au suferit pierderi considerabile în acest proces. Într-adevăr, in cea mai mare parte din ultimii cinci ani, bătălia principală împotriva inamicului al-Qaeda, care a atacat Statele Unite în 2001, a fost purtată de aliații americani, în timp ce accentul principal al Statelor Unite a fost asupra al-Qaeda în Irak.
Rolul jucat de Pakistan
Dacă diferențele dintre experiența americane și cea sovietica sunt semnificative, există cel puțin o asemănare majoră: rolul jucat de Pakistan. În anii 1980, președintele Zia ul-Huq a fost de acord să susțină insurgența mujahidin, în ciuda riscului enorm asumat, prin provocarea Uniunii Sovietice, pe atunci cea mai mare putere militară a lumii. Sovieticii au răspuns cu o intensă campanie sub acoperire, pentru a încuraja tulburările din interiorul Pakistanului, în special în zonele de frontieră și în lagărele de refugiați. Atât KGB-ul, cât și aliatul său afgan, KHAD, au derulat atacuri teroriste, pentru a pune presiune pe Zia. Mai mult, sovieticii au folosit puterea militară, în special forța aeriană, pentru a intimida Pakistanul.
Zia a insistat că sprijinul extern pentru mujahidin trebuia să vină din „mâinile pakistaneze”, în principal prin intermediul Direcției de Informații Inter-Servicii (ISI) a Armatei pakistaneze. ISI a căutat să dețină un acces exclusiv asupra mujahedinilor. Astfel, jucătorii externi nu aveau de ales, decât să accepte regulile lui Zia. În consecință, Pakistanul a servit drept refugiu sigur pentru mujahedini, prin linia sa logistică de aprovizionare și postura de „avocat” pe scena mondială.
În mod ironic, astăzi (2009) Pakistanul acționează din nou ca un refugiu sigur pentru insurgenții afgani și linia lor logistică de aprovizionare. ISI este din nou instrumentul prin care Pakistanul își menține legăturile cu talibanii afgani și alte organizații extremiste. Acest lucru ar trebui să fie o mică surpriză, deoarece, în anii 1990, ISI a fost un factor critic în privința talibanilor; acceptând, fără tragere de inimă, să se distanțeze de aceștia, după 11 septembrie, la presiunea enormă a SUA. Acum este clar că distanțarea este departe de a fi completă. Așa cum a spus președintele SUA șefului de stat major mixt, amiralul Michael Mullen, ISI „a fost foarte atașat de multe dintre aceste organizații extremiste și, pe termen lung, trebuie să întrerupă complet legăturile cu ele, pentru a se deplasa în direcția bună”
Nucleul cheie al conducerii sanctuarului taliban afgan din Pakistan este consiliul Quetta shura, numit după capitala Balochistan; cei din conducerea talibanilor (având vârste înaintate), inclusiv (probabil) Mullah Omar (liderul talibanilor, de la înființare), se află în Quetta, un oraș de aproximativ două milioane de locuitori, care oferă o acoperire excelentă staff-ului talibanilor afgani pentru tot ceea ce înseamnă operarea și conducerea insurgenței. Este situat aproape de granița afgană, dar departe de străini; puțini occidentali au acces în zonă.
Și mai ironic, Pakistanul servește ca linie logistică majoră de aprovizionare pentru forțele NATO din Afganistan. Peste 80% din aprovizionarea forțelor SUA și a altor coaliții este se bazează pe livrările din Pakistan, din portul Karachi. Geografia exclude efectiv o altă alternativă, cu excepția cazului în care alianța ar fi dispusă să apeleze la Rusia sau la Iran, pentru a-și controla liniile de aprovizionare. Mai mult, ISI este, de asemenea, un partener cheie în lupta împotriva Al-Qaeda. ISI a ajutat la capturarea sau uciderea mai multor agenți de rang înalt din Al-Qaeda, în ciuda scăderii asistenței ISI in primii ani de după 11 septembrie. Fără cooperarea Pakistanului, multe operațiuni împotriva Al-Qaeda ar fi considerabil mai dificile astăzi (2009).
Prin urmare, Pakistanul are o pârghie neobișnuit de puternică de ambele părți ale războiului din Afganistan. Noua politică a președintelui Obama recunoaște, în mod explicit, rolul critic jucat de Pakistan și ridică importanța colaborării cu Pakistanul pentru a închide paradisurile sigure din Balochistan și din alte părți, de-a lungul frontierei afgano-pakistaneze. El a promis să tripleze ajutorul economic acordat Pakistanului și să ofere ajutor militar care să se concentreze pe cerințele contra-insurgenței, cum ar fi elicopterele pentru mobilitatea aeriană în regiunea de frontieră.
Din mai multe motive, Pakistanul păstrează legături cu talibanii afgani, în ciuda incidenței crescânde a violenței jihadiste în interiorul Pakistanului. Cel mai important este calculul armatei, potrivit căruia Washington și Bruxelles nu au voința politică de a persevera în Afganistan. Mulți din Pakistan au presupus că răbdarea americană și europeană, pentru a lupta împotriva acesteia, în Afganistan, se erodează treptat, o presupunere întărită de o serie de sondaje care arată că sprijinul pentru conflict scade constant, de ambele părți ale Atlanticului. Sprijinirea talibanilor afgani este, astfel o acoperire utilă, în cazul în care NATO decide să se retragă și să renunțe la luptă. Pakistanul va avea atunci o relație cu viitorul paștun din sudul și estul Afganistanului și va avea un atu în lupta pentru Afganistanul post-NATO.
[BRUCE RIEDEL, mai, 2009]
[1] În discursul său din 27 martie 2009, președintele Obama a spus: „Nu suntem în Afganistan pentru a controla acea țară sau pentru a-i dicta viitorul. Suntem în Afganistan pentru a ne confrunta cu un inamic comun, care amenință Statele Unite, prietenii și aliații noștri, precum și oamenii din Afganistan și Pakistan, care au suferit cel mai mult in mâinile extremiștilor violenți. Așa că vreau ca poporul american să înțeleagă că avem un obiectiv clar și concentrat, să întrerupem, să demontăm și să înfrângem Al Qaeda în Pakistan și Afganistan și să împiedicăm întoarcerea lor în oricare dintre țări, în viitor. ” („Discursul președintelui Obama despre Afganistan și Pakistan”, U.S. News & World Report, 27 martie 2009) [înapoi]
Președintele SUA, Barack Obama, a lăsat în urma sa o moștenire mixtă în Afganistan. În 2009, în timpul primului său mandat, Obama a ordonat o creștere masivă a numărului de soldați americani în Afganistan, pentru a combate insurgența talibanilor. După venirea la putere, în 2008, Obama a revizuit strategia de război a Washingtonului în Afganistan și a ajuns la concluzia că trupele americane aflate deja la fața locului - în jur de 68.000, la acea vreme - erau mult subdimensionate comparativ cu puterea necesară pentru înăbușirea insurgenței afgane. Astfel, el a ordonat o creștere a efectivelor și a trimis încă 33.000 de soldați americani în Afganistan, în speranța de a combate militanții talibani și de a instrui forțele de securitate afgane. Mai târziu, el a decis să reducă prematur un număr semnificativ de soldați americani, ceea ce a dus la o creștere a atacurilor teroriste din țară. Cele două decizii și consecințele lor au conturat destul de mult moștenirea lăsată de Obama în Afganistan, spun experții. (DW _ 19.01.2017)
citește și
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.