DISCURSUL SECRET al lui Nikita Hruşciov (partea I)

Discursul secret al lui Nikita Hrușciov a făcut ravagii, la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 24–25 februarie 1956.

Hrușciov a condamnat, în premieră, cultul personalității lui Stalin şi crimele ordonate de acesta pentru lichidarea a nenumărați membri ai PCUS, dar discursul său, intitulat „Despre cultul personalității și efectele sale” ( «O kul’te lichnosti i yevo posledstviyakh»), care a contribuit, în timp, la devoalarea feței hidoase a comunismului, a fost ținut secret o mare perioadă de timp, în toate ţările comuniste din blocul Estic.

Cu toate acestea, o broșură tipărită a discursului, destinată pentru uzul strict intern al fiecărui Partid Comunist din statele aflate în sfera de influență sovietică, a circulat într-un cadru restrâns.

Serviciile secrete occidentale au interceptat un exemplar, pe care l-au dat integral publicității la 5 iunie, 1956, în New York Times.

Discursul lui Hruşciov nu a fost niciodată publicat în URSS, până la venirea lui Mihail Gorbaciov.

[prima parte a discursului secret susținut de Nikita Hrușciov]

„Despre cultul personalității și efectele sale” ( «O kul’te lichnosti i yevo posledstviyakh»)

„Tovarăși! În raportul Comitetului Central al Partidului, la cel de-al XX-lea Congres, şi într-un număr de cuvântări ale delegaților la Congres, ca şi mai înainte, în timpul sesiunilor Plenarei CC al PCUS (Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice), s-a vorbit foarte mult despre cultul personalității și despre consecințele sale păgubitoare”.

„După moartea lui Stalin, Comitetul Central a început să implementeze o politică de explicare concisă și consistentă, cum că este inadmisibil și străin spiritului marxism-leninismului să înalți o persoană, să o transformi într-un supraom care posedă caracteristici supranaturale, asemănătoare acelora ale unui zeu. Un asemenea om se presupune că știe totul, că vede totul, că gândește pentru fiecare, că poate orice și că este infailibil în comportamentul său.

O asemenea credință despre un om, și, în mod specific, despre Stalin, a fost cultivată printre noi timp de mulți ani. Obiectivul acestui raport nu este o evaluare integrală a vieții şi activității lui Stalin. Despre meritele lui Stalin, un număr pe de-a întregul suficient de cărţi, pamflete şi studii au fost scrise în timpul vieții sale. Rolul lui Stalin în pregătirea şi execuţia Revoluţiei Socialiste, în Războiul Civil, dar şi în lupta pentru construcția socialismului din ţara noastră, este cunoscut pe plan mondial. Şi fiecare îl știe bine.

În prezent, suntem preocupați de o problemă care are o importantă imensă pentru partid acum, dar şi în viitor, cu privire la modul în care cultul personalității lui Stalin a crescut gradual, – cultul care a devenit la un moment dat chiar sursa unei întregi serii de pervertiri foarte serioase şi grave ale principiilor Partidului, a democrației de Partid şi a legalității revoluționare.

Deoarece nu toți am înțeles, pe de-a întregul, consecințele practice rezultate din cultul personalității, sau marea pagubă provocată de violarea principiilor unei conduceri colective dată de Partid, Comitetul Central consideră că este absolut necesar să pună la dispoziția celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist un material referitor la acest subiect.

În primul rând permiteți-mi să vă reamintesc tuturora cât de sever au denunţat clasicii marxism-leninismului orice manifestare a cultului personalității.

Într-o scrisoare adresată lucrătorului politic Wilhelm Bloss, Marx a declarat: „Din cauza antipatiei mele faţă de cultul personalității, nu am făcut publice niciodată, în timpul existenței Internaţionalei I , numeroasele scrisori din diverse ţări care îmi recunosc meritele, scrisori care m-au necăjit foarte tare. Nici nu le-am dat răspuns, cu excepția, uneori, a unor scrisori de dojenire a autorilor. Engels şi cu mine am aderat la societatea secretă a comuniștilor cu condiția că tot ce va conduce către o adorare superstițioasă a autorității va fi șters din statut. Ulterior, Ferdinand Lasalle a făcut opusul acesteia”.

Engels a scris mai târziu: „Şi eu, şi Marx, am fost întotdeauna împotriva oricărei manifestări, în public, cu referire la individualități, cu excepția cazurilor când trebuia să fie cu un scop important. Ne-am opus cu fermitate la asemenea manifestări, care ni se adresau în mod personal, în timpul vieții noastre”.

Este cunoscută marea modestie a geniului revoluției, Vladimir Ilici Lenin.

Lenin a subliniat întotdeauna rolul creator al popoarelor în istorie, rolul conducător şi cel organizațional ale Partidului ca un organism viu şi creativ, dar şi rolul Comitetului Central.

Marxismul nu neagă rolul liderilor clasei muncitoare în conducerea mișcării revoluționare de eliberare.

În timp ce atribuia o mare importanță rolului liderilor şi organizatorilor maselor, în același timp, Lenin a stigmatizat fără cruțare orice manifestare a cultului personalității, combătând inexorabil orice vederi străine marxismului despre un „erou” şi o „mulțime”, şi a fost adversarul tuturor eforturilor care opuneau „eroul” maselor şi poporului.

Lenin ne-a învățat că puterea Partidului depinde, în mod indisolubil, de unitatea sa cu masele, datorită faptului că în spatele Partidului vin masele – muncitori, țărani, și intelectuali.

Lenin a spus că „numai cine crede în popor, cine se adâncește pe sine însuşi în fântâna creativității vii a poporului, numai acela va câștiga şi va păstra puterea.”

Lenin a vorbit cu mândrie despre Partidul Comunist Bolşevic, ca un lider şi ca un învățător al poporului. El a cerut să se prezinte toate problemele importante în faţa opiniei lucrătorilor cu experiență şi Partidului lor. El a spus: „Noi credem în asta, noi vedem în asta înțelepciunea, onoarea şi conștiința epocii noastre.”

Lenin a stat, în mod hotărât, împotriva oricărei încercări care țintea să micșoreze sau să slăbească rolul conducător al Partidului, în structura statului sovietic. El a stabilit principiile bolșevice ale direcției Partidului şi norme ale vieții de Partid, subliniind că principiul călăuzitor al conducerii Partidului constă în colegialitatea sa. Deja în timpul anilor premergători revoluției, Lenin a numit Comitetul Central un colectiv de lideri, un gardian şi un interpret al principiilor Partidului. „În timpul perioadei dintre congrese”, a subliniat Lenin, „Comitetul Central păzește şi interpretează principiile Partidului.”

Subliniind rolul şi autoritatea Comitetului Central, Vladimir Ilici a arătat: „Comitetul nostru Central constituie, prin el însuși, un foarte strâns grup centralizat şi cu cea mai înaltă autoritate”.

În timpul vieții lui Lenin, Comitetul Central a reprezentat o expresie reală a conducerii colective, a Partidului şi a națiunii. Fiind un militant revoluționar-marxist, întotdeauna neabătându-se de la principii, Lenin nu a impus niciodată, prin forță, vederile sale în faţa celor ale colaboratorilor săi. El a încercat să convingă. El şi-a explicat părerile cu răbdare celorlalți. Lenin întotdeauna a văzut înfăptuirea normativelor Partidului şi întărirea statutului Partidului prin realizarea, la intervale regulate, a Congreselor Partidului şi a sesiunilor plenare ale Comitetului Central.

La marile realizări ale lui V.I. Lenin în victoria clasei muncitoare şi a țăranilor muncitori, pentru victoria Partidului nostru şi pentru aplicarea în viață a ideilor comunismului științific, se adaugă expresia minții sale ascuțite, demonstrată, în cele ce urmează.

El a detectat, la timp, în Stalin acele caracteristici negative care au condus ulterior la consecințe grave. Temându-se pentru soarta viitoare a Partidului şi a patriei sovietice, V. I. Lenin a făcut lui Stalin o caracterizare în totalitate corectă. El a subliniat ca era necesar să se ia în considerare transferul lui Stalin din poziţia de Secretar General deoarece Stalin era excesiv de brutal, nu avea o atitudine adecvată faţă de tovarășii săi, era capricios şi abuza de putere”.

citește și LENIN CONTRA STALIN – TESTAMENTUL SECRET AL LUI LENIN

„În decembrie 1922, într-o scrisoare către Congresul partidului, Vladimir Ilici a notat: „După ce a ocupat poziţia de Secretar General, tovarășul Stalin a acumulat în mâinile sale o putere incomensurabilă şi nu sunt sigur dacă el va fi în stare să-şi utilizeze puterea cu grija necesară”.

Această scrisoare – un document politic de o importantă covârșitoare, cunoscută în istoria Partidului ca „Testamentul” lui Lenin – a fost distribuită printre voi, delegații la cel de-al XX-le Congres. Ați citit-o şi fără îndoială că o veți citi din nou nu numai o dată. Ați putea să reflectați asupra cuvintelor clare ale lui Lenin, în care se exprimă anxietatea lui Vladimir Ilici faţă de Partid, de popor, de stat şi de direcția viitoare a politicii Partidului.

Vladimir Ilici a scris:

„Stalin este excesiv de brutal, iar acest defect, care poate fi liber tolerat în mijlocul nostru şi în contactele dintre noi comuniştii, devine un defect care nu poate fi tolerat la cineva care deţine poziţia de Secretar General. Datorită acestui lucru, eu propun ca tovarăşii să ia în considerare metoda prin care Stalin să fie mutat din această poziţie şi pentru care un alt om să fie selectat, un om care, mai înainte de toate, va diferi de Stalin printr-o singură calitate, mai exact, printr-o mai mare toleranţă, o mai mare loialitate, o mai mare bunătate şi o atitudine cu mai multă consideraţie faţă de tovarăşi, un temperament mai puţin capricios etc

Acest document al lui Lenin a fost făcut cunoscut delegaților la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului, care a discutat chestiunea transferării lui Stalin din poziţia de Secretar General. Delegații s-au declarat în favoarea menținerii lui Stalin în acest post, sperând că va ține cont de remarcile critice ale lui Vladimir Ilici şi că va fi în stare să-şi înfrângă defectele care i-au cauzat teamă lui Lenin.

Tovarăși! Congresul Partidului trebuie să se familiarizeze cu două noi documente, care confirmă caracterul lui Stalin deja subliniat de Vladimir Ilici Lenin în „Testamentul” său. Aceste documente sunt o scrisoare de la Nadejda Konstantinovna Krupskaia către Kamenev, care era în acel timp șeful Biroului Politic, şi o scrisoare personală a lui Vladimir Ilici Lenin către Stalin.

Voi da citire acestor documente:

„Lev Borisovici,

Datorită acelei scurte scrisori pe care, cu permisiunea doctorilor am scris-o după cum mi-a dictat-o în cuvinte Vladimir Ilici, ieri Stalin şi-a permis o ieşire neobişnuit de brutală faţă de mine.

Aceasta nu este prima mea zi în Partid. De-a lungul tuturor celor 30 de ani nu am auzit niciodată vreun cuvânt grosolan de la vreun tovarăș. Relația dintre Partid şi Ilici nu îi este mai dragă lui Stalin decât mie. Acum am nevoie de maximum de autocontrol. Ce se poate şi ce nu se poate discuta acum cu Ilici eu știu mai bine decât orice doctor, deoarece știu ce îl enervează şi ce nu. În orice caz eu știu mai bine decât Stalin. Mă adresez ție şi lui Grigori [Zinoviev] ca niște tovarăși mult mai apropiați de V[ladimir] I[lici]. Te implor să mă protejezi de interferența brutală în viața mea privată, de invectivele dezgustătoare şi de amenințări. Nu mă îndoiesc ce fel de decizie unanimă va fi din partea Comisiei de Control [în această privință], cu care Stalin găsește cu cale să mă amenințe. În orice caz, nu am nici puterea, nici timpul ca să le pierd în această dispută prostească. Şi sunt o ființă omenească, iar nervii mei sunt întinși la maximum.

N. Krupskaia”

Nadejda Konstantinovna a scris această scrisoare pe 23 decembrie, 1922. După două luni şi jumătate, pe 23 martie 1923, Vladimir Ilici Lenin i-a trimis lui Stalin următoarea scrisoare:

„Către tovarăşul Stalin: (copii către Kamenev şi Zinoviev):

Dragă tovarăşe Stalin!

V-aţi permis să o convocaţi cu brutalitate la telefon pe soţia mea şi v-aţi permis să o mustraţi cu bădărănie. În ciuda faptului că ea v-a spus că a căzut de acord să uite ce s-a zis, să ştiţi că Zinoviev şi Kamenev au auzit de asta de la ea. Nu am nicio intenţie să uit uşor ce este făcut împotriva mea. Nu cred că este nevoie să subliniez aici că eu consider că îmi este adresat ceea ce este făcut împotriva soţiei mele. De aceea, vă cer ca să cântăriţi bine dacă sunteţi de acord ca să vă retrageţi cuvintele şi să vă cereţi scuze, în caz contrar înseamnă că preferaţi să rupem relaţiile.

Cu sinceritate: Lenin, 5 martie, 1923”

Tovarăși! Nu voi comenta aceste documente. Ele vorbesc elocvent pentru ele însele. Deoarece Stalin s-a putut comporta în această manieră în timpul vieții lui Lenin, mai precis cum s-a putut comporta faţă de Nadejda Konstantinovna Krupskaia – pe care Partidul o știe bine și pe care o apreciază ca pe un prieten loial al lui Lenin şi ca pe un luptător activ pentru cauza Partidului, încă de la crearea sa – ne putem imagina cu ușurință cum i-a tratat Stalin pe ceilalți oameni. Aceste trăsături negative ale sale s-au dezvoltat constant iar în timpul ultimilor săi ani au ajuns să aibă un caracter absolut de nesuportat.

Aşa cum au demonstrat evenimentele ulterioare, teama lui Lenin era justificată. În prima perioadă după moartea lui Lenin, Stalin a mai acordat atenție sfaturilor sale, dar mai târziu a început să nesocotească avertismentele serioase ale lui Vladimir Ilici. Când analizăm practica lui Stalin în ceea ce priveşte direcția Partidului şi a ţării şi când ne oprim ca să luăm în considerare tot ce a făptuit Stalin, trebuie să fim convinși că temerile lui Lenin au fost justificate. Trăsăturile caracteristice ale lui Stalin, care, în timpul vieţii lui Lenin, eru în stare incipientă, s-au transformat în timpul ultimilor ani într-un grav abuz de putere al lui Stalin, care a cauzat un rău nespus Partidului nostru.

Trebuie să luăm serios în considerare şi să analizăm corect acest subiect pentru a zădărnici orice posibilitate a unei repetări în orice formă aceea ce a avut loc în timpul vieții lui Stalin, care în mod absolut nu a tolerat modul colegial în conducere şi în muncă, şi care a practicat violența brutală, nu numai împotriva a orice i s-a opus, dar şi împotriva a ceea ce semăna, pentru caracterul său capricios şi despotic, că ar fi contrar conceptelor sale.

Stalin nu a acționat prin persuasiune, prin explicare şi prin cooperare răbdătoare cu oamenii, ci prin impunerea conceptelor sale cerând supunere absolută faţă de opiniile sale. Oricine s-a opus acestor concepte sau a încercat sa-şi demonstreze propriul punct de vedere şi corectitudinea poziției sale a fost condamnat la pierderea postului din conducerea colectivă precum şi la o ulterioară anihilare morală şi fizică. Aceasta a fost cu deosebire adevărat în timpul perioadei care a urmat celui de-al XVII-lea Congres, când mulți membri proeminenți ai Partidului, dar şi activiști de rând ai Partidului, onești şi dedicați cauzei comunismului, au căzut victime despotismului lui Stalin.

Trebuie să afirmăm că Partidul a dus o luptă serioasă cu troţkiştii, cu dreapta şi cu naționaliștii burghezi, iar acest lucru a dezarmat ideologic pe toți dușmanii leninismului. Această luptă ideologică a fost condusă cu succes, iar ca rezultat Partidul a devenit mai puternic şi mai moderat. Aici Stalin a jucat un rol pozitiv.

Partidul a condus o mare luptă politico-ideologică împotriva acelora din propriile rânduri care au propus teze anti-leniniste, care reprezentau o linie politică ostilă Partidului şi cauzei socialismului. Aceasta a fost o luptă dificilă şi încăpățânată dar a fost o luptă necesară, deoarece linia politică a ambelor blocuri, cel troţkist-zinovievist şi cel al buhariniştilor ar fi condus până la urmă către restaurarea capitalismului şi către capitularea în faţa burgheziei mondiale. Să luăm în considerare pentru un moment ce s-ar fi întâmplat dacă în 1928-1929 o deviere de dreapta a liniei politice ar fi prevalat printre noi, sau orientarea către „industrializarea rochie-de-bumbac”, sau către gulag, etc. Acum nu am fi avut o puternică industrie grea; nu am fi avut kolhozuri; ne-am fi găsit dezarmați şi slabi în faţă încercuirii capitaliste.

Acesta a fost motivul pentru care Partidul a condus o inexorabilă luptă ideologică, explicând tuturor membrilor [săi] dar şi maselor fără de Partid cât de dăunătoare şi de periculoase sunt propunerile opoziției troţkiste şi a oportuniștilor de dreapta. Iar uriașa muncă de explicare a liniei Partidului a dat roade. Atât troţkiştii cât şi oportuniştii de dreapta au fost izolați politic. O majoritate covârșitoare a Partidului a sprijinit linia leninistă, iar Partidul a fost în stare să trezească şi să organizeze masele pentru aplicarea liniei leniniste şi pentru construcția socialismului.

Un fapt demn de a fi notat este ca măsurile represive extreme nu au fost folosite împotriva troţkiştilor, a zinovieviţilor, a buhariniştilor şi a altora în timpul luptei ideologice furioase contra lor. Lupta [în anii 1920] a fost pe baze ideologice. Dar câțiva ani mai târziu, când socialismul în țara noastră era fundamental construit, când clasele exploatatoare erau în general lichidate, când structura socială sovietică se schimbase radical, când baza socială pentru mişcările politice şi pentru grupurile ostile Partidului se contractase la limită, deci când oponenții ideologici ai Partidului erau de mult învinşi din punct de vedere politic – atunci a început represiunea îndreptată împotriva lor. A fost precis în timpul acestei perioade (1935-1937-1938) când s-a născut practica represiunii în masă prin aparatul guvernamental, mai înainte asupra duşmanilor leninismului – troţkişti, zinovieviţi, buhanişti, de mult învinşi politic de către Partid – şi mai apoi de asemenea împotriva a mulţi comunişti Onești, împotriva acelor cadre ale Partidului care au purtat greaua sarcină a Războiului Civil şi a primilor şi a celor mai dificili ani ai industrializării şi colectivizării, cei care au luptat activ împotriva troţkiştilor și a celor de dreapta faţă de linia leninistă a Partidului”.

(sfârșitul primei parți a discursului lui Nikita Hrusciov)

| Citește și: