| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI
„Tot aşa cum am recunoscut cu franchețe că am fost stalinist, recunosc și faptul că am scris articole în stil stalinist“ – Silviu Brucan
CINE ERA SILVIU BRUCAN
„Tov. Silviu Brucan este inteligent, sesizează ușor problemele şi poziţia adversarilor în discuţia cu aceştia, iar în cuvântul şi intervenţiile făcute în şedinţe găseşte răspunsurile potrivite situaţiei“, intr-o apreciere din 29 martie 1960, cu privire la activitatea sa.
Silviu Brucan (16.01.1916-14.09.2006) a interpretat, sub acest nume de scena, multiple roluri in politica româneasca. Pentru ca, deși Saul Bruckner prefera, in memoriile sale, sa se erijeze in poziția de martor al comunismului, el nu a fost niciodată un spectator, ci un actor – chiar unul dintre cei principali.
Brucan-Bruckner a fost, pe rând, stalinist feroce – când stalinismul era „religia” comuniștilor, „scrib de serviciu” al discursurilor lui Gheorghiu-Dej (la invitația acestuia), anti-ceaușist de ocazie – când Ceaușescu se afla deja pe tobogan și „disident”’ de apartament, când Perestroika lui Gorbaciov bătea la ușă.
Brucan a devenit ulterior „profesorul nostru de democrație” – când Iliescu a preluat puterea in ’90, „profet” și „vizionar” la nivel National (promovat la televiziunea amicului de „revoluție”, Adrian Sârbu), și scriitor de memorii cosmetizate (oarecum tangențiale, in punctele convenabile, cu adevărul istoric) – mai spre finalul vieții sale „pline de aventuri”.
Una din cele mai sinistre ipostaze ale lui „Silviu Brucan” (dintre cele cunoscute publicului), rămâne totuși cea in care a activat ca secretar general de redacție al organului CC al PCR – Scânteia.
In esență, la cotidianul cu pricina, Bruckner-Brucan s-a remarcat drept calau de profesie, nu cu ghilotina, ci cu penița, fidel Partidului in toate fazele sale (PCdR, PMR, PCR), in slujba căruia și-a pus talentul de specialist in producția de fake-news.
Brucan a fost marele cinic al presei comuniste din România, încă toată splendoarea hidoșeniei sale, pe când presa nu era a patra putere in stat, ci chiar PUTEREA.
Înrolat la „Scânteia“ încă de la primul număr al publicației – ca ziar intrat in „legalitate” la 21 septembrie 1944 -, Bruckner-Brucan scria, de regula, articole de fond, înfierând „cu mânie” „dușmanii poporului muncitor”, „fasciștii”, „imperialiștii”, și orice alți adversari reali ori închipuiți ai regimului „democratic” se iveau in cale.
Unul dintre aceștia a fost Iuliu Maniu, președintele Partidului Naţional Ţărănist, „trădătorul”, „strigoiul”, nimeni altul decât cel care negociase, la Viena, drepturile minorității române din Transilvania și cel care contribuise la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, în 1918, ca unul dintre părinții României moderne.
În paginile din „Scânteia“ s-a cerut inclusiv moartea țărănistului și a colaboratorilor săi.
În 1992, criticat pentru articolul „Da! Nicio cruţare“ – publicat pe prima pagina din Scânteia, la 17 mai 1947 – Saul Bruckner-Brucan mărturisea nonșalant: „Am recitit articolul incriminat şi pot spune că l-aş semna şi astăzi, probabil cizelând puţin stilul“ (in cartea sa „De la capitalism la socialism și retur“).
Viata de „jurnalist” la Scânteia avea valente de scenariu de Hollywood, potrivit lui Brucan::„Miron (n.r. – Miron Constantinescu, primul redactor-şef al „organului”) şi cu mine dormeam pe podea şi ne acopeream cu pături, aşa cum făceam în casele conspirative, după terminarea şedinţei de celulă. Înainte de a adormi, ne puneam pistoale Beretta sub pernă, ca în filmele cu cowboy. […] Când, după vreo două luni, am fost chemaţi la casieria Comitetului Central pentru a ni se plăti salariul, ne-am uitat unii la alţii cu mirare. Ruptura de realitate era o caracteristică cvasigenerală a tuturor celor ieşiţi din ilegalitate“.
TACHE
„Devenisem deja preferatul lui Gheorghiu în materie de redactare a discursurilor şi a documentelor de partid. M-a chemat într-o zi să-mi propună «să lucrăm împreună», fiindcă, nota el cu oarecare timiditate, «nu prea stau bine cu scrisul». Am acceptat cu mare bucurie. Omul îmi plăcea şi cred că sentimentul era reciproc, pentru că mă chema destul de des la «ora confesiunilor», când simţea nevoia să se descarce. Mi se adresa pe numele conspirativ «Tache»“, declara Brucan
Viata lui „Tache”, ca „eminentă cenușie” din spatele discursurilor lui Gheorghiu-Dej a fost și ea presărată cu picanterii.
„Mă aflam cu Gheorghiu-Dej la Olăneşti, trimis de doctori pentru o cură de ape minerale. Lucram împreună cu Gaston Marin la raportul privind planul de electrificare a ţării. Într-o duminică, veniseră de la București, în vizită, Ana Pauker, Vasile Luca şi Chişinevschi. Au discutat ei ce-au discutat politică, iar apoi n-au mai știut ce să facă. S-au aşezat în jurul unei mese şi au trecut la cel mai simplu joc de cărţi – tabinet, jocul pensionarilor. Era o privelişte jalnică: cogeamite conducători ai unei ţări jucând tabinet. Mai târziu, au devenit mai sofisticați: jucau pocher“.
AMBASADORUL NOSTRU LA NEW YORK
În noiembrie 1955, Brucan-Bruckner poposea direct la New York, în calitate de ambasador al României în SUA (martie 1956-10 iulie 1959).
„Primeam zilnic scrisori de ameninţare (de la diverse persoane din SUA – n.r.) cu cap de mort, ceea ce trăda afilierea lor politică, iar noaptea târziu mă sunau la telefon pentru a-mi reaminti marea bogăție a folclorului românesc, în care sfinții şi mamele ocupă un loc privilegiat“, povestește Brucan, în volumul sau de memorii.
In acest context, un alt fost nomenclaturist, ministrul de Externe Ștefan Andrei, sugera, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că Brucan ar fi devenit agent al serviciilor americane.
Academicianul Mircea Maliţa, consilier al primei misiuni a României la ONU (1956-1960), care l-a cunoscut pe Silviu Brucan in SUA, menționa.
„El a luptat întotdeauna pentru supremație, pentru a avea o poziție mare. Credea despre sine că avea o inteligenţă ieșită din comun. Ca ziarist, într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact. Făcea asta cu un sârg de elev“, – Malița, pentru „Weekend Adevărul“.
Intre pauzele dintre dialogurile diplomatice și dineurile oficiale de peste ocean, cu prilejul cărora Brucan-Tache-Bruckner și-a făcut o serie de relații, se pare ca ar fi reușit, după cum afirma in cartea* sa, să importe (fraudulos) și tehnologie americană in Romania, pentru rafinăria de la Brazi, prin sustragerea unui catalizator de platină, patentat in SUA și Marea Britanie. Ca o consecința a acestei operațiuni, inginerul american Percival Keith, care l-ar fi sprijinit in acest demers, a primit, în perioada anilor 1965-1966, zece ani interdicție de a mai construi uzine în alte ţări.
„DESATELITIZAREA”
In 1956, după Revoluția din Ungaria, Brucan este rechemat în ţară de către Gheorghiu-Dej, într-o chestiune de „mare importanţă”. Conform relatărilor sale*, Dej l-ar fi solicitat in elaborarea unui material cu circuit intern, care să permită „patriei” ieșirea de sub tutela sovietică.
„Desatelizare“- ar fi fost cuvântul ce desemna acțiunea cu pricina, iar documentele trebuiau concepute astfel încât „nici să nu sărim calul, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt“, după cum s-ar fi exprimat Dej.
Aparent, in timpul incidentelor de la Budapesta, același Dej își manifestase intenția de a trimite la locul faptei circa 2.000 de unguri din Romania, pentru detensionarea situației, ocazie cu care Hrusciov i-ar fi spus acestuia: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiaşci bolşevik!“ (n.r. „ești un adevărat bolşevic”).
Planurile lui Dej erau însa cu totul altele in problema bolșevică, și anume de distanțare fața de politica de la Kremlin și desprinderea României din poziția de „satelit” al URSS, in contextul in care se părea că, după decesul lui Stalin și”‘discursul secret” al lui Nikita Hrusciov, o asemenea abordare nu mai era chiar atât de riscantă. De altfel, nu numai sesizarea contextului favorabil schimbării l-a făcut pe Gheorghiu-Dej sa adopte o noua strategie, avand in vedere ca, după cum observa, într-un articol, V. Tismăneanu, „stalinismul lui Dej a fost mai mult unul instinctual decât unul bazat pe convingeri ideologice”.
BRUCAN DESPRE BRUCAN: TESTUL SUPREM
In memoriile sale*, Bruckner-Brucan își mai atribuie un rol măgulitor, de data aceasta in episodul „interpretul”.
În 1960, Gheorghiu-Dej participa, in premiera, la o sesiune a ONU. Obișnuit sa fie in centrul atenției, dovedind un oarece umor și un anume tip de relaxare care îl făceau agreabil,
Dej ar fi fost dezamăgit ca in America, conform declarațiilor lui Brucan, nu amuza pe nimeni cu glumele sale.
O situație care s-a schimbat decisiv atunci când Brucan și-a asumat benevol, și neoficial, misiunea translatorului.
„Drept rezultat (n.r. rezultatul intervenției sale ca interpret), ori de câte ori Dej făcea o glumă, comesenii râdeau în hohote. «Aşa, vasăzică!», a exclamat Dej. «De acum înainte tu ai să fii interpretul meu, iar pe Vasilică expediază-l acasă cu primul avion». Într-adevăr, testul suprem al unui interpret este traducerea unui banc“ – afirma cu satisfacție Brucan*.
*Brucan, Silviu, De la capitalism la socialism și retur. O biografie între două revoluții, Editura Nemira, București, 1998
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.