LITERATURA IN SLUJBA PROPAGANDEI COMUNISTE

Comparativ cu mediocrii peniței, care au intuit că, în fine, le-a venit și lor rândul, adevărata profanare și pervertire a „imaginii Scriitorului a fost opera autorilor de prestigiu”.
Ei au fost cei care au decapitat literatura română, care „au girat și au acreditat, prin autoritatea lor, agresiunea comunistă din România, și au batjocorit cultura”, prin asumarea și propagarea celor mai primitive și grotești expresii de lemn, importate din U.R.S.S. Continuă lectura →

Maria Tănase – „Pasărea Măiastră”

„Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” (Constantin Nottara).

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureștii – d. 22 iunie1963) – Laureată a Premiului de Stat (1955), Artistă Emerită (1957), premiată post-mortem de Académie Charles-Cros de la Paris, în 1965, cu Grand Prix du Disque, „Pasărea măiastră a cântecului românesc” (după cum remarca, in ’38, Nicolae Iorga), supranumită, in epocă, „Privighetoarea”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „Regina cântecului popular” sau „Edith Piaff a României„, a fost un fenomen unic în muzica românească, fiind considerată și prima divă din ţara noastră, în adevăratul sens al cuvântului.

Maria Tănase, al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase, originar din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei și a Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu, s-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (in prezent cartierul Tineretului).

„Ulița natală, Livada cu Duzi, era nepavată, nu avea curent electric, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedind un spirit întreprinzător deosebit, iar fata mică cu părul bălai și ochi verzi îi înfrumuseța acestuia viaţa, mai ales atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă”¹. Tatăl Mariei, „la rândul său, un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină”

„Acuma îmi dau seama de ce mi-am iubit atât de mult pe taica al meu!” – avea sa spună Maria Tănase „Uite aşa făcea şi el cu muncitorii lui de la grădină, când îi ieşea un ban în plus, o petrecere improvizată pe loc.”

„În anul 1921, Maria Tănase își face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari. Apare, din nou, pe scenă, la Școala de fete „Ion Heliade Rădulescu” (Liceul „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureștii), unde a urmat doar trei clase”, fiind nevoită să muncească, alături de frații și părinții săi, pentru a se putea întreține.

Florile, își amintea Maria Tănase „le vindeam angro. Negustorii îți dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o rușine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme”.

In 1935 urmează Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu, alături de care va juca, mai târziu, pe scena Teatrului Municipal.

În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, și distribuită, pe 2 iunie, într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiș figurează cu pseudonimul Mary Atanasiu (nume de scena ales de maestrul Constantin Tănase, având ca alternativa si pe cel de Elise Lamé). Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner² care a i-a pregătit lansarea.

„În toamna anului 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care acesta o înființase. În același an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri” – „Lifa Record” – , unde imprimă (n.r.  sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu), Romanța Mansardei, autor Nelu Mânzatu (Nello Manzatti), iar grație vocii de excepție a Mariei Tănase amicul lui Mușatescul scapă de faliment, iar „Mansarda” (n.r. prima imprimare a artistei) devine şlagăr”¹. Tot atunci, începe să înregistreze la reprezentanțele bucureştene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.

În 1936 imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, în acompaniamentul tarafului „Costică Vraciu” din Gorj, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner², la Casa de discuri „Columbia” – doi ani mai tarziu, pe 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează la Radio.

Maria Tănase, afiș, 1938

„VA ROG SĂ-MI DATI VOIE SĂ CANT ȘI EU”…

La 20 februarie 1938, Maria Tănase a cântat pentru prima oară în direct la emisiunea „Ora satului„, acompaniată de taraful „Ion Matache” din Argeș, alcătuit din doi violoniști, un basist, un țambalist, un contrabas și un cobzar. După o audiție ”probatorie”, la care a participat dirijorul Alfred Alessandrescu³, directorul programelor muzicale ale Radiodifuziunii Române, Maria Tănase a fost invitată să debuteze, duminică, 20 februarie 1938, orele 15.15, în emisiunea ”Ora satului”.

Programul revistei ”Radio-Adevărul. Radiodifuziune. Televiziune. Știință pentru toți”, anul XI, nr. 492, 20 februarie 1938, p. 26, consemnează:

”ORA SATULUI: 15: Sfaturi pentru gospodari. 15.15. Cântece românești: Maria Tănase (voce) și Taraful Ion Matache: M’am jurat de mii de ori; Șapte săptămâni din post; Ce-i mai dulce ca alvița; Cine iubește și lasă; Geaba mă duc acasă; Mărie și Mărioară; Țigăneasca; Când o fi la moartea mea.”

program radio – debut Maria

La ora 15:00, crainicul postului anunța: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”.

Maria a spus doar: „Dacă vă place, vă rog să-mi dați voie să cânt și eu” … 

Succesul a fost răsunător. Compozitorul Theodor Rogalski, aflându-se printre ascultători, a comentat astfel evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântărețe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.

„Tânăra cântăreață care e una din cele mai izbutite talente ale promoțiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însușiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumusețea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînțelese sau degradate de obișnuiții noștri diseuri” – titrează si revista Radio-Adevărul.

”Când am debutat la postul de Radio București, la «Ora satului», am intrat în studio cu răsuflarea tăiată de emoție. Am cântat cântece țărănești, cântece pe care mi le culegeam singură sau le știam de copil. Taraful având primaș pe Ion Matache, cu oamenii lui talentați, un cobzar, un contrabasist, doi braciști și un țambalist m-au acompaniat cu mult pitoresc și culoare” – rememora, mai târziu, Maria Tănase. (Arhiva Maria Tănase, Craiova, pagină manuscris, publicată în Maria Roşca, Maria Tănase, București, Editura Muzicală, 1988)

În același an, la 17 august 1938, Maria Tănase participă la jubileul de 30 de ani de la înființarea Universității de la Vălenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga o numește, pentru posteritate, „Pasărea Măiastră”.

Tot in 1938, Maria Tănase semnează „un contract cu faimosul restaurant „Luxandra” unde, seară de seară, interpretează melodii populare, cu diferite formații de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul și dirijorul Petrică Moţoi„¹, fiind si angajată la Teatrul „Alhambra”, condus de Nicolae Vlădoianu. In septembrie lansează, în spectacolul „Constelația Alhambrei”, cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu, care la scurtă vreme aveau să fie imprimate la „Columbia”. La spectacolele de revistă ale Teatrului Alhambra va interpreta si melodii din repertoriul francez, dar si spaniol sau negro spirituals.

In anii ’30 – ’40, cânta, „pe onorarii uneori colosale, în cârciumi celebre”, precum „Café  Wilson”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa-naltă” din Piața Obor, sau „Neptun” (din Piața Buzești) – „locul preferat al unor celebrității ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, care o ascultau cu o neprețuită bucurie”¹..

În 1939 este selectata de un juriu, din care făceau parte compozitorul Mihail Jora și  Constantin Brăiloiu, pentru a participa, împreună cu taraful lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca, la Expoziția Internaţională de la New York (New York World’s Fair), amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen, unde Maria Tănase – deja o celebritate – susține spectacole atât la Casa Românească – pavilionul României în cadrul expoziției, cât și în cadru privat, cântând în faţa unui public de excepție, format din elitele vremii, precum fostul președinte, Herbert Hoover, a celui în exercițiu, Franklin Delano Roosevelt, scriitorul francez André Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuși, George Enescu, Jascha Heifetz și altor personalități.

„Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York„ – rememora Maria Tănase momentul – „a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o și lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră„

La Radio participă în cadrul programului Cântece populare în ritm de jazz, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.

Stilul ei aparte l-a făcut pe etnomuzicologul Harry Brauner² (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner) să afirme: Maria Tănase înfățișează „nu numai cântecul popular în toată complexitatea lui, dar însăşi esența sufletului celui care l-a creat: a sufletului românesc.“ Tot Harry Brauner² este si cel care a cules cântecul original: Blestem/Târâişul şarpelui, în 1929, de la Rafirea Husea din Drăguş, jud. Braşov. Versiunile interpretative ale Mariei Tănase se regăsesc pe discuri precum Columbia, 1936; Electrecord, 1943, 1956, 1958 – în limba franceză), dar și în filmul documentar România (Rumanya), coproducţie româno-sovietică din 1947.

„Cântecele sunt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pământul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruință fără odihnă. Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrâni” – Maria Tănase.

INTERZISĂ DE REGIMUL LEGIONAR

In octombrie, 1940, „Garda de fier” ordonă Radioului să distrugă discurile cântăreței și matrițele (de la casele de discuri aflate în țară și cele ale primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune), motivând ca melodiile sale „distorsionau folclorul autentic”; în realitate, a fost o acțiune cu conotații antisemite, datorata unor mentori sau apropiați ai artistei. Totodată, Mariei Tănase i se interzice să cânte timp de câteva luni, până in ianuarie 1941.

Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai (Harry Brauner sau jurnalistul Stephan Roll – Gheorghe Dinu, alias “Ştefan Roll”, ulterior secretar al Uniunii Ziariștilor, între 1959-1967), pentru compromiterea artistei în societatea tradiționalistă, s-a inventat o fotografie: cântăreața juca goală o partidă de șah.

Harry Brauner își amintea episodul, în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii pași şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobișnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul și truda unui bun prieten, Harry»”.

MARIA TĂNASE REFUZĂ O VILĂ PE INSULĂ

După ridicarea interdicției (regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea Mariei Tănase este din nou auzită la posturile de radio), artista participă la turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu și Ion Aurel Maican, care se dovedește un succes de proporții. Cu ocazia inaugurării Teatrului de vară „Taxîm” (din Piața Taksim), Maria Tănase a tăiat răsuflarea spectatorilor în revista Melody Revue, interpretând melodii din folclorul local.

Copleșit de talentul ei, Sulfikidar, guvernatorul Capitalei, îi oferă titlul de „cetățean de onoare”, un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul, dacă acceptă să rămână si sa cânte muzică turcească; dar Maria refuză, revenind în ţară.

„CA O REGINA”

În timpul războiului Maria Tănase participă, alături de marii artiști George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru râniți sau la unitățile militare, cum ar fi serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena, Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, şi alţi membri ai guvernului.

8 iulie 1942 – Maria Tănase, intr-un spectacol susținut de mai multi artiști, pentru soldații romani aflați pe front

În ianuarie 1944 debutează în opereta Mascota de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, sub bagheta dirijorului Egizio Massini. Joacă roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal – Cadavrul viu de Lev Tolstoi (in aprilie 1945, unde interpretează rolul Maşei, cântăreața, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu), Nana de Émile Zola sau, mai târziu, Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht (în rolul Jeny Spelunca) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956) -, precum și la Ateneu, Axel la porţile raiului, de Paul Morgan și Adolf Schültze, pe muzica lui Ralph Benatzky, sub numele Sfinxul din Hollywood.

Pe 28 octombrie 1946, la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune, interpretează cântece românești de mare popularitate, alături de alți interpreți implicați in eveniment – violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Pally, Dumitru Scurtu.

În 1952, special pentru ea, se înființează o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din București, unde Maria Tănase le-a îndrumat pe viitoarele cântărețe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, sau Natalia Șerbănescu. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio și să facă turnee în ţară și în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. Lansează cu mare succes piesele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie desfășurat în București, in vara anului 1953.

Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei, imprimate, in 1958, la Electrecord : Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Inițial editate pe un disc Electrecord de format mic (EPC 138), au fost apoi incluse, împreună cu alte cântece ale artistei, cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde” – distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris. În 1959 a susținut, în Bulgaria ultimul ei turneu peste hotare. In 1963, Editura Muzicală a publicat o selecție de 20 de piese din repertoriul artistei, în broșura  „Cântecele mele – Maria Tănase„.

Afișul ultimului spectacol (iunie 1963).

Pe parcursul carierei sale, a fost acompaniată de orchestre, tarafuri și instrumentiști de renume – Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor și Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”, Ştefan Bungeanu, Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca (nai), Ion Voicu (vioară) sau Theodor Cosma (pian).

După un debut cinematografic în 1939, apare în „România” (1947), iar in decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducția româno-franceză Ciulinii Bărăganului, realizată după romanul lui Panait Istrati și în scurt-metrajul „Amintiri din București” (1958). Este recompensată, în 1955, cu Premiul de Stat, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.

„Coana Maria era ca o regină” – își amintea unul dintre marii muzicieni români, Johnny Răducanu. „Aşa mi-o amintesc și eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară și din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei” – notează si prof. dr. Zoe Petre.

„UN ELEMENT CARE MANIFESTĂ DUȘMĂNIE PENTRU REGIMUL NOSTRU”

Maria Tanase

Maria Tănase, susțin anumite voci, a fost curtată de multe servicii de spionaj (englez, francez, german), fiind, in opinia unora, un fel de Mata Hari autohtonă.

Mihai Pelin, cercetător al arhivelor Securității, afirma în lucrarea sa, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliţie politică”, că Maria Tănase avea la sfârșitul anilor ‘30 relații foarte apropiate cu Maurice Negre, corespondentul de la Bucureștii al agenției de presă Havas și rezident al serviciilor speciale franceze. „În mai 1939, corespondentul a fost surprins de poliţie în timp ce fotografia obiective militare din zona de graniță Turtucaia. Maria Tănase, care se bucura de influenţă în epocă, a intervenit imediat la poliţie şi la Direcţia Presei ca să se aplaneze scandalul” (Mihai Pelin, în „Dame şi ziarişti”).

Maurice venea de la Varșovia, noteaza si istoricul Stejarel Olaru – iar prezența sa a fost semnalată în aceeași zi Direcției Generale a Poliției de Siguranță, serviciul secret de atunci al Ministerului de Interne.

Prima notă informativă a fost scrisă de ofițerii secției a II-a din cadrul Corpului Detectivilor și se numește chiar ”Jurnalist francez sosit în Capitală”, ceea ce arată importanța prezenței lui care trebuia rapid semnalată.

Corpul Detectivilor era o structură de informații înființată în 1931 care se ocupa de culegerea de informații, interceptări telefonice, și ale corespondenței și filaj. ”Detectivii” doreau să afle dacă ziaristul francez era doar jurnalist și cum se poziționa în raport cu statul român. La început activitatea sa le-a părut normală agenților, dar, la un moment dat a început să facă o serie de călătorii. De exemplu, la Turtucaia, important obiectiv militar unde a fost surprins că face fotografii. Un locotenent l-a observat și atunci a încercat să disimuleze prefăcându-se că fotografiază un turc bătrân.

A fost primul semn pe care l-au primit serviciile. Cum a scăpat pe moment, descrie Stejărel Olaru în cartea sa, ”Artista, omul, legenda”. Din acel moment, mai multe servicii secrete au fost pe urmele sale. Bănuiala era că este agent al biroului 2 francez, dar și al serviciului extern de informații britanic (IS). Ulterior, a părut chiar că a reușit să creeze o rețea informativă nouă, dar aceasta era de la început controlată de autoritățile române.

„Maurice Nègre” – scrie Stejărel Olaru – „a făcut greşeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureştene si mare iubitoare de aventură. Ea a fost veriga slabă a rețelei, deși la prima vedere Sumpt părea să aibă toate calitățile necesare pentru o astfel de activitate, căci, la cei 35 de ani, lăsa impresia că are destulă experiența de viată, că este cultă, inteligentă, dedicată, îndrăzneață și, nu în ultimul rând, atrăgătoare”. Maria Tănase este invocată în timpul anchetei de către Henriette Sumpt :”Nègre are ca prietenă pe Maria Tănase” –, dar fără să fie acuzată de ceva. Cântăreața a fost invitată de autorități să dea o declarație, pe care Stejărel Olaru o redă integral. Maria Tănase detaliază natura relației cu francezul pe care îl iubea și pe care îl susținea financiar. A ajuns astfel pe lista martorilor acuzării în procesul rețelei.

Sursă: Arhiva CNSAS, Direcția Arhivă Centrală via Stejărel Olaru

Henriette Sumpt, pentru că avea şi cetățenie română, a fost acuzată de înaltă trădare şi a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit-o şi Maurice Nègre, acuzat însă de spionaj. Acesta a stat în detenție mai puțin de un an și a avut parte de tratament preferențial: interveneau pentru el membri ai Guvernului și în plus știau până și gardienii că era iubitul celei mai îndrăgite artiste din România. O iubire mare, celebră în epocă. De altfel, artista s-a îngrijit la el și și-a cheltuit aproape toată averea în perioada cât a fost închis pentru a încerca să îl scape. – mentioneaza S. Olaru.
În afara unei vizite în penitenciar, cei doi s-au reîntâlnit la București, după ce francezul a obținut o ”iertare” din partea lui Ion Antonescu și a Regelui Mihai. Cum și de ce l-au iertat a fost motivul unor speculații ample în epocă.

După plecarea în Franța, nu a mai revenit niciodată în România, iar Maria Tănase nu a mai reușit să ia legătura cu el. S-a simțit părăsită. La sfârşitul anilor 1940, când regula scrierii autobiografiilor a fost impusă de regimul comunist pentru a separa uşor şi repede persoanele cu origini sănătoase de cele care proveneau din mediul burghez, scrie Olaru în cartea sa, Maria Tănase a fost nevoită să scrie şi ea câteva astfel de documente în care şi-a povestit, pe scurt, propria viață.

După Al Doilea Război Mondial, jurnalistul pe care Maria Tănase îl iubise și pentru care își vânduse averile, a ajuns director la Agenția France Press – titrează adevărul. Chiar şi după ce relaţia cu jurnalistul francez s-a încheiat, asupra Mariei au continuat să planeze suspiciuni de spionaj.

In 1941, la întoarcerea în ţară de la Istanbul – la acea vreme „locul de întâlnire al agenților secreți” -, Maria Tănase devine ținta Abwehrului (serviciu german de informații), care (se presupune) încearcă sa o recruteze.

Cristian Troncotă, istoric al Siguranței și Securității, avansează ideea că artista ar fi făcut parte din grupul de agenți ai lui Eugen Cristescu (șeful Serviciului Special de Informații (SSI) în perioada 1940-1944, numit de Ion Antonescu la 15 noiembrie 1940), alături de Zaharia Stancu și Mihai Beniuc. „Se pare că celebra cântăreață i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informații cu o serie de diplomați americani” – afirmă Cristian Troncotă. La Istanbul, fusese văzută și în compania lui Alfred de Chastelain, ofițer în serviciile secrete britanice. Acasă, este arestată pentru legături cu spionajul britanic, dar este eliberata, probele fiind insuficiente.

Doi ani mai târziu, în decembrie 1943, Alfred de Chastelain a fost parașutat, alături de ofițerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, pe teritoriul României în comuna teleormăneană Plosca. Acţiunea s-a numit „Autonomus”. Serviciul Special de Informaţii român avea date despre venirea lor, dar, pentru că aflaseră şi nemţii, au fost nevoiţi să însceneze o arestare pentru protecție – afirma adevarul. Cei trei spioni au fost arestaţi şi luaţi în grijă de Serviciul Secret de Informaţii. În celebra acţiune, rolul Mariei Tănase ar fi fost unul de agent de legătură şi influenţă. S-a spus că ea ar fi jucat un rol important în Al Doilea Război Mondial, fiind un om de legătură între români şi britanici care au conlucrat pentru scoaterea României din alianța cu Germania.

La rândul sau, Ivor Porter, căpitan englez, agent britanic în România – afirma evz.ro -, care l-a cunoscut foarte bine pe șeful SSI, scria în memoriile sale ca „Eugen Cristescu avea întotdeauna ca predilecție femeile mai mature”. Dintre fostele sale prietene sau partenere, Serviciile Secrete le-au identificat pe Molda Zisu, Ileana Baston și Maria Tănase. Pe de alta parte, conform arhivelor Serviciului Secret de Informații din România, condus de Eugen Cristescu, Maria Tănase ar fi refuzat. Totuși, în 1943, când artista „ajunge din nou la Ankara pentru un concert, s-a spus că de fapt deplasarea ei ar fi avut alt scop şi că Cristescu ar fi trimis-o să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul”, afirma adevărul. 

Curând după 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relațiilor ei cu anglo-americanii. Celebră și imprudentă, si afectată de faptul că nepoții ei erau dați afară din şcoli, nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei, pe patul de moarte, rugase un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comuniști și din partea lui”.

In urma refuzului de a lucra pentru Securitate, a fost urmărită constant, fiind considerată un element „care manifestă dușmănie pentru regimul nostru”. I se deschide un dosar de urmărire informativă, dar este apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum și cei mai puternici oameni ai zilei.

Numele ei apare și în procesul lui Teohari Georgescu, un alt episod documentat în cartea lui Stejărel Olaru⁵. În ambianța anilor 50, Maria Tănase se temea de Securitate și avea și motive. Era în atenția organelor și împotriva ei se storceau declarații de la foști colaboratori, cunoscuți, sau chiar și de la persoane care o știau doar din auzite.
”În anul 1954 s-a trecut într-o altă etapă. De acum s-au stabilit planuri de măsuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci și să-i combată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării. Cam așa arăta planul de măsuri în aprilie 1954, în ce o privea pe Maria Tănase:

”Urmărim în această perioadă să stabilim următoarele:

1. Scopul adevărat cu care face turneele prin țară.
2. Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică şi economică a țării.
3. De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.
4. Cum transmite informațiile, prin cine?
5. Stabilirea legăturilor susnumitei”

Dosarul îi fusese deschis în noiembrie 1953. Securitatea i-a împânzit anturajul de informatori.

”În vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de securitate. A fost un prim pas care, la scurt timp, a dus la nașterea unei alte relații cu poliția politică a regimului comunist, de această dată de colaborare. Însă, spre deosebire de numărul mare de documente referitoare la urmărirea informativă, cele despre cooperarea ei secretă sunt atât de puține, încât nu vom putea înțelege amploarea acestei activități. (…)

De ce lipsesc aceste documente? Poate că pur şi simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la un nivel înalt şi a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus mai târziu, după moartea ei, de cei care obișnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaște adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor, în care luminile și umbrele alternează ca într-o pictură a lui Caravaggio”, scrie Stejărel Olaru.

În anii comunismului, în care inclusiv folclorul trebuia schimbat, Maria Tănase a încercat să își păstreze repertoriul neatins de noile norme. Avea admiratori printre membrii nomenclaturii și ajunsese protejata Constanței Crăciun, ministrul Culturii. I s-a plâns acesteia în privința calității noilor versuri împerecheate ”vulgar” cu altele vechi. Problemele ei au continuat. A fost interzisă la radio și a fost considerată ”reacționară”.

Finalul carierei, episodul cu Fărâmiță Lambru și ultimele zile, sunt de asemenea descrise amănunțit și sunt relevante pentru că lasă să se întrevadă modul ei deschis de a fi. Cartea lui Stejărel Olaru, disponibilă publicului începând din data de 15 octombrie 2019, reprezintă o incursiune documentată în viața uneia dintre cele mai mari artiste pe care le-a avut România, în contextul perioadei interbelice, al boemei, într-o oarecare măsură, dar și al schimbării tragice de regim.

DIVA ROMANIEI

Maria Tanase in concert

„La vârsta de 15 ani, s-a înscris la concursul Miss România, […], picând proba costumelor de baie, iar în anul 1929 se îndrăgostește de un medic cu care a rămas însărcinată; acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, o intervenție care i-a marcat existenţa și care, se spune, i-a răpit, pentru tot restul vieții, fericirea de a avea un copil. […] după finalul primei relații nefericite de dragoste, s-a apucat și de fumat, un viciu care, în cele din urmă, avea să îi ruineze cariera și viaţa. […] În 1960, în condițiile în care nu a putut avea copii, Maria Tănase a „adoptat” o tânără cântăreaţă din Banat, pe nume Minodora Nemeş, în vârstă de 17 ani, pe care o numea „fata mea””¹

De-a lungul vieții sale, Maria Tănase a avut numeroase aventuri si iubiri pătimașe, printre care o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, si alta „pasională, cu sculptorul Constantin Brâncuși, […]”, si-a mărturisit apoi „dragostea pentru un spion francez”, (n.r. Maurice Negre, jurnalist al agenției Havas, presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez) de dragul căruia „și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare” și, in final, s-a căsătorit cu Clery Sachelarie (n.r. moșier și magistrat), cel care care avea să-i tolereze absolut toate capriciile și aventurile”¹.

În 1930 „se angajează casieriță la un birt (n.r. la „Bufet de 7 lei”), unde obișnuia să și cânte, fiindu-i descoperit talentul de către publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad⁴ (n.r. regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), primul ei protector și cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului”¹.

„Mă apucase damblaua să mă fac cântăreaţă de local” – mărturisea Maria Tănase. „De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele mușteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, și porneam către orașul mare, cu gândul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cântau lăutari. M-am întrebat de multe ori de unde vin cântecele? Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea când se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preț şi mă duceam să cânt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine știe ce grădină de vară.”

DOUA PASARI MAIESTRE

Anul 1938 „aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile acestuia, și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris, cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Acesta a invitat-o pe Maria Tănase să facă o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndrăgostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti”.

„Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.¹

Aventura „păsărilor măiestre” se încheie la un an distantă, după participarea Mariei Tănase la Expoziția Internațională de la New York, unde „avea să cunoască un succes fulminant, însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, [….] fiind marea iubire a vieții ei. [….] În anul 1957, Brâncuși a murit, iar Maria Tănase l-a plâns cum numai o femeie care l-a iubit toată viaţa putea să o facă. A dorit atunci să ridice în memoria lui Brâncuși o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu şi visa să se stabilească în orașul în care Brâncuși ridicase Poarta Sărutului și să transmită mai departe dragostea ei pentru cântec prin intermediul școlii, însă toate acestea nu s-au realizat.”¹.

REGELE ALUMINIUMULUI SI REGINA MUZICII POPULARE

Printre cei care au încercat să o cucerească, (probabil și motivul despărțirii de Brâncuși) s-a numărat și Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, își amintește G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă și se întoarce în România.

SEFUL SSI SI AGENTA (?) MARIA TANASE

In 1940, când Maria Tanase era persecutata de legionari, „a fost nevoită să-şi părăsească locuința din București şi să revină în mahalaua în care a copilărit. A fost ajutată de Eugen Cristescu, cel care se afla la șefia Serviciului Special de informații. Şeful serviciului i-a devenit nu doar apărător, ci și iubit”. (titrează adevărul)

MUZA SI SCULPTORUL

„A urmat o nouă idilă a artistei, cu sculptorul Constantin Anghel, după ce s-au întâlnit şi s-au plăcut, la o petrecere. Anghel i-a cerut să-i pozeze pentru un bust şi Maria a ajuns ca muză în atelierul acestuia[…]”¹.

IUBIRE FARA RASPUNS

„În perioada în care Maria Tănase cânta la Casa Capșa, îl cunoaște pe jurnalistul francez Maurice Negre, de care se îndrăgostește pe loc”, devenind „pentru ceva vreme, unul din cuplurile celebre ale capitalei. Însă Maurice Negre avea să fie arestat sub acuzația de spionaj, fiind apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Maria și-a vândut toate bijuteriile şi blănurile, în speranța că, cu banii obținuți va reuși să-şi scoată iubitul din inchisoarea de la Aiud. Există interpretarea că, în schimbul eliberării acestuia, Maria ar fi acceptat chiar să joace rolul de spion, însă cert este că după eliberare Maurice a revenit în ţara natală, relația lor s-a încheiat, iar după război, când artista ajunsese să fie persecutată de regimul din ţară, i-a scris fostului iubit solicitându-i ajutorul, însă scrisorile celei care îl ajutase au rămas fără răspuns…”¹

DIVA SI MOSIERUL

Pe 27 decembrie 1950, la 37 de ani, cu multe dezamăgiri amoroase la activ. Maria Tănase se căsătorește cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), „un moșier şi jurist cunoscut, cu 13 ani mai mare decât ea, care îi fusese confident cu multă vreme înainte”, despre care ” „gurile rele” spuneau că este un cartofor care i-a tocat artistei averea, în timp ce îi tolera acesteia toate excesele, chiar şi cele amoroase, însă, conform biografilor, confidentul Mariei timp de mai mulți ani ar fi iubit-o sincer încă de la prima întâlnire, dar a preferat să aștepte până când diva cântecului popular românesc a acceptat să îi devină soție.”¹

La data la care Sachelarie s-a căsătorit cu artista, din averea moșierului nu rămăsese aproape nimic. „Când a pus ochii pe Maria scăpătase, era complet lefter” – dezvaluie Gaby Michailescu, în cartea sa, „Maria cea fara de moarte”. „Abil, fost magistrat, a ştiut că prezenţa Mariei lângă el îi asigură o stare civilă: a devenit din moşier bărbatul marii Maria Tănase. Şi, fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lăngă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare garsonului Luca cu costul prânzului pe care i-l achita cu larghețea ei peste o zi-două, dublând, triplăndu-i suma! Că n-a muncit, calea-valea, dar nu i s-a făcut nici util. Căci, chiar dacă n-ai serviciu şi nu câştigi nici un ban, te faci util, o ajuți în vreun fel. Speli vase, spargi lemne, faci focul, scoți cenușa.¦ Îi mai speli un chilot, un furou, prevalându-te că-ţi simţi nările umflate de balsamul Dulcineei care-ţi este atât de dragă! Întreţinutul Mariei, nimic, neam, tămăie!”.

Pe 19 iunie 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar in urma analizelor se stabilește si diagnosticul: cancer pulmonar. Cu toate ca a fost sfătuita sa se opereze, Maria reia turneul, dar ulterior își anulează concertele, apelând la sora Ioanei Radu, Mia Braia, să o înlocuiască. Este internată de urgenţă la București. In spitalul în care și-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cântat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului”.

Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris lui Clery, cel care i-a fost soţ timp de 13 ani, o tulburătoare mărturie a dragostei ce i-o purta:

„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierți de tot, dacă poți, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socotești moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au mințit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaște. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, și împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aștepta, tătuţă, oricât ţi-o place ție să trăiești. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu știu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulțumesc pentru viaţa noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”.

„NIMENI SA NU FIE TRIST”

Costumul Mariei Tănase, expus la Casa Băniei in 2017, în cadrul Secţiei de Etnografie a instituției de cultură

In 2017, în cadrul Secției de Etnografie a instituției de cultură, Costumul, Casa Băniei a expus costumul popular de sărbătoare, specific zonei Olteniei, datat sfârşit de secol XIX – început de secol XX, purtat de Maria Tănase pe marile scene din România şi din străinătate.

Pe lângă acest veșmânt, a fost înfățișată publicului o impresionantă colecție de obiecte care au aparținut celebrei interprete, in total 1.300 de piese (documente, fotografii, scrisori, tablouri, alte obiecte personale), printre acestea figurând si un unicat: testamentul care exprima ultimele sale dorințe.

22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tanase, Bucuresti

Testamentul Mariei Tănase

„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă”

„Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire„. 

”Nepoților mei, celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum şi pe soțul Ştefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery, cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.„

„Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți”.

„Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepţia oficialităţilor şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir, în fiecare zi, timp de şase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.”

„Aș vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede.(..)’

„Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viaţă îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!” – Maria Tănase, 3 iunie 1963

22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tănase – Teatrul Satiric, Bucureștii

La 22 iunie 1963, la ora 14:10, Maria Tănase se stinge din viată, la Spitalul Fundeni.

La moartea sa, corpul neînsuflețit al Mariei Tănase fost depus la Teatrul de Revistă (Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase). Si, contrar voinței sale testamentare, s-a instituit zi de doliu național, fiind condusă pe ultimul drum, spre Cimitirul Bellu, de un impresionant cortegiu funerar, la care au participat sute de mii de oameni.

Una dintre dorințele Mariei Tănase a fost îndeplinită – în comuna Cârşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei, a fost ridicată, într-o intersecție, o fântână, în memoria celebrei artiste.

Basmul continuă undeva in „împărăția cerului”, acolo unde „privighetoarea cântă”, precum scria chiar Maria Tănase:

„Cu răchita o sa sui / In tăria cerului / Si fac halta de-ajustare / Doar la cele doua Care„

„Eu ma urc in Carul mic / Si cu-un fir de borangic / Trag cu mine la plimbare / Tot tarafu-n Carul mare„

---

1. V. Brădăţeanu, PORTRET: Maria Tănase – un fenomen unic în muzica românească. Debutul la radio şi dragostea pentru Brâncuşi – repere ale unei existenţe fascinante. 25/09/2018

2. Harry Brauner (1908 Piatra Neamț – 1988 Bucureștii), folclorist marcant, după august 1944, secretarul organizației de partid din Ministerul Artelor (și Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) și șef de catedră la Facultatea de Muzică a Institutul de Artă Bucureștii (Conservatorul).. Arestat in 1950, în cadrul “lotului Pătrăşcanu”. Inculpat in „procesul grupului Pătrășcanu” din 1954, alături de Herbert (Belu) Zilber, Lena Constante, Emil Calmanovici (toți condamnați pe viaţă, amnistiaţi în 1964 cu excepţia lui Calmanovici, care a murit în 1956, după 45 zile de greva foamei), Jacques Berman şi Remus Koffler (executat, ca şi Pătrăşcanu, în aprilie 1954) (Levy 2002: 125). Reabilitat în 1968; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 96/1968; (M.Of. nr. 17 din 21 ian. 1949, partea I-a, p. 710; Kuller 2008a: 79; Solomovici 2004: 256).

citește si SENTINȚA LOTULUI PATRASCANU

3.ALESSANDRESCU, Alfred (2 aug.1893 Bucureștii – 18 feb.1959 București) – director adjunct (1926-1937) şi dirijor (1926-1940, când este marginalizat pentru motive rasiale) al Filarmonicii Bucureşti, după război membru de partid (din 1945), vicepreședinte al Societății Compozitorilor, director muzical al Radiodifuziunii (1945-1947) şi dirijor permanent al Orchestrei Simfonice de Radio București (până la deces); cu referat de cercetare la Fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 31/1956; pentru evreitatea sa, v. Realitatea Evreiască, nr. 282-283, sept.-oct. 2007, p. 12- Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013

4. ELIAD, Sandu (născut Solomon BERCOVICI, 9 iunie 1899 Botoșani – d.1979, Bucureștii) – regizor și respectiv ziarist în presa sub control evreiesc în perioada interbelică; în 1944 membru fondator A.R.L.U.S. și bibliotecar al secției Propagandă şi Artă; din 1945 funcționar la Confederația Generală a Muncii (M.Of. nr. 68 din 22 martie 1947, partea I-a, p. 2148); numit în 1948 director al Teatrului Confederației Generale a Muncii, ulterior director şi regizor al teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi şi colaborator ocazional la revista Teatrul din București; decorat în 1946 de către fostul suveran Mihai cu ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofițer (Decretul nr. 2790 din 16 sept. 1946) şi în același an cu cu Ordinul “Meritul “Cultural” în grad de Cavaler (M.Of. nr. 192 din 21 aug. 1947, partea I-a, p. 7543); tatăl poetului și scriitorului Tudor Eliad, stabilit la Paris (inclus în Kuller 2008a: 437) – Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013

5. STEJĂREL OLARU (n. 1973) este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014), în prezent fiind lector universitar.

---

citește si

ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”

ROLUL ROMÂNIEI IN REVOLUȚIA MAGHIARĂ DIN 1956

România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.

Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.

REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA

Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.

La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.

In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic. 

Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria. Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.

citește si ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956

Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.

Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.

De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.

citește si ILIESCU – STĂNCULESCU, PROMOȚIA 56-89

În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii –  inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”

Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.

Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.

În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.

La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.

 „FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”

Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.

În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.

Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cum că Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.

La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.

citește si Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor

OPERAȚIUNEA VIHRI – „Viforul”

Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.

În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate  maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.

ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI

Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:

„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.

Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.

Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe  „contrarevoluționari”. 

Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.  

ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY

Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.

Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””

De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.

La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.

EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”

Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul – restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.

In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.

Revoluția maghiara, octombrie 1956

Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.                 

Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.

Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială.  Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de Janos Kádár.

În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.

Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.

Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.

IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”

Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.

Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.

In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”. 

În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluției maghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.  

Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.

La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.

PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ

In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea să părăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat că rugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”. 

Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.

„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”

Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că își recunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând că Revoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.

Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”

CARACATIȚA DE LA SNAGOV

In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).

Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.

Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.

De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup. 

Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958

Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.

Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.

Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.

La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.

Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagy tovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,

In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.

EPILOGUL REVOLUȚIEI MAGHIARE

Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost  spânzurat.

Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.

S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.

Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.

In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.

In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.

În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”

Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.

Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.

În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.

---

„Strict secret
Întocmit in 3 exemplare
Nr. oficial 127/A
Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20
16.VI.5, 21.20
Fulger
Telegrama cifrata intrata
Expeditor Budapesta catre
Destinatar MAE

Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]

---

„127/b
data 16.VI.’958, ora 21.35
16. VI.’958, ora 21.40

Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]

---

ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]

SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]

---

În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]

---

La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții  [inapoi]

Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]

Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]

---

surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy

---

citește și

PRIMUL RĂZBOI INTRE DOUĂ TĂRI SOCIALISTE – Revoluția maghiara din 1956

---

Decretul nr. 155/1971 privind conferirea titlului de Erou al Muncii Socialiste

Această galerie conține 1 fotografie.

Text publicat în Buletinul Oficial nr. 56 din 06 mai 1971.
ÎN VIGOARE DE LA 06 MAI 1971
Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român Continuă lectura →