Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor penitenciare. Şi cred că aș opta pentru același destin… Cred că destinele noastre sînt scrise dinainte. Nu sînt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în faţă aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.” – Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995) Continuă lectura →
– „aventurile” lui Ion Gh. Maurer la Tratatul de pace de la Paris
„A venit la mine Ana Packer şi mi-a spus să mă duc cu delegația română, ca să îl ajut pe Dej, în problemele care vor apărea. M-am dus. Dar înainte de a pleca, am cerut să-mi dea documentele pe care le-a primit Dej, între care era și proiectul Tratatului de Pace de la Paris”.
„Am luat acest document, am constatat între altele că o parte din Ardealul de Nord, din jurul Aradului, era dată Ungariei” „I-am spus lui Ana Pauker ca această parte e parte românească de Ardeal şi că trebuie luptat ca să se modifice Tratatul, Ardealul să [ne] vină în întregime. Ana Pauker mi-a spus: <Ce vă spun ruşii să faceţi, aia faceţi!>.”
„CUM DRACU’ ATI RĂSPUNS VOI LA TREABA ASTA?”
„Când am ajuns la Paris, i-am spus lui Dej: <Hai să stăm de vorbă cu Molotov>, că Molotov era la Paris. Am fost la Molotov şi i-am spus […] că acest proiect de Tratat cuprinde un lucru care este nedrept, de ce să [ne] ia această parte din Ardealul de Nord-Vest, care e o parte românească, a făcut parte totdeauna din Ardeal, de ce să [ne-o] ia?!”
„I-am cerut lui Molotov să ceară el, să se lupte, că noi o să cerem asta, da, dar să fie el, să ceară el să modifice textul respectiv. Molotov a răspuns: <Nu pot să fac treaba asta. Eu v-am trimis vouă proiectul Tratatului aşa cum ne-am înțeles împreună şi v-am cerut să arătați dacă aveți ceva de obiectat. Şi aţi răspuns voi că n-aveți nimic de obiectat! Atunci, ne-am înțeles cu americanii, cu englezii şi cu [Aliaţii] că Tratatul îl socotim bun şi că nu vom admite niciun fel de modificare. Am luat această hotărâre cu ceilalţi participanți, după ce am constatat că, conform răspunsului vostru, n-aveţi nimic de obiectat.>”
„Eu i-am spus lui Dej: <Bine, mă, cum dracu’ ați răspuns voi la treaba asta?> – eu nu făceam parte din conducere” „Dej mi-a spus: <Ana Pauker a dat acest răspuns. Ana Pauker nu mi-a trimis Tratatul înainte, mi l-a trimis după ce a dat acest răspuns!>” „Atunci am spus […]: <Trebuie să găsim o modalitate de a face ca unul dintre ei să ceară modificarea!>”
„AMERICANUL, EU SI EL”
„La Turda era o fabrică de ciment. Această fabrică de ciment era condusă de un evreu francez, cum îl chema nu știu, am uitat! Dar a fost clientul meu când eram avocat”. „Între altele, în Tratat eu mai văzusem o dispoziție care era după părerea mea absurdă, adică era obligația ca dintre cei care trebuie să fie despăgubiți pentru măsurile care au fost luate împotriva lor de către conducerea românească, evreii să primească despăgubirea înaintea celorlalţi. Şi era absurd!’
” […] Şi atuncea i-am spus lui Dej: <Uite, eu am să mă duc la francezul ăsta…> care era un om foarte bogat, <să vedem, poate putem sta de vorbă cu conducerea evreilor americani.>”
„Am stat de vorbă cu franțuzul ăsta, i-am explicat despre textul ăsta, i-am explicat că acest text creează posibilitatea unei propagande antisemite în România şi antisemitism a fost deja în România şi mai este încă şi că n-avem niciun interes <şi n-aveţi nici voi, evreii, interes să se creeze posibilități noi de propagandă antisemită>”
„Ăsta a înţeles această socoteală şi a adus din America un cetăţean despre care ăsta mi-a spus că este preşedintele Asociaţiei Evreieşti, mi se pare, din întreaga lume”. „Am luat contact la o masă de seară pe care a dat-o ăsta şi la care era americanul şi eu şi el. Am stat toată noaptea de vorbă. Până la sfârşit, cetăţeanul ăsta, evreul american a spus că e de acord cu mine şi o să vadă ce are de făcut şi ce poate face, ca să ceară modificarea acestui text din Tratatul de Pace.”
„Peste câteva zile, delegatul american la Paris a cerut modificarea textului respectiv. Pe baza acestei modificări am fost la Molotov, i-am spus: <Dom’le, americanii au cerut modificarea textului ăstuia, să ceri şi dumneata modificarea articolului care dă o parte din Ardealul de Nord [Ungariei]>”
„Şi Molotov a făcut treaba asta. Discursurile pe care le-au ţinut Pătrăşcanu şi Tătărescu au fost admise şi s-a modificat Tratatul…Asta este ceea ce a constituit, ca să zic aşa, contribuția mea la munca Comisiei.”
– preluare interviu Ion Gh. Maurer, realizat de istoricii C. Popişteanu şi E. Preda în 1994
„Dej a trebuit să ia măsuri împotriva celor care gândeau altfel decât el, nu atât în partid, cât în afara partidului, împotriva acelor oameni care erau bănuiți că au o activitate împotriva partidului”, a declarat Ion Gheorghe Maurer, în 1996. Continuă lectura →
| VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI … Continuă lectura →
Interzicerea istoriei Brătienilor, în timpul regimului comunist, s-a datorat pericolului ideologic de a-i proiecta pe marii Brătieni ca făuritori ai României moderne, în locul „clasei muncitoare și a țăranilor. Continuă lectura →
„În timpul ăsta am fost recunoscut de către cei de la Malaxa: “Ăsta-i Gheorghe Apostol!” Şi-au început sã arunce cu ce puteau. Dar nu m-a lovit nici unul. În timpul ăsta cei din grupul Pătrașcu trăgeau cu pistoalele în aer, ca sã-i țină pe muncitorii de la Malaxa departe de ei”, a relatat Gheorghe Apostol, amintindu-și un episod în care camaradul său, tov. Pătrașcu, l-a împușcat intenționat, dând vina apoi pe legionari. Continuă lectura →
…Telegrama pe care am transmis-o, în acele zile, eu personal, din vechiul local al poștei din Călimănești”.
„I-AM TRIMES FELICITARE LUI TOV. CEAUȘESCU”
Fără nicio legătura cu momentul „Cehoslovacia”, ci cu ocazia unui alt eveniment, petrecut tot in 1968, Gheorghe Cristescu afirma intr-un manuscris: „La împlinirea vârsti de 50 ani, iam trimes lui tov. N. Ceauşescu următoarea felicitare de mai jos.”
„Stimate tovarășe Ceaușescu, Plăpumarul Ghiţă Cristescu, care prin jertfe a scris o pagină istorică în viaţa statului nostru, împingând carul socializmului tot înainte, urează la împlinirea vârstei de 50 de ani, cizmarului Niculae Ciauşescu să ducă mai departe barca socializmului – comunist, deschizând poarta libertății de gândire şi exprimare, cu colaboratorii săi, către împlinirea destinului, sortit de legile fireşti ale evoluţiei, fără zguduiri.„
„Căci lupta noastră din trecut ca şi în prezent trebuie să ţintească binele şi fericirea întregului popor Român.”
„Trimeasă 8 Ianuare 1968.” (*)
„CEA MAI NEAGRĂ PERIOADĂ”
Marcel Ungureanu l-a cunoscut pe Cristescu Plăpumarul în 1966 la Călimănești, acolo unde locuia, in acei ani, primul secretar general al PCR. Acesta i-a dezvăluit că cea mai neagră perioadă din viața sa a trăit-o la construcția canalului Dunărea-Marea Neagră.
Intr-o zi, trudind cu târnăcopul pe șantier, este recunoscut de un fost comisar al poliției de pe vremuri, aflat si el in lagar, la „reeducarea prin muncă”, care, văzându-l, s-a oprit din lucru și l-a întrebat: – Da’ dumneata ce cauți aici, domnule Cristescu? Nu sunt ai dumitale la putere? Nefiind în stare să dea un răspuns, Cristescu, se pare, ar fi dat cu târnăcopul de pământ și, cu riscul de a fi pedepsit, a părăsit locul de muncă.
Episodul e relatat si de Părintele Constantin Galeriu
„Dvs poate puţini ştiţi cine a fost Ghiţă Cristescu, […] zis şi plăpumaru, care a fost primul președinte al primului partid comunist român, în 1921 și era la Canal, şi el m-a dus să-l întâlnesc. Şi dimineaţă plecam la muncă, o vreme am săpat pentru canalul Dunăre-Marea Neagră, şi atunci luam roaba, lopeţi, târnăcoape şi era cântecul nostru: „eu rob şi tu roabă, hai să ne apucăm de treabă!” Iar Ghiţă Cristescu era la o magazie de unelte. Zic: „aici aţi ajuns, domnule Cristescu?” „Da, păi aşa le-am zis şi eu: eu v-am crescut şi voi mă duceţi la închisoare?” Şi zic: „Eu sunt creştin!” Zice: „Iisus Hristos a fost primul socialist!” Asta mi-a spus-o Ghiţă Cristescu! Mi-aduc aminte, eu care sunt bătrân, în timpul parlamentelor vechi,pe scări, când Iorga cobora şi Cuza se ridica, și atunci: „Ei, ce faci domnul Cuza?” „Ei, ce vezi, dumneata cobori, eu mă urc!” Zice: „Am eu ac de cojocul dumitale!” „Poate ai luat ac de la Ghiţă Plăpumaru!”, că era şi el în parlament atunci din grupul ţărănesc muncitoresc sau aşa ceva.”
Istoricul Șerban Papacostea confirma si el “Intr-o zi a venit la mine Cristescu (Gheorghe Cristescu Plăpumaru, unul din fondatorii partidului comunist si primul secretar gen PCR.n.n.) si mi-a zis :”ești tânăr ai sa scapi de aici. Eu l-am învățat carte pe Ghiță (n.r. Gheorghiu-Dej) acum sunt aici.“ Stăteam si-l ascultam si mă gândeam la situația in sine, că unul din fondatori Partidului Comunist din Romania a ajuns sa fie trimis la canal tocmai de partidul pe care l-a creat”.
Condamnat la Canal, „Plăpumarul” este din nou arestat în 1952, si urmărit ulterior de Securitate, la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956, și a Anei Pauker în 1960.
„Întreaga sa viață a pus-o în slujba politicii si a ideilor socialiste, crezând în socialism chiar și atunci când se afla în închisoare„.- afirma Marcel Ungureanu.
După perioada de detenție, notează Iancu Moțu, in lucrarea sa „Arheologia unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru. Racovski și partidul care nu există”, Cristescu se schimbase.
„Cristescu nu mai avea nimic din ținuta bărbatului bine făcut, chipeș și arogant din anii de început ai comuniștilor. Nu numai regimul de detenție îl schimbase, cât ranchiuna și ura care-l măcinau împotriva lui Dej și a celor care conduceau țara, care l-au aruncat în închisoare fără ca el să se simtă vinovat de ceva. Îi mai rămăsese doar o tipică aplecare către intrigă, către tras sforile chiar și în închisoare. Unii dintre ofițerii penitenciarului îl detestau pentru că avea obiceiul să facă pe dracu în patru să se dea bine cu direcția”…
(*) Din volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondenţă, documente, imagini”, apărut la Editura Semne (autori Oana ILIE şi Cornel Constantin ILIE), lansat pe 19 iunie 2009.
„Noi, socialiștii, voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori și țărani trăiesc de la naștere și până la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii și pe toți exploatatorii muncii omenești.” – Gheorghe Cristescu (1919) (nume conspirativ Crilenco), primul secretar al Partidului Comunist din România
Un GAVROCHE
„Ager la minte ca un “Gavroche” al Parisului, înfățișa perfect la fizic, si la moral, tipul lui Figaro, nemuritorul bărbier. “Figaro-si, Figaro-la”. Cristescu era pretutindeni, își vâra nasul in toate, rezolva dificultățile printr-o pirueta si-ti închidea gura printr-o gluma. De câte ori nu m-a dezarmat printr-un “Las-o dracului, Coane Costică, ca le potrivim noi cum trebuie!””. – Constantin Argetoianu
Plecat din rândurile socialiștilor, Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” participă la fondarea Partidului Comunistdin România (PCdR fiind, practic, o secție a Kominternului, respectiv a Internaționalei Comuniste – Internationala a III-a, înființata de Lenin, care activa in Romania). Mai târziu, dezamăgit de comunismul de tip sovietic, „Plăpumarul” se va întoarce la convingerile sale, nu înainte însă de a deveni primul si singurul conducător român al PCdR, in perioada interbelică.
Născut la Ghimpați – Vlaşca (azi jud. Giurgiu), pe 8/10 octombrie 1882, fiul unui tăran sărac (Mihai Cristescu), Gheorghe Cristescu a urmat doar patru clase primare, manifestandu-si intențiile politice de tânăr: la 15 ani, se înscrie in Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, secțiunea București. In 1905, ajunge în conducerea Cercului Socialist „România Muncitoare” din București, dar si in alte funcții de conducere: in cadrul Uniunii Socialiste din România (1907-1910), Partidului Social-Democrat (1910-1916) si in Comisia Generala a Sindicatelor (1908-1920).
Până la Primul Război Mondial, evoluția sa politică a fost puternic influențată de Christian Rakovski. În 1909, Cristescu este arestat, împreună cu Panait Istrati și judecat pentru agitaţie în favoarea lui Rakovski.
O radicalizare mai evidentă a ideilor lui Gheorghe Cristescu spre stânga va avea loc ulterior anului 1915. După izbucnirea Primului Război Mondial, „Plăpumarul” rămâne in București, unde militează pentru neutralitatea României, protestând împotriva nemților care ocupaseră capitala. În 1917, in urma unei demonstrații, este din nou arestat și condamnat la moarte, fiind însă salvat la intervenția autorităților române, dar și a social-democraților germani.
In 1918, spre finalul Primului Război Mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine se ridica “România Mare”, prin unirea provinciilor istorice Basarabia(27 martie 1918), Bucovina(28 noiembrie 1918), Transilvania (1 decembrie 1918) şi Banat cu Regatul României.
Pe fondul privațiunilor provocate de război, sfârșitul conflagrației a fost marcat de mișcări de revoltă, Astfel, întoarcerea reprezentanților Curții Regale în București, în toamna anului 1918, a coincis cu acțiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost cea din 13 septembrie 1918, care i-a avut ca protagoniști pe muncitorii tipografi din Capitală, dar si pe Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, D. Pop etc. Marșul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Național, altercația cu trupele înarmate soldându-se cu morți și răniţi. Tot atunci, Cristescu a fost arestat. În ancheta care a urmat, asupra tipografilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia, care îndemnau populația să se înarmeze “pentru ziua cea mare” – ziua revoluției.
In contextul destrămării Imperiului Ţarist, la începutul lunii martie 1919, la inițiativa lui Lenin, se înființează Internaționala a III-a sau Comintern-ul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul declarat al organizației era crearea de partide comuniste in întreaga lume, si transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, reunite sub o singură “umbrelă”.
Internaționala a III-a urma să declanșeze “revoluția mondială”, in vederea eradicării capitalismului și instaurarea “dictaturii proletariatului”, la nivel mondial.
In 1919, Gheorghe Cristescu devenea unul dintre cei șapte deputați socialiști din Parlamentul României – „Reprezentam muncitorimea care muncește, nu pe aceia care trăiesc din munca altora„, declara el.
Crezul politic al „Plăpumarului”, la acea data, este limpede conturat in articolul „Perspectivele prezentului„, publicat in presa socialistă a vremii:
„Noi socialiștii – afirma Cristescu – voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori si țărani trăiesc de la naștere si pană la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii si pe toți exploatatorii muncii omenești.Voim ca toți oamenii să fie datori să muncească, iar de roadele muncii să se bucure toți deopotrivă”.
Deziderat care, desigur, odată comuniștii ajunși la putere, nu s-a realizat, nomenclatura comunistă devenind, de facto, o „clasa privilegiată”.
In pofida discursului său socialist, GheorgheCristescu s-a dovedit a fi, in realitate, „un pașnic burghez” (așa cum il va caracteriza si Pamfil Șeicaru): proprietar al unui atelier de textile, comunist „de sușă”, cu agenție de plasare a șomerilor în 1904, concesionar de restaurante în anii ’30, în București și la Călimănești (unde are si un hotel), ducând un trai „confortabil”, „Plăpumarul” făcea parte exact din burghezia pe care o dorea „desființată”. Propria sa nepoata il va descrie mai târziu, in povestirile sale, ca fiind, spre finalul anilor ’30, ceea ce se putea chema un „om bogat”.
„Un om muncitor, un negustor sprinten la socoteli, plin de inițiativă și harnic în întreprinderi, Gheorghe Cristescuștia să nu confunde slăbiciunile lui ideologice cu realitățile strict economice. Avea un atelier de plăpumărie şi-l conducea cu multă pricepere și nu avea niciun viciu; mai rar om așezat, cu un simţ al onoarei de familist ca Ghiță Cristescu” (Pamfil Șeicaru)
In noiembrie 1922, Gelbert Moscovici raporta Kominternului, de la Viena „Cristescu Gheorghe, plăpumar, proprietar de casa si al unei pantofarii. Strălucit orator popular, întrebuințează o frazeologie radicala, din punct de vedere teoretic e neformat, de fapt un oportunist micburghez de cea mai curata speța, însă totuși sub o conducerecorespunzătoare, lucrează foarte bine si servește partidul prin popularitatea sa uriașa si, din când in când, tactul sau diplomatic.” (Arhiva CC al PCR, Fd.1, D78, p 52)
DE LA SOCIALISM LA COMUNSIM
În perioada care a urmat Marii Uniri, Partidul Socialist a fost principalul promotor și instigator la greve. Intr-o prima faza, partidul a întocmit un memoriu, prin care guvernul era anunțat că dacă revendicările muncitorilor nu sunt soluționate până la 20 octombrie 1920, începe greva generală. Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici au fost primiți de Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, care le-a comunicat că nu a avut timp să citească memoriul. A doua zi, li s-a răspuns că memoriul este „inadmisibil în formă şi fond”. Cei doi lideri decid declanșarea grevei generale, cerând muncitorilor să urmărească ziarul „Socialismul”, pentru a primi indicații în vederea acțiunilor ce urmau a fi întreprinse. Șeful guvernului a stopat apariția ziarului, ceea ce a dus la eșuarea grevei, iar liderii socialiști au fost arestați, judecați (noiembrie-decembrie 1920) și condamnați cu pedepse între 6 luni și 5 ani de închisoare
Despre alegerile de la vârful „mișcări” din 1920, Cristescu relata succint: „toți evrei au fost invitați la casa lui Simoni de Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”.
In 1920, în cadrul partidului socialistapar si primele grupări comuniste, vizând transformarea acestuia în partid comunist. În acest scop, pentru negocieri, o delegație din care făceau parte Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, David Fabian, Ioan Flueraş a plecat in august spre Moscova. După multiple peripeții, aceștia ajung în capitala Rusiei sovietice pe 22 octombrie 1920.
„[…] pentru a avea o prezenţă în plan internațional trebuia să ne dăm pe lângă cineva cu putere şi cunoscut în lumea burgheză (n.r. în Occident). Cine ne știa pe noi acolo? Nimeni. Pe cine cunoșteau tovarăşii din Franţa sau din Germania? Pe nimeni cu excepţia tov. Racovski. Şi ştiţi foarte bine că tov. Racovski a activat serios şi în Elveţia şi mai apoi în Germania până la Revoluţie ( n.r. lovitura de stat din Rusia).De aceea cercul şi gruparea socialistă din Bucureşti şi din Dobrogea ţinea să-l ascultăm în toate pe tov. Racovski. Doar nu era să ne luăm după voi ( n.r. ardelenii) care i-aţi trădat pe tovărășii unguri şi v-aţi dat cu burghezia şi moșierii din România. Că voi nici măcar n-aţi vrut să discutăm de scoaterea de pe tron a blegului de Ferdinand. Aşa că noi am înțeles că pentru a aduce sovietele la noi trebuia să ascultăm în toate de directivele venite de la Kiev. La fel, tovarăşii bulgari din Dobrogea care nu uitau că tov. Racovski a fost urmărit şi persecutat de poliţie şi de către armată.. Lui i-a venit ideea să trimitem delegaţia la Moscova care trebuia să semneze oficial trecerea la partidul bolşevic odată cu semnarea condițiilor de recunoaștere” – Gheorghe Cristescu, despre fondarea PCdR, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Discuțiile delegaților urmau să se axeze atât pe structura și obiectivele mișcării comuniste, cât și pe necesitatea eliminării din partid a moderaților, care frânau alăturarea partidului la Internaționala a III-a. La fata locului, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat faţă de cerința Komintern-ului de a numi liderii locali, invocând dreptul inalienabil al partidului de a-și alege propria conducere.
La capătul unui lung dialog, delegații români au fost de acord, în principiu, cu condițiile fixate de Komintern. Cristescu si tovărășii săi au promis că vor face demersuri astfel încât, la viitorul Congres, să fie acceptate și să se adopte toate condițiile impuse de Komintern pentru adeziune.
Pe 2 decembrie 1920, delegația (Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea)semneazăo declarație, recunoscând astfel tezele Congresului al II-lea al Kominternului, precum și cele 21 de condiții necesare adeziunii partidului la Komintern.
Pe 5 decembrie 1920, socialiștii români redactau o scrisoare-angajament, prin care se obligau „să lupte cu toate puterile lor pentru ca tezele şi condițiile (n.r. Kominternului) să fie „complet acceptate”’ de către viitorul congres al partidului socialist, să participe la Federația Comunistă Balcanică, ale cărei hotărâri și decizii le vor recunoaște, să aducă modificări redacției organului de presă pentru aservirea acestuia la cauza comunistă, să propună și să susțină ca Popovici, Cristescu, Moscovici, Carl Barta, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Tănase Gheorghe, Eugen Rozvan şi Bolintineanu, sa fie aleși membrii ai Comitetului Central, iar Grigorovici, Jumanca, Flueraş sa fie excluși din partid.
„ Flueraş şi Jumanca nu s-au dus odată cu noi, ceilalţi. Ei au venit pe cheltuiala lor şi au venit cu tot soiul de documente ale celor care voiau revizuire, nu bolşevism aşa cum voiam noi. Nu mai ştiu cine, cred că unul dintre oamenii lui Buharin ( n.r. Lenin, Buharin, Zinoviev şi alţi lideri bolşevici aveau drept gărzi de corp soldaţi germani!) a spus că dacă ne încurcă prea mult are el grijă de ei, definitiv. Tovarăşii de la Bucureşti n-au fost de acord. Au spus că dacă cei doi păţesc ceva nu mai avem nici o şansă în Ardeal cu românii din sindicate. Aşa că după câteva întâlniri scurte s-a hotărât ca cei doi să nu mai fie primiţi la congres şi nici n-au fost invitaţi să semneze declaraţia. Era pe acolo un basarabean care făcea trafic cu arme pentru tovarăşii din Ungaria. El mi-a spus că cineva de la o ambasadă le-a transmis lui Flueraş şi Jumanca să nu se întoarcă în România prin Basarabia, că nu vor mai ajunge acasă. Aşa că au plecat prin Viena unde au făcut mare tărăboi de cele văzute şi auzite la congres. Mare lucru! Şi ce-au rezolvat cu asta?” – Gheorghe Cristescu, despre negocierile delegatiei romane in Rusia, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
La întoarcerea în ţară, în perioada 30 decembrie1920 – 3 februarie 1921, într-o ședință a Consiliului General al Partidului, s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea partidului aşa cum era), de centru (pentru afiliere, cu rezerve). Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Popovici cu privire la afilierea la Internaționala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moțiuni, reprezentând cele trei puncte diferite de vedere, privind relația cu Cominternul. Curentul care a câștigat a fost cel de stânga. La vot, aceasta poziție a întrunit cele mai multe opțiuni (18 din 38). Tot atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.
La Congresul Partidului Socialist din 8-11 mai 1921, este votatăafilierea totala, fără rezerve la Komintern, sitransformarea Partidului Socialist în Partid Comunist (Partidul Comunist din Romania – PCdR),de către 51 de delegați, totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid. Restul delegaților (reprezentând 111 mandate) s-au exprimat pentru afiliere, dar cu rezerve. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului, arestând delegații, sub acuzația de „complot împotriva ordinii de stat”.
„Este adevărat. Nu am reușit să terminăm congresul şi să alegem conducerea. Ei, şi? S-a făcut anul următor în octombrie (n.r. 3/4 octombrie 1922, la Ploiesti) când am fost ales după ce am fost propus la primul congres. Şi chiar dacă nu am fost ales atunci,(n.r. in mai 1921), tot eu am condus partidul. Eu primeam ordinele pentru aripa politică. Tov. Constantinescu le primea pe cele pentru tehnici. Oricum nu ne-au putut opri, iar voi, socialiştii aţi devenit trădători în ochii noştri, cei din București. Pe voi nu vă suportau nici tov. din Moldova şi nici cei din Ardeal ( n.r. ungurii) Asta şi după ce Flueraş n-a avut ce face şi a anunţat ministerul de interne de afacerea de la Viena”.– Gheorghe Cristescu, despre evenimentele de la Congresul din 8-11 mai 1921, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Procesul intentat delegaților primului Congres al PCdR, s-a desfășurat în perioada 23 ianuarie – mai 1922, si a intrat în istorie sub denumirea de „Procesul din Dealul Spirii”.
Principalul acuzat a fost Gheorghe Cristescu, căruia comisarul regal Cernat, în ordonanța definitivă a procesului, i-a schițat următorul portret: „La început, membru în comitetul executiv, în urma devenind secretarul partidului, desfășoară o activitatea intensă pentru apărarea programului comunist. Fire impulsivă, cu o putere de fascinare a maselor, la întruniri și convorbiri particulare pregătește sufletul muncitorilor trezind în mintea lor dorul unei parveniri ușoare. Astfel, fascinând muncitorimea, o convinge că ea este în măsură să ia locul oricărei dregătorii. El este acela ce-şi ia angajamente în Rusia pentru desăvârșirea revoluției şi împreună cu Ilie Moscovici și ceilalți membri ai comitetului executiv a luat parte activă la propovăduirea desființării actualei forme de guvernământ, la rebeliune, la insultă și dispreț, către instituțiile statului, își asumă cu plăcere toate învinuirile care i se aduc,cerând în numele întregii mase muncitorești considerațiunea propriei sale culpe” (1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii)
In interogatoriul său, Gheorghe Cristescu a respins acuzațiile, declarând: „Faptul că voim binele acestui popor și deci al ţării în care trăiește poate să constituie un act de dărâmare a societății? Nu domnilor judecători. Şi dacă dumneavoastră voiţi să ne trimiteți la ocnă numai pentru această dorință, dacă ocna ne primește, ne vom duce d-lor judecători, cu cugetul împăcat şi cu conștiința că prin sacrificarea noastră am asigurat celorlalți o viaţă mai bună”
Printre acuzați mai figurau Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Apărătorii comuniștilor români – Osvald Teodoreanu, Dem Dobrescu, N.D. Cocea, Constantin Titel Petrescu – au fost sprijiniți de numeroase personalități, precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu s.a., care s-au pronunțat în favoarea arestaților, manifestându-si dezaprobarea faţă de acțiunea guvernului. În urma acestor proteste, regele Ferdinand a promulgat decretul de amnistieparțiala pentru delicte politice; la 4 iunie, 1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.
Ceea ce nu au înțeles intelectualii care i-au aparat pe comuniștii acuzați (si, prin formația si educația lor, nici nu puteau sa înțeleagă), a fost faptul că pe scena politică românească apăruse o nouă organizație, complet diferită de „noțiunea de partid”, fiind, mai degrabă, mult mai apropiată ca structură si mod de conducere cu cea a unui clan mafiot.
Partidul Comunist Roman nu avea nici un motiv, si nici nu si-a propus, odată creat, să respecte regulile democrației. Desi folosea retorica libertății drepturilor, PCR nu a fost nimic altceva decât o tentaculă obedientă a caracatiței sovietice instalate la Moscova, „programată genetic” să se extindă la nivel planetar si să răstoarne ordinea mondială, sufocând națiunile, otrăvind mentalitățile si distorsionând scara valorilor. Legea supremă era instaurarea dictaturii si triumful „revoluției bolșevice„.
„Guvernele burgheze au fost tare proaste. Umblau cu poveşti despre legalitate. Păi când eşti în război cu cineva aplici regulile războiului. Noi râdeam la ședințe când auzeam ce spun politicienii burghezi şi cum se legau de tot soiul de vorbe goale despre lege. Şi, dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut pune în mare dificultate că au fost unii care s-au dus la Siguranţă şi au vorbit prea multe. S-au prins ăia (de la Siguranţă) că pot să ne infiltreze cu oportuniști şi revizioniști şi de-aia s-a luat hotărârea ca mulţi tovarăşi evrei să ia locul celor care erau români şi prea vorbareți. S-a văzut imediat o schimbare.” – Cristescu„Plăpumarul”, despre perioada sa de început, catre „colegii de celula”, pe când se afla in detenție, in anii ’50, arestat de regimul Gheorghiu-Dej
AFLIEREA TOTALĂ LA KOMINTERN
„Plăpumarul” Cristescu atinge apogeul carierei sale politice in 1922, când este ales (primul) secretar general al Partidului Comunist din România, la Congresul de la Ploiesti (3-4 octombrie, 1922).
Pe 3 şi 4 octombrie 1922, la Ploiești se derula, in secret, Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, care a confirmat afilierea totală a PCdR la Komintern. A fost ales un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu, si ca membri pe Marcel Pauker (alias Luximin), David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös.. Totodată, este adoptat si Statutul Partidului, care prevedea:
„Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține.
Art.2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”
In conformitate cu Kominternul, România era un stat imperialist multinațional (si nu unul unitar, reîntregit prin voința națională), iar sarcina PCR era să lupte pentru „autodeterminarea unor provincii, până la despărțirea acestora de statul existent”.
In 1923, Conferința Federației Comuniste Balcanice (FCB) de la Viena lansa lozinca „autodeterminării pana la despărțire„, cu referința la separarea provinciilor unite cu România, in 1918. Lipsa de fermitate in adoptarea acestui principiu de către Partidul Comunist din România a dus, in 1924, la înlăturarea lui Cristescu din funcție.
„ La mine au venit câţiva tovarăşi de la Odessa şi mi-au reproşat că m-am înmuiat, că nu sunt destul de energic şi că nu am activat mai activ în acţiunile tehnicilor(atentate, sabotaje, atacarea unor obiective bine stabilite). Dacă ar fi fost pe zona mea de răspundere ( Vechiul Regat, fără Dobrogea, Bucovina şi Basarabia) poate că aş fi avut ceva de spus. Dar mai toate erau în teritoriul filialelor conduse de alţii. De aceea m-am supărat că nu eu răspundeam de ce se petrecea acolo. Nici măcar politic. Dar, ziceau tovarăşii, eu trebuie să-mi asum toată conducerea, că eu figuram ca secretar al partidului în structurile de la Moscova.”
„ Tovarăşii din Bulgaria, Grecia, Ucraina, ungurii şi chiar şi turcii au încercat să colaboreze pentru a aduce revoluția în regiune. Atunci eu nu am fost prea sigur că o revoltă generală va duce la rezultatul dorit. Dar în materialele informative pe care le-am primit era trasată drept sarcină declanșarea unor acțiuni care să ducă la eliberarea de sub dominația imperialistă a guvernelor burgheze a unor teritorii. Nu era un adevăr faptul că toți cei din jur se îngrășaseră pe seama Rusiei sovietice, a Ungariei și a Bulgariei? Dacă nu săreau nemernicii de sârbi cu poliţia pe tovarăşii de acolo ar fi reușit și revoluția din Bulgaria şi de acolo şi în alte zone ale regiunii.” – se confesa Cristescu „colegilor”, in închisoare (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
Delegaţia româna aflată la Viena în drum spre Moscova pentru a participa la Congresul Internaţionalei Comuniste, Muzeul PCR, nr. inv. 26076. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (n. 10 oct.1882, Copaciu, jud. Giurgiu – d. 29 nov.1973, București)
In 1924 , un comitet compus din Gheorghe Cristescu, D. Fabian, M. Cruceanu şi Al. Dobrogeanu-Gherea a fost însărcinat să negocieze cu Partidul Țărănesc, in vederea încheierii unei alianțe. Cristescu declara „am reușit să luăm cuvântul ședințele lor, unde ne-am reînnoit chemarea de a forma un front comun de luptă împotriva burgheziei”.(Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, p. 122.)
În cadrul tratativelor de la Viena (28 martie-2 aprilie 1924), dintre reprezentanții României și Uniunii Sovietice, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoșteaintegritatea României, cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Ca urmarea, autoritățile i-au măsuri pentru împiedicarea activității comuniștilor: s-au organizat percheziții la sediile partidului, a fost suspendată presa comunistă, localurile partidului au fost sigilate iar la 23 iulie 1924 se decidea dizolvarea Partidului Comunist din România și a altor organizații aflate sub influenţa sa. De la această dată şi până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România a activat în ilegalitate.
Nici după ieșirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“ trasată de Moscova, care-i susținea interesele. După 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România.
Gheorghe Cristescu a fost arestat, pentru câteva zile, ca urmare a faptului ca, pe 1 mai 1924, a tipărit (clandestin) și a afișat pe ziduri în București, ziarul „Tineretul Socialist” încălcând astfel ordonanța Consiliului de Război al Corpului II Armată şi legea stării de asediu, deoarece menționatul ziar fusese suspendat. In replica, Cristescu a dat în judecată Ministerul de Interne și Război pentru încălcarea constituției, prin suprimarea ziarului „Socialismul” (al cărui coproprietar și director era), cerând totodată celor două ministere să formuleze motivele care au dus la închiderea și sigilarea localurilor care găzduiau administrația și redacția ziarului „Socialismul”, dar și întruniri ale comitetelor sindicatelor muncitorești, la suprimarea publicației și la scoaterea partidului în afara legii.
„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina. Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administrație era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ține o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovărășii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea. Şi dacă nu s-a reușit atunci, tot s-ar fi reușit. Aşa cum s-a și întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.” – Gheorghe Cristescu, despre situaţia din Basarabia, intr-o discuție cu deținuții din anii ’50, pe când se afla in închisorile comuniste din perioada regimului Gheorghiu-Dej.
Încercările lui GheorgheCristescu de a forma un front unit au continuat în 1924, dar tratativele PCdR cu țărăniștii au eșuat. În august 1924 are loc la Viena cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist din România, care l-a desemnat ca secretar general pe Elek Köblös (maghiar).
Comentând înlocuirea sa in fruntea Partidului, Cristescu afirma: „Pe mine m-au schimbat fără să mă anunțe, decât în ultimul moment. L-au adus pe Koblos care era mai tânăr și mai hotărât. Dar nu avea nicio legătură la București şi nici nu ştia prea bine cum stă situația. Nici nu înţelegea el prea bine româneşte. Ce pretenţii poți să ai de la un tâmplar fără nicio şcoală, fără legături. Pe deasupra era şi cam tâmpit şi gata oricând să scoată pistolul. Umbla şi la femei cu pistolul la el. Nu m-am supărat aşa de tare că m-au schimbat mai ales că eu nu le prea aveam cu armele. De treaba asta se ocupau tehnicii. E drept, Koblos era unul dintre ei. În noua situație creată un tehnic trebuia să preia conducerea pentru a coordona acțiunile deschise. Mai mult m-a supărat faptul că n-au avut grijă să mă consulte. Că poate că mi-aş fi dat demisia de unul singur” (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
În decembrie 1924, prin legea Mârzescu, activitatea Partidului Comunist din România este interzisă, deoarece „susține într-un mod lipsit de loialitate inventatele pretenţii ruseşti asupra teritoriului românesc”, adoptând „o atitudine lipsită de patriotism”. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 163)
Despre legea Mârzescu, „Plăpumarul” a declarat, pe când se afla in detenție in anii ’50: „Nu ne-a afectat prea tare. Eram oricum cu o parte din activ în ilegal şi cum aveam mai multe secții nu ne-au atins aproape deloc. Păi n-aţi observat că şi congresele le țineam deja afară? Mai grav a fost doar faptul că dacă erau prinși tovarăși erau judecați altfel decât până atunci. Mai ales tehnicii care treceau la tribunalele militare. Ceilalţi nu. Era ca înainte numai că pedepsele erau mai aspre. Oricum, noi şi aşa trebuia să aducem la îndeplinire a sarcinilor venite de la centru. Iar centrul se schimba de oricâte ori era nevoie. Conduceau pe rând secțiile, după nevoile momentului. Când erau acțiuni în Ardeal, era centrul la Viena. Când erau acțiuni la București se ocupa de toate tov. Atanasov. În Moldova toate erau coordonate de la Kiev şi de la Odessa. Aşa că legea lui Mârzescu nu ne-a prea afectat Mai degrabă aş spune că ne-a ajutat. Tovarășii de la Viena au trimis proteste la francezi şi la germani şi au apărut în presă”
După promulgarea Legii Mârzescu, cca 60014 de comuniști au fost arestați, inclusiv unii de prim rang, majoritatea încarcerați la Doftana. Cu toate acestea, viaţa politică a continuat dincolo de zidurile închisorilor ( Doftana, Mislea, Braşov, Jilava), iar partidul a supraviețuit prin intermediul Blocului Muncitoresc Ţărănesc (BMT). La alegerile comunale și județene, din 18-19 februarie 1926, participând pe lista Opoziției Unite, BMT a câștigat 26 de posturi de consilieri, printre care s-au numărat Gheorghe Cristescu în București, Eugen Rozvan, Ion Niculi.(Academia Română, op. cit., p. 241)
EXCLUS DIN PCdR
Kominternul a criticat poziția Partidului Comunist din România afirmând că participarea în alegeri alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greşeală politică, căreia i se cuvine cea mai severă condamnare”
Colaborarea cu socialiștii era, in opinia lui Stalin, un păcat de neiertat, aceștia fiind considerați trădători şi renegați. Ca urmare, în iunie 1926, fostul secretar general Gheorghe Cristescu a fost exclus din partid.
În rezoluția de excludere a „Plăpumarului”, se arata că acesta „a avut mereu o concepție opusă celei a C.C. în ceea ce privește linia partidului în problema națională şi în cea sindicală, a dat dovadă de „abateri lichidatorice” în faţa membrilor de partid şi a organelor de conducere, „a întreprins şi a continuat o campanie sistematică împotriva partidului împins în ilegalitate, împotriva C.C. şi a reprezentanților lui, căutând discreditarea lui în faţa membrilor de partid şi a muncitorimii” (Oana Ilie, Cornel Constantin Ilie, op. cit., p. 18.) . Cristescu nu și-a făcut autocritica, aşa cum se proceda la comuniști, în schimb a trimis o scrisoare Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, în care acuza „centrul de comanda” moscovit de ruperea mișcării socialiste din România şi de pierderea influenței în rândul muncitorilor:
„V-am obiectat că este o greșeală mare să rupem partidul, că vom slăbi forţa de luptă a clasei muncitoare, mai cu seamă când se vedea destul de clar că burghezia s-a coalizat nu numai pe scară naţională, dar şi internaţională. [….] totuşi v-am ascultat şi venind în ţară am rupt mişcarea muncitorească. Suntem în al şaptelea an de la ruperea mişcării şi în loc să mergem către progres, după cum aţi spus, am ajuns de am distrus o mişcare. Azi nu mai avem nimic. [….] De atunci şi până în prezent nu aţi învăţat nimic. Şi azi persistaţi pe acelaşi drum greşit. [….] Ca atare, vă înaintez demisiunea mea din calitatea de reprezentant al României la Biroul Internaționalei Comuniste„
„PLĂPUMARUL” ISI FACE PROPRIUL PARTID
In 1927, „Plăpumarul” si-a înființat propria sa formațiune politica – Partidul Socialist, a cărui publicație era „Izbânda socialista„, însă nu a avut adepți.
Referitor la „noua formațiune”, unii tovarăși i-au scris „Plăpumarului”, după cum reiese din notițele acestuia(*), avertizând ca entuziasmul si speranța intr-o mișcare muncitorească libera si autentica era in scădere; cu toate acestea, desi deveniți „antreprenori”, aceștia nu se gândeau totuși sa abandoneze cauza, pentru a se înscrie „intr-un partid „burghez”.
Galaţi, 12 septembrie 1927. Scrisoare ‘trimiasă de Jean Arhip lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti), referitoare la situaţia mişcării socialiste din Galaţi”
Bodega „1 Mai” Galaţi 12 sept. 1927
Jean Arhip
Str. Brăilei, În faţa oborului de vite
Stimate Tov Cristescu,
Află despre mine că sunt bine, am deschis o prăvălie în str. Brăilei vizavi de obor, în carterul nouă unde sunt înproprietărit. Relativ merg bine. Ceea ce vă doresc şi Dstră. cu întreaga familie.Am primit CP. (n.r. Carte poștala) de la băi vă mulţumesc de atenţie.
Tov Cristescu,
Ţin cu această ocazie să vă informez care este situaţia la Galatz, în cei ce priveşte noua Dtale. orientare politică; Tov Cristescu lunga Dtale inpasivitate în cei ce priveşte defăimarea carieriştilor lea dat posibilitatea să vă discrediteze în mare, iar prin imisarii lor plătiţi, să tragă sforile discreditării şi pe cei ce simpatizau cu acţiunea Dtale, desigur că aceştia au fost câţiva tov sinceri şi conştienţi de rolul lor, mai ales că cunoştea frumosul Dtale trecut şi susţinea acţiunea Dtale, întrucât este pornită dintro adâncă convingere şi o sinceritate ireproşabilă pentru proletariat pentru care aţi luptat o viaţă de martir.
Mişcarea comunistă este compromisă, prin acţiunea clandestină trecută, toate elementele vechi au părăsit mişcarea.
Elementele pe care se putea conta în trecut pentru orice acţiune de mase sau dus ca exemplu: Ionescu Heron, C. Petrovici, Ştef. Mănescu la liberali, Stăiculescu la averescani, iar o parte din elementele noi la lupişti şi naţionalişti, aşa că mişcarea este condusă astăzi de câţiva profani, care au venit boi şi vor pleca vaci, ca Nenilă, Chicuş, Mânzăraru, Rahmil şi Tănase Ghiţă. Toţi aceştia sunt lipsiţi de iniţiativă proprie, ei sunt nişte aparate de execuţie a Centrului, pentru a le canaliza murdăria lor, desigur că nu pot concepe altfel decât că sunt bine retribuiţi, când ei execută prosteşte încă, tactica nenorocită transmisă de aşa zisul Centru compromis şi el până în vârful capului.
Tov. Cristescu, tactica nenorocită inaugurată de către Int III (n.r. Internaționala a-III-a) în mișcarea muncitorească a otrăvit în aşa fel sufletele muncitorilor întrucât este o imposibilitate de remediere. Personal sunt complectamente scârbit, şi nu mai pot crede întro unificare a muncitorimei, pentru o luptă eficace.
Tov Cristescu, nu vreau să bănuieşti însă că fac această declaraţie cu gândul să mă înrolez în vreun partid burghez.Nu aceasta nu-mi este permis să fac întrucât aşi da cu piciorul la trecutul meu de 14 ani de activitate, şi aşi putea să fiu considerat trădător în afară de faptul că aşi compromite ideia.
Cu drag Jean Arhip.
Eșecul acestor initiative politice pe cont propriu il determina pe Gheorghe Cristescu, in 1928, sa adere la PSD. Peste trei ani, „Plăpumarul” se afla în Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR) alături de Ştefan Voitec, Leon Ghelerter și Vasile Anagnoste. După scindarea PSMR și formarea Partidului Socialist Independent, trece pentru o perioadă în noua formațiune care, după fuziunea cu gruparea lui Ghelerter, se va transforma în Partidul Socialist Unitar. În 1938, Cristescu se înscrie iar în PSD, fără să mai dețină însă funcții de conducere.
In mod ironic, acapararea puterii politice de către camarazii săi, comuniștii romani, nu i-a adus „Plăpumarului” promovarea; dimpotrivă, mult dorita victorie a „socialismului si comunismului” a fost „lovitura de gratie” dată fostului „tovarăș” Cristescu, primul conducător al PCR fiind exclus chiar din partidul pe care il formase.
Omul care, in1920, fusese mandatat sa discute personal cu Lenin despre condițiile de aderare la Internaționala a III-a, nu a fost iertat de „urmașii săi”, pentru faptul ca „a trădat clasa muncitoare„, atunci când, la alegerile din 1946, nemulțumit de faptul ca este izolat politic de chiar reprezentanții ideologiei pentru care militase, rolul său de fost activist comunist fiind complet minimalizat, Gheorghe Cristescu a revenit la socialiști, alăturându-se „clicii lui Titel Petrescu„, drept candidat, in județul Vâlcea, pe listele Partidului Social-Democrat Independent.
Conform dosarului întocmit de organele de Securitate, „Plăpumarul” ar fi fost arestat, judecat și condamnat de 12 ori înainte de 23 august 1944, fiind considerat de Siguranța Statului un promotor al mișcării comuniste din România; după 23 august 1944, la rândul ei, noua conducere (comunista) a ţării il pune pe Ghiță Cristescu la index. Din multiplele sancțiuni primite de „Plăpumar” in timpul regimului burghezo-moșieresc, „capul de afiș” fusese o condamnare la moarte; ulterior, „neastâmpărându-se”, a redevenit client al tribunalelor si locatar al temnițelor, de data aceasta sub umbrela „democrației populare”. Practic, din 1947, Cristescu este plimbat prin închisori, si trimis de Gheorghiu-Dejin lagărul de munca de la Canal, unde va petrece, vreme de patru ani, după cum va declara ulterior, „cea mai neagra perioada din viata sa„.
In 1952,”Plapumarul” este din nou arestat (de D.G.S.S. Călimănești) și închis la Pitești. Termenul de detenție prevăzut era de 60 de luni, până la 16 august 1957, moartea lui Stalin însă, a însemnat si finalul coloniilor de muncă, odată desființate, Cristescu, împreuna cu alți supraviețuitori ai experimentului, a fost eliberat mai devreme.
„Plăpumarul” a fost urmărit cu strictețe de Securitate cel puțin in doua rânduri: la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 (unde, cu toate ca fusese avertizat de familie ca nu este cazul, a ținut si un scurt discurs” „Te-ai stins, flacără mare„…) și la incinerarea Anei Pauker în 1960, fiind, de altfel, si singurul militant comunist prezent la aceste ceremonii.
In 1966, Marcel Ungureanu ajungea la Călimănești, unde va rămâne „impresionat de popularitatea de care se bucura” Cristescu „Plăpumarul'” in localitate. […] (revista „Memoria”, 2010)
„In expunerile lui” – afirma Marcel Ungureanu – „nu se găseau inepțiile celor ce i-au urmat la tronul PCR. Nu avea nimic din tembelismul gândirii politice a lui Ceausescu si nici din tirania criminala a lui Dej, doar poate din credulitatea lui Foriș sau Pătrășcanu.”
„A fost un idealist a cărui religie era socialismul, pe care il slujea fără teoretizări doctrinare. O discuție cu el in parcul Călimănești la o „ora de varf” era o aventura riscanta pentru interlocutor. Puterea politica instalata in Romania după 6 martie 1945 era calul de bătaie predilect. Cu vocea-i sonora si inconfundabila, tuna împotriva lui Gheorghiu-Dej si a vecinului de la răsărit, de ti se făcea pielea ca de găina”.
„Stalin si Dej erau căpcăunii, cat despre Lenin, numai de bine. Fusese primit de „părintele” sovietelor si rămăsese sub impresia ca discutase „de la egal la egal”. „Îmbrobodit” de cameleonul vulpoi Ulianov, ii rămăsese oarecum fidel sub impresia personalității lui, opinând ca nenorocirile nu au venit de la comunism, ci de la cei pe mainile carora au încăput. In Ceausescu credea atunci, sperand sa realizeze la Bucuresti ce nu a reușit Dubcek la Praga. Era vara anului 1968„
In 1968, vechea garda a comunismului manifesta o nemulțumire vădita fata de nomenclatura comunista in vigoare si, mai ales, fata de luxul in care se lăfăiau cei ajunși in structurile de putere, comparativ cu traiul celor care inițiaseră mișcarea socialista din Romania. In acest sens, sta mărturie scrisoarea trimisă de C. Boboc (din Medgidia, pe 10 decembrie 1968), lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti)
Dragă Tov Cristescu
Am primit scrisoarea dela Dv şi mi-a bucurat foarte mult.
Ştiu de situaţia Tov Mărăcineanu Florea, este grav bolnav şi are pensie mică, ca şi Tov Marinescu. Eu am luptat alături de acești oameni care au un caracter socialist deosebit. Nu ştiu dece forurile dela conducere, adică fripturiștii de azi nu s-a gândit la cei ce au luptat în trecut să le asigure o pensie omenească.
Am văzut în librării cartea: Mişcarea muncitorească între anii 1910-1915. Scrie frumos Augustin Deac, dar nu-şi-a pus întrebarea?Unde sunt aceşti săraci socialişti care au înfruntat în timpuri grele tirania fascistă şi oroarea capitalistă?? Trăiesc în mizerie!!! Şi ei se lefăesc în lux şi în desmăţ.
Istoria nu-i va erta.
Eu am rugat un medic dela Constanţa şi fac un tratament raze X mă simt mai bine. Dar când este nor şi ploaie mă doare reumatic.
Sînt sigur că viitorul este al nostru, dar mă doare, când ştiu că am fost arestat de fraţi de-ai noştri – ah ce ticăloşi sînt.
Cu ocazia sărbătorilor şi a anului nou 1969, vă urez: Dv Tov Cristescu multă sănătate – şi pentru mine şi alți muncitori rămâne-ţi un discipol credincios ideilor de libertate şi dreptate socială.
Boboc
P.S.
Aştept veşti de la Dv. Anul 1969 să ne aducă sigur victoria libertăţii. Cu pensia dacă nu vor nu mai insista-ţi…Dreptatea va veni sigur. Am suferit destul – Ajunge –„
Mai trebuie menționat ca „Plăpumarul” Cristescu, unicul supraviețuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminați pe Foriș, Köblös, Holostenco şi Stefanski, il considera pe Hristos „primul socialist al vremii”, după cum reise si din cartea poștală trimisă din București, in aprilie 1968, lui Iuliu Blumenfeld
Bucureşti, aprilie 1968.
Familia Iuliu Blumănfeld
Cu venirea zilei ce simbolizează pe Fiul Omului – Isus Cristos – (Paşte) primul socialist al vremii, ca şi a marei zile de 1 mai 1968 – ce reprezintă înfrățirea universală a muncitorilor dela sate şi orașe, vă dorim pace şi pâine.
Ghiţă Cristescu
Același Ghiță îi scria si mamei sale, in stilul sau agramat, despre şase curcani achiziționați în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), tot el cumpăra „un grătar în tovărășie” la Călimănești, își mustra fiul, în 1950, că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, si se plângea, tot pe-atunci, că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel.
„SCLAVUL PARTIDULUI”
In 1967, „Plăpumarul” este admonestat dur de propria-i fiică, Gella: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul șacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.
Gheorghe Cristescu a murit pe 29 noiembrie 1973 și, deși nu a mai revenit niciodată in Partidul Comunist, a fost îngropat în pantheonul din Parcul Libertății, cu toate ca își manifestase explicit dorința, chiar fata de Ceausescu, de a nu fi dus la „Monumentul eroilor clasei muncitoare”, unde era si Gheorghiu-Dej, lângă care nu avea de gând si nici nu putea sa se „odihnească”.
După 1990, rămășițele sale au fost depuse în cavoul familiei, la cimitirul Bellu. (Fisa de roman – Partida de vânătoare – editura Vremea, 2018).
(*) Volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondență, documente, imagini”, semnat de Oana și Cornel Constantin Ilie, publicat la Editura Semne, 2009, cu prefața lui Florin Constantiniu.
Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.
Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;
Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).
Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;
Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.
Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.
Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;
Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;
Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);
Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)
Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.
Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)
Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).
Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);
Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;
Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;
Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)
Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);
Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)
Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).
Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.
(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167
Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 2 iunie 1952 – 28 ianuarie 1953. Continuă lectura →
SERVICIILE SECRETE AMERICANE – DEZVĂLUIRI INEDITE DESPRE OPERAȚIUNEA „CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ”
Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” -primul secretar al Partidului Comunist din Romania
ÎNTÂLNIREA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU CU LENIN
FATA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU – O CRIMĂ MISTERIOASĂ ZGUDUIE CAPITALA
NEPOATA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU, CONFESIUNI DESPRE PRIMUL ȘEF AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
“LENIN A FOST TRIMIS IN RUSIA DE NEMȚI CA O FIOLA CU BACILI”
CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN
ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)
SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
„CRISTESCU, PLĂPUMARUL, CĂTRE CEAUȘESCU, CIZMARUL”…
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
FATA „PLAPUMARULUI” – UN ASASINAT ZGUDUIE CAPITALA
JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a 
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al 
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918) 
AMINTIRI DIN COMUNISM 