AM ÎNCEPUT SĂ NE PREGĂTIM PENTRU LOVITURA DE STAT …pentru toamna lui 1984, când soții Ceausescu erau plecați in RFG” – generalul Nicolae Militaru, într-un interviu din filmul documentar realizat de John Simpson (BBC) in 1994, și in articolul „Zece zile care au păcălit lumea” (Ten days that fooled the world), publicat in „The Independent”.
Nicolae Militaru (n.1925- d.1996)
„ÎNTÂMPLĂTOR”
„La începutul anilor ’80 eu eram internat in spital. Iliescu a venit in vizita, la cineva care era lângă camera unde ma aflam eu internat. Acel vecin era tatăl lui Petre Roman. Cind a ieșit Iliescu din camera lui Valter Roman, am ieșit, întâmplator, și eu din camera.„
„PE SCĂRI IN JOS”
„Ne-am întâlnit și am plecat amândoi pe scări, in jos. Cu vreo câteva zile in urma, Ceaușescua mai ținut o cuvântare, unde a zis numai prostii. Coborând scările, am abordat direct cu Iliescu aceasta discuție. Aproape de sfârșit, când ieșeam in curte, l-am întrebat dacă totuși nu exista forte in România pentru a-l înlătura pe Ceaușescu.”
„ASA AM ÎNCEPUT ACTIVITATEA”
„Iliescu a reținut, nu mi-a dat un răspuns. Eu am ieșit din spital, m-am reîntors la serviciu, la treburile mele.” „Iliescu m-a căutat după vreo doua săptămâni, ne-am întâlnit și mi-a dat răspuns la acea întrebare pe care eu o lansasem in spital. „Pare-se că sunt forte și că se pot închega”” „Asa am început activitatea, eu cu el„.- general Nicolae Militaru (n.1925- d.1996).
–– – surse: istoricii Denis Deletant, Marius Oprea.
Scânteia – cea mai importantă portavoce a Partidului Comunist Român -, ziarul „roșu” în care singurele informații credibile erau cele de la rubrica „decese și comemorări” – a transmis ani la rând, programatic, mesajele de propagandă acerbă ale regimului,, prin „strălucitele” editoriale semnate de „formatori de opinie”, nume, de altfel, devenite celebre în peisajul politic românesc . Continuă lectura →
România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.
Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.
REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA
Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.
La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.
In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic.
Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria.Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.
Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.
Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.
De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.
În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”
Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.
Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.
În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.
La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.
„FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”
Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.
În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.
Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cumcă Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.
La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.
Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.
În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.
ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI
Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:
„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.
Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.
Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe „contrarevoluționari”.
Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.
ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY
Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.
Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””
De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.
La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.
EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”
Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul –restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.
In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.
Revoluția maghiara, octombrie 1956
Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.
Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.
Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială. Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de JanosKádár.
În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.
Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.
Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.
IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”
Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.
Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.
In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”.
În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluțieimaghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.
Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.
La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.
PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ
In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea săpărăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat cărugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”.
Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.
„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”
Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că îșirecunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând căRevoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.
Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”
CARACATIȚA DE LA SNAGOV
In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).
Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.
Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.
De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup.
Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958
Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.
Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.
Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.
La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.
Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagytovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,
In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.
EPILOGUL REVOLUȚIEI MAGHIARE
Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost spânzurat.
Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.
S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.
Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.
In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.
In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.
În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”
Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.
Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.
În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.
„Strict secret Întocmit in 3 exemplare Nr. oficial 127/A Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20 16.VI.5, 21.20 Fulger Telegrama cifrata intrata Expeditor Budapesta catre Destinatar MAE
Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]
„127/b data 16.VI.’958, ora 21.35 16. VI.’958, ora 21.40
Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]
ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]
SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]
În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]
La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții [inapoi]
Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]
Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]
surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy
Intre 30 noiembrie si 6 decembrie1961, s-a desfășurat la București o plenara CC al PCR, deosebita de altele. Nikita Hrusciov, la congresul al XXll-lea PCUS de la Moscova, din toamna acelui an, reluase demolarea cultului personalității lui Stalin. Primul asalt il dăduse in 1956. Atunci Gheorghiu Dej se văzuse amenințat sa piardă puterea. In 1957, in iunie, eliminase din Biroul Politic pe Iosit Chisinevski si Miron Constantinescu, care îndrăzniseră sa il critice, si profitând de noul climat, sa ii ia locul. Lideri sovietici erau amestecați in poveste. In 1961 Dej se grăbește sa reacționeze ca sa nu se mai vadă amenințat. In fata activiștilor din CC al PMR, el manevrează in așa fel încât sa impună versiunea sa asupra celor întâmplate in anii 1948-1953. O versiune care spunea ca efectele negative ale stalinismul se datorau nu lui Gheorghiu Dej, ci Anei Pauker, lui Vasile Luca, si lui Teohari Georgescu, eliminați in primăvara 1952, când încă Stalin trăia! Ghita Ionescu considera aceasta plenara o “diversiune de mari proporții”. Reproducem aici, pentru început, discursul lui Valter Roman. STELIAN TANASE
Înainte de toate vreau sa mulțumesc conducerii partidului pentru faptul ca m-a invitat la aceasta plenara. Vreau sa exprim adeziunea mea la raportul delegației partidului nostru la Congresul al XXII lea, in mod deosebit in ceea ce privește partea privind aprecierea si rolul Congresului al XXII lea, programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si analiza situației internaționale la care eu cer îngăduința sa nu ma mai refer in continuare Aici sunt alte probleme care vreau sa le ating.
Plenara are fără îndoiala, cum a spus chiar acuma tov. Moghioroș, o importanta cu totul deosebita, in istoria partidului nostru. Este pentru prima data când ne dam seama in toata amploarea sa de marele pericol in care se găsea partidul nostru si tara noastră.
Cu toții am ascultat cu sufletul la gura cele relevate de tovarășul Dej in legătura cu unele aspecte ale trecutului partidului nostru. Revelațiile din raport m-au zguduit profund si m-am gândit tot timpul cât ascultam raportul, ce noroc a avut partidul nostru si poporul nostru ca s-au găsit oameni care sa apere cu fermitate, si după cum vedem acuma, cu riscul vieții lor, onoarea si demnitatea partidului nostru, ce fericire am avut eu alături de multi alți tovarăși ca am rămas in viată.
Va rog să-mi îngăduiți sa ma refer numai la 2 grupuri de probleme, amândouă privind trecutul. Ma voi referi la trecut, nu pentru a căuta cenușa si praful, desi in cazul de fata se vede ca e nevoie si de aceasta, ci pentru a căuta lumina si focul. Cercetarea trecutului ne permite să vedem si mai clar viitorul. Ma voi referi mai întâi la politica, la activitatea lui Ana Pauker la Moscova, si in al doilea rand la politica de represiuni arbitrare spre care împingea in mod criminal Ana Pauker împreună cu ceilalți, partidul nostru.
Consider ca toți ceilalți, care au luat cuvântul aicea, că trebuie să ducem demascarea acestui grup criminal până la capăt. Caracteristica esențiala a lui Ana Pauker consta din ceea ce rezulta, din tot ceea ce cunoaștem si s-a spus, din aceia ca a fost ruptă de tară si popor. Ea nu a avut încredere in forța partidului nostru, in forțele revoluționare ale clasei muncitoare, ale poporului nostru. Cred că cele spuse aici de tovarășul Ceausescu sunt juste si, in lumina a tot ceea ce a spus aicia trebuie văzut in acest grup o agentură a lui Beria. Aici s-a vorbit de Barbu ca el n-a avut nici o legătura cu poporul, din grupul lui fracționist ca si Luximin. Cred că acest aspect se refera in aceiași măsura si la Ana Pauker si Luca, care, după cum se vede, n-au fost altceva decât niște excroci politici.
Tovarăși, eu as vrea să mă refer la câteva momente, cele mai caracteristice din activitatea lui Ana Pauker la Moscova. Tovarășul Gheorghiu-Dej a atacat in raportul dansului problema atitudinii lui Ana Pauker si Luca in legătură cu actul salvator de la 23 August, insurecția armata. Noi care lucram cu Ana Pauker la Moscova, am putut sa ne dam seama, desi trebuie sa spun, tovarăși, ca noi ăștia care am venit, după ce am mâncat bătaie la Siguranță, după ce am lucrat in ilegalitate, după ce am luptat in Spania si după ce asistasem la acea mare propaganda in jurul numelui ei, noi toți vedeam in Ana Pauker pe cineva. Dar munca de zi cu zi cu această Ana Pauker, încetul cu încetul ne-a arătat că nu avem de-a face cu Ana Pauker, cea de care se vorbea in toate materialele de partid, si in special in materialele internaționale. Si aici trebuie văzut ca ea a devenit mare eroină nu datorita faptului ca poporul nostru, clasa noastră muncitoare, partidul nostru a făcut-o eroină, ci pentru ca alții au avut interes si trebuie văzut, cercetat acest lucru, așa o presupunere, o bănuială, trebuie văzut, eu sunt de acord cu tovarășul Ceausescu, trebuie văzute si legăturile cu Beria.
Cu 23 August unii tovarăși cunosc, majoritatea nu cunoaște acest lucru. Aici este o plenară istorica si este bine ca Comitetul Central să cunoască aceste lucruri. Postul “Romania Liberă” funcționa pe teritoriul Uniunii Sovietice. Acest post avea menirea ca sa ajute partidul nostru in țară. Pentru a putea ajuta in lupta sa partidul nostru, trebuia să cunoască realitățile din țară, trebuia sa aibă neapărat legătura cu partidul nostru. Ori acest lucru in tot timpul războiului, nu a existat. Trebuie spus ca Ana Pauker nu a făcut nici pe departe ceea ce trebuia sa facă pentru ca aceasta legătura sa se restabilească. Au fost tovarăși care din prima zi a războiului s-au înscris voluntar in armata sovietica si au făcut totul pentru a accelera plecarea unui număr de tovarăși din Moscova ca sa vina in tara. Ori, ea in aceasta privința nu a făcut aproape nimic. Iar in legătura cu insurecția armata s-a întâmplat următorul lucru.
In ajun de 23 August, la ora 10 seara, precum vă este foarte bine cunoscut, s-a transmis la postul de radio București, mesajul regelui. Acest mesaj, având noi la Comintern serviciul nostru de ascultare, a fost imediat recepționat si a ajuns in clipa aceea in mâinile mele. Eram atunci șef redactor al acestui post de radio. Mi-am dat seama imediat ca este vorba de ceva extraordinar, iar din text mi-am dat seama ca un rege n-a putut sa întocmească un asemenea text. Da tovarăși, noi am fost complectamente rupți de țară, noi n-am știut ce se petrece in țară, dar era clar, pentru mine era clar ca vorba aia, regele nu-i in stare sa întocmească un asemenea document, si imediat am chemat pe Ana, m-am dus la ea, am spus ca este ceva cu totul exceptional, uite ce s-a întâmplat, sa vedem ce facem. I-am citit mesajul. Ce credeți ca a spus Ana Pauker? M-am dus la ea, pentru ca era clar ca noi trebuia de acolo imediat sa luam o poziție. Trebuia acest post de radio „Romania Libera” sa spună ceva. E bine, e rău, dați înainte, trebuia spus ceva.
Tov. Gheorghe Apostol: Ea ce funcție îndeplinea?
Tov. Ceausescu Nicolae: Ea a fost reprezentanta partidului nostru.
Tov. Valter Roman: Ea a fost oficial reprezentantul partidului nostru la Comintern si conducea munca…
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Dar cine a pus-o acolo?
Tov. Gheorghe Stoica: N-a pus-o nimeni, ea s-a pus singura.
Tov. Valter Roman: Deci trebuia imediat să-mi spuie mie, e bine, nu-i bine, sa iau o poziție. Si ea, așa intr-un halat umbla pe acolo, se ocupa de cu totul alte socoteli, îmi spunea, pai fă si tu ceva acolo, si cu asta s-a terminat întreaga apreciere a lui 23 August. Fă si tu ceva. Sigur, am făcut, cat m-a ajutat pe mine capul, acuma personal am curiozitatea extraordinara sa vad ce-am scris eu atunci, in seara aceea. Fără îndoiala însă ca mi-am dat seama ca s-a întâmplat ceva foarte serios si ca acest foarte serios nu este străin de partidul nostru.
Dar tovarăși, s-a întâmplat un lucru si mai interesant. In dimineața lui 24 august la ora 6 dimineața, am fost sculat din pat, au venit niște tovarăși si-am fost luat pe sus si dus la Molotov, nu personal la Molotov, dar la Ministerul de Externe. S-a întâmplat dintr-odată si am fost întrebat: “Ce s-a întâmplat in România?”
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Nu știam nimic.
Tov. Valter Roman: Si atunci eu am spus, tovarăși este aici Ana Pauker, întrebați-o pe ea. Si a spus nu, noi te-am chemat pe dumneata, te rog sa răspunzi dumneata. Ce crezi dumneata despre ceea ce s-a petrecut la 23 August, adică in seara precedenta?
Era clar, din discuții a rezultat foarte clar, ca tovarășii sovietici, au fost informați desigur prin Ana Pauker si nici ei nu știau ce se petrece in tară si asta a fost secretul. Si i-a surprins extraordinar, cum dintr-odată Romania asta, dă jos pe Antonescu, întoarce armele, întoarce frontul, deschide larg drumurile spre Budapesta, spre Berlin. Tovarășii sovietici n-au înțeles pentru că au fost informați in mod greșit, acest lucru rezulta foarte clar. Iată activitatea lui Ana Pauker, care mergea tocmai pe aceasta linie a lipsei totale de încredere in forțele partidului nostru si ceea ce este așa de bine caracterizat in raportul tovarășului Gheorghiu-Dej. Vreau să spun că faptele confirma pe deplin justețea celor afirmate de tovarășul Dej In raportul său. In septembrie sosește Pătrășcanu la Moscova si are loc ceva cu totul uluitor.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: El a sosit in cadrul delegației care să încheie, să semneze un armistițiu..
Tov. Valter Roman: Acuma nu mai vreau sa spun ca participarea lui, trebuie si asta văzut, de ce a participat el intr-o asemenea comisie, in sfârșit cred ca n-avea nici un rost acolo să ne asumam noi răspunderea pentru ce a făcut Antonescu. In sfârșit, este o alta problema. Fapt este tovarăși, acest Pătrășcanu (n.r. Lucrețiu Pătrășcanu) a convocat o mare conferința de presa. Si interesant, că in mod deosebit pe toți acreditații presei burgheze din America si din Anglia si așa mai departe, Italia, la Moscova. Pe ăștia i-a chemat. Si ce-a spus acest Pătrășcanu? Ce-a spus el? Esența interviului dat de el a fost: “Actul de la 23 August se datorește curajului si bărbăției regelui Mihai.” Asta a spus Pătrășcanu la Moscova. Noi am fost revoltați atunci. Noi n-am știut exact atunci, acolo, cum si ce, dar era clar că nu putea să fie totuși regele organizatorul insurecției armate. Si am protesta si am atras atenția lui Ana Pauker, care la rândul ei nu a făcut nimic.
Vreau sa spun 2 cuvinte despre Boris Stefanov. Când noi am sosit din Spania la Moscova il știam pe Boris Stefanov, să mă scuzați ca reproduc si acest lucru, in special din vorbele lui Doncea. Doncea in Spania ne spunea așa; la toate discursurile, si obișnuia sa tina multe, ne spunea așa: “Si atunci când am venit de unde am venit (adică n-a vrut el să zică că vine din Uniunea Sovietică), si atâta timp ca sa apară el cineva, așa, mare conducător al poporului nostru si se uita la portretul lui Boris Stefanov, ne-a spus in sfârșit nu știu ce…
Si când l-am cunoscut pe acest “mare” Boris Stefanov, am avut o mare dezamăgire. Noi nu cunoșteam multe lucruri, el apărea in fata noastră ca un tip ascet, rupt de viată. Noi eram tineri toți, ne spunea să nu fumam, să nu facem curte, să nu facem cutare, să nu facem cutare, dar nu spunea niciodată ce să facem, spunea numai ce nu trebuie să facem.
Tov. Borilă Petre: Vreau sa spun câteva cuvinte si eu despre Boris Stefanov. Ieri când am vorbit, am scăpat. In timpul cât s-a încheiat înțelegerea intre Uniunea Sovietica si Germania, atunci Boris Stefanov spunea: “Sa vedeți cum Germania hitlerista o sa treacă acuma la construirea socialismului. Nu degeaba le spune lor naționaliști.” A spus odată, am ascultat, a discutat si cu Pauker, a doua oara a spus-o pe urma am început sa-l luam mai in serios, ce el nu-si da seama. Zice: “ai sa vezi cat de departe sunteți voi de a vedea acest lucru”. Si ce au făcut ai noștri, sau de ce a făcut el cu noi lucrul acesta. Azi, mâine el a început teoria acesta s-o sucească, tot mai mult s-o dezvolte si intr-o ședința la Comintern am pus eu problema si peste câteva zile l-a scos de acolo. Au fost si alte câteva chestiuni. Uite conducătorul partidului nostru cu ce teorie umbla.
Tov. Valter Roman: Mi-am adus pe loc acu aminte de un mic detaliu care caracteriza pe omul Boris Stefanov. Eu eram la Calinin, cu tovarășul Stoica, lucram acolo. Si intro buna zi primesc un pachețel din partea lui Boris Stefanov cu un dicționar ruso-roman. Am spus, foarte frumos, aveam nevoie, pentru că a doua zi tovarăși să sosească o chitanța ca sa plătesc 7 ruble pentru acest cadou trimis. Asta era marele conducător.
Situația cu Foriș. Cu Foriș m-am întâlnit, daca nu ma înșel, in septembrie 1936 la Bruxelles, la Congresul Mondial al Păcii, unde eu am fost trimis de la Paris ca delegat al emigrației si el venea din tară. Trebuie să va spun in primul rand că ulterior mi-am dat seama, sigur că atunci nu puteam să știu, dar un detaliu. Aghiotantul lui Foriș cu care a descălecat la Bruxelles a fost Valceanu. Ulterior trimis in Spania, dar nu de partidul nostru ci de către Siguranță, si demascat de noi in Spania ca agent de Siguranță.
Un tov. din sala: S-a întors in tară si a intrat in pușcărie tot ca provocator.
Tov. Valter Roman: La o mare conferința la Bruxelles unde s-au adunat delegații din toate tarile, Foriș a semnat in condica oficiala următorul: Foriș Stefan, secretarul general al Partidului Comunist din Romania. In acele condiții tovarăși, când nu s-a știut in 1936, când nu s-a știut in 1936 cine-i secretar general, aceasta a fost fără îndoiala un act de provocare…
În anul 2000, istoricul rus, Tofik Islamov, a descoperit că, în 1944, Valter Roman – tatăl lui Petre Roman -, a propus comisiei sovietice care investiga situația Transilvaniei, ca această provincie să-și declare independența, sub garanții sovietice și occidentale. Continuă lectura →
Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, președinte al Consiliului Economic Superior, președinte al Comisiei de Redresare Economică și Stabilizare Monetară, coordonator al activității Ministerelor economice și financiare
BOICO, Mihail – zis “Bibi”, n. Meir ROSNER, fiul lui Meyer (alias “Roman”) și Fulie (alias “Elena”), ambii imigrați din Rusia; (n. 26 decembrie 1912 Frasin, Câmpulung, Romania – 9 aprilie 1972 (59), București); „naționalitate: evreu”; „profesia de baza: țesător … Continuă lectura →
Constituită din inițiativa lui Stalin, la 15 noiembrie 1943, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost una dintre cele două unități formate – pe baza de voluntariat – din prizonieri români aflați în Uniunea Sovietică. Aceștia au avut de ales între a lupta pe front, de partea Aliaților, sau de a rămâne pe loc, în lagărele sovietice. Cei care au refuzat „voluntariatul” au fost eliberați abia în 1949 sau chiar mai târziu.
Membrii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au luptat împotriva României, alături de armata sovietică în Transilvania, pe tot frontul vestic până în munții Tatra. După război, divizia a devenit mijloc de propagandă și instrument pentru instalarea regimului comunist în ṭară. Era condusă de colonelul Nicolae Cambrea ṣi locotenent-colonelul Iacob Teclu.
Din 1951 și până în 1959, ziua de 2 octombrie a fost sărbătorită anual în Republica Populară Română drept Ziua Forțelor Armate, 2 octombrie 1943 fiind data la care Stalin aprobase înființarea pe teritoriul URSS a Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”.
Această unitate devenise obiectul unui adevărat cult al admirației și prestigiului comunist, fiind folosită drept argument propagandistic pentru a dovedi „frăția de arme româno-sovietică”, „eroismul luptelor anti-hitleriste”, „superioritatea morală și ideologică a armatei populare față de corupta fostă armată regală”, atașamentul indisolubil al armatei față de popor.
Din 1943 și până în 1945, membrii diviziei „Tudor Vladimirescu”, aflate sub comandă sovietică (a Frontului II Ucrainean), au fost considerați în România, atât din punct de vedere juridic (potrivit Codului Justiției Militare din 1939 aflat în vigoare), cât și moral, trădători de neam, țară și tron, care, odată capturați, trebuiau a fi deferiți imediat Curții Marțiale și plutonului de execuție.
În 1947 a fost transformată în Divizia 1 Blindată ṣi, după transformări succesive, zece ani mai târziu a devenit Divizia 37 Mecanizată.
La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de voluntari comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată. Concret, membrii Diviziei erau trădători de țară.
Același lucru era valabil și pentru cea de-a doua divizie de voluntari români, „Horea, Cloșca și Crișan”, înființată pe 12 aprilie 1945, tot în URSS, aflata sub comanda colonelului Mihai Lascăr, 1889-1959 (decorat de Hitler cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în bătălia de la Stalingrad, luat prizonier în noiembrie 1942 de Armata Roșie), viitor ministru comunist al forțelor armate.
Denumirile celor două unități aveau conotații propagandistice, personajele istorice Tudor Vladimirescu, Horea, Cloșca și Crișan (se vehicula inclusiv numele lui Avram Iancu) fiind folosite cu cinism de sovietici, pentru a induce romanilor, in mod fals, ideea glorioasa de revoltă socială a norodului cel asuprit și exploatat.
Din cele 200.000 de prizonieri români în URSS, doar o mică parte, circa 12.000, au acceptat trădarea. Dintre aceștia, aproximativ 90% au fost soldați și gradați, sovieticii trebuind să instruiască în doar două luni, la Centrul din Riazani, și să avanseze rapid la gradul de sublocotenent sau locotenent de infanterie, artilerie, transmisiuni circa cinci sute de subofițeri pentru a acoperi nevoile imediate de comandă ale diviziei.
Cea mai mare parte a corpului de ofițeri români căzuți prizonieri, fie din considerente morale sau datorita unui nivel de educație, nu au acceptat să trădeze, sa treacă de partea inamicului si „să vândă sânge de frate pe un blid de terci”, după cum declara sublocotenentul supraviețuitor Mateianu, chiar dacă astfel își primejduiau viața.
In lagărele de prizonieri din URSS s-au creat astfel două tabere dușmane: tabăra celor care semnaseră angajamentul de înrolare (voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei), aceștia fiind mutați în barăcile de voluntari și a „bandiților fasciști”, meniți a putrezi în Siberia.
Cei care s-au perindat, în toamna anului 1943, prin lagărele de prizonieri romani, cu rolul de „moderatori”, prezidând adunări motivaționale in vederea înrolărilor deținuților in Divizia „Tudor Vladimirescu„, au fost Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Petre Borilă, Nicolae Cambrea, Mircea Haupt, Dumitru Petrescu si Iacob Teclu, care vor ocupa ulterior poziții importante în viitoarea nomenclatură comunistă.
Divizia militară „Tudor Vladimirescu“, formată pe teritoriul URSS din prizonieri români care-și negociaseră libertatea pentru funcții, sub atenta îndrumare a Anei Pauker (n. Hanna Rabinsohn) și sub supravegherea Moscovei, foști militari slugarnici, și viitori activiști nomenclaturiști, intră în România in august, prin Est. Sunt primiți de populație cu flori și aplauze, prezentați si văzuți ca „eliberatori”, deși nu erau decât niște arestați, cu consemn comunist. Petre Borilă (n. Iordan Dragan Rusev) a fost unul dintre „păpușarii-sefi” ai acestor militari-marionetă, ca locțiitor comandant al Diviziei/ comisar politic.
La 15 aprilie 1945, militarii diviziei (care vor purta uniformele Armatei Române) sunt reintegrați în Armata Română printr-un decret lege semnat de regele Mihai şi de ministrul de Război, Constantin Vasiliu-Răşcanu.
Petre Borilă primește gradul de locotenent colonel, numit direct la conducerea Secției Centrale de Cadre a Comitetului Central (CC) al PCR/PMR.
TESTIMONIALE ALE UNOR FOSTI MEMBRII AI DIVIZIEI „TUDOR VLADIMIRESCU”
„AM DEPUS JURAMANTULPOPORULUI IN UNIUNEA SOVIETICA, PE DRAPEL ROMANESC FARA COROANA REGALA”
„După ce s-a format Divizia „Tudor Vladimirescu” – am fost al doilea eşalon – s-a schimbat, ne-a dat uniformă nouă românescă ṣi s-a schimbat bineînțeles şi regimul de trai, adică echipament, hrană şi celelalte drepturi, soldă, toate drepturile care se cuveneau unui ofițer. Asta a durat până am depus jurământul poporului în Uniunea Sovietică, în Rusia. După aceea am fost izolați completamente de către trupele sovietice, dar în cadrul diviziei fiecare unitate şi subunitate avea câte un instructor din ăsta sovietic.
Eu aveam la companie pe locotenentul major Costică Alimanovici, basarabean era, dar era în armata rusă înrolat. Pe drapel am depus jurământul poporului român, pe drapelul românesc, fără coroana regală pe el!
De faţă au fost Ana Pauker,Cambrea, Teclu, atuncea erau colonei. Lumea era îmbrăcată în uniformă românească, numai instructorii sovietici erau îmbrăcați în uniformă rusească” – Ion Dumbravă [1]
COMANDA UNITATII, PRELUATA DE CAMBREA
La formarea diviziei au căutat rușii ca să vadă care dintre ofițeri ar putea să ia comanda acestei unități. I s-a propus generalului Ciobanu, fostul comandat din Regimentul 27 Bacău, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric!
I s-a propus lui Lascăr Mihail care a fost comandatul Diviziei 6, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric!
Şi atuncea din toţi ofițerii superiori care erau, s-a prezentat generalul Cambrea, [atunci] colonel, şi a luat comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu„. De aici s-a făcut un grup de ofiţeri care a plecat la Moscova pentru aprobarea lui Stalin, ca să ne dea [aprobarea] pentru formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu„.
Şi a ramas Cambrea cu divizia până la venirea în ţară, iar generalul Ciobanu şi cu Lascăr Mihail au rămas în lagăr.
După aceea s-a format Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan„„ dar parte la lupte nu a luat. Au venit până în ţară şi în ţară s-au oprit. [Noi] am mers în continuare cu generalul Cambrea pe front, până a fost rănit – a fost rănit la mâna stângă – în locul lui a rămas colonelul Teclu. […]
Şi am venit în ţară cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am trecut Prutul pe la Iaşi, am venit către Buzău, Urziceni; în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu” s-a avut în vedere şi nu au recrutat pe foștii jandarmi şi cei care au fost depistați ca legionari şi grăniceri.
După întoarcerea de pe front cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am venit înapoi în București și am stat în cadrul diviziei până în anul 1948, când am fost mutat la Direcția Superioară Politică a Armatei, comandantul Companiei transport.” – Ion Dumbravă [1]
„ANA PAUKER RACOLA OFITERI”
„Eu am fost forțat, înainte de a ajunge la Mânăstârca, ca să mă înscriu în divizie şi am fost chemat la acest N.K.V.D.-ist, Birman, şi mi-a propus ca să mă înscriu în Divizie şi am spus nu. […] O săptămână m-a ținut la poartă și adică mă constrângea, n-aveam voie să vorbesc cu nimeni, mi-aducea mâncare acolo, […] eram la poarta lagărului, într-o cabină, acolo, unde stătea portarul sau să fi fost nu știu cine. […] – Constantin Popescu [1]
În ’43, la 18 septembrie, vine în lagăr Ana Pauker şi face adunarea pe lagăr şi ce vrea, vrea să prindă ofițerii, că ei formaseră divizia din soldați, dar nu aveau şi ofițeri, n-aveau comandanți şi aici [la Mănăstârca] este lagăr compact, numai de ofiţeri, şi vroia să rupă din el.
A ţinut discurs acolo pe lagăr, în sfârşit, şi între altele, cine răspunde din partea românilor, răspunde căpitanul Tudor Popescu, căpitan de artilerie activ care căzuse prizonier în ’41, era fiul avocatului Tudor Popescu din Bucureşti. Până a ne duce noi, el făcea cronica luptelor. Intrând în contact cu noi, cu ofițerii ăștia care ne-am dus, şi-a schimbat atitudinea.
Şi atunci ia cuvântul Ana Pauker, cu Maltopol, cu un rus care-a mai venit, [cu] Teohari Georgescu, Vasile Luca care au venit atunci în lagăr cu ei. […] Se ridică Tudor Popescu şi spune care au fost intențiile lui Petru cel Mare, cum vroia să ajungă la gurile Dunării, cum să vrea să iasă la mare, în sfârșit, „De ce ne-aţi luat Basarabia, de ce Cetatea Albă, Tighina, Hotinul, Soroca, [că] sunt cetăți românești?!„
Şi-atunci şi Ana Pauker se ridică şi zice: „Dacă vorbeai altfel, eu îţi întindeam mâna şi ţi-o strângeam…„ Da’ ăsta îi răspunde: „Nu ţi-o întindeam eu, că mi-o murdăream!„ ṣi atunci a fost ridicat imediat, dus în celălalt lagăr. Ei au spus că l-au împușcat, dar au mințit, că a fost în alt lagăr, în Siberia, ofițerii care a venit de-acolo ne-au spus de el, că trăiește…”
„FACE-TI SI VOI O DIVIZE, SA VA ELIBERAM ARDEALUL”
„Eu eram acolo bibliotecar și au venit Dumitru Petrescu, Ana Pauker şi un reprezentant al sovietelor care era comisarul acelor lagăre ṣi a spus: „După cum știți, după cum sunteți informați, războiul lui Hitler este terminat. Polonezii au un corp de armată, cehii iar au un corp de armată [2] şi noi facem apel la voi, românii, ca să nu vă distrugem ţara, pentru ca să vă eliberăm Ardealul, faceți și voi o divizie.” – Alexandru Antoniu (unul din cei care a organizat Divizia „Tudor Vladimirescu„)[1]
Acest lucru s-a şi început să se facă la Planîi Iernaia, lângă Moscova, de anumite grade superioare: Lascăr, colonelul Ciobanu, colonelul Cambrea, ei formaseră nucleul acestei divizii şi acum căutau cadre militare de comandă.
„CINE E LAS SI NU VREA SA AJUTE TARA (!) SA NU SE INSCRIE”
Zic: „Dar ce spun ostaşii?„ „Ostaşii s-au oferit mai mult decât ne trebuie, fiindcă ei muncesc în condiţii grele şi vor să scape…„ „Da, dar ăsta-i un risc. Aici, cel puțin, stai şi eşti asigurat. Mâncare primim de la americani…„ – şi primeam şi pâine albă şi praf de ouă ṣi aṣa mai departe, deci puteam aştepta sfârşitul războiului. Şi ni s-a spus: „Cine e laş şi se teme de moarte şi nu vrea să ajute ţara, să nu se înscrie!„ […]
Eu nu mă puteam duce căci eram bibliotecar, dar mi-a spus: „Desemnează trei ofiţeri în care să ai încredere, ca să-i trimetem la Oransk din partea acestui lagăr mic de concentrare„.
Şi am trimis pe Boţoacă, pe unul Moldoveanu, nu mai ţin minte pe al treilea. Ei s-au dus acolo, eu am rămas mai departe. Şi am început să-i lămuresc pe ceilalți ofițeri, printre care generalul de armată Tutoveanu care era sublocotenent şi era la spălătorie, spăla rufele, sublocotenentul Orban, care era sanitar, Dinescu, un învăţător, care era la bucătărie, Poduleanu, era comandantul lagărului, tot un învăţător. Ăştia duceau şi muncă de lămurire. „Ce facem, ne înscriem sau nu ne înscriem?!„ […] Aproape toţi s-au înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu„. […]
„Dacă nu mă înșel, în noiembrie 1943 am fost duși la Sârţi, a fost o tabără, s-au făcut bordeie. Şi comandantul batalionului, Boţoacă, care mi-era prieten bun şi viteaz om şi locțiitorul politic, eu. Greșeala lui a fost următoarea: că ne-a dat uniforme noi, însă cu steaua pe nasture. Tresele, de asemenea românești, tot, cu costum, uniforma toată românească, drapele românești. Însă Boţoacă spunea: „Măi, omule, ne-a dat armament sovietic, ne-a dat hainele astea. Atunci să ne întoarcem în lagăr şi să nu mai facem nimic…„ Probabil că astea se auzeau, că nu eram numai eu acolo. Azi aşa, mâine aşa, Dumitru Petrescu vine la căpitanul Burcă, azi general-colonel, care era locțiitorul politic al Regimentului 1 şi trimite să-l aducă şi pe Boţoacă şi-l dezarmează şi-l trimite înapoi în lagăr… a venit în ţară în ’51″
„Aveam şi un ziar, ziarul Înainte pe care eu l-am preluat şi l-am condus ca redactor şef, pe Aleea Filipescu. Şi există această colecţie, este şi jurământul, colecţia ziarului Înainte al Armatei a II-a.„
„NU VA PUNEM SA LUPTATI IMPOTRIVA ARMATEI ROMANE”
„De la comandant de companie era câte un sovietic. Pe lângă Cambrea şi Teclu, era colonelul Novikov. N.K.V.D.-ul era şi el prezent acolo. Am fost şi eu luat, după ce l-au luat pe Borţoacă, că de ce nu am informat… „Eu sunt educator, nu sunt informator„.
„Noi am investit aici bani, v-am dat libertate, o să luptați alături de noi pentru dezrobirea Ardealului şi poate şi mai departe. Nu o să vă punem să luptați împotriva armatei române…„, ṣi aşa s-a şi întâmplat. Noi am intrat în luptă la 27 august (1944).”
[1] Interviuri realizate de Mariana Conovici, Octavian Silivestru ṣi Remus Cârstea în anii 1993, 1999 ṣi 2000 pentru Arhiva de istorie orală.
[2] Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling; Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvig Svoboda [înapoi]
Text publicat în Buletinul Oficial nr. 56 din 06 mai 1971.
ÎN VIGOARE DE LA 06 MAI 1971
Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român Continuă lectura →
Memoriul lui Nicolae Militaru către Nicolae Ceaușescu, 1983
DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al gl. Vlad Iulian, DSS
DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Vasile Lupu (despre GRU),locțiitor al comandantului unității militare UM 0110
DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia lui Vasile Lupu (despre distrugerea arhivei),locțiitor al comandantului unității militare UM 0110
DOSARUL REVOLUȚIEI – mărturia viceamiralul Stefan Dinu, fost șef al Direcției Informații Militare
alte articole despre REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE 1989
ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956
Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor
PROCLAMAȚIA REGELUI MIHAI CĂTRE ȚARĂ – 23 august 1944
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
„DEVIAȚIONIȘTII DE DREAPTA” – cazul VASILE LUCA (LASZLO LUKA)
TESTAMENTUL LUI FORIS
AMINTIRI DIN COMUNISM 