„Fiecare cadru de conducere, indiferent de domeniul specializat în care își desfășoară activitatea, este, în primul rând, un militant revoluționar, un om politic care acționează neabătut pentru înfăptuirea politicii interne și internaționale a P.C.R., dă dovadă de devotament fără margini față de partid, față de patrie, față de națiunea noastră socialistă, aplică în viață principiile eticii și echității socialiste, ale umanismului socialist” – Leonte Răutu (1975)
RĂUTU, Leonte (n. Lev Nikolaievici OIGENSTEIN, (Lonea Oighenstein)) (n. 28 februarie 1910, Bălți, Basarabia (Imperiul Rus) – 1993 București). Conform raportului C.P.A.D.C.R., “principalul ideolog al P.C.R.” (2006: 46).
„Om politic comunist de origine evreiască, șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR (1956-1965)”, zis și „Cameleonte” (precizează ziua.ro), nominalizat de „Raportul Tismăneanu” printre cei „responsabili de menținerea și perfecționarea regimului criminal” comunist din România.
Ilegalist, membru P.C.d.R. din 1931 (în U.T.C.d.R. din 1929), cu fişă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 85). Arestat în anii 1930.
In momentul anexării Basarabiei (1940), fuge în U.R.S.S., unde dobândește cetățenia sovietică și servește ca deputat în Sovietul Suprem Ucrainean până la 22 iunie 1941. (deține și diverse alte funcții, activând și ca secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din Bălți (RSS Moldovenească)).
Devine șef de secție al postului Radio Moscova, colaborând cu Ana Pauker, Petre Borilă (n. Iordan Draganov Rusev) și Valter Roman (n. Ernő Neuländer, tatăl lui Petre Roman, prim-ministru al României după 1989). La cererea Anei Pauker, Leonte Răutu revine în 1945 in România, ca vârf de lance al propagandei Partidului Comunist Român.
Ulterior, ideologul partidului comunist (condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia ii scrie și discursurile).
„După război, Răutu a devenit principalul ideolog al PCR, colaborând îndeaproape cu un alt basarabean, Iosif Roitman-Chişinevschi, pentru impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române”.(raportul Tismăneanu, p. 45)
Încadrat pentru merite de voluntar antifascist ca rezervist, cu grad de locotenent-colonel, în Forţele Armate, prin Decretul regal nr. 2066 din 20 oct. 1947 (M.Of. nr. 253 din 1 nov. 1947, partea I-a, p. 9763).
Membru C.C. al P.M.R./P.C.R. (1948-1984, ca supleant între 1958 și 1960), membru al Biroului Organizatoric (1950-1954), supleant al Biroului Politic (1955-1965), membru al Secretariatului (1965-1969), al Comitetului Executiv (1965-1974) şi al C.P.Ex. al C.C al PCR. (1974-1981).
- Deputat M.A.N. (mandate succesive 1948-1985)
- Șeful catedrei de marxism-leninism la Universitatea Bucureşti (devenită “C.I. Parhon”) (din 1949)
- Membru în comitetul de redacție la Scânteia (1945-1948)
- Șef adjunct (1945-1948) și apoi şef (1948-1956) al secției Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R.
- șeful Secției de Verificări a C.C. al P.M.R. în 1950. Succesiv reorganizării, devine șef al Direcției Propagandă şi Cultură a C.C. al P.M.R. (1956-1965)
- Secretar general (1960-1964)
- Ministru adjunct la Ministerul Comerțului Exterior (1964-1969)
- Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1969-1972)
- Președinte al Consiliului de Conducere şi rector al Academiei de Științe Social-Politice “Ștefan Gheorghiu” – din 1972, până în 1981, când este marginalizat, urmare a scandalului pe marginea emigrării fiicei sale Elena) (vezi la finalul paginii – SCANDAL DIPLOMATIC – COMUNIȘTII DE IERI, DEMOCRAȚII DE AZI (sau DE LA SOCIALISM LA CAPITALISM)).
Stenograma ședinței Biroului Politic, 19 februarie 1960
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: ‘[…] Eu te-aş ruga să-mi spui de ce la CSP [Consiliul de Stat al Planificării] peste 80% sunt elemente de origine evreiască […]
Tov. [Leonte] Răutu: ‘În sistemul editorial erau peste 40% evrei’ […]
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: ‘S-ar putea aduce nenumărate exemple. Am întrebat de ce la Consiliul de Miniştri sunt peste 60% elemente evreieşti, cine i-a adus acolo, au venit singuri?’” (din stenograma ședinței Biroului Politic din 19 feb. 1960, apud Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 641, 644 (pp. 625-646))
Decorat cu ordinul Muncii clasa I-a (1948), ordinul “Steaua R.P.R.” clasa I-a (1960), titlul “Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur “Secera şi ciocanul” (1964), ordinul “Victoria socialismului” (1971), ordinul “Apărarea Patriei” clasa I-a (1974,) ordinul “Steaua R.S.R.” clasa I-a (1980) ş.a.
„Leonte Răutu îl are ca șef (și protector) pe Iosif „Iosca” Chisinevschi, membru al Biroului Politic, responsabil suprem cu propaganda, ideologia și cultura.” (ziua.ro)
In calitate de adjunct al lui Iosif Chișinevschi (n. Jakob Roitman – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al României și membru al Comitetului Central al PCR), va lucra în echipa editorială a ziarului „Scânteia„, publicând articole virulente împotriva unor membrii ai Partidului Național Țărănesc precum și a publicației PNT „Dreptatea”.
„Scânteia din 6 decembrie 1951 îl menționează pe Leonte Răutu ca membru al „Secției de Propaganda si Agitație” (AGIT-PROP) a Comitetului Central al P.M.R. ” – precizează ziua.ro La fel, și „Scânteia” din 6 august 1953.
„Leonte Răutu, care, după înlocuirea lui Iosif Chişinevschi în 1952, a devenit şeful propagandei, a simulat o „deschidere” ideologică şi a reuşit să înăbuşească în faşă orice liberalizare. Primul Congres al Scriitorilor din 18-24 iunie 1956 – care a fost manipulat de Răutu și de zelosul său subaltern, poetul stalinist Mihai Beniuc – a reafirmat principiul potrivit căruia arta și literatura trebuiau să urmeze directivele partidului” (raportul Tismaneanu, p. 74)
„Scânteia” din 12 octombrie 1958 se referă la Leonte Răutu ca la șeful „Secției de Propaganda si Cultura” din cadrul CC al P.M.R., avându-i ca subalterni pe Paul Niculescu-Mizil (AGIT-PROP) si pe Manea Mănescu (Cultura si Știința).”
„„Burjuii”, „leprele social-democrate”, „năpârcile chiabureşti”, „fiarele ţărăniste” sunt doar câteva din macabrele sintagme ale limbii de lemn otrăvite care a fost utilizată de aparatul de propagandă condus de Iosif Chisinevschi şi Leonte Răutu” – raportul Tismăneanu, p. 16.
„In celebra criza din 1952, când Gheorghiu-Dej o înfruntă pe Ana Pauker, „Malvolio Leonte” își urmează șeful – pe Iosif Chisinevschi (n. r. Iosif Roitman, zis “Ioşca”) – susținându-l pe Gheorghiu-Dej și pledând pentru îndepărtarea din partid a Anei Pauker, a lui Vasile Luca si a lui Teonari Georgescu. Recunoștința lui Gheorghiu-Dej fata de „Malvolio Leonte” se manifesta la al doilea Congres al P.M.R., din decembrie 1955, când Răutu este reales in Comitetul Central și devine candidat pentru Biroul Politic.” – ziua.ro
Astfel, Leonte Răutu se individualizează alături de Ștefan Voicu (n. Aurel Rotenberg), Nestor Ignat, Miron Radu Paraschivescu (*), Silviu Brucan (n. Saul Bruckner), Sorin Toma (n. Moscovici), Nicolae Moraru (n. Iulea Şafran) și Traian Șelmaru (n. Selmar Terner) „ca unul dintre criticii de forță ai sistemului pluripartinic al democrației. Din acest grup de propagandiști comuniști se va recruta nucleul dur al ideologilor Partidului Muncitoresc Român” (wikipedia).
„Printre cei care au criticat sufocarea intelectualității în perioada stalinistă a fost și Nicolae Labiş. Atacat de Mihai Beniuc, care fusese manipulat de către Leonte Răutu, Labiş a continuat să publice poezii care arătau dezamăgire faţă de stalinism şi cereau o înnoire a socialismului în România, cum ar fi Legenda pasiunii defuncte. Denunțarea poetului Nicolae Labiș la Congresul Tinerilor Scriitori şi perfidul atac al lui Mihai Beniuc, regizat de Leonte Răutu, erau în mod evident privite ca avertismente pentru calmarea pasiunilor radicale” (raportul Tismăneanu, p. 75).
„DICTATORUL CULTURII ROMÂNEȘTI”
„Aparatul de propagandă al partidului, condus de Leonte Răutu, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenara Comitetului Central din 1961 şi a construit o nouă versiune a istoriei PCR, impregnată de mitul „rădăcinilor naționale” ale dejiştilor şi de meritele lor în demascarea nemiloșilor dușmani ai clasei muncitoare române”.
„Este important de subliniat rolul central jucat de Leonte Răutu în crearea mitologiei PMR. Răutu, împreună cu Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Mihail Roller şi Traian Şelmaru, fusese unul dintre cei mai virulenţi critici ai democraţiei pluraliste şi ai sistemului multipartidist. Un expert în adaptare politică şi supravieţuire, Răutu a fost de fapt dictatorul culturii româneşti până la moartea lui Gheorghiu-Dej.”
„În timpul campaniilor jdanoviste de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, el a condus demascarea criticilor şi poeţilor „estetizanţi” şi „decadent-burghezi”. Mai târziu, în special după 1961, când PMR a încercat să-şi lărgescă clientela intelectuală, Răutu a condus procesul de „reconsiderare a moştenirii culturale”(1) Manevrele sale bine concepute de manipulare a istoriei PCR şi de inventare a unei strategii „naţionale” a acestuia au avut succes. Adjunctul şi totodată colaboratorul său de încredere a fost Paul Niculescu-Mizil, şeful Secţiei de Propagandă, care, după 1965, i-a succedat lui Răutu ca ideolog șef al partidului.” (raportul Tismaneanu, p. 87).
Căsătorit cu Natalia (n. Niunea Iakovlevna REDEL, după căsătorie, devenita RĂUTU,) (n. 18 iulie 1912, Bălţi) – de formaţie farmacistă (cu studii în Belgia); ilegalistă cu stagiul recunoscut din 1935, kominternistă INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 1629).
După război deputat M.A.N. (1948-1952-?), decorată în 1949 cu ordinul “Steaua R.P.R” cls. V-a (dosar R/40 Colecţia “ilegalişti decedaţi”). Conform Magdei Ursache, soția lui Răutu “n-a vorbit niciodată româneşte” (Ursache f.a. b);
Incinerat la crematoriul “Cenuşa”, în timpul ceremoniei cântându-se Internaţionala (în 1993)
Fratele lui Leonte Răutu, Mihail Oişteanu (1916-2003) (n. Mikhail Nikolaievici Oigenstein, zis “Mişa”), căsătorit cu Bella Iosovici (originară din Cernăuţi), este tatăl lui Valery Oişteanu și al publicistului Andrei Oişteanu (n. 18 sep.1948, București).
Ilegalist (membru de partid din 1931) şi kominternist (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 1455); arestat și condamnat în 1932 și 1937, fuge în U.R.S.S. în 1941. Ofiţer politic într-un lagăr de prizonieri de război români și italieni în Karaganda (Kazhstan), revenit în august 1944 în România ca ofițer N.K.V.D.
In 1948 este transferat din nou în U.R.S.S., Revine în România împreună cu familia în octombrie 1954. Din 1955 doctorand, iar apoi profesor de „istoria mișcării muncitorești” la Școala Superioară de partid, ulterior Academia “Ștefan Gheorghiu”. Pensionat în anii ’70.
Căsătorit cu Bella (n. Iosovici).
Decorat „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”, prin Decretul nr. 157 din 4 mai 1971 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a III-a, (art. XIV: „Mihail Oeșteanu – profesor la Academia de învățămînt social-politic „Ștefan Gheorghiu””) (v. Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 505, n. 6);
Sora lui Leonte Răutu, născuta Eva Isaakovna Oigenstein, s-a căsătorit cu Ivan (alias Ioan) Rab, general de Armată, ambasador la Moscova și respectiv director al Institutului de Istorie Militară din București în perioada comunistă.
IN SPIRITUL „ETICII SI ECHITĂȚII SOCIALISTE”
Prima fiică a lui Leonte Răutu, Anca (n. 26 iulie 1947), căsătorita (din 1972) cu Mihai Oroveanu), – fondatoare a GDS (Grupul pentru Dialog Social). Studii (conform CV): Şcoala nr. 28, (respectiv școala „Dr. Petru Groza”) și liceul in București (1954-1965); Institutul “N. Grigorescu” București (actualmente Universitatea Națională de Arte), secția Istoria și Teoria Artei (1965 – 1970). In 1970-1978: „asistent, având în grijă seminarii la disciplinele estetică și teoria artei, Institutul “N. Grigorescu” București”. Intre anii 2016-2020, „Coordonator din partea instituției-gazdă (NEC): Premierea participării la H2020, finanțat de UEFISCDI (PN-III-P3-3.6-H2020-2016-0017 și 0018)” (conform CV)
Soțul ei, Mihai Ion Constantin Oroveanu ( n. 20 sep. 1946 – d. aug. 2013 ), numit (din 2001)) director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, a făcut echipa, din 2002, cu directorul artistic al MNARC, doamna Ruxandra Balaci (fiica lui Alexandru Balaci, fost viceministru al Culturii, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, director al Şcolii Române de la Roma și director al revistei „Viaţa Românească,” distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (Decretul nr. 138/1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”).
Referitor la longevitatea lui Mihai Oroveanu in aceasta funcție, istoricul Erwin Kessler spunea, la vremea respectiva, ca:”poate doar guvernatorul BNR (n.r. Mugur Isarescu) il egalează in ceea ce privește prezenta neîntreruptă la cârma uneia dintre instituțiile reprezentative ale statului”.
Mihai Oroveanu a fost, de asemenea, curator de expoziții la Oficiul National pentru Documentare și Expoziții de Arta (1970 – 1980), ulterior fotograf profesionist. In 1990, devine director general al Oficiului National pentru Documentare si Expozitii de Arta; şi, mai tarziu, director al Fundaţiei ARTEXPO. Conform unor articole apărute in presa, Mihai Oroveanu ar fi povestit ca, după ’89, „când i-a spus socrului lui sa-și scrie memoriile, […] Leonte Răutu i-ar fi răspuns sec: “Oamenii ca mine nu au amintiri””.
Doamna Anca Oroveanu, relevă Grupul Humanitas, omițând să precizeze și a cui fiica este, „preda la Universitatea de Arta București in cadrul căreia tine, din 1970, cursuri și seminarii de istoria si teoria artei acoperind epoci și curente diverse, cu accent pe arta contemporana și pe noile metode de cercetare in domeniul artelor vizuale.
Din 1998 este director științific la „New Europe College“ unde coordonează un program de incurajare a educației si cercetării in domeniul culturii vizuale, realizat cu sprijinul Getty Grant Program.
A trecut doctoratul in Istoria Artei cu o teza despre semnificația psihanalizei in contextul teoriei europene a artei; publicata in anul 2000 sub titlul Teoria europeana a artei si psihanaliza (Meridiane), a fost distinsa cu premiul secției de critica a Uniunii Artiștilor Plastici (2001).
A desfășurat cercetări in cadrul Universității Nationale de Arta, ca si in cadrul unor programe susținute de universități și fundații de renume mondial, concretizate in numeroase articole si eseuri publicate in reviste (Arta, Secolul 20, Cahiers roumains d’etudes litteraires, Artelier etc.).”
Potrivit CV-ului profesional postat pe unarte.org), „Profesor Dr. Anca Oroveanu” a avut următoarele Rezidențe de cercetare:
- 1994: Bursă Getty, petrecută în parte în Olanda, la Stedelijk Museum din Amsterdam, în parte în
muzee şi biblioteci din SUA. - 1995-1996: Bursieră la Collegium Budapest – Institute for Advanced Studies.
- 2000 (ianuarie-februarie): bursă de cercetare la Maison Suger din Paris, ca invitată a Maison des Sciences de l’Homme.
- 2001 (septembrie): bursă de cercetare la Maison Suger din Paris, ca profesor asociat al Institut
National d’Histoire de l’Art. - 2002 (februarie-martie): bursă de cercetare la Remarque Institute, NYU, New York
- 2004 (octombrie) şi 2005 (iunie-iulie): Bursă Mellon, Wissenschaftskolleg zu Berlin-Institute for
Advanced Study. - 2011 (iunie-iulie), short-term Fellow, Wissenschaftskolleg zu Berlin-Institute for Advanced Study.
Același CV, releva ca dna Profesor Dr. Oroveanu este Membră în asociaţii şi comisii de specialitate, precum:
- Membră AICA (Asociaţia internaţională a criticilor de artă) din 2000
- Membră în comitetul ştiinţific al revistei Images re-vues (din 2004), publicaţie a patru centre de
cercetare ale EHESS şi CNRS, cu sediul la Institut National d’Histoire de l’Art, Paris: Centre Louis Gernet, le Groupe d’Anthropologie Historique de l’Occident Médiéval (GAHOM), Centre d’Histoire et Théorie des Arts (CEHTA), Laboratoire d’Anthropologie Sociale (LAS). - Membră în consiliul ştiintific al Revue Roumaine d’histoire de l’art (din 2005), revistă a institutului de Istoria Artei al Academiei Române
- 2006-2010: membră a comisiei de experţi pentru programul Early Starting Scholars Grants al
European Research Council; am făcut parte în sesiunea din 2007 din Panel SH4 (Cultures and
Cultural Diversity); am făcut parte din Panel SH5 (Cultures and Cultural Production) pentru sesiunile din 2009 şi 2010 - din 2017: membru al Management Committee în cadrul Acțiunii COST CA16123 New Exploratory Phase in Research on East European Cultures of Dissent (NEP4DISSENT), finanțat în cadrul Programului Cadru Horizon 2020 al Uniunii Europene
„În calitate de director științific al New Europe College-Institut de studii avansate” – explica doamna Oroveanu-Răutu-Oighenstein, in CV-ul sau profesional (unde nu menționează și faptul ca este fiica lui Leonte Răutu) – „coordonator (între altele) al programului de burse GE-NEC inițiat în 2000, finanțat de Getty Foundation, Los Angeles, care a urmărit sprijinirea cercetării privind artele vizuale în România.
Cea mai recentă ediție a acestui program (2009-2012) a avut ca temă Arta în România între anii 1945 – 2000.
O analiză din perspectiva prezentului
Programul a inclus un număr de bursieri români atașați Colegiului Noua Europă şi o serie de conferințe şi seminarii cu profesori invitaţi, din România şi din străinătate. Împreună cu bursierii şi consultanții în acest program lucrăm la pregătirea pentru publicare a unui volum care va cuprinde contribuțiile bursierilor.”
„În aceeași calitate m-am ocupat de organizarea şi coorganizarea unui număr important de colocvii/simpozioane cu caracter local sau internaţional. Menţionez aici simpozionul internaţional Art History Meets Art Theory, NEC, Bucureşti, în cadrul proiectului East-Central Europe Seminar Series 2010-2011, Unfolding Narratives: Art Histories In East-Central Europe After 1989, iniţiat de Sterling and Francine Clark Art Institute, USA, care a avut loc pe 21-22 mai 2011, la New Europe College”.
„Începând cu septembrie 2018: coordonator al proiectului ERC Starting Grants 802700_ArtHistCEE_ESR: Art Historiographies in Central and Eastern Europe. An Inquiry from the Perspective of Entangled Histories, PI Dr. Ada Hajdu, HI Colegiul Noua Europă. Finanțat de European Research Council, 2018-2023”.
„Începând din noiembrie 2018, coordonator al programului Periodization in the History of Art and its Conundrums. How to tackle them in East-Central Europe. Programul este inclus în Connecting Art Histories Initiatives al Fundației Getty, finanțatorul acestui program. El constă într-o serie de seminarii ai căror beneficiari sunt tineri cercetători din Europa Centrală și de Est selectați prin concurs, și se desfășoară cu participarea unor distinși specialiști din Europa, SUA, Asia, America Latină, în intervalul 2018-2020”
Enumerarea participărilor la simpozioane și conferințe: internaționale/naționale, din 1990 (l”a East-East Conference, unde am reprezentat săptămânalul 22, editat de Grupul pentru Dialog Social”), pana in prezent (2020), mai ocupa circa 2 pagini, pe care nu le redam aici.
Premii și titluri (conform CV)
- 1983: Premiul Academiei Române „pentru contribuţia mea (“Revoluţia ştiinţifică şi tehnică şi repercusiunile ei asupra artei”) la volumul colectiv Estetica, Editura Academiei, Bucureşti, 1983”
- 2001: Premiul secţiei de critică a Uniunii Artiştilor Plastici pentru cartea Teoria europeană a artei şi psihanaliza, editura Meridiane, Bucureşti 2000
- Ordinul “Meritul pentru învăţământ” în gradul de Cavaler, dat in Bucuresti, 10-XII 2004, de Preşedintele României”
SCANDAL DIPLOMATIC – COMUNIȘTII DE IERI, DEMOCRAȚII DE AZI (sau DE LA SOCIALISM LA CAPITALISM)
Marginalizarea lui Leonte Răutu(2), la un an de la decorarea sa ca „Erou al muncii socialiste” se datorează, se pare, celeilalte fiice sa, Elena Răutu „(zisă “Lena”, colegă de clasă la fostul Liceu Nr. 24, actual “Jean Monnet”, cu Nicu Ceauşescu şi V. Tismăneanu), căsătorită cu inginerul de sunet Andrei Coler (fiul lui J(e)an Coler)(3), a depus împreună cu soțul ei o cerere de emigrare din România, acțiune care ar fi contribuit la marginalizarea lui Leonte Răutu în 1981 – urmare a unui veritabil scandal diplomatic; fiica lui Andrei şi Elena Coler, Luminița, emigrase în Israel încă din 1977 (după o relație cu Al. Mirodan), apoi se stabilise în SUA și se căsătorise cu Richard Schapp, fiul fostului guvernator de Pennsylvania şi ambasador american în Israel, Milton Schapp. In 1982. M. Schapp a intervenit inclusiv în faţa Subcomisiei pentru Comerț a Camerei Reprezentanţilor SUA pentru a forţa pe cale diplomatică emigrarea părinţilor nurorii sale, cuplul Andrei şi Elena Coler (fapt realizat la sfârşitul anului 1982)” – conform Iulian Apostu, „Evreii şi comunismul – Cazul României (1944-1965)„, 2013
(*) Poet roman, colaborator al unor reviste interbelice de stânga, „Cuvântul liber’, „Facla”, „Meridian”, „Societatea de mâine”, „Azi”, „Lumea românească”, se remarca și prin indicații către tinerii literati, precum „poetul „agitator și duhovnic, mai trebuie să fie și «spionul libertății noastre»” (cf. Spionaj – PScr, I, 500)
(**) surse: RAPORT FINAL, COMISIA PREZIDENȚIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA, 2006; Iulian Apostu, „Evreii şi comunismul – Cazul României (1944-1965)„, 2013; scena9, unarte.org, ziua.ro
(1) Această strategie de cooptare, pusă în practică de Leonte Răutu, a permis publicarea operelor, anterior interzise, ale unor importanţi scriitori români, cum ar fi Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu şi Tudor Vianu. Printre intelectualii care au sprijinit platforma comunistă naţională a partidului, deşi cu grade diferite de entuziasm, s-au numărat figuri respectabile prerevoluţionare precum istoricii Andrei Oţetea, Constantin C. Giurescu şi Constantin Daicoviciu, criticii literari G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, filozofii D. D. Roşca şi Lucian Blaga, şi sociologii Mihai Ralea, Traian Herseni şi H. H. Stahl. Gheorghiu-Dej a fost lăudat în revistele literare de autori ca G. Călinescu, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Demostene Botez şi extrem de servilul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, un simbol al stalinizării vieţii culturale româneşti, care a condus această instituţie până în februarie 1965 – op.cit, raportul Tismaneanu, pp. 93,94.
(2) Scoala de partid „Ştefan Gheorghiu” a fost creată pentru a forma cadre în domeniul organizatoric. Cele două şcoli, „Jdanov”((detalii în News from behind the Iron Curtain, iunie 1944, pp. 22-26) şi „Ştefan Gheorghiu”, s-au unit la sfârşitul anilor 1950. „Ştefan Gheorghiu” a rămas principala şcoală de cadre a PCR până în decembrie 1989. La începutul anilor 1970, rectorul acesteia a fost Miron Constantinescu, urmat de Leonte Răutu, care a fost destituit în 1981. Ultimul rector al şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu” a fost Dumitru Popescu, unul dintre principalii doctrinari ai socialismului lui Ceauşescu” – Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, întocmit de Vladimir Tismăneanu.
(3) COLER, V. Jean (GOLSTEIN; adesea cu prenume ortografiat “Jan”) – voluntar în războiul civil din Spania, după 1944 instructor al secţiei Cadre a C.C. al P.C.R. (1945-1950), apoi activist în cadrul D.G.P.T.; decorat cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a IV-a în 1948, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949) şi respectiv cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. a III-a prin Decretul nr. 157 din 4 mai 1971; tatăl lui Andrei Coler, ginerele lui Luca Răutu şi al Luminiţei, emigrată în S.U.A.; emigrat în Israel, apoi stabilit în Statele Unite, unde a murit în anii ’90 (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 506-7, n. 19; Levy 2002: 132, probabil identic cu intrarea “Jean Koller” din C.S.I.E.R./Kuller 2008a: 445);
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.