ROLUL ROMÂNIEI IN REVOLUȚIA MAGHIARĂ DIN 1956

România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.

Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.

REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA

Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.

La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.

In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic. 

Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria. Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.

citește si ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956

Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.

Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.

De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.

citește si ILIESCU – STĂNCULESCU, PROMOȚIA 56-89

În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii –  inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”

Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.

Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.

În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.

La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.

 „FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”

Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.

În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.

Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cum că Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.

La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.

citește si Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor

OPERAȚIUNEA VIHRI – „Viforul”

Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.

În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate  maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.

ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI

Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:

„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.

Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.

Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe  „contrarevoluționari”. 

Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.  

ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY

Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.

Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””

De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.

La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.

EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”

Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul – restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.

In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.

Revoluția maghiara, octombrie 1956

Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.                 

Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.

Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială.  Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de Janos Kádár.

În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.

Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.

Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.

IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”

Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.

Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.

In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”. 

În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluției maghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.  

Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.

La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.

PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ

In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea să părăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat că rugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”. 

Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.

„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”

Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că își recunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând că Revoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.

Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”

CARACATIȚA DE LA SNAGOV

In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).

Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.

Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.

De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup. 

Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958

Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.

Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.

Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.

La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.

Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagy tovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,

In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.

EPILOGUL REVOLUȚIEI MAGHIARE

Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost  spânzurat.

Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.

S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.

Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.

In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.

In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.

În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”

Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.

Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.

În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.

---

„Strict secret
Întocmit in 3 exemplare
Nr. oficial 127/A
Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20
16.VI.5, 21.20
Fulger
Telegrama cifrata intrata
Expeditor Budapesta catre
Destinatar MAE

Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]

---

„127/b
data 16.VI.’958, ora 21.35
16. VI.’958, ora 21.40

Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]

---

ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]

SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]

---

În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]

---

La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții  [inapoi]

Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]

Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]

---

surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy

---

citește și

PRIMUL RĂZBOI INTRE DOUĂ TĂRI SOCIALISTE – Revoluția maghiara din 1956

---

AFACEREA IRAN-CONTRA

ISTORIC | Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra

---

Afacerea Iran-Contra [1] (The Iran-Contra Affair, sau “Irangate,” denumită și scandalul Iran-Contra, afacerea McFarlane (în Iran), sau Iran-Contra) a fost o tranzacție secretă (și ilegală) de arme efectuată SUA, care a comercializat rachete și alte arme pentru a elibera unii americani ținuți ostatici de teroriștii din Liban, dar a folosit, de asemenea, fonduri din tranzacția de arme, pentru a sprijini conflictul armat din Nicaragua [2]. Această afacere controversată - și scandalul politic care a urmat - a amenințat să distrugă președinția lui Ronald Reagan.

In opinia altora, afacerea Iran-Contra – cel mai grav scandal al administrației Reagan, a luat naștere, „din intersecția eforturilor dubioase, sau ilegale ale SUA, de a face față atât terorismului din Orientul Mijlociu, cât și revoluției din America Centrală în timpul Războiului Rece.” În primele ore ale președinției lui Reagan, Iranul a eliberat 52 de ostatici americani, pe care îi capturase cu 444 de zile mai devreme, când militanții au invadat ambasada americană din Teheran. În urma crizei ostaticilor, relațiile dintre SUA și Iran au fost tensionate și ostile. Reagan a continuat o interdicție privind furnizarea de arme către Iran, începută prin ordin executiv în timpul administrației Carter. Departamentul de Stat a încurajat alte națiuni să se alăture embargoului, deoarece Iranul era un stat sponsor al terorismului. Interdicția americană privind armele a sporit dificultățile iraniene în timpul războiului cu Irakul, care a început în 1980 și a durat până în 1988.”

„Chiar și în timp ce exercitau presiuni asupra Iranului, unii dintre consilierii lui Reagan sperau să obțină cooperarea acestei națiuni pentru a asigura eliberarea ostaticilor americani din Liban. Hezbollah, o grupare islamică fundamentalistă care avea legături strânse cu Iranul, a început să răpească americani în 1984 ca o modalitate de a descuraja intervenția SUA în războiul civil libanez. Reagan a ținut foarte mult la situația ostaticilor. Consilierul pentru securitate națională Robert MacFarlane a propus un plan pentru a obține eliberarea lor. În schimbul unei livrări de arme americane, Iranul și-ar folosi influența pe care o are asupra Hezbollah pentru a asigura libertatea prizonierilor americani din Liban. Secretarul de stat George Shultz și secretarul apărării Caspar Weinberger s-au opus, invocând politica anunțată de administrația Reagan de a nu negocia cu teroriștii. Cu toate acestea, MacFarlane a susținut că vânzările de arme ar putea consolida influența SUA în rândul așa-numiților moderați iranieni, care vor ajunge în cele din urmă la putere după moartea bătrânului lider Ayatollah Ruhollah Khomeini, șeful guvernului radical de la Teheran. În iulie 1985, Reagan a aprobat inițiativa lui MacFarlane, în speranța că aceasta „va duce la eliberarea ostaticilor noștri”.” (Chester Pach, Ohio University, „The Iran-Contra Affair”)

---

Obiectivele SUA în Afacerea Iran-Contra

Statele Unite au oferit sprijin financiar, material și operațional pentru Contra. Cu toate acestea, scopul politicii Statelor Unite în Nicaragua, în primii ani ai administrației Reagan, este subiect de dezbatere.

Când a fost ales (1980), Reagan a promis să restabilească economia SUA și puterea Americii în lume, dar complexitatea acestei lumi l-a obligat la un anumit pragmatism, în politica externă, în condițiile internaționale date. Pe de altă parte, în plan intern, el nu a fost capabil să mențină entuziasmul politic pentru colegii săi republican, iar Partidul Republican a pierdut majoritatea atât în Senat, cât și în Camera Reprezentanților în alegerile de la jumătatea mandatului din 1982.

Rezultatele au complicat agenda președintelui. În timpul campaniei sale pentru Casa Albă, Reagan a promis să ajute insurgențele anticomuniste din întreaga lume [3], dar așa-numita Doctrină Reagan [4] s-a confruntat cu un obstacol politic, în urma alegerilor de la jumătatea mandatului.

Reagan moștenise o regiune în mare parte pacificată în America de Sud, deoarece aproape toate țările de la sud de Costa Rica erau „în siguranță”, adică la cheremul dictatorilor de genul celor lăudați de președintele Richard Nixon și încurajați de Secretarul de Stat al lui Nixon, Henry Kissinger. Mai aproape de „casă” însă, într-o serie de țări mici din America Centrală, se profila o criză care avea să contribuie la conturarea ideilor și alianțelor Noii Drepte internaționaliste, în curs de formare. Până la sfârșitul anilor 1970, Guatemala, El Salvador și Nicaragua fuseseră conduse de dictaturi pro-americane corupte și ucigașe. Dar în 1979, regimul Somoza din Nicaragua a căzut în fața sandiniștilor de stânga, iar Departamentul de Stat al SUA s-a îngrijorat că El Salvador și Guatemala, de asemenea, afectate de insurecții armate, vor urma în curând. Cu o valoare geopolitică redusă, cu puțini aliați importanți și fără resurse semnificative, aceste țări au oferit Casei Albe ocazia de a-și potrivi acțiunile cu retorica.

Factorii de decizie politică și gânditorii conservatori, care aveau să influențeze, în cele din urmă, perspectiva administrației Reagan vizavi de politicile externe , au descris adesea America Latină ca fiind „Balcanii Americii”, „flancul sudic expus al SUA” și „pântecul moale” al acesteia. Aceștia credeau că America Latină, și în special America Centrală, ar putea fi locul în care Statele Unite ar resuscita si „salva” o politică externă eșuată în Vietnam. Nu a durat mult până când ideile lor au avut efect.

Odată ajuns la guvernare, Reagan a atacat dur America Centrală, lăsându-i, de fapt, pe militarii administrației sale să stabilească și să execute politica. Reagan își putea permite să sprijine regimurile calamitate din regiune, nu din cauza importanței regiunii, ci din cauza lipsei ei de importanță. Se credea că repercusiunile care ar fi rezultat dintr-o linie dură acolo puteau fi gestionate sau ignorate cu ușurință.

O mare parte din strategia administrației Reagan a fost de a discredita noul guvern sandinist. În martie 1984, un „diplomat american din Honduras” a descris rolul Contra în felul următor: „Contra este strict un instrument de presiune. Unii oameni de aici și de la Washington au crezut cu adevărat – și cred că încă mai cred asta – că ar putea incita la o insurecție și că ar putea răsturna sandiniștii. Întotdeauna am fost de părere că erau o grămadă de prostii. Dar, în orice caz, teoria era că nu aveam cum să pierdem. Dacă luau Managua, era minunat. Dacă nu, ideea era că sandiniștii ar fi reacționat în două feluri. Fie s-ar fi liberalizat și ar fi încetat să mai exporte revoluția [sic], ceea ce era bine și frumos, fie s-ar fi acutizat, și și-ar fi înstrăinat propriul popor, sprijinul internațional și susținătorii din Statele Unite, devenind, pe termen lung mult mai vulnerabili. Într-un fel, asta era chiar mai bine – sau cel puțin asta a fost ideea.”

La șase zile după discursul său privind „Starea Uniunii”, la o conferință de presă din 12 februarie 1985, răspunzând la o întrebare care i-a fost adresată în legătură cu faptul că obiectivul său ar fi fost să înlăture guvernul din Nicaragua în acest fel (prin mișcarea Contra), Reagan afirma: „…Să-l înlăture, în sensul structurii sale actuale, în care este un stat comunist, totalitar și nu este un guvern ales de popor.”. Întrebat dacă acest lucru nu echivala cu încercarea de a-l răsturna, Reagan a precizat: „Nu și dacă actualul guvern s-ar întoarce și ar spune – în regulă – dacă ar spune „unchiule„…”.

Potrivit lui Robert Kagan [5], scopul aparent al sprijinului american pentru Contra, conform unor persoane din cadrul administrației, nu era de a-i răsturna pe sandiniști, ci de a-i constrânge pe aceștia să nu mai trimită arme rebelilor salvadorieni. Acest lucru s-a schimbat, însă, odată cu formularea Doctrinei Reagan în 1982, care se dorea „o politică de sprijinire a reformei sau revoluției democratice pretutindeni în lume”. În acest moment, obiectivul politicii administrației Reagan în Nicaragua a devenit, fără îndoială, răsturnarea sandiniștilor. (Kagan, „A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990”). Alții, cum ar fi Theodore Draper (în volumul „A Very Thin Line: The Iran-Contra Affairs”, 1991), sugerează că schimbarea regimului a fost, de la bun început, obiectivul politicii administrației din Nicaragua.

În anii ’90, procurorii americani au evaluat „răspunderea penală” a lui Reagan, George H.W. Bush. Reagan a anunțat că administrația sa a trimis „cantități mici de arme de apărare și piese de schimb în Iran”, nu pentru a face schimb de arme pentru ostatici, ci pentru a îmbunătăți relațiile și și a-i sprijini pe mullahii moderați. A existat „un aspect” al operațiunii despre care, a spus Președintele, „nu a fost conștient”. Procurorul său general, Edwin Meese, a ieșit apoi în față pentru a descrie modul în care „binefăcătorii privați” au transferat profiturile din aceste vânzări către forțele contra-revoluționare (Contra), care luptau pentru răsturnarea guvernului sandinist din Nicaragua. Potrivit lui Meese, niciun oficial american nu a fost implicat în această „deturnare” de fonduri, care a legat două operațiuni secrete aparent separate.

Concentrarea pe diversiune, așa cum scria Oliver North, membru al Consiliul Național de Securitate (NSC – National Security Council), care a supravegheat cele două operațiuni, a fost ea însăși o diversiune. „Acest detaliu particular era atât de dramatic, atât de sexy, încât ar putea de fapt – și chiar foarte bine – să abată atenția publicului de la alte aspecte, chiar mai importante ale poveștii, cum ar fi acela ce Președintele și consilierii săi de top știau și aprobau”.(în cartea sa de memorii, „Under Fire”) [6]

Reagan și Bush au fost atât de profund implicați în diverse aspecte ale operațiunilor Iran-Contra, încât avocatul independent, Lawrence Walsh, a efectuat o evaluare a „răspunderii penale” pentru amândoi. Studiile au fost redactate în martie 1991, de către un avocat din staff-ul lui Walsh, Christian J. Mixter, și reprezentau concluzii preliminare privind urmărirea penală atât a lui Reagan, cât și a lui Bush pentru diverse infracțiuni, de la conspirație la sperjur.

citește și CASA ALBĂ vs „CASA ROȘIE”

---

[1] Mișcarea Contra era formata din diversele grupuri rebele de dreapta, susținute și finanțate de SUA, care au activat din 1979 până la începutul anilor 1990, în opoziție față de Junta marxistă sandinistă a guvernului de reconstrucție națională din Nicaragua, venit la putere în 1979, în urma revoluției nicaraguane. Dintre grupurile contra separate, Forța Democratică Nicaraguană (FDN) se distingea ca fiind, de departe, cea mai mare. 
CIA și serviciile de informații argentiniene, care căutau să unifice cauza anti-sandinistă înainte de a iniția un ajutor pe scară largă, au convins "Legiunea 15 Septembrie", "UDN" și câteva foste grupuri mai mici să fuzioneze, în septembrie 1981, sub numele de Forța Democratică Nicaraguană (Fuerza Democrática Nicaragüense, FDN). În 1987, practic toate organizațiile "contra" au fost unificate, cel puțin nominal, în Rezistența nicaraguană.
După ce sprijinul SUA a fost interzis de Congres, administrația Reagan l-a continuat pe ascuns. Aceste activități ilegale au culminat cu afacerea Iran-Contra.
Următoarele arme au fost furnizate Iranului, de către SUA:
- Primele vânzări de arme în 1981
- 20 august 1985 - 86 de rachete antitanc TOW
- 14 septembrie 1985 - încă 408 rachete TOW
- 24 noiembrie 1985 - 18 rachete antiaeriene Hawk
- 17 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 27 februarie 1986 - 500 de rachete TOW
- 24 mai 1986 - 508 TOW-uri, 240 de piese de schimb Hawk
- 4 august 1986 - Mai multe piese de schimb Hawk
- 28 octombrie 1986 - 500 de TOW
---
Termenul "contra" este prescurtarea de la contra-rrevolución ("the counter-revolution" / contra-revoluția) [înapoi]

---

[2] Rolul CIA in afacerea Iran-Contra: Statele Unite au început să sprijine acțiunile Contras împotriva guvernului sandinist din decembrie 1981, CIA fiind în fruntea operațiunilor. 
CIA a furnizat fondurile și echipamentele, a coordonat programele de pregătire, a furnizat informații și a fixat lista obiectivelor. În timp ce Contra au avut puține succese militare, ei s-au dovedit a fi experți în aplicarea strategiilor de gherilă ale CIA, din manualele de antrenament, care îi sfătuiau să incite la violență în rândul mulțimii, să "neutralizeze" liderii civili și oficialii guvernamentali și să atace "ținte ușoare" - inclusiv școli, clinici de sănătate și cooperative. CIA a contribuit la eforturile de sabotaj ale Contra, aruncând în aer rafinării și conducte, precum și porturi miniere. În cele din urmă, potrivit fostului lider al Contra, Edgar Chamorro, instructorii CIA le-au dat soldaților Contra și cuțite mari. "Un cuțit de comando [a fost dat], iar oamenii noștri, toată lumea voia să aibă un astfel de cuțit, pentru a ucide oameni, pentru a le tăia gâtul". În 1985, Newsweek a publicat o serie de fotografii realizate de Frank Wohl, un admirator al studenților conservatori care călătorea cu Contra, intitulată "Execuție în junglă": "Victima și-a săpat propriul mormânt, scobind pământul cu mâinile ... Și-a făcut cruce. Apoi un călău Contra a îngenuncheat și i-a înfipt un cuțit în gât. Un al doilea călău i-a tăiat jugulara, apoi abdomenul. Când cadavrul a rămas în sfârșit nemișcat, forțele Contra au aruncat pământ peste mormânt - și au plecat"

Americas Watch, care, ulterior, a devenit parte a Human Rights Watch, a acuzat Contra de: 

- atacarea clinicilor de sănătate și a lucrătorilor din domeniul sănătății in vederea asasinarii acestora;
- răpirea civililor;
- torturarea civililor;
- executarea civililor, inclusiv a copiilor capturați în lupte;
- violarea femeilor;
- atacarea fără discriminare a civililor și a locuințelor civile;
- confiscarea proprietăților civile;
- incendierea caselor civililor în orașele capturate;
Human Rights Watch a publicat un raport privind situația din 1989, în care se afirma "[Contra] au fost violatori majori și sistematici ai celor mai elementare standarde ale legilor conflictului armat, inclusiv prin lansarea de atacuri nediscriminatorii asupra civililor, uciderea selectivă a non-combatanților și maltratarea prizonierilor."

Mass-media din SUA au publicat mai multe articole în care acuzau Americas Watch și alte organisme de părtinire ideologică și de rapoarte neconcludente. Se susținea că Americas Watch a acordat prea multă credibilitate presupuselor abuzuri ale Contra și a încercat, în mod sistematic, să discrediteze grupurile de apărare a drepturilor omului din Nicaragua, cum ar fi Comisia Permanentă pentru Drepturile Omului, care a dat vina pe Contra pentru principalele abuzuri ale drepturilor omului.
În 1985, The Wall Street Journal scria: "Cu trei săptămâni în urmă, Americas Watch a publicat un raport privind abuzurile drepturilor omului în Nicaragua. Un membru al Comisiei Permanente pentru Drepturile Omului a comentat raportul Americas Watch și pe investigatorul său șef, Juan Mendez: "Sandiniștii pun bazele unei societăți totalitare aici și, cu toate acestea, tot ceea ce Mendez a vrut să audă a fost despre abuzurile comise de Contra. Cum putem convinge oamenii din SUA să vadă ce se întâmplă aici când atât de multe dintre grupurile care vin aici sunt pro-sandiniste?".
Human Rights Watch, organizația umbrelă a Americas Watch, a răspuns la aceste acuzații: "Aproape invariabil, declarațiile americane privind drepturile omului au exagerat și denaturat adevăratele încălcări ale drepturilor omului ale regimului sandinist și le-au disculpat pe cele ale insurgenților susținuți de SUA, cunoscuți sub numele de Contra... Administrația Bush este responsabilă pentru aceste abuzuri, nu numai pentru că contras sunt, practic, o forță americană, ci și pentru că administrația Bush a continuat să minimalizeze și să nege aceste încălcări și a refuzat să le investigheze în mod serios." [înapoi]

---

[3] Reagan a manifestat totuși prudenta in relațiile externe - de exemplu, a refuzat chiar să ia măsuri directe împotriva Cubei. Atunci când primul său secretar de stat, Alexander Haig, i-a spus, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate Națională, că "spune-mi un cuvânt și voi transforma nenorocita aia de insulă într-o parcare", Reagan s-a arătat reticent în a acționa. 

---

[4] În cadrul Doctrinei Reagan (lansata, oficial, pe 6 februarie 1985), Statele Unite au oferit ajutor deschis și sub acoperire gherilelor anticomuniste și mișcărilor de rezistență, multe dintre acestea comițând acte de teroare, în efortul de a "da înapoi" guvernele pro-comuniste susținute de sovietici în Africa, Asia și America Latină.

"Doctrina Reagan" a fost folosită pentru a caracteriza politica administrației Reagan (1981-1988) de sprijinire a insurgenților anticomuniști, oriunde s-ar afla aceștia. În discursul său, din 1985, privind starea Uniunii, președintele Ronald Reagan a cerut Congresului și poporului american să țină piept Uniunii Sovietice, pe care o numise anterior "Imperiul Răului": 
"Trebuie să fim alături de toți aliații noștri democratici. Și nu trebuie să abandonăm încrederea față de cei care își riscă viețile - pe toate continentele, din Afganistan până în Nicaragua - pentru a sfida agresiunea sprijinită de sovietici și pentru a asigura drepturi care ne-au fost acordate de la naștere" ("We must stand by all our democratic allies. And we must not break faith with those who are risking their lives—on every continent, from Afghanistan to Nicaragua—to defy Soviet-supported aggression and secure rights which have been ours from birth.")[înapoi]

---

[5] Kagan susține ca Afacerea Iran-Contra din 1984-1987 trebuie privită ca "două chestiuni de politică externă secretă separate, privind două probleme diferite, în două țări diferite, care au fost abordate în două moduri foarte diferite". El afirma ca, sub conducerea acelorași câțiva oficiali, atât politica Iranului, cât și cea a Contras s-au intersectat în anumite momente, dând naștere la titlul singular, Afacerea Iran-Contra. Prima inițiativă secretă de politică externă a fost continuarea sprijinului acordat rebelilor democrați Contras împotriva comuniștilor sandiniști din Nicaragua, într-o perioadă în care Congresul a tăiat fondurile pentru Contras. A doua inițiativă de politică externă secretă a fost vânzarea de arme Iranului, în schimbul eliberării ostaticilor americani deținuți de aliații iranieni în Liban. Cele două politici s-au intersectat atunci când profiturile obținute din vânzarea de arme către Iran au fost folosite pentru a sprijini Contras din Nicaragua, prin intermediul unor terțe părți și al unor fonduri private. (Kagan, "A Twilight Struggle: American Power and Nicaragua, 1977-1990", 1996)

---

[6] Reagan a avut declarații contradictorii în justificarea afacerii Iran-Contra. După izbucnirea scandalului, la sfârșitul anului 1986, el a insistat, întotdeauna, în mod public, asupra faptului că scopul din spatele schimbului de arme pentru ostatici a fost acela de a stabili o relație de lucru cu facțiunea "moderată" asociată cu Rafsanjani, pentru a facilita restabilirea alianței americano-iraniene după moartea, în curând așteptată, a lui Khomeini, pentru a pune capăt atât războiului dintre Iran și Irak cât și sprijinului iranian pentru terorismul islamic, reducând, totodată, importanța eliberării ostaticilor din Liban la o chestiune secundară. De asemenea, el a afirmat (4 martie 1987, intr-un discurs televizat) ca, desi își asuma responsabilitatea, acțiunile din afacerea Iran-Contra au avut loc fără știrea sa. În schimb, atunci când a depus mărturie în fața Comisiei Tower, Reagan a declarat că problema ostaticilor a fost principalul motiv pentru a vinde arme Iranului. In final, șase oficiali de top ai NSC și CIA au fost acuzați pentru infracțiuni legate de scandal - Oliver North și John Poindexter au fost condamnați, și patru au fost grațiați de președintele SUA, George Herbert Walker Bush. [înapoi]

Stalin – CITATE CELEBRE

Această galerie conține 1 fotografie.

Vezi și: CITATE CELEBRE DIN ‘CLASICII COMUNISMULUI Iosif Stalin* – „omul de oțel” (Ioseb Besarionis Dze Jugashvili / Osip Giukashvili / Iosif Vissarionovic Djugaşvili, n. 18 decembrie 1878, Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugaşvili – d. 5 martie 1953) … Continuă lectura →

MIHAIL SADOVEANU – UN COMUNIST „LUMINAT”

| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI

„Lumina vine de la răsărit” – Mihail Sadoveanu, in conferința cu același titlu, susținută in 1945, la Sala Dalles din București

În 1945, proaspăt arondat noii puteri comuniste instalate in România, Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani, Iași, România – d. 19 octombrie 1961) a ținut conferința cu titlul „Lumina vine de la Răsărit”.

Publicat în revista „Veac nou”, discursul a fost preluat o lună mai târziu de editura „Cartea rusă”, care il tipărește sub forma unei broșuri propagandistice, cu coperte roșii și cu fotografia autorului.

Istoricul Adrian Cioroianu, în studiul „Lumina vine de la Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947“ afirma că unii „comentatori, deprinși cu teorii ale conspirației, spun că „Lumina vine de la Răsărit“ ar fi fost, de fapt, o parolă masonică, din care inițiații urmau să înțeleagă un mesaj care să-i pună în gardă”.

Titlul conferinței, afirmă Radu Cernătescu, in volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române” (editura „Cartea Românească”, 2010), – „este, de fapt, o deviză masonică atribuită contelui Cagliostro, deviză ce sună aşa: „Lumina vine de la Răsărit şi orice iniţiere din Egipt”. Iar dacă adăugăm faptul că „întreaga Masonerie a secolului al XIX-lea, cea care a lansat deviza, înțelegea Egiptul prin moștenirea lui iudaică, vom realiza că, de fapt, conferința încerca o deloc disimulată apologie a unei ancestrale tradiții iudaice, o tradiție care a găsit în colectivismul şi egalitarismul rus doar o nouă şi exterioară împlinire: „ce se revarsă acum într-o lumină nouă din Răsărit”.

Gheorghe Gheorghiu.-Dej, Mihail Sadoveanu, Constanţa Crăciun, C. I. Parhon, Gh. Florescu, Leontin Sălăjan, Emil Bodnăraş în prezidiul adunării festive de la Ateneul Român consacrată celei de a treia aniversări a R.P.R.(26 decembrie 1950)

Pe 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu a fost ales Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite (federație rezultata din unirea Marii Loji Naționale Române cu Marele Orient al României). Din 1922, masoneria franceză care, după Primul Război Mondial, reorganizase lojele din România, s- a arătat dispusă la concesii în faţa bolșevismului, fapt ce a dus la crearea unui ordin masonic autocefalic în România. Astfel, pe 3 ianuarie 1923, a fost anunțată redeschiderea Marii Loji Naționale Române ca Mare Lojă regulară şi suverană, de rit scoțian antic şi acceptat, ceea ce a adus la o ruptură de lojile rămase sub obedienţa Marelui Orient al Franței. Din comisia ce avea să elaboreze constituția Marii Loje Naționale a României a făcut parte şi Sadoveanu.

In faţa primului convent federal al Francmasoneriei Române Unite, ţinut la 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu, ales în cea mai înaltă funcţie executivă de Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, ocazie cu care a rostit următoarele cuvinte: „Afirm încă o dată, aşa cum au afirmat inițiații tuturor timpurilor: cred într-un singur Dumnezeu, cunoscut şi respectat de oameni în forme şi limbi diferite (…) şi voi fi un păzitor fidel al tradiției şi legii morale a Ordinului”(*)

vezi si

Nicolae. D. Cocea, comunistul care a vegheat „trecerea în adormire” a Masoneriei române și trezirea presei de stânga din România

JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”

NINA CASSIAN – STALIN E LUMINA

PERLELE LUI PĂSTOREL

---

Repere biografice:

Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română) – scriitor, academician și om politic român. Colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și stalinismului.

A făcut parte succesiv din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului.

Initial susținător al monarhiei (în timpul regimului autoritar impus de Carol al II-lea), își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților fiind și unul din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preia conducerea statului după abdicarea regelui.

Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, au reprezentat acte de propagandă în favoarea comunizării.

Președintele Uniunii Scriitorilor din România.

In 1921, devine membru al Academiei Române

In 1961, Mihail Sadoveanu primește distincția de Laureat al Premiului Internațional „Lenin pentru întărirea păcii între popoare” (1961) [înapoi]

Gheorghiu-Dej, Mihail Sadoveanu, Gh. Apostol, s.a., votează planul cincinal dec 1950, in M.A.N.

---

(*) La Sadoveanu, observă Radu Cernătescu în volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române”,apărut la editura „Cartea Românească” în anul 2010, adeziunea la Masonerie nu a fost un accident, iar pasiunea sa pentru esoterism nu a condus la exerciţii gratuite, abordarea masonică nefiind pentru prozator un scop în sine, ci instrumentul hermeneutic cu care a încercat explicarea datinilor şi eresurilor noastre populare – în ultimă instanţă, a unei întregi etnosofii. Înarmat cu acest instrument ocult, Sadoveanu a căutat mereu a înţelege arhetipurile şi a recompune „lumea veche, pe care eu am păstrat-o în visul meu de artă”.Trebuie amintit că hermeneutica datinilor şi eresurilor populare ţine la noi de o tradiţie masonică instituită de primii folclorişti care au fost masoni şi evrei. Într-un interviu apărut în ziarul „Adevărul literar şi artistic”din anul 1933, Sadoveanu face referire la „o doctrină tainică, în sensul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor dogmelor şi tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărurilor. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului prin pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapă comprehensiunii superficiale…. În lumina acestor preocupări intime… am scris „Creanga de Aur”. Se pare că, dincolo de iniţierea pe care a primit-o în cadrul Masoneriei, Sadoveanu a avut acces la tezaurul iniţiatic al acelui Centru spiritual străvechi, la care face aluzie inscripţia de pe moneda bătută în anul 1778.

La sfârşitul secolului trecut, apărea volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, semnat de Alexandru Paleologu, la rândul lui, membru al masoneriei. Mare artist, scriitor de geniu, afirmă autorul, „a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lenta şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”. Şlefuirea lentă a pietrei este o trimitere la un concept masonic, Alexandru Paleologu fiind, la rându-i, mason. Iar dacă amintim că primele volume din opera lui apar în anul 1904, iar primirea în masonerie în anul 1927, şi că şlefuirea pietrei este un simbol central al masoneriei, cu referire la evoluţia spirituală a adeptului, înţelegem la ce se referă Alexandru Paleologu. Nu ne vom opri în aceste rânduri la analiza operei lui Sadoveanu, la analiza simbolurilor ce se regăsesc în”Baltagul”, „Ochi de urs”, „Dumbrava minunată”, „Creanga de Aur”, în trilogia „Fraţii Jderi”, dincolo de pojghiţa estetică referitor la care a curs atâta cerneală din pana criticilor literari. În aceste rânduri vrem să semnalăm faptul că opera de maturitate a lui Sadoveanu este parcursă de un fir iniţiatic, că filosofia lui ţine de o concepţie pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva dintre marile teme şi idei ale gândirii umane universale. O adevărată concepţie filosofică, ne aminteşte Alexandru Paleologu, „are întotdeauna consecinţe practice, iar înţelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înţelept din categoria aceasta. (…) Civilizaţia arhaică la care aspiră Sadoveanu şi a cărei structură o conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiţii istorice; una din ele, apoteoză, o înfăţişează Sadoveanu în ciclul fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare. (…) Nostalgia arhetipurilor este, în fond, o anamnesis platoniciană şi presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarceri. Iar necontenita mişunare, lentele, milenarele migraţiuni şi mutaţii ale materiei, însufleţită sau nu, care se petrec în „teoria” lumii sadoveniene, sunt metempsihoza aceluiaşi unic suflet universal prin succesiunea eonilor”.

INCORONAREA DE LA ALBA-IULIA

Încoronarea de la Alba-Iulia a reprezentat un act simbolic al Unirii tuturor românilor într-un singur stat. Regele Ferdinand primea astfel, oficial, stăpânirea noilor teritorii. Factorii politici, precum și regele însuși, au dorit ca acest moment istoric sa fie marcat în cadrul unei ceremonii de încoronare, în care fastul și tradiția bizantină urmau să dea formă împlinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor. Locul încoronării – Alba-Iulia – a fost ales anume, pentru semnificația sa aici își făcuse triumfător intrarea Mihai Viteazul, la 1 noiembrie în 1599, si tot aici, la 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Cu șapte ani înainte, oarecum profetic, celebrul politician Nicolae Filipescu îi spunea Regelui, în 1915: „mărirea ce ţi-o urăm, Sire, să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

Regele Ferdinand I si Regina Maria, încoronați la Alba-Iulia

Încoronarea a avut loc la 15 octombrie 1922 în catedrala ortodoxă construită special în cinstea evenimentului, la propunerea lui Nicolae Iorga, în locul vechii Mitropolii ridicate în 1599 de Mihai Viteazul. Întreg orașul Alba Iulia a fost scena unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare.„Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre, rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separă sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni.” (Constantin I. Stan)

Regele Ferdinand I și Regina Maria au pornit spre Alba Iulia din Gara Sinaia. Trenul a ajuns la Alba Iulia la ora 09.30, iar suveranii au fost întâmpinați de prim-ministrul Ionel Brătianu, de ceilalți membri ai Guvernului, de președinții celor două camere ale Parlamentului și 40 de invitați străini, printre care și viitorul Rege George al VI-lea al Marii Britanii. Procesiunea a pornit spre Catedrala Încoronării, ajungând în jurul orei 10. Coroana de Oţel, Coroana Independenței pentru Regele Ferdinand și Coroana Albastră (realizată la Paris, din 1,8 kilograme de aur, donat de un proprietar de mină din Munții Apuseni) pentru Regina Maria, se aflau deja în altar.

Slujba încoronării și Te Deum-ul care a urmat au fost oficiate de patru mitropoliți ortodocși. In incinta Catedralei, Regele și Regina au asistat la slujba, așezați pe tronurile laterale. În clipa sfințirii Coroanelor și a mantiilor regale, au fost rugați să îngenuncheze. La fel şi înalții oaspeți care erau de faţă. Nicole Iorga consemna cu emoție:

„În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”

Încoronarea propriu-zisă a avut loc afară, sub un baldachin, în public, unde Regele si Regina au fost aclamați de 30.000 de spectatori și de 15.000 de soldați.

Ferdinand, după modelul napoleonian, s-a încoronat singur. Apoi a încoronat-o pe Regina Maria „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.

A urmat o paradă militară în timpul căreia Ferdinand I și Maria au mers călare în fruntea regimentelor ai căror comandanți onorifici erau. Serbările au continuat cu dineuri oficiale oferite în Sala Unirii și în clădirea teatrului.

---

De ceremonial s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, care studiase, in prealabil, diverse cronici și gravuri înfățișând ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau regilor unguri. Deoarece încoronarea lui Carol I, in 1881, i se păruse prea sobră, Miron Cristea insista ca, de aceasta data, Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, biserica și clerul urmând să joace un rol important. Viziunea Regelui era complet diferita, acesta dorind ca ceremonialul sa fie mai auster.

Pe plan politic au fost, de asemenea, doua opinii opuse. Încoronarea, potrivit lui Ionel Brătianu (care a forțat o politizare excesivă) și Partidului Național-Liberal (aflat la putere în ianuarie, 1922) trebuia să aibă aura unei festivități de partid. Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român considerau ca, dimpotrivă, era cazul ca evenimentul sa se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai potrivit semnificației sale. Maniu a criticat guvernul liberal, considerând că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare (n.r. încoronarea), Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”. In consecința, serbările de la Alba Iulia au fost umbrite de refuzul organizatorilor de a-i invita în noua catedrală și pe ierarhii greco-catolici, care fuseseră în prim-planul Unirii, motiv pentru care liderii politici ai românilor ardeleni de religie greco-catolică au refuzat să participe la slujba religioasă de încoronare.[inapoi]

---

Pregătirea și desfășurarea festivităților de încoronare au revenit, în iunie 1920 „Comisiunii pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor” (cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice), numita de guvernul Alexandru Averescu. Șeful acesteia era generalul Constantin Coandă, președintele Senatului și fost prim-ministru; din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh, Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava. Aceasta formula s-a menținut până la noul guvern condus de Ionel Brătianu care a înființat o nouă comisie condusă de Anghel Saligny (inginerul care a proiectat podul feroviar Carol I de la Cernavoda).

Inițial, se prevăzuse ca ungerea suveranului să aibă loc la biserica Mihai-Vodă din București, iar încoronarea la Alba Iulia; Ferdinand a refuzat însă aceasta propunere, considerând ca ambele acte fac parte integranta ale aceleiași ceremonii. In final, a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga, de a se construi un nou lăcaș, o Catedrale a Încoronării, la Alba Iulia.

Proiectul și conducerea lucrărilor Catedralei au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elevul marelui arhitect Ion Mincu. Pentru a permite ridicarea lăcașului de cult, a fost demolat o parte din zidul cetății Alba Iulia, inclusiv o parte a bastionului Mihail. In mai puțin de un an lucrările erau încheiate. Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă in cea de-a doua zi de Paște a anului 1921 (28 martie), lucrările s-au executat într-un ritm alert : in august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu (a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, realizată între 1933-1938) a pictat fresca interioară care-i înfățișa, pe peretele vestic, pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale, pe Miron Cristea, viitorul patriarh și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos, pe Mihai Viteazul alături de Doamna Stanca.

„Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții, care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare, pot înfrunta concurența” – Nicolae Iorga. [inapoi]

---

Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Plevna din 30 august 1877. Carol I a preferat oțelul in locul aurului, ca simbol al vitejiei ostașilor români. Forma coroanei trebuia să fie similară cu cea a lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun. Acești domnitori au avut coroane de tipul celei româno-bulgare a Assanilor.  „… Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu «Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel… Neobositul locotenent-colonel Dimitrie Pappasoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această. coroană.” – regele Carol I. Coroana de oțel a fost oferită pe 10 mai 1881 Regelui Carol I, la Palatul Regal, cu prilejul serbărilor încoronării sale ca Rege și al proclamării Regatului  României. Singurele adaosuri asupra coroanei purtate de unchiul sau, acceptate de regele Ferdinand, au fost pietrele prețioase care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania.  Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă. În prezent, Coroana de Oțel este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național și este expusă la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București. O copie fidelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș. Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna.[inapoi]

---

citește si

ROMÂNIA REGELUI CAROL I

ROMÂNIA REGELUI FERDINAND

„V-AM IUBIT CU TOATĂ PUTEREA INIMII MELE”

ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA

Reagan: „Suntem mai aproape ca niciodată de acorduri care ar putea duce la o lume mai sigură, fără arme nucleare”, 13 octombrie 1986

| toate discursurile lui ronald reagan

[ro] | [eng]

---

13 octombrie 1986 | Discursul președintelui Ronald Reagan, privind întâlnirile cu premierul sovietic Gorbaciov

„Bună seara.

După cum majoritatea dintre voi știți, tocmai m-am întors de la întâlnirile din Islanda cu liderul Uniunii Sovietice, secretarul general Gorbaciov. La fel cum am făcut și anul trecut, când m-am întors de la conferința la nivel înalt de la Geneva, doresc să îmi rezerv câteva momente în această seară pentru a vă împărtăși ceea ce a avut loc în cadrul acestor discuții. Implicațiile acestor discuții sunt enorme și abia încep să fie înțelese. Am înaintat cea mai amplă și mai generoasă propunere de control al armelor din istorie. Am oferit eliminarea completă a tuturor rachetelor balistice – sovietice și americane – de pe fața pământului până în 1996. Deși ne-am despărțit cu această ofertă americană încă în discuție, suntem mai aproape ca niciodată de acorduri care ar putea duce la o lume mai sigură, fără arme nucleare.

Dar, mai întâi, permiteți-mi să vă spun că, de la începutul întâlnirilor mele cu domnul Gorbaciov, v-am considerat întotdeauna pe dumneavoastră, poporul american, ca participanți cu drepturi depline. Credeți-mă, fără sprijinul dumneavoastră, niciuna dintre aceste discuții nu ar fi putut avea loc și nici obiectivele finale ale politicii externe americane – pacea mondială și libertatea – nu ar fi putut fi obținute. Și pentru aceste obiective am făcut un efort suplimentar în Islanda. Totuși, înainte de a relata despre discuțiile noastre, permiteți-mi să pregătesc terenul prin explicarea a două lucruri care au făcut parte din discuțiile noastre: un tratat și altul privind apărarea împotriva rachetelor nucleare, pe care încercăm să o dezvoltăm. Acum, ați auzit titlurile lor de o mie de ori – tratatul ABM și SDI. Ei bine, aceste litere înseamnă: ABM, rachete anti balistice (antiballistic missile); SDI, Inițiativa de apărare strategică (Strategic Defense Initiative).

Cu câțiva ani în urmă, Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit să limiteze apărarea împotriva atacurilor cu rachete nucleare prin amplasarea într-un singur loc din fiecare țară a unui număr mic de rachete capabile să intercepteze și să doboare rachetele nucleare care se deplasează, ceea ce rezumă adevărata noastră apărare – o politică numită „distrugere reciprocă asigurată”, adică dacă o parte lansează un atac nuclear, cealaltă parte poate riposta. Iar această amenințare reciprocă de distrugere era considerată a fi un factor de descurajare împotriva oricărei părți care lovește prima. Așadar, iată-ne aici, cu mii de focoase nucleare îndreptate unul spre celălalt, capabile să distrugă ambele țări. Sovieticii au desfășurat cele câteva rachete anti-balistice în jurul Moscovei, așa cum permitea tratatul. Țara noastră nu s-a deranjat să le desfășoare, deoarece amenințarea de anihilare la nivel național a făcut ca o apărare atât de limitată să pară inutilă.

De câțiva ani suntem conștienți că sovieticii ar putea dezvolta un sistem de apărare la nivel național. Ei au instalat un radar mare și modern la Krasnoyarsk, pe care noi îl considerăm o parte esențială a unui sistem radar conceput pentru a furniza ghidare radar pentru rachetele anti-balistice care protejează întreaga națiune. Acum, aceasta este o încălcare a tratatului ABM. Considerând că o politică de distrugere reciprocă și de masacrare a cetățenilor lor și ai noștri este necivilizată, am cerut armatei noastre, în urmă cu câțiva ani, să studieze și să vadă dacă există o modalitate practică de a distruge rachetele nucleare după lansare, dar înainte ca acestea să își atingă țintele, mai degrabă decât să ucidă oameni. Ei bine, acesta este obiectivul a ceea ce noi numim SDI, iar oamenii noștri de știință, care cercetează un astfel de sistem, sunt convinși că este practic și că, peste câțiva ani, putem avea un astfel de sistem gata de implementare. Din întâmplare, nu încălcăm tratatul ABM, care permite astfel de cercetări. Când și daca vom implementa sistemul, și in acest caz tratatul permite, de asemenea, retragerea din tratat cu un preaviz de 6 luni. SDI, dați-mi voie să clarific, este o apărare nenucleară.

Așadar, iată-ne aici, în Islanda, pentru a doua noastră întâlnire de acest fel. La prima și în lunile dintre ele, am discutat modalități de reducere și, de fapt, de eliminare totală a armelor nucleare. Atât noi, cât și sovieticii am avut echipe de negociatori la Geneva, care au încercat să ajungă la un acord reciproc privind modul în care am putea reduce sau elimina armele nucleare. Și până acum, fără succes. Sâmbătă și duminică, secretarul general Gorbaciov și ministrul său de externe, Șevardnadze, și Secretarul de Stat, George Shultz, și cu mine, ne-am întâlnit timp de aproape 10 ore. Nu ne-am limitat doar la reducerea armelor. Am discutat despre ceea ce noi numim încălcarea drepturilor omului din partea sovieticilor – refuzul de a lăsa oamenii să emigreze din Rusia pentru a-și putea practica religia fără a fi persecutați, permițând oamenilor să plece pentru a se reîntâlni cu familiile lor, soții și soțiile – separați de granițele naționale – să fie lăsați să se reunească.

În mare parte, Uniunea Sovietică încalcă un alt acord – acordurile de la Helsinki, pe care le-a semnat în 1975. Iuriy Orlov, a cărui libertate tocmai am obținut-o, a fost încarcerat pentru că a atras atenția guvernului său asupra încălcărilor acestui pact, asupra refuzului de a permite cetățenilor să părăsească țara sau să se întoarcă. Am discutat, de asemenea, chestiuni regionale, cum ar fi Afganistanul, Angola, Nicaragua și Cambodgia. Dar, la alegerea lor, subiectul principal a fost controlul armelor. Am discutat despre amplasarea rachetelor cu rază intermediară de acțiune în Europa și Asia și părea să fim de acord că acestea ar putea fi reduse drastic. Ambele părți păreau dispuse să găsească o modalitate de a restrânge, chiar la zero, rachetele balistice strategice pe care le avem îndreptate una spre cealaltă. Acest lucru a adus apoi în discuție subiectul SDI.

Am propus să continuăm cercetările noastre actuale. Și dacă și când vom ajunge la stadiul de testare, vom semna, acum, un tratat care să permită observarea de către sovietici a acestor teste. Și dacă programul ar fi practic, ambele părți ar elimina rachetele ofensive, iar apoi am împărți beneficiile unei apărări avansate. Am explicat că, deși am fi eliminat rachetele balistice ofensive, existența apărării ne-ar fi protejat împotriva trișării sau a posibilității ca un nebun, cândva, să decidă să creeze rachete nucleare. La urma urmei, lumea știe acum cum să le fabrice. Am comparat acest lucru cu păstrarea măștilor de gaze, chiar dacă națiunile lumii au scos în afara legii gazele toxice după Primul Război Mondial. Părea că facem progrese în ceea ce privește reducerea armamentului, deși secretarul general se opunea SDI și propunea un angajament de respectare a ABM pentru un număr de ani, în timp ce se apropia sfârșitul întrevederii.

Secretarul Shultz a sugerat să transmitem însemnările, pe care le întocmiseră cei care luaseră notițe despre tot ceea ce am spus, către echipele noastre și să îi lăsăm să lucreze întreaga noapte, pentru a le pune cap la cap și a descoperi unde eram de acord și ce diferențe ne separau. Cu respect și recunoștință, pot să vă informez că aceste echipe au lucrat toată noaptea, până la ora 6:30. Ieri, duminică dimineața, eu și domnul Gorbaciov, împreună cu miniștrii noștri de externe, ne-am reunit din nou și am preluat raportul celor două echipe. Acesta a fost foarte promițător.

Sovieticii au cerut o amânare de 10 ani în implementarea programelor SDI. Într-un efort de a vedea cum am putea satisface preocupările lor – protejându-ne în același timp principiile și securitatea – am propus o perioadă de 10 ani în care să începem cu reducerea tuturor armelor nucleare strategice, a bombardierelor, a rachetelor de croazieră lansate din aer, a rachetelor balistice intercontinentale, a rachetelor balistice lansate de pe submarine și a armelor pe care acestea le transportă. Acestea ar urma să fie reduse cu 50 la sută în primii cinci ani. În următorii cinci ani, am continua prin eliminarea tuturor rachetelor balistice ofensive rămase, indiferent de rază de acțiune. Și în acest timp, am continua cu cercetarea, dezvoltarea și testarea SDI – toate acestea în conformitate cu prevederile ABM. După 10 ani, cu toate rachetele balistice eliminate, am putea trece la desfășurarea de sisteme avansate de apărare, permițând în același timp sovieticilor să facă același lucru.

Și aici a început dezbaterea. Secretarul General dorea o formulare care, de fapt, ne-ar fi împiedicat să dezvoltăm SDI pe parcursul celor 10 ani. De fapt, voia să anihileze SDI. Și, dacă nu eram de acord, toată munca pentru eliminarea armelor nucleare s-ar fi dus pe apa sâmbetei – anulată. I-am spus că m-am angajat față de poporul american că nu voi renunța la SDI, că nu aveam cum să le spun oamenilor noștri că guvernul nu îi va proteja împotriva distrugerii nucleare. M-am dus la Reykjavik convins că totul era negociabil, cu excepția a două lucruri: libertatea noastră și viitorul nostru. Sunt încă optimist și cred că se va găsi o soluție. Ușa este deschisă, iar oportunitatea de a începe să eliminăm amenințarea nucleară este la îndemână.

După cum puteți vedea, am făcut progrese în Islanda. Și vom continua să facem progrese dacă vom urmări o abordare prudentă, deliberată și, mai presus de toate, realistă cu sovieticii. Încă din primele zile ale administrației noastre, aceasta a fost politica noastră. Am spus clar că nu ne facem iluzii cu privire la sovietici sau la intențiile lor finale. Am fost public sinceri cu privire la distincțiile critice și morale dintre totalitarism și democrație. Am declarat că obiectivul principal al politicii externe americane nu este doar prevenirea războiului, ci și extinderea libertății. Și am subliniat angajamentul nostru față de dezvoltarea guvernelor și instituțiilor democratice în întreaga lume. Și de aceea am sprijinit luptătorii pentru libertate care se opun impunerii unui regim totalitar în Afganistan, Nicaragua, Angola, Cambodgia și în alte părți. Și, în cele din urmă, am început să lucrăm la ceea ce cred că i-a stimulat cel mai mult pe sovietici să negocieze serios: refacerea forței noastre militare, reconstruirea forței noastre strategice de descurajare și, mai presus de toate, începerea lucrărilor la Inițiativa de apărare strategică.

Și în același timp, am stabilit aceste obiective de politică externă și am început să lucrăm pentru a le atinge. Am urmărit un alt obiectiv major al nostru: acela de a căuta mijloace de a diminua tensiunile cu sovieticii și modalități de a preveni războiul și de a menține pacea. Acum, această politică dă roade – un semn al acestui lucru în Islanda a fost progresul în problema controlului armelor. Pentru prima dată după mult timp, negocierile sovieto-americane în domeniul reducerii armelor se mișcă, și se mișcă în direcția corectă – nu doar spre controlul armelor, ci spre reducerea armelor.

Dar, cu toate progresele pe care le-am făcut în ceea ce privește reducerea armelor, trebuie să ne amintim că în Islanda au existat și alte probleme în discuție, chestiuni care sunt fundamentale. După cum am menționat, una dintre acestea este problema drepturilor omului. Așa cum a spus odată președintele Kennedy: „Și nu este pacea, în ultimă instanță, în esență, o chestiune de drepturi ale omului?”. Am spus clar că Statele Unite nu vor căuta să exploateze îmbunătățirea acestor chestiuni în scopuri propagandistice. Dar am mai spus clar, încă o dată, că o îmbunătățire a condiției umane în Uniunea Sovietică este indispensabilă pentru o îmbunătățire a relațiilor bilaterale cu Statele Unite. Pentru că un guvern care își va încălca credința față de propriul popor nu poate fi de încredere pentru a-și păstra promisiunea față de puterile străine. Așadar, i-am spus domnului Gorbaciov – din nou la Reykjavik, ca și la Geneva – că noi, americanii, acordăm mult mai puțină importanță cuvintelor rostite la astfel de întâlniri decât faptelor care urmează. Când vine vorba de drepturile omului și de judecarea intențiilor sovietice, suntem cu toții din Missouri – trebuie să demonstrezi asta.

Un alt subiect pe care l-am abordat în Islanda se află, de asemenea, în centrul principalelor diferențe dintre Uniunea Sovietică și America. Este vorba despre conflictele regionale. Reuniunile la nivel înalt nu pot face poporul american să uite ce au însemnat acțiunile sovietice pentru popoarele din Afganistan, America Centrală, Africa și Asia de Sud-Est. Până când politicile sovietice se vor schimba, ne vom asigura că prietenii noștri din aceste zone – cei care luptă pentru libertate și independență – vor avea sprijinul de care au nevoie.

În cele din urmă, a existat un al patrulea punct. Și anume acela al relațiilor bilaterale, al contactelor interumane. La Geneva, anul trecut, am salutat mai multe acorduri de schimburi culturale; în Islanda, am văzut semnele unei mai mari mișcări în aceste privințe. Dar permiteți-mi să spun acum: Statele Unite rămân angajate în programe de la oameni la oameni („from people-to-people”) care ar putea duce la schimbări nu doar între câteva elite, ci între mii de cetățeni obișnuiți din ambele noastre țări.

Așadar, cred că, prin urmare, puteți vedea că am făcut progrese în Islanda într-o gamă largă de subiecte. Am reafirmat agenda noastră în patru puncte. Am descoperit noi motive majore de acord. Am cercetat din nou unele vechi domenii de dezacord.

Și permiteți-mi să revin din nou la problema SDI. Îmi dau seama că unii americani s-ar putea să se întrebe în această seară: De ce nu acceptați cererea dlui Gorbaciov? De ce să nu renunțăm la SDI pentru acest acord? Ei bine, răspunsul, prietenii mei, este simplu. SDI este polița de asigurare a Americii că Uniunea Sovietică își va respecta angajamentele luate la Reykjavik. SDI este garanția securității Americii în cazul în care sovieticii ar urma – așa cum au făcut-o de prea multe ori în trecut – să nu iși respecte angajamentele solemne. SDI este ceea ce i-a adus pe sovietici înapoi la discuțiile privind controlul armelor, purtate la Geneva și în Islanda. SDI este cheia către o lume fără arme nucleare. Sovieticii înțeleg acest lucru. Ei au alocat mult mai multe resurse, de mult mai mult timp decât noi, pentru propria lor SDI. Singura apărare antirachetă operațională din lume înconjoară astăzi Moscova, capitala Uniunii Sovietice.

Ceea ce a cerut Gorbaciov la Reykjavik a fost ca Statele Unite să fie de acord cu o nouă versiune a unui tratat ABM care datează de 14 ani și pe care Uniunea Sovietică l-a încălcat deja. I-am spus că noi nu facem astfel de înțelegeri în Statele Unite. Și că poporul american ar trebui să reflecteze asupra acestor întrebări critice: Cum poate reprezenta o apărare a Statelor Unite o amenințare pentru Uniunea Sovietică sau pentru oricine altcineva? De ce sunt sovieticii atât de inflexibili încât America să rămână pentru totdeauna vulnerabilă la atacul cu rachete sovietice? Începând de astăzi, toate națiunile libere sunt complet lipsite de apărare împotriva rachetelor sovietice lansate fie din greșeală, fie intenționat. De ce insistă Uniunea Sovietică ca noi să rămânem așa pentru totdeauna?

Așadar, concetățenii mei americani, nu pot promite, și nici vreun alt Președinte nu poate promite, că discuțiile din Islanda sau orice alte discuții viitoare cu dl Gorbaciov vor duce în mod inevitabil la mari progrese sau la semnarea unor tratate importante. Nu vom renunța la principiul călăuzitor pe care l-am transpus la Reykjavik. Preferăm să nu ajungem la niciun acord decât să aducem acasă în Statele Unite un acord greșit. Și în acest sens, știu că sunteți interesați și de întrebarea dacă va mai avea loc un alt summit. Nu a existat nicio precizare din partea domnului Gorbaciov cu privire la momentul în care, sau dacă, intenționează să călătorească în Statele Unite, așa cum am convenit anul trecut, la Geneva. Repet, în această seară, că invitația noastră rămâne valabilă și că noi continuăm să credem că ar fi utile întâlniri suplimentare. Dar cei care trebuie să ia această decizie sunt sovieticii.

Însă, indiferent de evoluțiile imediate, pot să vă spun că, în cele din urmă, sunt încrezător în ceea ce privește perspectivele de progres la summit și în ceea ce privește pacea și libertatea mondială. Procesul actual al Summit-ului este foarte diferit de cel din deceniile anterioare. Este diferit pentru că lumea este diferită; și lumea este diferită datorită muncii grele și sacrificiului poporului american din ultimii cinci ani și jumătate. Energia dumneavoastră a refăcut și a extins puterea noastră economică. Sprijinul vostru a restabilit puterea noastră militară. Curajul și simțul vostru de unitate națională în vremuri de criză au dat de gândit adversarilor noștri, i-au încurajat pe prietenii noștri și au inspirat lumea. Democrațiile occidentale și alianța NATO sunt revitalizate; și în întreaga lume, națiunile se întorc către ideile democratice și principiile pieței libere. Așadar, pentru că poporul american a stat de pază în momentul critic, libertatea și-a adunat forțele, și-a recăpătat puterea și este în plin marș.

Așadar, dacă există o impresie cu care am rămas de la aceste discuții din octombrie, aceasta este că, spre deosebire de trecut, acum ne aflăm pe o poziție de forță.

Așadar, dacă există o impresie cu care am rămas de la aceste discuții din octombrie, aceasta este că, spre deosebire de trecut, acum ne aflăm pe o poziție de forță. Și, din acest motiv, avem la îndemână posibilitatea de a ne mișca rapid cu sovieticii spre și mai multe progrese. Ideile noastre sunt acolo, la dispoziția tuturor. Ele nu vor dispărea. Suntem gata să reluăm de unde am rămas. Negociatorii noștri se vor întoarce la Geneva și suntem pregătiți să mergem înainte, oricând, și oriunde, sovieticii vor fi pregătiți. Așadar, există un motiv, un bun motiv de speranță. Am văzut dovezi în acest sens în progresul pe care l-am făcut în discuțiile cu domnul Gorbaciov. Și am văzut dovezi în acest sens când am plecat ieri din Islanda și am vorbit cu tinerii noștri bărbați și femei de la baza noastră navală de la Keflavik – o bază de importanță critică, mult mai aproape de bazele navale sovietice decât de propria noastră coastă.

Ca întotdeauna, am fost mândru să petrec câteva momente cu ei și să le mulțumesc pentru sacrificiile și devotamentul lor față de țară. Ei reprezintă America, în versiunea sa cea mai măreață: angajați în apărarea nu doar a propriei noastre libertăți, ci și a libertății altora care ar trăi într-o lume mult mai înspăimântătoare dacă nu ar exista puterea și hotărârea Statelor Unite. „Ori de câte ori steagul libertății și al independenței a fost… desfășurat, acolo se vor afla inima Americii, binecuvântările și rugăciunile ei”, a spus odată John Quincy Adams. El a vorbit deschis despre destinul nostru ca națiune. Dragi compatrioți americani, suntem onorați de istorie, suntem încredințați de destin cu cel mai vechi vis al umanității – visul unei păci durabile și al libertății umane.

Un alt Președinte, Harry Truman, a remarcat că secolul nostru a fost marcat de două dintre cele mai înspăimântătoare războaie din istorie și că „nevoia supremă a timpului nostru este ca oamenii să învețe să trăiască împreună, în pace și armonie”. În urmărirea acestui ideal am mers la Geneva, acum un an și în Islanda, săptămâna trecută. Și, în vederea realizării acestui ideal, vă mulțumesc acum pentru tot sprijinul pe care mi l-ați acordat și vă cer din nou ajutorul și rugăciunile dumneavoastră, în timp ce ne continuăm călătoria către o lume în care domnește pacea și unde libertatea este consacrată.

Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

[înapoi]

---

October 13, 1986 | Ronald Reagan, Address on the Meetings with Soviet Premier Gorbachev

„Good evening.

As most of you know, I’ve just returned from meetings in Iceland with the leader of the Soviet Union, General Secretary Gorbachev. As I did last year when I returned from the summit conference in Geneva, I want to take a few moments tonight to share with you what took place in these discussions. The implications of these talks are enormous and only just beginning to be understood. We proposed the most sweeping and generous arms control proposal in history. We offered the complete elimination of all ballistic missiles—Soviet and American—from the face of the Earth by 1996. While we parted company with this American offer still on the table, we are closer than ever before to agreements that could lead to a safer world without nuclear weapons.

But first, let me tell you that from the start of my meetings with Mr. Gorbachev, I have always regarded you, the American people, as full participants. Believe me, without your support none of these talks could have been held, nor could the ultimate aims of American foreign policy—world peace and freedom—be pursued. And it’s for these aims I went the extra mile to Iceland. Before I report on our talks, though, allow me to set the stage by explaining two things that were very much a part of our talks: one a treaty and the other a defense against nuclear missiles, which we’re trying to develop. Now, you’ve heard their titles a thousand times—the ABM treaty and SDI. Well those letters stand for: ABM, antiballistic missile; SDI, Strategic Defense Initiative.

Some years ago, the United States and the Soviet Union agreed to limit any defense against nuclear missile attacks to the emplacement in one location in each country of a small number of missiles capable of intercepting and shooting down incoming nuclear missiles, thus leaving our real defense—a policy called mutual assured destruction , meaning if one side launched a nuclear attack, the other side could retaliate. And this mutual threat of destruction was believed to be a deterrent against either side striking first. So here we sit, with thousands of nuclear warheads targeted on each other and capable of wiping out both our countries. The Soviets deployed the few antiballistic missiles around Moscow as the treaty permitted. Our country didn’t bother deploying because the threat of nationwide annihilation made such a limited defense seem useless.

For some years now we’ve been aware that the Soviets may be developing a nationwide defense. They have installed a large, modern radar at Krasnoyarsk, which we believe is a critical part of a radar system designed to provide radar guidance for antiballistic missiles protecting the entire nation. Now, this is a violation of the ABM treaty. Believing that a policy of mutual destruction and slaughter of their citizens and ours was uncivilized, I asked our military, a few years ago, to study and see if there was a practical way to destroy nuclear missiles after their launch but before they can reach their targets, rather than to just destroy people. Well, this is the goal for what we call SDI, and our scientists researching such a system are convinced it is practical and that several years down the road we can have such a system ready to deploy. Now incidentally, we are not violating the ABM treaty, which permits such research. If and when we deploy the treaty—also allows withdrawal from the treaty upon 6 months’ notice. SDI, let me make it clear, is a nonnuclear defense.

So, here we are at Iceland for our second such meeting. In the first, and in the months in between, we have discussed ways to reduce and in fact eliminate nuclear weapons entirely. We and the Soviets have had teams of negotiators in Geneva trying to work out a mutual agreement on how we could reduce or eliminate nuclear weapons. And so far, no success. On Saturday and Sunday, General Secretary Gorbachev and his foreign minister, Shevardnadze, and Secretary of State George Shultz and I met for nearly 10 hours. We didn’t limit ourselves to just arms reductions. We discussed what we call violation of human rights on the part of the Soviets—refusal to let people emigrate from Russia so they can practice their religion without being persecuted, letting people go to rejoin their families, husbands, and wives—separated by national borders—being allowed to reunite.

In much of this, the Soviet Union is violating another agreement—the Helsinki accords they had signed in 1975. Yuriy Orlov, whose freedom we just obtained, was imprisoned for pointing out to his government its violations of that pact, its refusal to let citizens leave their country or return. We also discussed regional matters such as Afghanistan, Angola, Nicaragua, and Cambodia. But by their choice, the main subject was arms control. We discussed the emplacement of intermediate-range missiles in Europe and Asia and seemed to be in agreement they could be drastically reduced. Both sides seemed willing to find a way to reduce, even to zero, the strategic ballistic missiles we have aimed at each other. This then brought up the subject of SDI.

I offered a proposal that we continue our present research. And if and when we reached the stage of testing, we would sign, now, a treaty that would permit Soviet observation of such tests. And if the program was practical, we would both eliminate our offensive missiles, and then we would share the benefits of advanced defenses. I explained that even though we would have done away with our offensive ballistic missiles, having the defense would protect against cheating or the possibility of a madman, sometime, deciding to create nuclear missiles. After all, the world now knows how to make them. I likened it to our keeping our gas masks, even though the nations of the world had outlawed poison gas after World War I. We seemed to be making progress on reducing weaponry, although the General Secretary was registering opposition to SDI and proposing a pledge to observe ABM for a number of years as the day was ending.

Secretary Shultz suggested we turn over the notes our note-takers had been making of everything we’d said to our respective teams and let them work through the night to put them together and find just where we were in agreement and what differences separated us. With respect and gratitude, I can inform you those teams worked through the night till 6:30 a.m. Yesterday, Sunday morning, Mr. Gorbachev and I, with our foreign ministers, came together again and took up the report of our two teams. It was most promising.

The Soviets had asked for a 10-year delay in the deployment of SDI programs. In an effort to see how we could satisfy their concerns—while protecting our principles and security—we proposed a 10-year period in which we began with the reduction of all strategic nuclear arms, bombers, airlaunched cruise missiles, intercontinental ballistic missiles, submarine-launched ballistic missiles and the weapons they carry. They would be reduced 50 percent in the first five years. During the next five years, we would continue by eliminating all remaining offensive ballistic missiles, of all ranges. And during that time, we would proceed with research, development, and testing of SDI—all done in conformity with ABM provisions. At the 10-year point, with all ballistic missiles eliminated, we could proceed to deploy advanced defenses, at the same time permitting the Soviets to do likewise.

And here the debate began. The General Secretary wanted wording that, in effect, would have kept us from developing the SDI for the entire 10 years. In effect, he was killing SDI. And unless I agreed, all that work toward eliminating nuclear weapons would go down the drain—canceled. I told him I had pledged to the American people that I would not trade away SDI, there was no way I could tell our people their government would not protect them against nuclear destruction. I went to Reykjavik determined that everything was negotiable except two things: our freedom and our future. I’m still optimistic that a way will be found. The door is open, and the opportunity to begin eliminating the nuclear threat is within reach.

So you can see, we made progress in Iceland. And we will continue to make progress if we pursue a prudent, deliberate, and above all, realistic approach with the Soviets. From the earliest days of our administration this has been our policy. We made it clear we had no illusions about the Soviets or their ultimate intentions. We were publicly candid about the critical, moral distinctions between totalitarianism and democracy. We declared the principal objective of American foreign policy to be not just the prevention of war, but the extension of freedom. And we stressed our commitment to the growth of democratic government and democratic institutions around the world. And that’s why we assisted freedom fighters who are resisting the imposition of totalitarian rule in Afghanistan, Nicaragua, Angola, Cambodia, and elsewhere. And finally, we began work on what I believe most spurred the Soviets to negotiate seriously: rebuilding our military strength, reconstructing our strategic deterrence, and above all, beginning work on the Strategic Defense Initiative.

And yet, at the same time, we set out these foreign policy goals and began working toward them. We pursued another of our major objectives: that of seeking means to lessen tensions with the Soviets and ways to prevent war and keep the peace. Now, this policy is now paying dividends—one sign of this in Iceland was the progress on the issue of arms control. For the first time in a long while, Soviet-American negotiations in the area of arms reductions are moving, and moving in the right direction-not just toward arms control, but toward arms reduction.

But for all the progress we made on arms reductions, we must remember there were other issues on the table in Iceland, issues that are fundamental. As I mentioned, one such issue is human rights. As President Kennedy once said, „And is not peace, in the last analysis, basically a matter of human rights?” I made it plain that the United States would not seek to exploit improvement in these matters for purposes of propaganda. But I also made it plain, once again, that an improvement of the human condition within the Soviet Union is indispensable for an improvement in bilateral relations with the United States. For a government that will break faith with its own people cannot be trusted to keep faith with foreign powers. So, I told Mr. Gorbachev—again in Reykjavik, as I had in Geneva—we Americans place far less weight upon the words that are spoken at meetings such as these than upon the deeds that follow. When it comes to human rights and judging Soviet intentions, we’re all from Missouri—you got to show us.

Another subject area we took up in Iceland also lies at the heart of the differences between the Soviet Union and America. This is the issue of regional conflicts. Summit meetings cannot make the American people forget what Soviet actions have meant for the peoples of Afghanistan, Central America, Africa, and Southeast Asia. Until Soviet policies change, we will make sure that our friends in these areas—those who fight for freedom and independence—will have the support they need.

Finally, there was a fourth item. And this area was that of bilateral relations, people-to-people contacts. In Geneva last year, we welcomed several cultural exchange accords; in Iceland, we saw indications of more movement in these areas. But let me say now: The United States remains committed to people-to-people programs that could lead to exchanges between not just a few elite, but thousands of everyday citizens from both our countries.

So, I think, then, that you can see that we did make progress in Iceland on a broad range of topics. We reaffirmed our fourpoint agenda. We discovered major new grounds of agreement. We probed again some old areas of disagreement.

And let me return again to the SDI issue. I realize some Americans may be asking tonight: Why not accept Mr. Gorbachev’s demand? Why not give up SDI for this agreement? Well, the answer, my friends, is simple. SDI is America’s insurance policy that the Soviet Union would keep the commitments made at Reykjavik. SDI is America’s security guarantee if the Soviets should—as they have done too often in the past—fail to comply with their solemn commitments. SDI is what brought the Soviets back to arms control talks at Geneva and Iceland. SDI is the key to a world without nuclear weapons. The Soviets understand this. They have devoted far more resources, for a lot longer time than we, to their own SDI. The world’s only operational missile defense today surrounds Moscow, the capital of the Soviet Union.

What Mr. Gorbachev was demanding at Reykjavik was that the United States agree to a new version of a 14-year-old ABM treaty that the Soviet Union has already violated. I told him we don’t make those kinds of deals in the United States. And the American people should reflect on these critical questions: How does a defense of the United States threaten the Soviet Union or anyone else? Why are the Soviets so adamant that America remain forever vulnerable to Soviet rocket attack? As of today, all free nations are utterly defenseless against Soviet missiles fired either by accident or design. Why does the Soviet Union insist that we remain so—forever?

So, my fellow Americans, I cannot promise, nor can any President promise, that the talks in Iceland or any future discussions with Mr. Gorbachev will lead inevitably to great breakthroughs or momentous treaty signings. We will not abandon the guiding principle we took to Reykjavik. We prefer no agreement than to bring home a bad agreement to the United States. And on this point, I know you’re also interested in the question of whether there will be another summit. There was no indication by Mr. Gorbachev as to when or whether he plans to travel to the United States, as we agreed he would last year in Geneva. I repeat tonight that our invitation stands, and that we continue to believe additional meetings would be useful. But that’s a decision the Soviets must make.

But whatever the immediate prospects, I can tell you that I’m ultimately hopeful about the prospects for progress at the summit and for world peace and freedom. You see, the current summit process is very different from that of previous decades. It’s different because the world is different; and the world is different because of the hard work and sacrifice of the American people during the past five and a half years. Your energy has restored and expanded our economic might. Your support has restored our military strength. Your courage and sense of national unity in times of crisis have given pause to our adversaries, heartened our friends, and inspired the world. The Western democracies and the NATO alliance are revitalized; and all across the world, nations are turning to democratic ideas and the principles of the free market. So, because the American people stood guard at the critical hour, freedom has gathered its forces, regained its strength, and is on the march.

So, if there’s one impression I carry away with me from these October talks, it is that, unlike the past, we’re dealing now from a position of strength. And for that reason, we have it within our grasp to move speedily with the Soviets toward even more breakthroughs. Our ideas are out there on the table. They won’t go away. We’re ready to pick up where we left off. Our negotiators are heading back to Geneva, and we’re prepared to go forward whenever and wherever the Soviets are ready. So, there’s reason, good reason for hope. I saw evidence of this is in the progress we made in the talks with Mr. Gorbachev. And I saw evidence of it when we left Iceland yesterday, and I spoke to our young men and women at our naval installation at Keflavik—a critically important base far closer to Soviet naval bases than to our own coastline.

As always, I was proud to spend a few moments with them and thank them for their sacrifices and devotion to country. They represent America at her finest: committed to defend not only our own freedom but the freedom of others who would be living in a far more frightening world were it not for the strength and resolve of the United States. „Whenever the standard of freedom and independence has been … unfurled, there will be America’s heart, her benedictions, and her prayers,” John Quincy Adams once said. He spoke well of our destiny as a nation. My fellow Americans, we’re honored by history, entrusted by destiny with the oldest dream of humanity-the dream of lasting peace and human freedom.

Another President, Harry Truman, noted that our century had seen two of the most frightful wars in history and that „the supreme need of our time is for man to learn to live together in peace and harmony.” It’s in pursuit of that ideal I went to Geneva a year ago and to Iceland last week. And it’s in pursuit of that ideal that I thank you now for all the support you’ve given me, and I again ask for your help and your prayers as we continue our journey toward a world where peace reigns and freedom is enshrined.

Thank you, and God bless you.”

[înapoi]

---

COLECTIVIZAREA, ÎN VIZIUNEA LUI GHEORGHIU-DEJ

Această galerie conține 3 fotografii.

„Mergeți la țăranul aşa-zis țăran. N-are cum să fie un țăran care să nu aibă câteva păsări, câteva găini, rațe. Trebuie să ne gândim ca în această perioadă țăranul să plătească. Nu plătește, executarea!” – Gheorghe Gheorghiu-Dej, la plenara CC al PMR din 15-16 mai 1950. Continuă lectura →

„OMUL – CEAUSESCU NICOLAE”

Alexandru Andrițoiu

„Sunt zilele ce-n inimă așteaptă,
Şi care mărturii de timp rămân,
Căci ne conduce-o forţă înțeleaptă,
Partidul nostru Comunist Român.

Şi-n fruntea lui cea limpede veghează
Un înţelept şi ne-nfricat bărbat,
Inimă tânără şi minte trează,
În care ţara-ntreagă s-a-ntrupat.

E Omul – Ceaușescu Nicolae –
Iubit ca steagul nostru tricolor,
Ca steagul roșu, limpede văpaie,
În zborul liber către viitor”

DECRET nr. 779 din 8 octombrie 1966, pentru modificarea unor dispoziţii legale privitoare la divorţ

EMITENT

CONSILIUL DE STAT

Publicat în  BULETINUL OFICIAL nr. 64 din 8 octombrie 1966

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România d e c r e t e a z ă:

Articolul 1 Articolele 1, 37, 38 şi 41 din Codul familiei se modifica după cum urmează:

1) Articolul 1 va avea următorul cuprins:”Art. 1. – În Republica Socialistă România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Statul apară interesele mamei şi copilului şi manifesta deosebită grija pentru creşterea şi educarea tinerei generații. Familia are la baza căsătoria liber consimțită între soţi. În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale. Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor”.

2) Articolul 37 va avea următorul cuprins:”Art. 37. – Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepționale, prin divorț”.

3) Articolul 38 va avea următorul cuprins:”Art. 38. – Instanţa judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate încît continuarea căsătoriei este vadit imposibila pentru cel care cere desfacerea ei.Instanţa va aprecia, cu deosebită grija, temeiurile cererii de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei, ţinînd seama şi de durata acesteia, precum şi de interesele copiilor minori”.

4) Articolul 39 va avea următorul cuprins:”Art. 39. – Căsătoria este desfăcută din ziua în care s-a făcut menţiunea despre hotărîrea definitivă de divorţ pe marginea actului de căsătorie.Aceasta menţiune se va face în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărîrii de divorţ, numai la cererea soţului care a obţinut divorţul şi care va prezenta serviciului de stare civilă de la locul unde s-a încheiat căsătoria copie legalizată de pe hotărîrea de divorţ rămasă definitivă.Dacă nu s-a cerut efectuarea menţiunii în termenul prevăzut în alineatul precedent, hotărîrea de divorţ rămîne fără efect. O noua acţiune de divorţ nu se va putea întemeia decât pe fapte noi, soţul reclamant putindu-se însă sprijini, în afară de ele, şi pe faptele constatate prin hotărîrea rămasă fără efect”.

5) Articolul 41 va avea următorul cuprins:”Art. 41. – Pînă la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, sotii îşi datorează întreţinere. Soţul divorţat are dreptul la întreținere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreținere și atunci cînd incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Întreținerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. 2 poate fi stabilită pînă la o treime din venitul net de muncă al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Aceasta întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net de muncă al soțului obligat la plata. Cînd divorțul este pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu va beneficia de prevederile alineatelor 2 și 3, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.În toate cazurile, dreptul la întreținere încetează prin recăsătorirea soțului îndreptățit sa o primească”.

Articolul 2 Articolele 612, 613, 615, 616, 618 şi 619 din Codul de procedură civilă se modifica, iar după articolul 616 se introduce articolul 616^1, după cum urmează:

1) După alineatul 3 al articolului 612 se introduce un alineat nou cu următorul cuprins:”Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui tribunalului”.

2) Articolul 613 va avea următorul cuprins:”Art. 613. – Preşedintele tribunalului, primind cererea de divorț, după ce a dat reclamantului sfaturi de împăcare, va fixa un termen pentru înfăţişarea ambilor soţi. Dacă la acest termen reclamantul nu se înfăţişează, procesul se suspenda.La termenul prevăzut în alin. 1 preşedintele va stărui pentru împăcarea soţilor, iar dacă aceştia nu se împacă sau soţul pîrît nu se înfățișează, deși a fost legal citat, președintele le va da un termen de gândire de 6 luni, iar dacă exista copii minori, de un an. După împlinirea acestui termen, preşedintele va cita părţile şi, dacă ele s-au împăcat, va fixa termen pentru judecarea cererii, sau, dacă socotește util, ţinînd seama de împrejurări, le va da încă un termen de gandire de cel mult 6 luni. După expirarea acestui termen, la cererea reclamantului, va fixa termen pentru judecarea cererii”.

3) Articolul 615 va avea următorul cuprins:”Art. 615. – Cererea de divorţ se judeca în şedinţa publică. Instanţa va putea sa dispună însă judecarea în camera de consiliu, dacă se va aprecia ca prin aceasta s-ar asigura o mai buna judecare sau administrare a probelor.În toate cazurile hotărîrea se pronunţa în şedinţa publică”.

4) Articolul 616 va avea următorul cuprins:”Art. 616. – Dacă la termenul de judecată se înfăţişează numai pîrîtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.La primul termen, instanţa va stărui pentru împăcarea soţilor. Dacă aceștia nu se împacă, instanţa va fixa un termen pentru a se pronunţa cu privire la probele propuse de reclamant prin cererea de divorţ, precum şi pentru dovedirea faptelor intervenite ulterior, pe care le invoca în sprijinul cererii. Totodată instanţa se va pronunţa şi asupra probelor propuse de pîrît. Probele nu se vor putea administra la același termen cînd au fost încuviinţate”.

5) Articolul 616^1 va avea următorul cuprins:”Art. 616^1. – Dacă la termenele fixate pentru împăcarea soţilor sau la cele fixate pentru şedinţa de judecată, procedura de chemare a soţului pîrît a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a înfăţişat la nici unul dintre aceste termene, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pîrîtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constata că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul sau, precum şi, dacă este cazul, la locul de muncă”.

6) Alineatul 2 al articolului 618 va avea următorul cuprins:”Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soților în orice faza a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de recurs, iar recursul nu este timbrat conform legii”.

7) Articolul 619 va avea următorul cuprins:”Art. 619. – Termenul de recurs este de 30 de zile şi, cu excepţia cazului prevăzut în alineatul final al art. 301, curge numai de la comunicarea hotărîrii. Părţile nu pot renunţa la acest termen.Recursul reclamantului împotriva sentinţei prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecata se prezintă numai pîrîtul.Recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.Hotărîrea data în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”.

Articolul 3 Taxa de timbru pentru acţiunea de divorţ este de 3000 pînă la 6000 lei, ea stabilindu-se de președintele tribunalului în raport cu venitul net lunar al reclamantului.În cazul împăcării soților sau al retragerii acţiunii de divorţ în tot cursul judecaţii, precum şi în cazul în care soțul care a obținut divorţul nu cere înscrierea menţiunii desfacerii căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39 din Codul familiei, se va restitui jumătate din taxa de timbru la cererea celui care a plătit-o. Dreptul la restituire se stinge dacă nu a fost exercitat în termen de un an de la data cînd s-a născut acest drept.Soţul vinovat de desfacerea căsătoriei va fi obligat de instanţa ca, în afară taxei de timbru, sa restituie celuilalt soţ toate cheltuielile suportate de acesta din cauza procesului de divorţ.Pentru aplicarea dispoziţiilor articolului de faţa se vor emite instrucţiuni de către ministrul finanţelor şi ministrul justiţiei.

Articolul 4 Dispoziţiile decretului de faţa sînt aplicabile şi cauzelor pendinte la data intrării în vigoare a acestui decret.În cauzele pendinte, după completarea taxei de timbru potrivit dispozițiilor art. III, se va proceda după cum urmează:a) în cazurile aflate la instanţa de fond, procedura se va relua din faza prevăzută de alin. 3 al art. 613 din Codul de procedură civilă, modificat prin prezentul decret. Probele administrate vor rămîne dobândite cauzei, dacă instanţa nu decide altfel;b) în cazurile aflate în recurs, hotărîrile se vor casa cu trimitere, iar dacă aceste cauze se afla la instanţa de recurs în fond după casare, ele vor fi trimise prin desesizare la prima instanţa. În ambele aceste situaţii, instanţa de fond va aplica dispozițiile de la lit. a.

---

Citeste si DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966, pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii

---

DECRET Nr. 770 din 1 octombrie 1966, pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii

EMITENT

CONSILIUL DE STAT AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Publicat în  BULETINUL OFICIAL NR. 60 din 1 octombrie 1966

Avînd în vedere ca întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii și aduce mari prejudicii natalității şi sporului natural al populației,Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România d e c r e t e a z ă:

Articolul 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

Articolul 2 În mod cu totul excepţional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, în cazurile în care:a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;b) unul din părinți suferă de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;c) femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;d) femeia este în vîrsta de peste 45 de ani;e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Articolul 3 Întreruperea în cazurile prevăzute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii.În caz excepțional, cînd se constata o stare patologica grava care pune în pericol viaţa femeii întreruperea cursului sarcinii se poate face pînă la şase luni.

Articolul 4 Întreruperea cursului sarcinii se efectuează, în cazurile prevăzute de art. 2 şi 3, de medici obstetricieni-ginecologi, în unități sanitare de specialitate.

Articolul 5 Autorizarea întreruperii cursului sarcinii se da de către o comisie medicală raionala sau orășenească instituită în acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al orașelor București și Constanta.

Articolul 6 În cazuri de extrema urgenta medicală, cînd întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuată, medicul are obligația ca înainte de intervenție, sau cînd nu este posibil, în cel mult 24 ore de la aceasta sa anunțe în scris pe procuror, care urmează a constata, pe baza avizului medicului legist şi a oricăror alte date, dacă intervenția pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară.

Articolul 7 Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiții decît cele prevăzute în acest decret constituie infracțiune şi se pedepsește potrivit dispozițiilor Codului penal.

Articolul 8 Prezentul decret intră în vigoare la 30 zile de la publicare. În același termen, ministrul sănătății şi prevederilor sociale va emite instrucțiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrării în vigoare a prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru încuviințarea întreruperilor de sarcina, publicat în Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se abroga.

---

Citește și DECRET nr. 779 din 8 octombrie 1966, pentru modificarea unor dispoziţii legale privitoare la divorţ

---