In primăvara anului 1989, capacitat (probabil) de exemplul semnatarilor „scrisorii celor 6„, tovarășul Ilici – Ion Iliescu, (fără nicio legătura însă cu cei șase și cu scrisoarea lor), a conceput și el, spre surprinderea unora, o scrisoare. Una însă fundamental diferita, cu toate atributele specifice unui adevărat MANIFEST.
Citită pe 11 martie 1989, la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Vocea Americii -, faimoasa „scrisoare deschisa a celor șase„, (nume devenit emblematic pentru acest document, semnat și asumat de șase viitori „disidenți pe termen scurt”) făcea cunoscut lumii – in special celei occidentale – ca semnatarii ei, de altfel toți comuniști de prim rang, condamnau, in primăvara anului 1989, nu comunismul, ci dictatura lui Ceausescu. Adresata direct „Președintelui Nicolae Ceaușescu„, aceasta scrisoare a sunat, la acea data, ca un avertisment in anti-camera revoluției, dar nu pentru sfârșitul regimului, ci, in mod particular, doar pentru Ceaușescu. Dată publicității initial in occident, și, după decembrie 1989, diseminată, comentata, analizata și rostogolita pe toate părțile in mass-media din Romania, părea sa fi jucat un rol semnificativ pe scena schimbărilor din 1989. Însă trebuie sa recunoaștem, ca „scrisoarea celor 6” nu a avut nicio legătura cu „revoluția”.
In primul rând, aceasta scrisoare a fost, evident o inițiativa externa sau paralela nucleului „emanaților”, motiv pentru care, cu excepția lui Silviu Brucan (Saul Bruckner), niciun alt semnatar nu a fost inclus serios mai departe in ecuația puterii, după 1989. De altfel, nu era semnata nici de „emanatul” principal, Ion Iliescu, care se va auto-instala rapid si „firesc”, la „cârma tarii”.
In al doilea rând, „scrisoarea celor 6” a ignorat complet „revoluția” sau conceptul de revoluție ori revolta – ea nu s-a adresat maselor, și nici nu le-a luat in calcul ca pe un factor activ, care ar fi putut determina o răsturnare de situație -, cerând acțiune numai de la șeful suprem al statului, Ceaușescu, care era atenționat ca a sosit vremea schimbării. Schimbarea trebuia, deci, sa se producă la nivelul de reacție si de conștientizare al șefului statului privind modul sau de a face politica, și cam atât, Din acest punct de vedere, efectul „scrisorii celor 6” a fost egal cu zero, pentru ca nu a mobilizat nimic si pe nimeni. A fost doar un PROTEST, si nu un MANIFEST – pe care, după cum se știe, Ceaușescu l-a ignorat. El nu și-a schimbat nici stilul de conducere, nici concepțiile, și nu a făcut nicio concesie in favoarea noului trend: perestroika și glasnost. Mai mult, la ultimul Congres al PCR, „s-a reales” din nou, in funcție, după ce i se „spusese” deja, in diferite moduri, ca nu mai era cazul.
Spre deosebire de scrisoarea celor 6, deși il acuza (in termeni mult mai duri) pe Nicolae Ceausescu – „principalul și unicul vinovat de dezastrul tarii„, „integral responsabil pentru privațiunile și umilirile la care este supus un întreg popor„ -, Ion Iliescu nu il interpelează deloc pe șeful statului și nu ii cere nimic acestuia, concentrându-se strict asupra poporului. Poporul trebuie sa se ridice împotriva „țarului”, și sa treacă, concret și „fără frica„, la „ACTIUNE!” – „La acțiune, stimați concetățeni!”
Scrisoarea lui Iliescu nu este doar o înșiruire de critici, ci efectiv, un apel mobilizator si energic „Către toți membrii Partidului Comunist Român! Către toți cetățenii României!„, pe care ii îndeamnă la luptă! Practic, in martie/aprilie 1989, Ion Ilici Iliescu chema populația patriei la „revoluție”!
Precum Ilici Lenin, in teza sa din aprilie 1917 – „All power to the people” – „Toată puterea poporului (toata puterea sovietelor)”, in versiune contemporană românească, aceasta „scrisoare” este un fel de „Teză din martie/aprilie” a lui Ilici Iliescu.
O dovadă că Ion Ilici Iliescu a fost un fel de Lenin (Ilici Ulianov) al nostru modern, Nicolae Ceaușescu un fel de țar (similar țarului Nicolae al-II-lea sângeros și intransigent, preocupat de cultul personalității), care își manifestă amestecul „continuu, necalificat și arbitrariu în treburile curente ale economiei„, și care, după ce a fugit (cu elicopterul) fiind ca și „abdicat”, trebuia totuși înlăturat (fizic, după cum s-a văzut in final) „pentru progres„, „pentru țară„. („să salvam țara„)
Cât despre „teroriști”, aceștia erau absolut necesari, urmând să reprezinte, probabil, un fel de „armată din umbră a țarului Nicolae” („forțele răului, in slujba lui Nicolae Ceaușescu”), pentru a justifica un război civil cu „armata muncitorilor si a țăranilor” voluntari (precum cea a lui Lenin) alături de armata țarii aflată in slujba poporului („armata e cu noi„), asigurând astfel un număr acceptabil de morți care să ofere legitimitate, in ochii opiniei publice, atât revoluției, cât si executării „țarului”, respectiv condamnării la moarte a cuplului Ceausescu, in 25 decembrie 1989. Un fel de copy-paste revolution 1917, adaptată la „necesitățile” si „meandrele concretului” specifice anului 1989.
Un alt fapt interesant este ca, desi conceput de Ion Iliescu, manifestul nu este semnat de el, ci de un grup intitulat (la acea dată) „Comitetul Național de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist”, deoarece se dorea, spune Iliescu, păstrarea anonimatului. Mai târziu, in decembrie 1989, la sediul CC al PCR („maternitatea fronturilor”), acesta va renaște drept „Frontul Salvării Nationale” (denumire vehiculată in prealabil, spune Virgil Măgureanu, si de Nicolae Militaru prin 1984-1985).
Si, in fine, acest text (pe care il vom parafraza drept „Teza lui Ilici din martie/aprilie” 1989) a fost dat publicității de Ion Iliescu abia in 2019, „doar pentru că a fost evocat de domnul Măgureanu„. De unde deducem că pe Ilici l-a trădat (dintr-o regretabilă „gafă”)… un fel de Troțki.
Manifestul lui Iliescu a fost elaborat in martie (Măgureanu spune că in aprilie) si/sau prevăzut pentru a fi difuzat in aprilie, probabil după ce Nicolae Ceaușescu ar fi anunțat achitarea datoriei externe, respectiv după 12 aprilie 1989, iar „nașterea” sa a avut loc intr-un context deosebit de interesant.
PERSONAJELE PRINCIPALE:ALE MOMENTULUI – IN CULISELE SCRISORII LUI ILIESCU
- ION ILICI ILIESCU
- UN AMBASADOR al cărui nume dl. Măgureanu nu si-l „amintește”, (nu poate preciza al cărei tari anume), cu care Ion Ilici Iliescu era impreuna…la frizerie (!)
- VIRGIL MAGUREANU
- OCTAVIAN TRASNEA
- un atașat cultural american (cel căruia trebuia sa-i parvină manifestul lui Ilici)
și Recuzita cheie a „scenetei” – „manifestul” lui Ilici, care trebuia sa ajungă, in aprilie 1989, la radio Europa Liberă MUNCHEN. Dar nu a mai ajuns.
Si acum faptele, care sunt absolut incredibile!
Pe 11 martie 1989, BBC difuzează scrisoarea celor 6; a doua zi, Ion Iliescu pleacă…la frizerie unde se întâlnește („întâmplător”) cu un ambasador (nu se specifică al cărei tari). De acolo il suna pe Măgureanu – acel Măgureanu Virgil, respectiv Imre Asztalos, care, la 6 martie 1990, prin Decretul nr. 181, va fi numit de Ion Iliescu în funcția de director al Serviciului Român de Informații, si care va îndeplini această misiune până la 25 aprilie 1997, când va demisiona.
„MA SUNA ALECU. ZICE „VIRGILE”, HAI LA FRIZERIE!”
Virgil Măgureanu (interviu acordat scriitorului Alex Mihai Stoenescu [2]): „Într-o dimineață din aprilie” – spune Virgil Măgureanu – „exact a doua zi după ce «Scrisoarea celor şase» fusese dată (n.r. «Scrisoarea celor şase» a fost citită la BBC Londra pe 11 martie 1989, nu in aprilie), primesc un telefon de la Alecu, alias Ion Iliescu. Zice: «Virgile, vino la Dorobanți, că aici sunt, la frizerie». Şi m-am dus la Dorobanți.
(Iliescu) A venit la întâlnire pe trotuar, însoțit de un fost ambasador, nu-i rețin numele, se duseseră la frizer, și, mă rog, era un bun pretext să ne întâlnim acolo. A venit la întâlnire însoțit de acel ambasador al cărui nume îmi scapă. După câteva vorbe de circumstanță, politețuri, eu știind că timpul este măsurat, l-am luat deoparte şi i-am spus ce se întâmplase cu scrisoarea (n.r. celor 6).
(Iliescu) A fost extrem de impresionat, nu aflase, probabil, că nici nu avusese cum, și atunci pe loc s-a hotărât să facă, aşa cum am făcut noi și în alte dăţi… «Măi, redactăm ceva și facem ca de obicei, scrie tu o formă…». Am și originalul formei scrise de mine, dar n-a convenit, și atunci a scris el o formă, ceva mai extinsă ca a mea. Textul acela (al meu) era prea exaltat și prea puțin analitic și atunci a luat și el și a făcut un text.
Textul acela al lui Iliescu – continua Măgureanu – iar este obiectul unei legende. Ne-am întâlnit la jumătatea lui aprilie, în Parcul Circului, pe una din băncile aleii care duce dinspre Ștefan cel Mare spre ciupercă (n.r. „ciuperca” fiind, probabil cupola circului), ne-am așezat, și el avea diplomatul pe genunchi, a scos manuscrisul care era în format A5. L-am luat și l-am băgat în buzunarul de la haină și am mai stat de vorbă generalități. Ăsta era textul pe care eu l-am și bătut la mașină. Stăm noi ce stăm, n-a fost mai lungă de un sfert de oră întâlnirea asta, după care eu am copiat asta și i-am dat lui Trăsnea (Ovidiu Trăsnea era profesor la Academia de Științe Social-Politice Ștefan Gheorghiu, n.r.).
Trăsnea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu sunt mulțumit de text» şi atunci s-a hotărât să scrie el unul (l-a redactat la 8 mai 1989, n.r.). «Lasă că-l fac eu». Scenariul era aşa: eu (Trăsnea) îl fac, tu (Măgureanu) îl bați la mașină și eu (Trăsnea) îl dau atașatului cultural de la Ambasada Americană, pe care (Trăsnea) îl cunoștea personal. Acesta a fost circuitul real. Aşa a fost povestea cu acel text, care nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut granița, cum se zice„.
Este de-a dreptul halucinant. Deci, sa recapitulam pas cu pas cele declarate de Virgil Măgureanu:
- Pe 11 martie se difuzează la BBC scrisoarea celor 6
- a doua zi, asta ar fi 12 martie (Măgureanu susține însă ca era aprilie) Iliescu se duce la frizerie în Dorobanți, unde, după ce se vede cu un ambasador, nu mai tine minte dl Măgureanu al cărei tari, îl suna într-o doară, pe Măgureanu; dorea să-l vadă; nu știm de ce, i se făcuse dor de el, după tuns. Așa afla Iliescu de „scrisoarea celor 6„, „de la Măgureanu”, și se mira, este „impresionat„; și amândoi decid sa scrie și ei una, in felul lor. Și sarcina i-a revenit, „ca de obicei”, lui Măgureanu.
- Măgureanu scrie deci o scrisoare, (potrivit declarațiilor sale) dar, ce credeți? Textul nu-i convine lui Iliescu, pentru ca i se pare „prea exaltat”.
- …drept pentru care Iliescu zice ca o sa scrie el o scrisoare, intr-o concepție proprie. Și se revăd (la mijlocul lui aprilie zice Măgureanu, Iliescu zice ca era luna martie) în parcului Circului, pe o băncuță, Acolo Măgureanu preia foile scrise de Iliescu, și se oferă să le bata la mașina de scris!
- În fine, când a terminat Măgureanu de făcut pe dactilografa, i-a dat textul tipărit (cel scris de Iliescu) profesorului Trasnea (care urma să-l dea mai departe unor americani de la ambasada)
- …dar, ghinion! Textul scris de Iliescu nu-i convine lui Trăsnea! Care decide, cu de la sine putere, să facă altul („lasă ca fac eu altul!”)
- Măgureanu urma iar să devină dactilografă și să bata la mașina noul text, al lui Trăsnea, când ar fi fost gata (fapt realizat la începutul lui mai,)
- mai departe, deoarece dl. Măgureanu si-a încheiat confesiunea în acest punct, și cum nimeni nu a fost curios să afle ce a urmat (sau nu s-a considerat necesar să se facă cunoscută urmarea), nu mai aflăm nici noi ce s-a petrecut cu scrisoarea lui Trăsnea, dacă era bună sau nu, și cine i-a aprobat-o; sau poate ca Trăsnea nu avea nevoie de aprobarea cuiva, ca Iliescu. Cert este ca nici una dintre aceste scrisori nu s-a difuzat: nici cea „exaltată” a lui Măgureanu, nici „manifestul” lui Iliescu către popor, si nici cea a lui Trăsnea, pe care nu o cunoaștem.
În acest punct, trecem, vrând-nevrând, la confesiunea dl. Iliescu, pentru ca dl. Măgureanu, cum am precizat deja, a încheiat „chestiunea scrisorilor” la pct. 8. lăsându-ne în suspans.
Interpelat, de un jurnalist, in 2019, despre motivațiile scrisorii sale, Ion Iliescu a declarat:
În martie 1989, exact acum 20 de ani, imediat după transmiterea la postul de radio Europa Liberă a „scrisorii celor şase„, vechi militanți ai PCR, am decis să întocmesc un text mai virulent de analiză, pe de o parte, a degradării vieții şi a atmosferei apăsătoare din ţară și, pe de altă parte, să lansez pe această cale un apel la acțiune pentru răsturnarea regimului Ceaușescu.
În vremea aceea eram director la Editura Tehnica, situată în clădirea Casei Scânteii. Mă aflam sub o supraveghere strictă (telefoane ascultate, microfoane în birou şi chiar pe culoarele etajului unde lucram, iar de câțiva ani, cu filaj la vedere, urmărit permanent de două echipaje, în autoturisme Dacia, iar un al treilea îmi supraveghea casa și îmi urmărea soția).
La începutul anilor ’80 inițiasem o serie de discuții cu câteva persoane, privind căi posibile de înlăturare a lui Ceaușescu. Ne-am dat seama că regimul de supraveghere realizat de Ceaușescu, prin intermediul Securității, făcea imposibilă orice acțiune directă şi eficientă. Cei aflați în conducerea politică a României şi a PCR erau fie timorați, fie slugi docile ale cuplului Ceaușescu. Unele încercări de contactare a unor responsabili din conducerea Armatei s-au dovedit chiar periculoase. O imprudență a generalului Militaru, care contactase doi generali, foşti subalterni ai săi din Marele Stat Major, în 1983-1984, s-a soldat cu reținerea sa, cu o percheziție la domiciliu şi o avertizare. O avertizare a primit, cu același prilej, şi generalul Ioniță, fost ministru al Apărării. În primăvara anului 1984, eu am fost înlăturat din conducerea Consiliului Național al Apelor.
citește si 
CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru
După acțiunea de protest a muncitorilor brașoveni, din noiembrie 1987, atmosfera în ţară s-a degradat şi mai mult, iar starea de nemulțumire a populației se apropia de punctul de explozie. Scrisoarea celor şase a avut un ecou evident, deși i se adresa lui Ceauşescu în termeni nu tocmai severi, cu oarecare condescendență, chiar.
Am simțit nevoia unui text mai radical, mai aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă ţara și care nu mai suportau greutățile vieții de zi cu zi.
Pentru transmiterea textului meu spre Europa Liberă am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”, care mi-a vorbit despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie în cartea sa de dialoguri cu Al. M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la destinație. Nu comentez explicațiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu avea decât să-şi asume conceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului meu!
Până acum nu m-am referit la acest text – o veritabilă chemare la acțiune – întrucât, neajungând la destinație, nu a avut nici un efect!
Îl dau publicității acum, doar pentru că a fost evocat de domnul Măgureanu.
Cred însă că poate prezenta interes, atât pentru cititori, cât şi pentru istorici, întrucât reflectă, pe de o parte, starea de spirit din acea vreme (martie 1989), ca şi, pe de altă parte, modul în care abordam eu, atunci, problemele.
Se poate face şi o distincție între tonul şi poziția exprimate în scrisoarea celor şase şi în textul redactat de mine, care era o veritabilă incitare la revoltă a populației. Şi atunci, şi acum, nu credeam şi nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era evident că doar revolta populației îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte vocea poporului și a rațiunii.
Pe de altă parte, se poate vedea şi evoluția abordărilor în acest text din martie 1989 şi cel redactat în noaptea de 22 decembrie 1989, mă refer la comunicatul către ţară al CFSN, care a devenit documentul programatic al Revoluției Române.
Este inutil să mai subliniez care ar fi fost consecințele dacă acest text ar fi ajuns în mâinile Securității!” – a explicat Ion Iliescu
Însă „Scrisoarea lui Iliescu„, ținuta zeci de ani la sertar, care nu ar fi fost publicata daca, așa cum a precizat Ion Iliescu, Virgil Măgureanu nu ar fi mentionat-o…nu este semnata de Ion Iliescu. Ci de un COMITET: Comitetul Național de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist
Care Front Patriotic, in frunte cu Comitetul lui „National„, nu se știe pe cine reprezintă, din cine este format si nici când s-a format (dar evident, înainte de martie 1989, data scrisorii), nici macar ce „initiative” aresau ce presupun „initiativele” sale, – si nici reporterul, ca un făcut, nu a fost curios sa afle aceste detalii. Poate fi unul și același cu Frontul Salvării Nationale? Cu acel Front al „Salvării Neamului Romanesc”, care, după cum ni s-a spus ani de zile, „s-a născut spontan„, in incinta CC al PCR („maternitatea tuturor fronturilor”), in decembrie 1989, ca o „emanație” a „revoluției”? Dar cât de „spontan”?
Ion Iliescu: „FSN-ul imediat a apărut în contextul revoluției române care s-a declanșat în decembrie 22.”
Într-un alt dialog cu publicistul Alex Mihai Stoenescu, din 6 septembrie 2005, Virgil Măgureanu va susține că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru a propus, în timpul mai multor întâlniri petrecute pe parcursul anilor 1984 și 1985, denumirea de „Front al Salvării Naționale”, pentru organizația complotistă pe care încerca să o coaguleze. Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu agrease ideea lui Nicolae Militaru, pe care însă nu toți o simpatizau (printre opozanti fiind însuși Măgureanu). „Eu sunt convins acum – a spus Măgureanu – că ea (n.r. denumirea de Front al Salvării) este de sorginte sovietică. Atunci doar simțeam acest lucru și nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată mișcării noastre, nici ca denumire și nici în fondul chestiunii”. Probabil, de aici, si variațiunile pe aceeași tema, precum denumirea de „Front Patriotic„, temporar utilizata ca alternativa „de lucru” pentru cea devenita finala, de „Front al Salvării Naționale” .
Scrisoarea din martie/aprilie 1989, conceputa de Ion Iliescu, semnata de Consiliul Frontului Patriotic – entitate anonima -, nu a fost totuși difuzata, deoarece autorului ii era …”frica”. Un argument de-a dreptul hilar, de vreme ce, același Iliescu, cerea limpede populației, in apelul sau: „Trebuie înăbușit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întrețină Ceaușescu și slugile lui” – „La acțiune, stimați concetățeni„.
Alte motive, care nu au fost oferite, par mult mai plauzibile, cum ar fi, de exemplu, ca odată cu difuzarea ei s-ar fi deconspirat existenta unui nucleu complotist (respectiv Comitetul National al Frontului), sau ca „revoluția” din decembrie 1989 nu a fost nici a poporului, nici spontana, fiind orhestrată din culise de acest nucleu.
Mai rămâne de analizat si declarația domnului Virgil Măgureanu, care, intr-un interviu acordat Europa Libera preciza: „N-A FOST NICI O REVOLUTIE”
„Eu și astăzi cred, că n-a fost nici o revoluție atunci în decembrie (1989). Aceste evenimente, cum să vă spun, n-au avut un caracter revoluționar. Am reușit să-l supăr și pe domnul Iliescu cu asemenea afirmații.”
In scrisoarea sa, Iliescu se adresează in primul rând comuniștilor ( „Către toți membrii Partidului Comunist Român!”) si apoi maselor ( „Către toți cetățenii României!”) si „Stimaților tovarăși”. In preambul, se identifica cauza pentru care „Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică, economică, socială și morală” si anume „ O conducere incompetentă și iresponsabilă, orbită de setea de putere„.
Prima parte a scrisorii este dedicata economiei: „Unitățile de producție se zbat în greutăți imense, generate de planuri nerealiste„, in timp ce „prioritatea este acordată exportului„, un „pretext […] pentru neonorarea contractelor interne„; „proiecte ambițioase de investiții, lipsite de fundamentare economică, angrenând imense cheltuieli financiare și materiale„, „expresii ale unor capricii de megaloman (n.r. Ceausescu)”, al cărui „amestec continuu, necalificat și arbitrariu […] în treburile curente ale economiei […] este sursa principală a dereglărilor, debandadei și anarhiei care domnește în economia națională„, iar „consecințele le suportă oamenii muncii –, al căror nivel de trai este în continuă înrăutățire„.
A doua parte a scrisorii vizează „Agricultura, care […] a suferit cel mai mult din cauza incompetenței și amestecului abuziv al conducerii politice, a încălcării autonomiei unităților, a democrației interne a cooperativelor” dar si prin „subminarea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură” si „tracasarea continuă a micilor producători„; „Nicicând, populația nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piață produse alimentare de bază –, cozile interminabile, la care cetățenii sunt obligați zilnic să piardă ore întregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic al realității românești.”
A treia parte evidențiază o serie de alte neajunsuri: „lipsa căldurii și energiei electrice, greutățile imense cu transportul, […] deteriorarea flagrantă a asistenței medicale și lipsa din farmacii a unor medicamente de bază, […] înrăutățirea stării de sănătate a populației, creșterea mortalității generale și a celei infantile”; „o continuă scumpire a vieții – creșterea prețurilor, a serviciilor, a diverselor obligații bănești „; si extinderea „fenomenelor de corupție […]. Nimic nu se mai poate obține sau rezolva în mod normal, fără protecții, „pile”, bacșiș„, datorita „unei conduceri […] înstrăinată de popor, care poartă întreaga răspundere pentru situația grea în care se zbate ţara”, „pentru că, la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui!„
A patra parte a scrisorii, si cea mai ampla, identifica vinovatul unic: „integral responsabil pentru toate greutățile prin care trece ţara, pentru privațiunile și umilirile la care este supus un întreg popor este Nicolae Ceaușescu” […] „vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care l-a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului. Uzurpând puterea în partid și în stat, […] instaurând un regim de dictatură personală – specific sistemelor politice […] totalitare, care nu au nimic comun cu socialismul […]” (inspirat probabil si de Lenin, care l-a denumit pe tarul Nicolae al-II-lea „cel mai aprig dușman al poporului rus, un călău sângeros, un jandarm asiatic” și „tâlhar încoronat”).
Tot la acest capitol, se menționează „Cultul personalității […] care lezează prestigiul ţării„, fiind „expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte și corupte, care şi-a pierdut total simțul măsurii, al proporțiilor și al ridicolului’; „retrograd, reacționar, antipopular şi deci antisocialist!„, „o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice„; „Ce au în comun Ceaușescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, simplitate, bun-simţ, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc., etc.?„
„Ceaușescu […] tratează ţara ca pe o feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceaușescu într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia îi rezervă principala misiune – cultul șefului!„
„Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii în același organ de conducere a unor rude apropiate (soț, soție, fraţi şi surori, părinți şi copii) – au fost total nesocotite de Ceaușescu. Soția sa – Elena – o semianalfabetă notorie, […] a devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se amestecă şi decide în probleme vitale”, si „provoacă […] daune imense științei, culturii și învățământului, care și aşa se află într-un declin evident.„
„Trăsăturile morale definitorii ale soților Ceaușescu” sunt „impostura şi parvenitismul„, „aroganța prostească […], disprețul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialiști și intelectuali, […] indiferența şi lipsa de sensibilitate faţă de suferințele poporului” , reflectate „în cheltuielile sfidătoare cu construcții şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispoziția clanului […], în blănurile scumpe şi îmbrăcămintea luxoasă” cu care „madam Ceaușescu […]” face „o veritabilă „paradă a modei”, „într-o ţară care se zbate în lipsuri și nevoi!„
Mai departe se analizează situația Partidului, ale cărui „Organe colective, începând cu Comitetul Central și Comitetul său Executiv, au o existenţă pur formală, […] fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi măsuri dinainte stabilite […]” si a guvernului „o ficțiune”, „substituit de șeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. […] „Alegerea” organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soții Ceaușescu.” […] „sunt înlăturati […] oameni competenți și capabili […], fiind preferați şi promovați în poziţii-cheie niște indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitați intelectual, slugarnici şi docili, dar – în schimb – ticăloși, lipsiți de scrupule, răi și ranchiunoși cu cei din subordine […]”
Scrisoarea punctează si rolul „organelor de securitate„, care „din organe de apărare a legalității socialiste, îndreptate împotriva dușmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, au devenit organe de supraveghere și urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcții de conducere. Pentru aceasta a fost creată o rețea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceaușescu„, situație care „slăbește combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic, dezvoltând teama, slugărnicia, docilitatea și ploconirea faţă de șefi – fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totalitare„.
Dar „Cine seamănă vânt culege furtună”. Regimul Ceauşescu şi reprezentanții săi au reușit […] să câştige ura şi dispreţul întregului popor, […] Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală.
Pe plan extern, regimul Ceausescu este „cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceaușescu a avut imprudenţa […], să-şi afișeze prietenia, iar „menținerea acestui regim” are loc „datorită fricii!”
„Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă […] care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietății de stat asupra mijloacelor de producție şi transformarea statului, a puterii politice în factor atotputernic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. […] compromițând în ochii maselor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare […]”
„În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoitoare”, […] si „deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze în susţinător al […] unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase„.
„Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea înțelegere” si nici „nu vrea să înțeleagă că trebuie să renunțe la monopolul exclusiv asupra puterii.” […] „Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs liber procesului de înnoire şi redresare națională.” […]
In concluzie, si aici se dezvăluie rețeta revolutiei, „se impune o amplă acțiune – unită şi neîntârziată, conjugată şi solidară – a tuturor forțelor patriotice interesate în răsturnarea clicii lui Ceauşescu […]. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, […] a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulțumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliților săi”,
Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tuturor […] cetăţenilor acestei ţări şi, în primul rând, a comuniștilor veritabili […] umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, […], de […] compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă, în apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu.[…]
Trebuie înăbușit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întrețină Ceaușescu şi slugile lui, prin amplificarea şi înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune.
Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor. Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceaușescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi disprețul poporului, să simtă cum le fuge pământul de sub picioare, să simtă că se apropie momentul judecății drepte a poporului. […] toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar al lui Ceaușescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi […] nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca să-şi îndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi teroare, încearcă să-şi apere pozițiile privilegiate. […] Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de așteptat!
Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesați, […] cu chemarea de a declanșa acțiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilitățile cele mai diverse, inclusiv acțiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceaușescu şi a acoliților săi.
Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evitând organele de represiune – să se constituie în toatele locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională.
La acțiune, stimați concetățeni, pentru a salva ţara […], pentru a da socialismului din România trăsăturile sale firești, de orânduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic“..
Jos dictatura!, Jos Ceaușescu!, Trăiască România Liberă!
Comitetul Național de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist.
martie 1989
citește si 
Câteva sfaturi despre pericolele „expunerii la soare” – 18 decembrie 1989
[1] Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan (n. Saul BRUCKNER)
[2] De la regimul comunist la Regimul Iliescu, Editura RAO, 2008 – volum de interviuri realizate de scriitorul Alex Mihai Stoenescu cu Virgil Măgureanu, director al Serviciului Român de Informații în perioada 1990-1997. În paginile cărții, sunt relatate discuții despre împrejurările care au dus la revoluția din 1989, bazându-se pe documente de arhivă şi amintiri personale. Cu privire la scrisoarea lui Ion Iliescu către Europa Liberă din martie 1989, Virgil Măgureanu menționează:
AMINTIRI DIN COMUNISM 