„CU OCAZIA CELEI DE-A 100-A ANIVERSĂRI, VĂ INVITĂM, TOVARĂȘI, SĂ SCHIMBAȚI SENSUL EXISTENȚEI ACESTEI „REUNIUNI”. VĂ CEREM SĂ O RECLĂDIȚI ȘI SĂ DECIDEȚI SĂ FACEM O NOUĂ „INTERNAȚIONALĂ COMUNISTĂ”.”

Contribuția integrală a Partidului Comunist din Australia (PCA; CPA -  Communist Party of Australia)la reuniunea internațională a Partidelor Comuniste și Muncitoreștii, care a sărbătorit "O sută de ani de la fondarea Internaționalei Comuniste (Comintern)" sub deviza "Lupta pentru pace și socialism continuă". | Izmir, Turcia, 18-20 octombrie 2019.

Cuvântul secretarul general Andrew Irving [1].

„Tovarăși,

În numele Partidului Comunist din Australia, aș dori să mulțumesc Partidului Comunist din Turcia și Partidului Comunist din Grecia (KKE) și să transmit cele mai calde urări pentru găzduirea celei de-a 21-a reuniuni a Reuniunii Internaționale a Partidelor Comuniste și Muncitorești.

Aș dori să mă prezint pe mine însumi, Andrew Irving [1], noul secretar general al partidului nostru.

Dorim să asigurăm această reuniune a Partidelor Comuniste și Muncitorești de determinarea și angajamentul Partidului Comunist din Australia față de schimbarea revoluționară și de faptul că nu poate exista nimic mai puțin decât un viitor socialist.

Aș putea insista asupra secretarului precedent și a trădării sale față de partidul nostru și față de muncitorii din Australia, dar prefer să mă concentrez asupra succeselor noastre și asupra evoluțiilor pozitive și tinerești din cadrul partidului.

Conducerea partidului nostru este un colectiv puternic, iar membrii săi au un rol bine stabilit în mișcarea clasei muncitoare, în mișcările internaționale de solidaritate cu muncitorii și popoarele și ca activiști ai mișcării de pace anti-imperialiste. De-a lungul unei perioade îndelungate, partidul nostru a avut un angajament față de aceste lupte, față de Internaționala Comunistă și față de WFDY, WFTU, WPC.

Partidul nostru se află în fața unei provocări cu care nu ne-am mai confruntat de mulți ani: un aflux semnificativ de noi membri entuziaști, inclusiv mulți tineri. Avem o sarcină incitantă și descurajantă de a transforma acest val de membri într-un val de tovarăși puternici, uniți, activi, disciplinați, cu un angajament față de marxism-leninism și față de muncitorii din lume.

Cu această ocazie, partidul nostru sărbătorește 100 de ani de la înființarea Internaționalei Comuniste

Cea de-a treia internațională a fost înființată în 1919 la Moscova. Această „internațională comunistă” se baza pe principiile revoluționare pe care majoritatea liderilor celei de-a doua internaționale le abandonaseră. Ea a stabilit reguli, printre care se numărau ruperea de politica partidelor social-democrate reformiste, apărarea Uniunii Sovietice și, cel mai important, se baza ferm pe principiul internaționalismului proletar al clasei muncitoare.

În cei 24 de ani de existență, Internaționala a promovat principiile lui Lenin, conform cărora partidele comuniste trebuiau să fie de un nou tip, active, ferm angajate în dictatura proletariatului și anti-imperialiste, care făceau parte din programul marxist încă de la bun început.

La cel de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste, care s-a întrunit în iulie 1920, au fost acceptate cele 21 de condiții de admitere în Internaționala Comunistă, prezentate de Lenin. Aceste condiții au fost îndreptate în primul rând împotriva centriștilor; dar nu numai împotriva lor. Congresul a corectat, de asemenea, greșelile de „stânga” ale comuniștilor care nu doreau să lucreze în sindicatele reformiste și care predicau boicotarea alegerilor parlamentare etc.

Lenin a contribuit în mod eficient la depășirea acestei tendințe. Înainte de Congresul al II-lea, Lenin și-a definitivat lucrarea: „Comunismul de stânga, o anomalie infantilă” („Left Wing Communism, an Infantile Disorder.”). Această operă genială a fost un manual extrem de important de strategie și tactică bolșevică pentru comuniștii din întreaga lume.

La 30 octombrie 1920, în cadrul unei reuniuni organizate în sediul mișcării sindicale, Trades Hall, din Sydney, a fost înființat Partidul Comunist din Australia (PCA;CPA).

La începutul vieții partidului nostru a trebuit să ducem o luptă împotriva sectarismului de stânga sub forma anarho-sindicalismului în cadrul partidului.

În cele din urmă, lupta pentru unitate a avut succes, iar sindicaliștii au fost înfrânți. Cu toate acestea, acesta nu a fost însă sfârșitul anarho-sindicalismului în cadrul PCA (CPA).

La fel ca toate devierile de la marxism-leninism, indiferent dacă sunt de „stânga” sau de dreapta, aceasta constituie o manifestare și o reflectare a luptei de clasă și, prin urmare, este o soartă care se repetă. Inclusiv astăzi.

Mai târziu, în anii 1920, stângismul s-a manifestat din nou, supraestimând ritmul schimbărilor revoluționare și creând așteptări nerealiste din partea unor tovarăși. O greșeală întâlnită și în cadrul Internaționalei. O eroare de dreapta, înrudită, a susținut perspectiva că, capitalismul, urma să se „prăbușească” în mod iminent.

Un grup oportunist de dreapta condus de G Barrachi a cerut lichidarea partidului. Atunci când această tentativă de amenințare a avut loc, viitorii secretari ai partidului nostru, JB Miles și Lance Sharkey, au apelat la Internaționala Comunistă pentru a cere ajutor în această luptă internă a partidului pentru a-i învinge pe acești lichidatori. în cele din urmă, acest atac a fost înfrânt la congresul nostru din 1929.

În urma acestei provocări, partidul a demarat un program viguros de organizare industrială și, în decurs de 12 luni, numărul membrilor partidului a crescut de patru ori.

În primul deceniu de existență, partidul nostru a desfășurat o serie de campanii internaționale. Cele mai importante dintre acestea au fost campaniile de solidaritate cu marea revoluție națională chineză, campania „Jos mâinile de pe China”, care a scos la iveală violența armată a imperialiștilor britanici împotriva poporului chinez, în eforturile lor de a zdrobi revoluția. De asemenea, a fost acordată asistență marinarilor britanici aflați în grevă, dintre care multe mii au părăsit navele în porturile australiene, precum și muncitorilor care au participat la greva generală britanică și minerilor britanici, care au continuat greva.

O altă campanie importantă, în care partidul a reușit să obțină întreruperea lucrului într-o serie de întreprinderi, a fost cea împotriva electrocutării lui Sacco și Vanzetti în Statele Unite.

O campanie considerabilă a fost dedicată Secretariatului Sindical Pan-Pacific pentru organizarea muncitorilor din țările din Pacific într-o federație internațională și, în special, pentru apărarea marii Mișcări Naționale Indiene.

Clasa conducătoare, pe de altă parte, a avut o altă părere despre perspectivele partidului și, în 1926, a încercat să interzică partidul nostru. Această tentativă de interzicere a fost înfrântă definitiv abia în 1932.

La numai opt ani distanță, clasa conducătoare a încercat din nou, de data aceasta prin intermediul anti-comunismului, pro-nazismului și pro-apărării, a interzis partidul la 15 iunie 1940, în temeiul legilor menite să împiedice răspândirea fascismului.

Această situație a fost eliminată doar atunci când Uniunea Sovietică și Armata Roșie au fost privite ca salvatori ai națiunilor iubitoare de libertate din lume. La sfârșitul interdicției, Partidul Comunist (din Australia) avea mai mulți membri decât la începutul interdicției.

Secretarul general al Internaționalei Comuniste, Georgi Dimitrov, în raportul prezentat la Congresul al șaptelea al COMINTERN din 1935, a subliniat necesitatea de a dezvolta un front unit cu toate forțele care doresc să ia poziție împotriva fascismului, atât la nivelul maselor muncitorești, cât și la nivelul relațiilor dintre partidele politice. Trecerea de la „a treia perioadă” a ultra-stângiștilor sectanți la „Frontul popular”, care făcea apel la unitate împotriva fascismului. Această schimbare nu a fost o sarcină ușoară, dar a fost adoptată de toate partidele din COMINTERN.

Ca parte a angajamentului și a dedicării noastre față de internaționalism, Uniunea Sovietică și alți membri COMINTERN partidul nostru au organizat sprijinul pentru muncitori și pentru luptele comuniste în multe locuri, mai ales prin încurajarea tovarășilor de a lupta în sprijinul Republicii Spaniole în timpul războiului civil spaniol din 1936-1939.

Cu ocazia celei de-a 100-a aniversări, vă invităm, tovarăși, să schimbați sensul existenței acestei „Reuniuni”. Vă cerem să o reclădiți și să decideți să facem o nouă „Internațională comunistă”.

O Internațională care să își continue angajamentul față de marxism leninism și față de principiile internaționalismului proletar al clasei muncitoare. Deoarece suntem un partid de un nou tip care se angajează să fie alături de oamenii care sunt activi, angajați ferm în dictatura proletariatului, în cauza anti-imperialismului și în programul marxist. Trebuie să fim avangarda în promovarea rolului de conducere al muncitorilor și singura soluție este un viitor socialist.

Tovarăși, Internaționala Comunistă trebuie să unifice angajamentul nostru față de internaționalismul proletar al clasei muncitoare.

Lupta PCA alături de muncitori continuă în Australia.

Potrivit Biroului australian de statistică, în Australia există 709.000 de șomeri în luna iulie. Numărul celor fără ocupație era de 1,143 milioane. (ABS 6202.0 iulie 2019)

Asta înseamnă un total de 1,85 milioane de persoane din Australia care sunt șomeri sau fără ocupație, care caută un loc de muncă sau mai multe ore de muncă și pe care nu le pot găsi.

Comparați această cifră cu estimarea din luna mai a acestui an care indica mai puțin de 250.000 de locuri de muncă vacante.

Acest lucru înseamnă că nu există suficiente locuri de muncă. În schimb, guvernul nostru îi pedepsește pe șomeri și îi stigmatizează, ca pe niște ” vagabonzi „. Guvernul ignoră ceea ce le face oamenilor, cum distruge viețile atâtor cetățeni care au multe de oferit societății.

Un domeniu în favoarea căruia lucrătorii și sindicatele noastre fac campanie este introducerea unei legislații stricte pentru a pune în aplicare un regim care să prevină jaful salarial, inclusiv în economia de tip gigant și în rândul lucrătorilor cu vize. În Australia există peste 1 milion de lucrători temporari din străinătate, care nu beneficiază de prea multă protecție a drepturilor industriale și care sunt sub amenințarea directă a expulzării dacă își apără drepturile.

Guvernul nostru continuă să mintă că salariile și condițiile de muncă ale lucrătorilor sunt sunt de neacceptat, nesustenabile și că vor afecta surplusul bugetar sacru pe care l-au promis.

Cu toate acestea, dacă ne uităm la cea mai bună modalitate de a echilibra conturile, nu trebuie să ne uităm mai departe de bugetul militar supradimensionat. Ce justifică cheltuirea a 1.000 de miliarde de dolari în 20 de ani? Este vorba de 1 trilion de dolari cheltuiți pe mașini de ucis, nu pentru a apăra Australia, ci pentru a lupta în războaiele SUA și a transforma Australia într-o țintă.

Există multe sectoare ale bunăstării capitaliste de stat care ar trebui tăiate, inclusiv miliardele de dolari în subvenții pentru combustibilii fosili. Acest capital ar putea fi folosit pentru a dezvolta sectorul energiei regenerabile în Australia, pentru a crea locuri de muncă, pentru a îmbunătăți mediul înconjurător și pentru a contribui la stoparea schimbărilor climatice.

Ultima dată când am participat și am luat cuvântul la acest forum, în 2006, problema importantă a mișcării muncitorești din Europa a fost acordul de la Lisabona. Discutând cu tovarășii de aici, am constatat că multe dintre acțiunile împotriva lucrătorilor, incluse în acest acord UE, fuseseră deja puse în aplicare, în mod agresiv, în Australia, cu ani în urmă.

Furtul de salarii și bilanțul înspăimântător al guvernelor noastre.

Lucrătorii din toate industriile sunt expuși unei epidemii al hoției salariale.

Indiferența și atacurile continue ale guvernului federal australian de coaliție împotriva lucrătorilor se traduc prin faptul că au fost luate măsuri minime în ceea ce privește jaful salarial sau capacitatea lucrătorilor de a-și recupera salariile furate.

Cazurile repetate ale furturilor salariale investigate și demascate trenează de ani de zile, în timp ce lucrătorii își așteaptă salariile furate.

O activitate sporadică nu este un loc de muncă.

În Australia, companiile internaționale de transport în comun, cum ar fi Uber, Airtasker, Deliveroo și Airbnb, au devenit nume cunoscute, milioane de australieni folosindu-le pentru achiziționarea de bunuri și servicii. Mulți nu știu cum funcționează aceste companii, ce se întâmplă în spatele scenei și cum își tratează lucrătorii.

Gig pentru lucrători înseamnă contracte pe termen scurt, de tip „la cerere”.

Una dintre cele mai mari companii de gig-uri, Airtasker, angajează oameni pentru a face treburi mărunte.

O activitate ocazională este publicată online, iar lucrătorii licitează pentru a o efectua, astfel încât ar putea spune „Sunt dispus să fac treaba asta pentru 15 dolari pe oră”. Altul ar putea spune că o va face pentru 10 dolari, iar altul pentru 9 dolari. Astfel, ei continuă să liciteze până când se ajunge la un acord asupra unei sume, într-o cursă până la limită. Mai mulți lucrători pot licita pentru aceeași lucrare.

În perioada în care Airbnb a devenit popular, Uber era la început, iar mulți oameni se refereau la aceasta ca la „economia de sharing”, care are conotații de corectitudine, incluziune, confort și siguranță.

Cum poate fi numită „economia de sharing”? Acest model de „economie de perturbare” este doar o nouă formă de exploatare extremă a lucrătorilor.

În Australia și, probabil, la nivel internațional, exemplul Airtasker a declanșat o discuție în cadrul mișcării sindicale cu privire la un nou fenomen de întreprinderi online care încearcă să angajeze direct lucrătorii, complet în afara sistemelor de relații industriale din țările în care își desfășoară activitatea.

Airtasker a publicat pe site-ul său anunțuri pentru lucrători cu salarii medii mai mici decât salariul minim, ceea ce arată că sunt implicați în mod activ în manipularea pieței.

Modelul pe care îl dezvoltă conduce la condiții de exploatare și mai extreme a lucrătorilor și, în unele cazuri, la o exploatare chiar periculoasă. Ei au publicat anunțuri de angajare pentru lucrări de electricitate, care nu necesită licență de meseriaș, sau alte cerințe, de sănătate și securitate în muncă, la care te-ai aștepta în această industrie.

Cu fiecare ocazie, guvernul conservator australian de coaliție face apel la „statul de drept” în cadrul fluxului său constant și stabil de legislație împotriva sindicatelor și de atacuri nesfârșite împotriva lucrătorilor și a sindicatelor lor pentru încălcarea legilor capitaliste federale proaste. Ei au plătit comisii de anchetă guvernamentale naționale, comisie după comisie, în încercarea de a demoniza sindicatele în ochii lucrătorilor și a publicului.

Nu este nimic altceva decât o vânătoare de vrăjitoare politică. Audierile sunt dominate de afirmații nefondate care leagă mișcarea sindicală de tot felul de activități criminale și de hărțuire, pe care presa corporatistă le lansează zilnic, fără a rata niciodată ocazia de a le cosmetiza puțin.

Principala țintă a defăimării sindicatelor este sindicatul din construcții, CFMEU, care a fost amendat până în prezent cu peste 16 000 000 de dolari australieni, în conformitate cu legile existente. Acest lucru pregătește terenul pentru două proiecte de lege care se află în prezent în Parlament. Este vorba despre proiectele de lege privind asigurarea integrității și utilizarea adecvată a beneficiilor lucrătorilor.

Această legislație antisindicală, care datează de la începutul anilor 2000, se concentrează în principal pe aspecte precum:

• atacarea drepturilor sindicale, Muncitorii au un drept limitat la grevă
• reducerea salariilor și a condițiilor de muncă din trecut, pentru care au luptat și pe care le-au obținut lucrătorii
• descentralizarea stabilirii colective a salariilor și a condițiilor de muncă
• erodarea densității și reprezentării sindicale
• falimentarea sindicatelor

Ultimele proiecte de lege reprezintă tendințe mai recente de interferență tot mai mare în funcționarea sindicatelor și de aplicare a unor dispoziții penale obligatorii, inclusiv pedepse cu închisoarea. De asemenea, acestea anulează drepturile democratice ale membrilor de sindicat și capacitatea funcționarilor de a-și face treaba.

Proiectul de lege privind asigurarea integrității (The Ensuring Integrity Bill) conține prevederi extinse pentru descalificarea funcționarilor sindicali de la ocuparea funcțiilor și radierea unui sindicat sau a filialelor unui sindicat. De asemenea, introduce un „test de interes public” pentru fuziunea sindicatelor.

Proiectul de lege privind utilizarea adecvată a prestațiilor lucrătorilor (The Proper Uses of Worker Benefits Bill) este, de asemenea, o denumire complet greșită. O serie de sindicate, cum ar fi cele din industria construcțiilor, în care concedierile sunt o caracteristică comună, munca este extrem de sezonieră, iar companiile se închid adesea. În această industrie, sindicatul a înființat fonduri de beneficii pentru lucrători pentru a le proteja drepturile. Angajatorii participanți contribuie cu o sumă săptămânală pentru fiecare angajat. Consiliul de administrație al acestor fonduri are un număr egal de reprezentanți ai sindicatului și ai angajatorului și un președinte independent. Aceste fonduri oferă o serie de beneficii pentru lucrători și contribuie la plata indemnizațiilor de concediere pentru a le permite lucrătorilor să reziste până la următorul loc de muncă.

Guvernul dorește să facă aceste consilii de administrație „independente” și să le pună pe picior de egalitate cu consiliile de administrație ale companiilor. Acesta este un alt raid nejustificat asupra mișcării sindicale australiene a lucrătorilor. Scopul guvernului este de a ceda controlul asupra fondurilor muncitorilor băncilor, companiilor de asigurări și companiilor private de învățământ profesional, care au jefuit contribuabilii cu milioane de dolari!

Guvernul federal australian conservator Morrison continuă să apere jaful crescând al salariilor muncitorilor de către capitaliști.

În Australia, sistemul „superannuation” – obligatoriu pentru a strânge fonduri suplimentare de pensii pentru lucrători, la care contribuie atât lucrătorii, cât și angajatorii. la nivel internațional -, este acum unul dintre cele mai mari fonduri de acest tip din lume.

„Acest guvern a reintrodus o legislație care ar spăla efectiv trecutul unui număr mare de angajatori care au comis furturi de salarii prin neplata sumelor necesare în conturile de asigurări sociale ale lucrătorilor, estimate de Industry Super Australia la o sumă de 5,9 miliarde de dolari pe an.”

Războiul împotriva populației indigene și a celor săraci din Australia continuă.

O măsură de intervenție a fost aplicată în peste 70 de comunități indigene din Teritoriul de Nord. Aceasta a inclus controale medicale obligatorii pentru toți copiii aborigeni, unele efectuate de armata australiană, și o intensificare a activităților de poliție, de asemenea cu ajutorul armatei.

Cei care au primit plăți guvernamentale au primit 50% din venitul lor sub formă de numerar, iar restul a fost depozitat sub forma unui card, care poate fi folosit doar în anumite magazine, interzicând cumpărarea de alcool, țigări sau activități legate de jocurile de noroc. Aceasta reprezintă gestionarea veniturilor din plățile de asistență socială.

În prezent, guvernul nostru propune un proiect de lege în parlament pentru a stabili un test pentru 5.000 de șomeri și tineri beneficiari de alocații. În cazul în care unul dintre acești solicitanți de locuri de muncă va fi testat pozitiv la droguri sau alcool, 80% din alocația lor va fi depozitată.

Aceste scheme vizează persoanele considerate ” cu risc” care locuiesc în „regiuni vulnerabile” – inițial, oriunde în NT, dar se încearcă aplicarea acestui control în toată Australia, mai ales în zonele socio-economice mai sărace. Suma pusă în „carantină” (pe carduri restricționate) va fi, de asemenea, majorată la 80 %. Inițial, cardurile au vizat australienii indigeni din unele dintre cele mai sărace comunități.

Deținătorii de carduri sunt stigmatizați de fiecare dată când folosesc cardul. Mulți consideră că este un sistem paternalist, care amintește de perioada colonială. Guvernele succesive i-au extins aplicarea, încetul cu încetul, contrar dorințelor multora dintre cei afectați. Cardul este o scuză ieftină pentru un guvern care nu este pregătit să aloce bani pentru infrastructură și servicii în comunitățile indigene și în zonele socio-economice mai sărace, unde șomajul este ridicat.

Spre abisul războiului

Premierul australian Morrison a avut, recent, cu președintele american Trump, discuții private care vor avea implicații foarte grave pentru Australia și pentru restul lumii.

Australia se plasează în fundalul politicii SUA, care se îndreaptă spre un abis al războiului, al schimbărilor climatice și al relațiilor comerciale dezastruoase.

Într-un discurs instabil și amenințător, Trump a declarat că Iranul ar trebui să fie supus unui atac nuclear din cauza opoziției sale față de interesele SUA. Ulterior, Morrison l-a lăudat pe Trump pentru „abordarea sa ponderată și calibrată”!

Trump a descris Republica Populară Chineză drept „o amenințare pentru lume”. El a spus că China a furat proprietatea intelectuală, drepturile de proprietate și mai mult de 5.400 de miliarde de dolari în comerțul anual din SUA. Morrison a fost de acord cu Trump.

Planuri de război

Cei doi au discutat despre operațiuni comune în apele de la sud de Iran. Australia este una dintre singurele națiuni care a fost de acord să trimită trupe, un avion de supraveghere și o fregată a marinei timp de șase luni în cadrul unui demers coordonat de SUA în numele protejării căilor de navigație dinspre Iran.

Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite duc în prezent un război criminal și inuman împotriva poporului din Yemen, iar Australia a fost identificată ca vânzând o cantitate semnificativă de arme ambelor țări, în timp ce un fost ofițer al armatei australiene conduce acum armata Emiratelor Arabe Unite.

Discursul lui Trump despre un posibil atac nuclear iranian asupra Irakului prefigurează implicarea Australiei într-un alt război purtat de SUA. Acest scenariu urmează traseul „tradițional” al Australiei, ca să menționăm doar câteva Coreea, Vietnam, Afganistan și Irak și poate, în viitor, China.

Mai important, Australia găzduiește una dintre cele mai impresionante instalații de comunicații ale SUA, baza de spionaj de la Pine Gap, precum și un număr tot mai mare de baze și forțe militare americane staționate în nordul țării noastre.

De asemenea, Australia s-a angajat să se implice mai mult în activitățile de utilizare a spațiului în scopuri militare de către SUA și își propune să devină unul dintre primii patru mari exportatori de arme și echipamente militare din lume, într-un moment în care Australia are nevoi sociale urgente și în creștere.

Ar mai trebui remarcat faptul că guvernul australian, prin atacurile sale deschise la adresa Chinei, pune în pericol relațiile cu cel mai mare partener comercial al nostru. O țară în care tocmai recent au fost exportate bunuri în valoare de 81 de miliarde de dolari dintr-unul dintre statele noastre, WA.

Acest sprijin pentru planurile de război ale SUA îi va costa pe contribuabilii australieni miliarde de dolari și va crește pericolul de conflict în regiune și în lume.

Socialism sau pieire

Unul dintre cele mai mari proteste din Australia și, probabil, din lume, ca parte a apelului studențesc la acțiune pentru combaterea schimbărilor climatice, a avut loc pe 20 septembrie, implicând peste 300.000 de studenți și muncitori care s-au adunat în toată Australia. Această „grevă școlară pentru climă”, a crescut într-un ritm remarcabil ca parte a unei mișcări de masă la nivel mondial, cuprinzând o diversitate de grupuri care se reunesc pentru a încerca să salveze specia umană de la dispariție. Cei care au participat au susținut în mod deschis și cu voce tare ideile lor incitante privind clima, prezentate de mulți tineri activiști și ONG-uri, care pledează pentru un „Green New Deal” și alte politici, care să ducă la ecologizarea economiei, în ciuda rezistenței capitalismului.

„Green New Deal” este, în esență, o trecere la energia regenerabilă, care presupune un program masiv de creare de locuri de muncă în sectorul energiei curate și investiții masive în transportul în comun și în alte lucrări publice.

Cele două aspecte semnificative ale demonstrațiilor din Australia constau în faptul că au fost organizate în cooperare cu mișcarea sindicală și cu sprijinul acesteia și că studenții au numit-o în mod clar „greva” studenților.

Revendicările campaniei de grevă pentru mediu sunt:

• Niciun nou proiect de cărbune, petrol și gaze, inclusiv mina Adani.
• 100 % producție și exporturi de energie regenerabilă până în 2030
• și, cel mai important din punct de vedere politic, necesitatea de a finanța o tranziție echitabilă și crearea de locuri de muncă pentru toți lucrătorii și comunitățile care lucrează cu combustibili fosili.
  Australia acționează, de asemenea, pentru a sprijini apelul pentru o criză climatică prin intermediul unei alte mișcări noi și semnificative, mișcarea ‘Extinction Rebellion”, care, de asemenea, se confruntă direct și blochează indiferenta exploatatorilor și a celor care doresc să ne distrugă planta pentru profiturile lor.

Acestea sunt politici de bază care pot fi susținute de orice socialist și care vor face parte din programul CPA privind mediul.

Ne întrebăm dacă poate exista un imperialism verde sau doar o soluție socialistă la criza climatică.

Criza climatică este rezultatul inevitabil a nevoii capitalismului de a se extinde, de a domina și de a obține profituri din ce în ce mai mari. Rolul Australiei în criza climatică se află la vârful a două sisteme: colonialismul și imperialismul. În primul rând, Australia se angajează în colonialism prin gestionarea defectuoasă a pământurilor furate de popoarele noastre indigene – inclusiv prin defrișarea terenurilor, gestionarea deficitară a apei, practici agricole iresponsabile și o industrie energetică și minieră masivă și poluantă. În al doilea rând, capitaliștii australieni se angajează în imperialism prin participarea la proiecte miniere de peste mări care exploatează mediul înconjurător și clasa muncitoare locală.

„Salvați Tuvalu, salvați lumea”

Potrivit Organizației Națiunilor Unite, Tuvalu este una dintre cele mai vulnerabile națiuni în fața creșterii nivelului mării, care ar putea să o facă nelocuibilă în secolul următor. De asemenea, se confruntă cu un focar de febră menajeră și nu dispune de rezerve de apă potabilă.

Liderii a 18 insule din Pacific, printre care și Australia, s-au reunit în Tuvalu la începutul acestui an pentru a participa la Forumul Insulelor din Pacific (PIF), problema schimbărilor climatice fiind în fruntea agendei.

Cele mai recente PIF-uri au pus schimbările climatice pe primul loc pe ordinea de zi și au adoptat o declarație generală care se referea în mare parte la necesitatea de a aborda problema schimbărilor climatice. În acest an, având în vedere urgența problemei, națiunile insulare din Pacific au fost hotărâte să adopte o declarație mai fermă cu privire la schimbările climatice. În special, insulele mai mici doreau să se angajeze în vederea limitării încălzirii globale la mai puțin de 1,5°C și să elaboreze un plan pentru a obține emisii nete zero până în 2050. De asemenea, a inclus un angajament din partea Australiei de a interzice toate noile centrale electrice pe bază de cărbune și mine de cărbune.

Australia este al treilea cel mai mare exportator de combustibili fosili din lume și, ca atare, un factor major de contribuție la încălzirea globală.

Prim-ministrul australian Scott Morrison a refuzat să își asume angajamente specifice în ceea ce privește obiectivele privind schimbările climatice. S-a insistat ca toate referințele la cuvântul „cărbune” să fie eliminate, înainte ca Australia să permită orice acord.

Rugămintea de acțiune din partea insulelor afectate de inundații a fost întâmpinată cu o ofertă de „ajutor” în valoare de 500 de milioane de dolari, pentru adaptarea la schimbările climatice. Liderii din Pacific vorbeau despre viețile și viitorul popoarelor lor. Unele insule sunt deja sub ape. În mod clar, Australia a fost interesată doar de protejarea profiturilor corporațiilor energetice și miniere.

În prezentarea acestor exemple de luptă din Australia și din regiunea noastră, întrebarea este cum se poate implica Internaționala Comunistă, cum poate stabili prioritățile și dacă este dispusă să răspundă prin campanii și să adopte o poziție de avangardă.

Pentru a încheia, aș dori să le mulțumesc tuturor tovarășilor prezenți aici pentru că au ascultat contribuția partidului nostru și sper că vă veți întoarce acasă încurajați de angajamentul solid al delegaților de aici pentru un viitor socialist puternic și unit.

Trăiască Partidul Comunist din Turcia și Partidul Comunist din Grecia (KKE)!

Trăiască Internaționala Comunistă

Trăiască internaționalismul proletar al clasei muncitoare!”

---

Partidul Comunist din Australia (CPA)s-a înființat în 1971, inițial sub numele de Partidul Socialist din Australia (SPA), adoptând ulterior denumirea actuală, în 1996. Considerându-se succesorul de drept al CPA format în 1920, SPA și-a schimbat numele în Partidul Comunist din Australia la cel de-al 8-lea Congres Național al partidului, în octombrie 1996.
Partidul a fost creat de foști membri ai Partidului Comunist din Australia care au demisionat sau au fost excluși din cauza dezacordurilor interne privind invazia Cehoslovaciei de către Pactul de la Varșovia și adoptarea eurocomunismului de către partid. [înapoi]

https://cpa.org.au/

CPA Introduction

---

[1] În perioada 13-14 aprilie 2019, Comitetul Central al Partidului Comunist din Australia a ales o nouă conducere condusă de secretarul general Andrew Irving și de președintele național Vinnie Molina. Tovarășii Liz Hulm & David Matters au fost aleși în calitate de secretari adjuncți, iar tovarășul Elias Alevizos a fost ales vicepreședinte. [sursa: http://www.idcommunism.com/2019/04/communist-party-of-australia-new-leadership-vows-to-continue-struggle-for-socialism.html]

---

citește si

„NOI, CEI DIN PARTIDUL COMUNIST DIN SUA, SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ CU DUMNEAVOASTRĂ ACEASTĂ DUBLĂ ANIVERSARE GLORIOASĂ!”

„UNITATEA PARTIDULUI COMUNIST ȘI A PARTIDULUI MUNCITORILOR ESTE ESENȚIALĂ ASTĂZI, ÎN TIMP CE NE MOBILIZĂM PENTRU A ÎNVINGE IMPERIALISMUL”

„CAPITALISMUL, CU IMPERIALISMUL SĂU DEVASTATOR, EȘUEAZĂ CA SISTEM”

Contribuția Partidului Comunist din Danemarca (KPiD)la reuniunea internațională a Partidelor Comuniste și Muncitoreștii, care a sărbătorit "O sută de ani de la fondarea Internaționalei Comuniste (Comintern)" sub deviza "Lupta pentru pace și socialism continuă". | Izmir, Turcia, 18-20 octombrie 2019.

„Înființarea Internaționalei Comuniste în 1919 a avut o semnificație extraordinară pentru dezvoltarea mișcării comuniste. În Danemarca și în multe alte țări, partidul comunist a fost înființat în urma formării Internaționalei.

Primii ani de după revoluția rusă și formarea Kominternului au fost marcați de o înăsprire a luptei de clasă. În același timp, revoluția socialistă din Rusia a însemnat că acum puteai vedea cu ochii tăi că o nouă structură socială putea fi realizată pe fondul nevoilor și experiențelor clasei muncitoare. Astfel de modele nu mai avem. Ne confruntăm cu o situație în care oamenii cred mai mult în prăbușirea planetei decât în faptul că, capitalismul, cu imperialismul său devastator, eșuează ca sistem.

Începând din preajma anului 1922, Kominternul s-a concentrat pe strategia frontului de unitate – adică pe mobilizarea muncitorilor pentru o luptă comună, în ciuda dezacordurilor. În același timp, era important ca partidele comuniste nou formate să învețe să acționeze în conformitate cu metoda de lucru în echipă, fără a renunța la propriile obiective și puncte de vedere.

Dar, din păcate, această abordare a fost complet subminată de social-democrațiile din multe țări. Criza capitalistă a fost la fel de mare ca astăzi – a început cu prăbușirea bursei de valori din SUA în 1928. După moartea lui Lenin, Kominternul a fost marcat de conflicte interne. Și acest lucru nu a fost în beneficiul luptei pentru socialism. Concepte precum fascismul social au fost folosite împotriva social-democraților, ceea ce a fost o eroare ideologică, deoarece a ruinat posibilitatea formării unei alianțe între muncitori/colegii în cadrul strategiei frontului unitar împotriva inamicului comun.

Acest lucru a fost amendat cu tărie cu ocazia celui de-al șaptelea congres mondial al Kominternului, care a avut loc la Moscova, în 1935. Aici a fost enunțată această afirmație: „Fascismul este dușmanul!”. Acum era timpul să ne adunăm în jurul politicii frontului popular unitar. O politică și o alianță reunite în linii mari între muncitori, liber-profesioniști, micii pescari și micii fermieri în vederea atingerii unui scop comun – zdrobirea fascismului. Am câștigat și am pierdut.

Dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, am reușit să conservăm părți din istorie, datorită sprijinului țărilor socialiste și formării, printre altele, a unor organizații. Frontul popular unit a revenit în anii șaizeci, în lupta împotriva armelor nucleare, și în timpul mișcărilor de protest împotriva războiului SUA din Vietnam. Conștiința popoarelor față de imperialism a continuat până târziu, în anii ’80, cu mișcările pentru pace. Acest aspect este aproape dispărut astăzi.

La începutul anilor ’70, imperialismul european a început, pe fondul Uniunii Cărbunelui și Oțelului, să clădească CEE. Din nou, am folosit politica frontului popular unit. Iar partidul nostru a progresat iar. Acum, UE a devenit o suprastructură supraetajată. Este coruptă, guvernată de finanțe, nedemocratică și se reînarmează. Ea zdrobește sindicatele și drepturile lucrătorilor și ignoră referendumurile naționale, democratice.

Asistăm la noi structuri, în toate sensurile, din punct de vedere militar. Conflictul dintre capitalul UE și cel al SUA determină formarea inițiativei europene de intervenție (E12). Aceasta este o alianță între țările UE și NATO, care consideră că sarcina sa este de a interveni militar, oriunde în lume, pentru interesele imperialiste ale UE. Oficial, alianța este o cooperare interstatală, dar, în realitate, este o formă de extindere a dimensiunii militare a UE.

UE a construit în prealabil PESCO (Cooperare Structurată Permanentă) la care au aderat 25 de țări membre ale UE, care se îndreaptă în aceeași direcție. Scopul acestei structuri este de a face posibilă evitarea unor decizii populare precum BREXIT, cat și rezervele exprimate de militarii danezi.

Pentru popoarele din țările europene, o competiție mai acerbă între SUA și UE imperialiste nu poate duce niciodată la o solidaritate comună de interese. Planeta și pacea mondială sunt din nou amenințate. Este vital, și era și timpul, să folosim acest forum pentru a relua strategia frontului popular. Trebuie să oprim poluarea globală provocată de războiul imperialist. Trebuie să folosim forumurile pe care le avem, cum ar fi Federația Mondială a Tineretului Democrat și Consiliul Mondial pentru Pace, partidele și formațiunile noastre, sindicatele, organizațiile de mediu și mișcările de rezistență.

Să ne folosim unii de alții și să arătăm lumii că imperialismul este problema și socialismul este soluția.

Istoria Internaționalei Comuniste este una foarte instructivă și arată că comuniștii trebuie să analizeze în permanență condițiile concrete ale luptei de clasă din fiecare țară în parte și în perioada istorică respectivă. Atât unitatea de acțiune a muncitorilor, cât și strategia frontului popular au fost și sunt relevante – dar în condiții destul de diferite. A decide dinainte un model definit pentru modul în care trebuie să se desfășoare lupta de clasă este dogmatic și greșit. Strategia este determinată. Tactica trebuie să urmeze tot timpul condițiile.”

---

Partidul Comunist din Danemarca (Kommunistisk Parti i Danmark) a fost fondat la 9 noiembrie 1993, ca o consecință a scindării prealabile (în 1990) a Partidului Comunist Danez(DKP - Danmarks kommunistiske Parti). 

Fondatorii KPiD - un grup desprins, în 1990, din DKP, pe fondul dezbinării ideologice survenite în urma prăbușirii Uniunii Sovietice - s-au opus deciziei DKP de a înființa Alianța Roșu-Verde. Practic, în 1989, încercarea stângii daneze de a-și asigura o reprezentare parlamentară continuă s-a concretizat printr-o înțelegere electorală, iar DKP s-a alăturat altor două partide de stânga, Socialiștii de Stânga (VS) și SAP - Partidul Muncitoresc Socialist Troțkist (Partidul Socialist al Muncitorilor), fondând Lista Unității - respectiv (viitorul partid) Alianța Roșu-Verde (Enhedslisten - De Rød-Grønne). 

Președintele Partidului Popular Socialist (SF), Gert Petersen, a susținut, la vremea respectivă, că o cooperare între curente ideologice atât de diferite era sortită eșecului. Nici membrii DKP nu au agreat, în unanimitate, lansarea Listei Unității (Enhedslisten); astfel incat, după eșecul electoral al Enhedslisten, în 1990, unii dintre ei au ales să se despartă de DKP, înființând un nou partid comunist, Partidul Comunist din Danemarca (KPiD). 

"Începutul anilor 1990" - menționează DKP -"a fost marcat de dizolvarea Uniunii Sovietice, de restabilirea relațiilor sociale capitaliste în Europa de Est și de alte eșecuri majore pentru clasa muncitoare și pentru mișcarea socialistă și comunistă internațională. În ciuda experienței vaste a partidului și a bunei funcționări a organizației, DKP s-a aflat într-o situație foarte dificilă, situat în mijlocul unei lupte politice care a amenințat însăși existența partidului. La congresele DKP din ianuarie și aprilie au existat trei facțiuni în cadrul partidului: "reînnoitorii", tradiționaliștii și un grup de mijloc. "Reînnoitorii" au adoptat o serie de modificări fundamentale în politică și au avut loc schimbări majore la vârful partidului, în conducere. La alegerile din decembrie 1990, Enhedslisten, care a candidat pentru prima dată, a obținut 1,7% din voturi, ceea ce nu a fost suficient pentru a intra în Parlament."

Lista Unității a continuat să fie un motiv de dezbinare politică pentru comuniștii danezi, principalele două probleme invocate fiind dubla apartenență și unitatea comunistă.

Primul impact s-a resimtit in 1990/1991, prin destructurarea DKP, rezultată din confruntarea internă de opinii, ducând la o scindare a partidului, care a pierdut mai mult de jumătate din membrii săi, în 1990 și la începutul anului 1991. Unii s-au alăturat altor partide. Președintele partidului, Ole Sohn, a demisionat și s-a alăturat SF. O serie de membri ai vechii conduceri a partidului s-au numărat printre inițiatorii Forumului Comunist(1990), devenit, in 1993, Partidul Comunist din Danemarca (KPiD).

KPiD este unul din cele patru partide comuniste active din Danemarca. În ultimii ani, încercările DKP, KPiD și KP de a forma un partid comunist unificat au eșuat. Cel de-al patrulea partid comunist, Partidul Comunist al Muncitorilor (APK), a refuzat să participe la discuții. 

Potrivit fostului președinte KPiD, Arne Cheller (zugrav), ales în funcție la Congresul partidului din 2015 - care și-a petrecut trei ani consecutiv încercând, până în 2018, să realizeze o fuziune cu Partidul Comunist Danez (DKP), "cu scopul de a uni comuniștii din Danemarca într-un singur partid comunist" -, uniunea este irealizabilă. 
Deși, conform Congresului din 2015, "partidul (KPiD) lucrează pentru a consolida cooperarea dintre partidele comuniste existente, în privința obiectivelor comune și a cauzelor politice comune la nivel local și național", în final, nu s-a putut conveni asupra unei agende concrete.

Arne Cheller a fost reales președinte și la Congresul KPiD din 2018, desfășurat in sediul sindicatului 3F BJMF din Valby, când delegații au decis să analizeze, oficial, posibilitatea de a fuziona cu DKP. Dar Cheller a văzut realegerea sa, ca președinte, drept o manevră tactică, iar adoptarea oficiala a deciziei fuziunii ca pe o diversiune, astfel încât a demisionat, iar hotărârea privind fuziunea cu DKP a fost iar amânată, pentru un viitor congres extraordinar, în primăvara anului 2019. Congresul trebuia să fie precedat de o serie de întâlniri cu DKP, și de discuții, în diverse localități. Însă, in 2019, după un sfert de secol de încercări pentru unificarea partidelor comuniste din Danemarca, ultima dintre ele a eșuat, la rândul ei. 

Pe 18 decembrie 2019, Arne Cheller declara: "Întotdeauna a fost un punct de vedere strălucit, că ar trebui să se lucreze pentru a unifica partidele comuniste"; "Pur și simplu, acest deziderat trebuia să figureze acolo (n.r. în programul KPiD), pentru că suna foarte bine. Dar, când am devenit președinte al KPiD, eu și alții am luat-o în serios - pentru că este o situație absurdă faptul că suntem trei partide comuniste mai mici cu aceeași politică. Nu suntem opuși din punct de vedere politic sau ideologic, dar există anumite diferențe culturale și istorice." 

Actualul președinte KPiD, doamna Rikke Carlsson, a precizat: "Nu mă interesează unde sunt membrii (partidului), atâta timp cât sunt activi. Dar ceea ce este trist, este că oamenii se duc acasă și construiesc garaje și nu mai fac politică.". Ea nu ascunde faptul că s-a opus - și încă se opune - unei fuziuni cu DKP. Motivul acestei opoziții este că, "pe hârtie, ar putea părea o idee bună ca partidele comuniste (daneze) să-și unească forțele. Dar prețul s-a dovedit a fi prea mare." [înapoi]

---

citește și

„UNITATEA PARTIDULUI COMUNIST ȘI A PARTIDULUI MUNCITORILOR ESTE ESENȚIALĂ ASTĂZI, ÎN TIMP CE NE MOBILIZĂM PENTRU A ÎNVINGE IMPERIALISMUL”

„NOI, CEI DIN PARTIDUL COMUNIST DIN SUA, SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ CU DUMNEAVOASTRĂ ACEASTĂ DUBLĂ ANIVERSARE GLORIOASĂ!”

Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România

„Noi, socialiștii, voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori și țărani trăiesc de la naștere și până la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii și pe toți exploatatorii muncii omenești.” – Gheorghe Cristescu (1919) (nume conspirativ Crilenco), primul secretar al Partidului Comunist din România

Un GAVROCHE

„Ager la minte ca un “Gavroche” al Parisului, înfățișa perfect la fizic, si la moral, tipul lui Figaro, nemuritorul bărbier. “Figaro-si, Figaro-la”. Cristescu era pretutindeni, își vâra nasul in toate, rezolva dificultățile printr-o pirueta si-ti închidea gura printr-o gluma. De câte ori nu m-a dezarmat printr-un “Las-o dracului, Coane Costică, ca le potrivim noi cum trebuie!””. – Constantin Argetoianu

Plecat din rândurile socialiștilor, Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” participă la fondarea Partidului Comunist din România (PCdR fiind, practic, o secție a Kominternului, respectiv a Internaționalei Comuniste – Internationala a III-a, înființata de Lenin, care activa in Romania). Mai târziu, dezamăgit de comunismul de tip sovietic, „Plăpumarul” se va întoarce la convingerile sale, nu înainte însă de a deveni primul si singurul conducător român al PCdR, in perioada interbelică.

Născut la Ghimpați – Vlaşca (azi jud. Giurgiu), pe 8/10 octombrie 1882, fiul unui tăran sărac (Mihai Cristescu), Gheorghe Cristescu a urmat doar patru clase primare, manifestandu-si intențiile politice de tânăr: la 15 ani, se înscrie in Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, secțiunea București. In 1905, ajunge în conducerea Cercului Socialist „România Muncitoare” din București, dar si in alte funcții de conducere: in cadrul Uniunii Socialiste din România (1907-1910), Partidului Social-Democrat (1910-1916) si in Comisia Generala a Sindicatelor (1908-1920).

Până la Primul Război Mondial, evoluția sa politică a fost puternic influențată de Christian Rakovski. În 1909, Cristescu este arestat, împreună cu Panait Istrati și judecat pentru agitaţie în favoarea lui Rakovski.

O radicalizare mai evidentă a ideilor lui Gheorghe Cristescu spre stânga va avea loc ulterior anului 1915. După izbucnirea Primului Război Mondial, „Plăpumarul” rămâne in București, unde militează pentru neutralitatea României, protestând împotriva nemților care ocupaseră capitala. În 1917, in urma unei demonstrații, este din nou arestat și condamnat la moarte, fiind însă salvat la intervenția autorităților române, dar și a social-democraților germani.

In 1918, spre finalul Primului Război Mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine se ridica “România Mare”, prin uni­rea provinciilor istorice Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918), Transilvania (1 decembrie 1918) şi Banat cu Regatul României.

Pe fondul privațiunilor provocate de război, sfârșitul conflagrației a fost marcat de mișcări de revoltă, Astfel, întoarcerea reprezentanților Curții Regale în București, în toamna anului 1918, a coincis cu acțiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost cea din 13 septembrie 1918, care i-a avut ca protagoniști pe muncitorii tipografi din Capitală, dar si pe Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, D. Pop etc. Marșul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Național, altercația cu trupele înarmate soldându-se cu morți și răniţi. Tot atunci, Cristescu a fost arestat. În ancheta care a urmat, asupra tipo­grafilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia, care îndemnau populația să se înarmeze “pentru ziua cea mare” – ziua revoluției.

In contextul destrămării Imperiului Ţarist, la începutul lunii martie 1919, la inițiativa lui Lenin, se înființează Internaționala a III-a sau Comintern-ul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul declarat al organizației era crearea de partide comuniste in întreaga lume, si transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, reunite sub o singură “umbrelă”.

Internaționala a III-a urma să declanșeze “revoluția mondială”, in vederea eradicării capitalismului și instaurarea “dictaturii proletariatului”, la nivel mondial.

citește si “LENIN A FOST TRIMIS IN RUSIA DE NEMȚI CA O FIOLA CU BACILI”

„PERSPECTIVELE PREZENTULUI”

In 1919, Gheorghe Cristescu devenea unul dintre cei șapte deputați socialiști din Parlamentul României – „Reprezentam muncitorimea care muncește, nu pe aceia care trăiesc din munca altora„, declara el.

Crezul politic al „Plăpumarului”, la acea data, este limpede conturat in articolul „Perspectivele prezentului„, publicat in presa socialistă a vremii:

„Noi socialiștii – afirma Cristescu – voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori si țărani trăiesc de la naștere si pană la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii si pe toți exploatatorii muncii omenești. Voim ca toți oamenii să fie datori să muncească, iar de roadele muncii să se bucure toți deopotrivă”.

Deziderat care, desigur, odată comuniștii ajunși la putere, nu s-a realizat, nomenclatura comunistă devenind, de facto, o „clasa privilegiată”.

In pofida discursului său socialist, Gheorghe Cristescu s-a dovedit a fi, in realitate, „un pașnic burghez” (așa cum il va caracteriza si Pamfil Șeicaru): proprietar al unui atelier de textile, comunist „de sușă”, cu agenție de plasare a șomerilor în 1904, concesionar de restaurante în anii ’30, în București și la Călimănești (unde are si un hotel), ducând un trai „confortabil”, „Plăpumarul” făcea parte exact din burghezia pe care o dorea „desființată”. Propria sa nepoata il va descrie mai târziu, in povestirile sale, ca fiind, spre finalul anilor ’30, ceea ce se putea chema un „om bogat”.

„Un om muncitor, un negustor sprinten la socoteli, plin de inițiativă și harnic în întreprinderi, Gheorghe Cristescu știa să nu confunde slăbiciunile lui ideologice cu realitățile strict economice. Avea un atelier de plăpumărie şi-l conducea cu multă pricepere și nu avea niciun viciu; mai rar om așezat, cu un simţ al onoarei de familist ca Ghiță Cristescu” (Pamfil Șeicaru)

In noiembrie 1922, Gelbert Moscovici raporta Kominternului, de la Viena „Cristescu Gheorghe, plăpumar, proprietar de casa si al unei pantofarii. Strălucit orator popular, întrebuințează o frazeologie radicala, din punct de vedere teoretic e neformat, de fapt un oportunist mic burghez de cea mai curata speța, însă totuși sub o conducere corespunzătoare, lucrează foarte bine si servește partidul prin popularitatea sa uriașa si, din când in când, tactul sau diplomatic.” (Arhiva CC al PCR, Fd.1, D78, p 52)

DE LA SOCIALISM LA COMUNSIM

În perioada care a urmat Marii Uniri, Partidul Socialist a fost principalul promotor și instigator la greve. Intr-o prima faza, partidul a întocmit un memoriu, prin care guvernul era anunțat că dacă revendicările muncitorilor nu sunt soluționate până la 20 octombrie 1920, începe greva generală. Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici au fost primiți de Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, care le-a comunicat că nu a avut timp să citească memoriul. A doua zi, li s-a răspuns că memoriul este „inadmisibil în formă şi fond”. Cei doi lideri decid declanșarea grevei generale, cerând muncitorilor să urmărească ziarul „Socialismul”, pentru a primi indicații în vederea acțiunilor ce urmau a fi întreprinse. Șeful guvernului a stopat apariția ziarului, ceea ce a dus la eșuarea grevei, iar liderii socialiști au fost arestați, judecați (noiembrie-decembrie 1920) și condamnați cu pedepse între 6 luni și 5 ani de închisoare

Despre alegerile de la vârful „mișcări” din 1920, Cristescu relata succint: „toți evrei au fost invitați la casa lui Simoni de Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”.

In 1920, în cadrul partidului socialist apar si primele grupări comuniste, vizând transformarea acestuia în partid comunist. În acest scop, pentru negocieri, o delegație din care făceau parte Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, David Fabian, Ioan Flueraş a plecat in august spre Moscova. După multiple peripeții, aceștia ajung în capitala Rusiei sovietice pe 22 octombrie 1920.

„[…] pentru a avea o prezenţă în plan internațional trebuia să ne dăm pe lângă cineva cu putere şi cunoscut în lumea burgheză (n.r. în Occident). Cine ne știa pe noi acolo? Nimeni. Pe cine cunoșteau tovarăşii din Franţa sau din Germania? Pe nimeni cu excepţia tov. Racovski. Şi ştiţi foarte bine că tov. Racovski a activat serios şi în Elveţia şi mai apoi în Germania până la Revoluţie ( n.r. lovitura de stat din Rusia). De aceea cercul şi gruparea socialistă din Bucureşti şi din Dobrogea ţinea să-l ascultăm în toate pe tov. Racovski. Doar nu era să ne luăm după voi ( n.r. ardelenii) care i-aţi trădat pe tovărășii unguri şi v-aţi dat cu burghezia şi moșierii din România. Că voi nici măcar n-aţi vrut să discutăm de scoaterea de pe tron a blegului de Ferdinand. Aşa că noi am înțeles că pentru a aduce sovietele la noi trebuia să ascultăm în toate de directivele venite de la Kiev. La fel, tovarăşii bulgari din Dobrogea care nu uitau că tov. Racovski a fost urmărit şi persecutat de poliţie şi de către armată.. Lui i-a venit ideea să trimitem delegaţia la Moscova care trebuia să semneze oficial trecerea la partidul bolşevic odată cu semnarea condițiilor de recunoaștere” – Gheorghe Cristescu, despre fondarea PCdR, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

Discuțiile delegaților urmau să se axeze atât pe structura și obiectivele mișcării comuniste, cât și pe necesitatea eliminării din partid a moderaților, care frânau alăturarea partidului la Internaționala a III-a. La fata locului, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat faţă de cerința Komintern-ului de a numi liderii locali, invocând dreptul inalienabil al partidului de a-și alege propria conducere.

La capătul unui lung dialog, delegații români au fost de acord, în principiu, cu condițiile fixate de Komintern. Cristescu si tovărășii săi au promis că vor face demersuri astfel încât, la viitorul Congres, să fie acceptate și să se adopte toate condițiile impuse de Komintern pentru adeziune.

Pe 2 decembrie 1920, delegația (Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea) semnează o declarație, recunoscând astfel tezele Congresului al II-lea al Kominternului, precum și cele 21 de condiții necesare adeziunii partidului la Komintern.

citește si CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN

Pe 5 decembrie 1920, socialiștii români redactau o scrisoare-angajament, prin care se obligau „să lupte cu toate puterile lor pentru ca tezele şi condițiile (n.r. Kominternului) să fie „complet acceptate”’ de către viitorul congres al partidului socialist, să participe la Federația Comunistă Balcanică, ale cărei hotărâri și decizii le vor recunoaște, să aducă modificări redacției organului de presă pentru aservirea acestuia la cauza comunistă, să propună și să susțină ca Popovici, Cristescu, Moscovici, Carl Barta, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Tănase Gheorghe, Eugen Rozvan şi Bolintineanu, sa fie aleși membrii ai Comitetului Central, iar Grigorovici, Jumanca, Flueraş sa fie excluși din partid.

„ Flueraş şi Jumanca nu s-au dus odată cu noi, ceilalţi. Ei au venit pe cheltuiala lor şi au venit cu tot soiul de documente ale celor care voiau revizuire, nu bolşevism aşa cum voiam noi. Nu mai ştiu cine, cred că unul dintre oamenii lui Buharin ( n.r. Lenin, Buharin, Zinoviev şi alţi lideri bolşevici aveau drept gărzi de corp soldaţi germani!) a spus că dacă ne încurcă prea mult are el grijă de ei, definitiv. Tovarăşii de la Bucureşti n-au fost de acord. Au spus că dacă cei doi păţesc ceva nu mai avem nici o şansă în Ardeal cu românii din sindicate. Aşa că după câteva întâlniri scurte s-a hotărât ca cei doi să nu mai fie primiţi la congres şi nici n-au fost invitaţi să semneze declaraţia. Era pe acolo un basarabean care făcea trafic cu arme pentru tovarăşii din Ungaria. El mi-a spus că cineva de la o ambasadă le-a transmis lui Flueraş şi Jumanca să nu se întoarcă în România prin Basarabia, că nu vor mai ajunge acasă. Aşa că au plecat prin Viena unde au făcut mare tărăboi de cele văzute şi auzite la congres. Mare lucru! Şi ce-au rezolvat cu asta?” – Gheorghe Cristescu, despre negocierile delegatiei romane in Rusia, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

INTÂLNIREA CU LENIN

Pe 10 decembrie 1920 reprezentanții români aflați la Moscova (Gherea, Popovici, Cristescu) l-au întâlnit pe Lenin.

citește si ÎNTÂLNIREA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU CU LENIN

” (…) In acel moment nu era ușor sa te duci in Rusia. Intre Rusia si celelalte națiuni exista o centura de izolare, un fel de mare zid chinezesc. (…) După multe peripeții, am ajuns la Petrograd, străbătând mai multe tari. La Congres, știți ce s-a intamplat. Eu am votat împotrivă tezelor lui Lenin. Am fost introdus la Lenin, in biroul sau; tovarășul care ma anunța spune, deschizând ușa: “Cristescu din Romania. El a votat contra...””

citește si CINE A FINANȚAT „REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ”?

„PROCESUL DIN DEALUL SPIRII”

La întoarcerea în ţară, în perioada 30 decembrie 1920 – 3 februarie 1921, într-o ședință a Consiliului General al Partidului, s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea partidului aşa cum era), de centru (pentru afiliere, cu rezerve). Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Po­po­vici cu privire la afilierea la Internaționala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moțiuni,  reprezentând cele trei puncte diferite de vedere, privind relația cu Cominternul. Curentul care a câștigat a fost cel de stânga. La vot, aceasta poziție a întrunit cele mai multe opțiuni (18 din 38). Tot atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.

La Congresul Partidului Socialist din 8-11 mai 1921, este votată afilierea totala, fără rezerve la Komintern, si transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist (Partidul Comunist din Romania – PCdR), de către 51 de delegați, totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid. Restul delegaților (reprezentând 111 mandate) s-au exprimat pentru afiliere, dar cu rezerve. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului, arestând delegații, sub acuzația de „complot împotriva ordinii de stat”.

„Este adevărat. Nu am reușit să terminăm congresul şi să alegem conducerea. Ei, şi? S-a făcut anul următor în octombrie (n.r. 3/4 octombrie 1922, la Ploiesti) când am fost ales după ce am fost propus la primul congres. Şi chiar dacă nu am fost ales atunci,(n.r. in mai 1921), tot eu am condus partidul. Eu primeam ordinele pentru aripa politică. Tov. Constantinescu le primea pe cele pentru tehnici. Oricum nu ne-au putut opri, iar voi, socialiştii aţi devenit trădători în ochii noştri, cei din București. Pe voi nu vă suportau nici tov. din Moldova şi nici cei din Ardeal ( n.r. ungurii) Asta şi după ce Flueraş n-a avut ce face şi a anunţat ministerul de interne de afacerea de la Viena”.– Gheorghe Cristescu, despre evenimentele de la Congresul din 8-11 mai 1921, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

Procesul intentat delegaților primului Congres al PCdR, s-a desfășurat în perioada 23 ianuarie – mai 1922, si a intrat în istorie sub denumirea de „Procesul din Dealul Spirii”.

Principalul acuzat a fost Gheorghe Cristescu, căruia comisarul regal Cernat, în ordonanța definitivă a procesului, i-a schițat următorul portret:
„La început, membru în comitetul executiv, în urma devenind secretarul partidului, desfășoară o activitatea intensă pentru apărarea programului comunist. Fire impulsivă, cu o putere de fascinare a maselor, la întruniri și convorbiri particulare pregătește sufletul muncitorilor trezind în mintea lor dorul unei parveniri ușoare. Astfel, fascinând muncitorimea, o convinge că ea este în măsură să ia locul oricărei dregătorii. El este acela ce-şi ia angajamente în Rusia pentru desăvârșirea revoluției şi împreună cu Ilie Moscovici și ceilalți membri ai comitetului executiv a luat parte activă la propovăduirea desființării actualei forme de guvernământ, la rebeliune, la insultă și dispreț, către instituțiile statului, își asumă cu plăcere toate învinuirile care i se aduc, cerând în numele întregii mase muncitorești considerațiunea propriei sale culpe” (1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii)

In interogatoriul său, Gheorghe Cristescu a respins acuzațiile, declarând:
„Faptul că voim binele acestui popor și deci al ţării în care trăiește poate să constituie un act de dărâmare a societății? Nu domnilor judecători. Şi dacă dumneavoastră voiţi să ne trimiteți la ocnă numai pentru această dorință, dacă ocna ne primește, ne vom duce d-lor judecători, cu cugetul împăcat şi cu conștiința că prin sacrificarea noastră
am asigurat celorlalți o viaţă mai bună”

Printre acuzați mai figurau Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Apărătorii comuniștilor români – Osvald Teodoreanu, Dem Dobrescu, N.D. Cocea, Constantin Titel Petrescu – au fost sprijiniți de numeroase personalități, precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu s.a., care s-au pronunțat în favoarea arestaților, manifestându-si dezaprobarea faţă de acțiunea guvernului. În urma acestor proteste, regele Ferdinand a promulgat decretul de amnistie parțiala pentru delicte politice; la 4 iunie, 1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.

Ceea ce nu au înțeles intelectualii care i-au aparat pe comuniștii acuzați (si, prin formația si educația lor, nici nu puteau sa înțeleagă), a fost faptul că pe scena politică românească apăruse o nouă organizație, complet diferită de „noțiunea de partid”, fiind, mai degrabă, mult mai apropiată ca structură si mod de conducere cu cea a unui clan mafiot.

Partidul Comunist Roman nu avea nici un motiv, si nici nu si-a propus, odată creat, să respecte regulile democrației. Desi folosea retorica libertății drepturilor, PCR nu a fost nimic altceva decât o tentaculă obedientă a caracatiței sovietice instalate la Moscova, „programată genetic” să se extindă la nivel planetar si să răstoarne ordinea mondială, sufocând națiunile, otrăvind mentalitățile si distorsionând scara valorilor. Legea supremă era instaurarea dictaturii si triumful „revoluției bolșevice„.

„Guvernele burgheze au fost tare proaste. Umblau cu poveşti despre legalitate. Păi când eşti în război cu cineva aplici regulile războiului. Noi râdeam la ședințe când auzeam ce spun politicienii burghezi şi cum se legau de tot soiul de vorbe goale despre lege. Şi, dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut pune în mare dificultate că au fost unii care s-au dus la Siguranţă şi au vorbit prea multe. S-au prins ăia (de la Siguranţă) că pot să ne infiltreze cu oportuniști şi revizioniști şi de-aia s-a luat hotărârea ca mulţi tovarăşi evrei să ia locul celor care erau români şi prea vorbareți. S-a văzut imediat o schimbare.” – Cristescu „Plăpumarul”, despre perioada sa de început, catre „colegii de celula”, pe când se afla in detenție, in anii ’50, arestat de regimul Gheorghiu-Dej

AFLIEREA TOTALĂ LA KOMINTERN

„Plăpumarul” Cristescu atinge apogeul carierei sale politice in 1922, când este ales (primul) secretar general al Partidului Comunist din România, la Congresul de la Ploiesti (3-4 octombrie, 1922).

Pe 3 şi 4 octombrie 1922, la Ploiești se derula, in secret, Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, care a confirmat afilierea totală a PCdR la Komintern. A fost ales un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu, si ca membri pe Marcel Pauker (alias Luximin), David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös.. Totodată, este adoptat si Statutul Partidului, care prevedea:

„Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține.

Art.2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”

In conformitate cu Kominternul, România era un stat imperialist multinațional (si nu unul unitar, reîntregit prin voința națională), iar sarcina PCR era să lupte pentru „autodeterminarea unor provincii, până la despărțirea acestora de statul existent”.

citește si ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)

„PÂNĂ LA DESPĂRȚIRE”

In 1923, Conferința Federației Comuniste Balcanice (FCB) de la Viena lansa lozinca „autodeterminării pana la despărțire„, cu referința la separarea provinciilor unite cu România, in 1918. Lipsa de fermitate in adoptarea acestui principiu de către Partidul Comunist din România a dus, in 1924, la înlăturarea lui Cristescu din funcție.

„ La mine au venit câţiva tovarăşi de la Odessa şi mi-au reproşat că m-am înmuiat, că nu sunt destul de energic şi că nu am activat mai activ în acţiunile tehnicilor (atentate, sabotaje, atacarea unor obiective bine stabilite). Dacă ar fi fost pe zona mea de răspundere ( Vechiul Regat, fără Dobrogea, Bucovina şi Basarabia) poate că aş fi avut ceva de spus. Dar mai toate erau în teritoriul filialelor conduse de alţii. De aceea m-am supărat că nu eu răspundeam de ce se petrecea acolo. Nici măcar politic. Dar, ziceau tovarăşii, eu trebuie să-mi asum toată conducerea, că eu figuram ca secretar al partidului în structurile de la Moscova.”

„ Tovarăşii din Bulgaria, Grecia, Ucraina, ungurii şi chiar şi turcii au încercat să colaboreze pentru a aduce revoluția în regiune. Atunci eu nu am fost prea sigur că o revoltă generală va duce la rezultatul dorit. Dar în materialele informative pe care le-am primit era trasată drept sarcină declanșarea unor acțiuni care să ducă la eliberarea de sub dominația imperialistă a guvernelor burgheze a unor teritorii. Nu era un adevăr faptul că toți cei din jur se îngrășaseră pe seama Rusiei sovietice, a Ungariei și a Bulgariei? Dacă nu săreau nemernicii de sârbi cu poliţia pe tovarăşii de acolo ar fi reușit și revoluția din Bulgaria şi de acolo şi în alte zone ale regiunii.” – se confesa Cristescu „colegilor”, in închisoare (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)

Delegaţia româna aflată la Viena în drum spre Moscova pentru a participa la Congresul Internaţionalei Comuniste, Muzeul PCR, nr. inv. 26076. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (n. 10 oct.1882, Copaciu, jud. Giurgiu – d. 29 nov.1973, București)

In 1924 , un comitet compus din Gheorghe Cristescu, D. Fabian, M. Cruceanu şi Al. Dobrogeanu-Gherea a fost însărcinat să negocieze cu Partidul Țărănesc, in vederea încheierii unei alianțe. Cristescu declara „am reușit să luăm cuvântul ședințele lor, unde ne-am reînnoit chemarea de a forma un front comun de luptă împotriva burgheziei”.(Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, p. 122.)

În cadrul tratativelor de la Viena (28 martie-2 aprilie 1924), dintre reprezentanții României și Uniunii Sovietice, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoștea integritatea României, cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Ca urmarea, autoritățile i-au măsuri pentru împiedicarea activității comuniștilor: s-au organizat percheziții la sediile partidului, a fost suspendată presa comunistă, localurile partidului au fost sigilate iar la 23 iulie 1924 se decidea dizolvarea Partidului Comunist din România și a altor organizații aflate sub influenţa sa. De la această dată şi până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România a activat în ilegalitate.

Nici după ieșirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“
trasată de Moscova, care-i susținea interesele. După 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România.

citește si SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST

Gheorghe Cristescu a fost arestat, pentru câteva zile, ca urmare a faptului ca, pe 1 mai 1924, a tipărit (clandestin) și a afișat pe ziduri în București, ziarul „Tineretul Socialist” încălcând astfel ordonanța Consiliului de Război al Corpului II Armată şi legea stării de asediu, deoarece menționatul ziar fusese suspendat. In replica, Cristescu a dat în judecată Ministerul de Interne și Război pentru încălcarea constituției, prin suprimarea ziarului „Socialismul” (al cărui coproprietar și director era), cerând totodată celor două ministere să formuleze motivele care au dus la închiderea și sigilarea localurilor care găzduiau administrația și redacția ziarului „Socialismul”, dar și întruniri ale comitetelor sindicatelor muncitorești, la suprimarea publicației și la scoaterea partidului în afara legii.

„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina.  Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administrație era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ține o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovărășii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea.  Şi dacă nu s-a reușit atunci, tot s-ar fi reușit. Aşa cum s-a și întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.” – Gheorghe Cristescu, despre situaţia din Basarabia, intr-o discuție cu deținuții din anii ’50, pe când se afla in închisorile comuniste din perioada regimului Gheorghiu-Dej.

citește si Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

INLOCUIREA „PLĂPUMARULUI” LA CÂRMA PCdR

Încercările lui Gheorghe Cristescu de a forma un front unit au continuat în 1924, dar tratativele PCdR cu țărăniștii au eșuat. În august 1924 are loc la Viena cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist din România, care l-a desemnat ca secretar general pe Elek Köblös (maghiar).

Comentând înlocuirea sa in fruntea Partidului, Cristescu afirma: „Pe mine m-au schimbat fără să mă anunțe, decât în ultimul moment. L-au adus pe Koblos care era mai tânăr și mai hotărât. Dar nu avea nicio legătură la București şi nici nu ştia prea bine cum stă situația. Nici nu înţelegea el prea bine româneşte. Ce pretenţii poți să ai de la un tâmplar fără nicio şcoală, fără legături. Pe deasupra era şi cam tâmpit şi gata oricând să scoată pistolul. Umbla şi la femei cu pistolul la el. Nu m-am supărat aşa de tare că m-au schimbat mai ales că eu nu le prea aveam cu armele. De treaba asta se ocupau tehnicii. E drept, Koblos era unul dintre ei. În noua situație creată un tehnic trebuia să preia conducerea pentru a coordona acțiunile deschise. Mai mult m-a supărat faptul că n-au avut grijă să mă consulte. Că poate că mi-aş fi dat demisia de unul singur” (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)

În decembrie 1924, prin legea Mârzescu, activitatea Partidului Comunist din România este interzisă, deoarece „susține într-un mod lipsit de loialitate inventatele pretenţii ruseşti asupra teritoriului românesc”, adoptând „o atitudine lipsită de patriotism”. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 163)

Despre legea Mârzescu, „Plăpumarul” a declarat, pe când se afla in detenție in anii ’50:
„Nu ne-a afectat prea tare. Eram oricum cu o parte din activ în ilegal şi cum aveam mai multe secții nu ne-au atins aproape deloc. Păi n-aţi observat că şi congresele le țineam deja afară? Mai grav a fost doar faptul că dacă erau prinși tovarăși erau judecați altfel decât până atunci. Mai ales tehnicii care treceau la tribunalele militare. Ceilalţi nu. Era ca înainte numai că pedepsele erau mai aspre. Oricum, noi şi aşa trebuia să aducem la îndeplinire a sarcinilor venite de la centru. Iar centrul se schimba de oricâte ori era nevoie. Conduceau pe rând secțiile, după nevoile momentului. Când erau acțiuni în Ardeal, era centrul la Viena. Când erau acțiuni la București se ocupa de toate tov. Atanasov. În Moldova toate erau coordonate de la Kiev şi de la Odessa. Aşa că legea lui Mârzescu nu ne-a prea afectat Mai degrabă aş spune că ne-a ajutat. Tovarășii de la Viena au trimis proteste la francezi şi la germani şi au apărut în presă”

După promulgarea Legii Mârzescu, cca 60014 de comuniști au fost arestați, inclusiv unii de prim rang, majoritatea încarcerați la Doftana. Cu toate acestea, viaţa politică a continuat dincolo de zidurile închisorilor ( Doftana, Mislea, Braşov, Jilava), iar partidul a supraviețuit prin intermediul Blocului Muncitoresc Ţărănesc (BMT). La alegerile comunale și județene, din 18-19 februarie 1926, participând pe lista Opoziției Unite, BMT a câștigat 26 de posturi de consilieri, printre care s-au numărat Gheorghe Cristescu în București, Eugen Rozvan, Ion Niculi.(Academia Română, op. cit., p. 241)

EXCLUS DIN PCdR

Kominternul a criticat poziția Partidului Comunist din România afirmând că participarea în alegeri alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greşeală politică, căreia i se cuvine cea mai severă condamnare”

Colaborarea cu socialiștii era, in opinia lui Stalin, un păcat de neiertat, aceștia fiind considerați trădători şi renegați. Ca urmare, în iunie 1926, fostul secretar general Gheorghe Cristescu a fost exclus din partid.

În rezoluția de excludere a „Plăpumarului”, se arata că acesta „a avut mereu o concepție opusă celei a C.C. în ceea ce privește linia partidului în problema națională şi în cea sindicală, a dat dovadă de „abateri lichidatorice” în faţa membrilor de partid şi a organelor de conducere, „a întreprins şi a continuat o campanie sistematică împotriva partidului împins în ilegalitate, împotriva C.C. şi a reprezentanților lui, căutând discreditarea lui în faţa membrilor de partid şi a muncitorimii” (Oana Ilie, Cornel Constantin Ilie, op. cit., p. 18.)
.
Cristescu nu și-a făcut autocritica, aşa cum se proceda la comuniști, în schimb a trimis o
scrisoare Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, în care acuza „centrul de comanda” moscovit de ruperea mișcării socialiste din România şi de pierderea influenței în rândul muncitorilor:

„V-am obiectat că este o greșeală mare să rupem partidul, că vom slăbi forţa de luptă a clasei muncitoare, mai cu seamă când se vedea destul de clar că burghezia s-a coalizat nu numai pe scară naţională, dar şi internaţională. [….] totuşi v-am ascultat şi venind în ţară am rupt mişcarea muncitorească. Suntem în al şaptelea an de la ruperea mişcării şi în loc să mergem către progres, după cum aţi spus, am ajuns de am distrus o mişcare. Azi nu mai avem nimic. [….] De atunci şi până în prezent nu aţi învăţat nimic. Şi azi persistaţi pe acelaşi drum greşit. [….] Ca atare, vă înaintez demisiunea mea din calitatea de reprezentant al României la Biroul Internaționalei Comuniste„

„PLĂPUMARUL” ISI FACE PROPRIUL PARTID

In 1927, „Plăpumarul” si-a înființat propria sa formațiune politica – Partidul Socialist, a cărui publicație era „Izbânda socialista„, însă nu a avut adepți.

Referitor la „noua formațiune”, unii tovarăși i-au scris „Plăpumarului”, după cum reiese din notițele acestuia(*), avertizând ca entuziasmul si speranța intr-o mișcare muncitorească libera si autentica era in scădere; cu toate acestea, desi deveniți „antreprenori”, aceștia nu se gândeau totuși sa abandoneze cauza, pentru a se înscrie „intr-un partid „burghez”.

Galaţi, 12 septembrie 1927. Scrisoare ‘trimiasă de Jean Arhip lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti), referitoare la situaţia mişcării socialiste din Galaţi”

Bodega „1 Mai”                                                                     Galaţi 12 sept. 1927

Jean Arhip

Str. Brăilei, În faţa oborului de vite

Stimate Tov Cristescu,

Află despre mine că sunt bine, am deschis o prăvălie în str. Brăilei vizavi de obor, în carterul nouă unde sunt înproprietărit. Relativ merg bine. Ceea ce vă doresc şi Dstră. cu întreaga familie. Am primit CP. (n.r. Carte poștala) de la băi vă mulţumesc de atenţie.

Tov Cristescu,

Ţin cu această ocazie să vă informez care este situaţia la Galatz, în cei ce priveşte noua Dtale. orientare politică; Tov Cristescu lunga Dtale inpasivitate în cei ce priveşte defăimarea carieriştilor lea dat posibilitatea să vă discrediteze în mare, iar prin imisarii lor plătiţi, să tragă sforile discreditării şi pe cei ce simpatizau cu acţiunea Dtale, desigur că aceştia au fost câţiva tov sinceri şi conştienţi de rolul lor, mai ales că cunoştea frumosul Dtale trecut şi susţinea acţiunea Dtale, întrucât este pornită dintro adâncă convingere şi o sinceritate ireproşabilă pentru proletariat pentru care aţi luptat o viaţă de martir.

Mişcarea comunistă este compromisă, prin acţiunea clandestină trecută, toate elementele vechi au părăsit mişcarea.

Elementele pe care se putea conta în trecut pentru orice acţiune de mase sau dus ca exemplu: Ionescu Heron, C. Petrovici, Ştef. Mănescu la liberali, Stăiculescu la averescani, iar o parte din elementele noi la lupişti şi naţionalişti, aşa că mişcarea este condusă astăzi de câţiva profani, care au venit boi şi vor pleca vaci, ca Nenilă, Chicuş, Mânzăraru, Rahmil şi Tănase Ghiţă. Toţi aceştia sunt lipsiţi de iniţiativă proprie, ei sunt nişte aparate de execuţie a Centrului, pentru a le canaliza murdăria lor, desigur că nu pot concepe altfel decât că sunt bine retribuiţi, când ei execută prosteşte încă, tactica nenorocită transmisă de aşa zisul Centru compromis şi el până în vârful capului.

Tov. Cristescu, tactica nenorocită inaugurată de către Int III (n.r. Internaționala a-III-a) în mișcarea muncitorească a otrăvit în aşa fel sufletele muncitorilor întrucât este o imposibilitate de remediere. Personal sunt complectamente scârbit, şi nu mai pot crede întro unificare a muncitorimei, pentru o luptă eficace.

Tov Cristescu, nu vreau să bănuieşti însă că fac această declaraţie cu gândul să mă înrolez în vreun partid burghez. Nu aceasta nu-mi este permis să fac întrucât aşi da cu piciorul la trecutul meu de 14 ani de activitate, şi aşi putea să fiu considerat trădător în afară de faptul că aşi compromite ideia.

Cu drag Jean Arhip.

---

Eșecul acestor initiative politice pe cont propriu il determina pe Gheorghe Cristescu, in 1928, sa adere la PSD. Peste trei ani, „Plăpumarul” se afla în Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR) alături de Ştefan Voitec, Leon Ghelerter și Vasile Anagnoste. După scindarea PSMR și formarea Partidului Socialist Independent, trece pentru o perioadă în noua formațiune care, după fuziunea cu gruparea lui Ghelerter, se va transforma în Partidul Socialist Unitar. În 1938, Cristescu se înscrie iar în PSD, fără să mai dețină însă funcții de conducere.

In mod ironic, acapararea puterii politice de către camarazii săi, comuniștii romani, nu i-a adus „Plăpumarului” promovarea; dimpotrivă, mult dorita victorie a „socialismului si comunismului” a fost „lovitura de gratie” dată fostului „tovarăș” Cristescu, primul conducător al PCR fiind exclus chiar din partidul pe care il formase.

Omul care, in1920, fusese mandatat sa discute personal cu Lenin despre condițiile de aderare la Internaționala a III-a, nu a fost iertat de „urmașii săi”, pentru faptul ca „a trădat clasa muncitoare„, atunci când, la alegerile din 1946, nemulțumit de faptul ca este izolat politic de chiar reprezentanții ideologiei pentru care militase, rolul său de fost activist comunist fiind complet minimalizat, Gheorghe Cristescu a revenit la socialiști, alăturându-se „clicii lui Titel Petrescu„, drept candidat, in județul Vâlcea, pe listele Partidului Social-Democrat Independent.

Conform dosarului întocmit de organele de Securitate, „Plăpumarul” ar fi fost arestat, judecat și condamnat de 12 ori înainte de 23 august 1944, fiind considerat de Siguranța Statului un promotor al mișcării comuniste din România; după 23 august 1944, la rândul ei, noua conducere (comunista) a ţării il pune pe Ghiță Cristescu la index. Din multiplele sancțiuni primite de „Plăpumar” in timpul regimului burghezo-moșieresc, „capul de afiș” fusese o condamnare la moarte; ulterior, „neastâmpărându-se”, a redevenit client al tribunalelor si locatar al temnițelor, de data aceasta sub umbrela „democrației populare”. Practic, din 1947, Cristescu este plimbat prin închisori, si trimis de Gheorghiu-Dej in lagărul de munca de la Canal, unde va petrece, vreme de patru ani, după cum va declara ulterior, „cea mai neagra perioada din viata sa„.

In 1952,”Plapumarul” este din nou arestat (de D.G.S.S. Călimănești) și închis la Pitești. Termenul de detenție prevăzut era de 60 de luni, până la 16 august 1957, moartea lui Stalin însă, a însemnat si finalul coloniilor de muncă, odată desființate, Cristescu, împreuna cu alți supraviețuitori ai experimentului, a fost eliberat mai devreme.

„Plăpumarul” a fost urmărit cu strictețe de Securitate cel puțin in doua rânduri: la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 (unde, cu toate ca fusese avertizat de familie ca nu este cazul, a ținut si un scurt discurs” „Te-ai stins, flacără mare„…) și la incinerarea Anei Pauker în 1960, fiind, de altfel, si singurul militant comunist prezent la aceste ceremonii.

În 1965, „Plăpumarul” a fost reabilitat de Nicolae Ceaușescu, dar a refuzat reprimirea în PCR. A acceptat totuși să participe la congrese, în calitate de ilegalist, ținând chiar un discurs la Congresul al X-lea al PCR, in 1969.

‘UN IDEALIST A CĂRUI RELIGIE ERA SOCIALISMUL”

In 1966, Marcel Ungureanu ajungea la Călimănești, unde va rămâne „impresionat de popularitatea de care se bucura” Cristescu „Plăpumarul'” in localitate. […] (revista „Memoria”, 2010)

„In expunerile lui” – afirma Marcel Ungureanu – „nu se găseau inepțiile celor ce i-au urmat la tronul PCR. Nu avea nimic din tembelismul gândirii politice a lui Ceausescu si nici din tirania criminala a lui Dej, doar poate din credulitatea lui Foriș sau Pătrășcanu.”

„A fost un idealist a cărui religie era socialismul, pe care il slujea fără teoretizări doctrinare. O discuție cu el in parcul Călimănești la o „ora de varf” era o aventura riscanta pentru interlocutor. Puterea politica instalata in Romania după 6 martie 1945 era calul de bătaie predilect. Cu vocea-i sonora si inconfundabila, tuna împotriva lui Gheorghiu-Dej si a vecinului de la răsărit, de ti se făcea pielea ca de găina”.

„Stalin si Dej erau căpcăunii, cat despre Lenin, numai de bine. Fusese primit de „părintele” sovietelor si rămăsese sub impresia ca discutase „de la egal la egal”. „Îmbrobodit” de cameleonul vulpoi Ulianov, ii rămăsese oarecum fidel sub impresia personalității lui, opinând ca nenorocirile nu au venit de la comunism, ci de la cei pe mainile carora au încăput. In Ceausescu credea atunci, sperand sa realizeze la Bucuresti ce nu a reușit Dubcek la Praga. Era vara anului 1968„

citește si „CRISTESCU, PLĂPUMARUL, CĂTRE CEAUȘESCU, CIZMARUL”….

MISIUNEA RATATĂ – COMUNIȘTII „DE IERI”, DESPRE COMUNIȘTII „DE AZI”: „FRIPTURIȘTI !„

In 1968, vechea garda a comunismului manifesta o nemulțumire vădita fata de nomenclatura comunista in vigoare si, mai ales, fata de luxul in care se lăfăiau cei ajunși in structurile de putere, comparativ cu traiul celor care inițiaseră mișcarea socialista din Romania. In acest sens, sta mărturie scrisoarea trimisă de  C. Boboc (din Medgidia, pe 10 decembrie 1968), lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti)

Dragă Tov Cristescu

Am primit scrisoarea dela Dv şi mi-a bucurat foarte mult.

Ştiu de situaţia Tov Mărăcineanu Florea, este grav bolnav şi are pensie mică, ca şi Tov Marinescu. Eu am luptat alături de acești oameni care au un caracter socialist deosebit. Nu ştiu dece forurile dela conducere, adică fripturiștii de azi nu s-a gândit la cei ce au luptat în trecut să le asigure o pensie omenească.

Am văzut în librării cartea: Mişcarea muncitorească între anii 1910-1915. Scrie frumos Augustin Deac, dar nu-şi-a pus întrebarea? Unde sunt aceşti săraci socialişti care au înfruntat în timpuri grele tirania fascistă şi oroarea capitalistă?? Trăiesc în mizerie!!! Şi ei se lefăesc în lux şi în desmăţ.

Istoria nu-i va erta.

Eu am rugat un medic dela Constanţa şi fac un tratament raze X mă simt mai bine. Dar când este nor şi ploaie mă doare reumatic.

Sînt sigur că viitorul este al nostru, dar mă doare, când ştiu că am fost arestat de fraţi de-ai noştri – ah ce ticăloşi sînt.

Cu ocazia sărbătorilor şi a anului nou 1969, vă urez: Dv Tov Cristescu multă sănătate – şi pentru mine şi alți muncitori rămâne-ţi un discipol credincios ideilor  de libertate şi dreptate socială.

Boboc

P.S.

Aştept veşti de la Dv. Anul 1969 să ne aducă sigur victoria libertăţii. Cu pensia dacă nu vor nu mai insista-ţi…Dreptatea va veni sigur. Am suferit destul – Ajunge –„

citește si Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej

„HRISTOS, PRIMUL SOCIALIST AL VREMII”

Mai trebuie menționat ca „Plăpumarul” Cristescu, unicul supraviețuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminați pe Foriș, Köblös, Holostenco şi Stefanski, il considera pe Hristos „primul socialist al vremii”, după cum reise si din cartea poștală trimisă din București, in aprilie 1968, lui Iuliu Blumenfeld

Bucureşti, aprilie 1968. 

Familia Iuliu Blumănfeld

Cu venirea zilei ce simbolizează pe Fiul Omului – Isus Cristos – (Paşte) primul socialist al vremii, ca şi a marei zile de 1 mai 1968 – ce reprezintă înfrățirea universală a muncitorilor dela sate şi orașe, vă dorim pace şi pâine.

Ghiţă Cristescu

Același Ghiță îi scria si mamei sale, in stilul sau agramat, despre şase curcani achiziționați în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), tot el cumpăra „un grătar în tovărășie” la Călimănești, își mustra fiul, în 1950, că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, si se plângea, tot pe-atunci, că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel.

„SCLAVUL PARTIDULUI”

In 1967, „Plăpumarul” este admonestat dur de propria-i fiică, Gella: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul șacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.

Gheorghe Cristescu a murit pe 29 noiembrie 1973 și, deși nu a mai revenit niciodată in Partidul Comunist, a fost îngropat în pantheonul din Parcul Libertății, cu toate ca își manifestase explicit dorința, chiar fata de Ceausescu, de a nu fi dus la „Monumentul eroilor clasei muncitoare”, unde era si Gheorghiu-Dej, lângă care nu avea de gând si nici nu putea sa se „odihnească”.

După 1990, rămășițele sale au fost depuse în cavoul familiei, la cimitirul Bellu. (Fisa de roman – Partida de vânătoare – editura Vremea, 2018).

---

(*) Volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondență, documente, imagini”, semnat de Oana și Cornel Constantin Ilie, publicat la Editura Semne, 2009, cu prefața lui Florin Constantiniu.

---

citește si

FATA „PLAPUMARULUI” – UN ASASINAT ZGUDUIE CAPITALA

NEPOATA „PLAPUMARULUI” CRISTESCU, CONFESIUNI DESPRE PRIMUL SEF AL PARTIDULUI COMUNIST ROMAN

„CRISTESCU, PLAPUMARUL, CATRE CEAUSESCU, CIZMARUL”…

MASCARADA PLANETARĂ

JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”

---

CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN

In martie 1919, din inițiativa lui Lenin, la Moscova apărea Internaționala a III-a Comunista (Kominternul), „partid unic mondial„. Scopul declarat al Internaționalei a III-a era declanșarea revoluției mondiale – , având ca efect înfrângerea capitalismului si instaurarea comunismului victorios in întreaga lume.

Kominternul lupta, pe plan international, prin toate mijloacele disponibile, inclusiv forța armată, pentru răsturnarea burgheziei de pretutindeni și pentru crearea unei republici sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către abolirea completă a statului

Sintetizând, „Când prioritara a devenit construirea socialismului in URSS, partidele frățești tind sa nu mai fie decât apărătoarele bastionului central… înscrisa in natura si in funcționarea Kominternului, aceasta evoluție va face din șefii comuniști de peste tot un aparat international dirijat de Kremlin„.[1]

Delegații celui de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste. Leon Troțki (al patrulea din stânga), în fața lui se află Giacinto Serrati (Italia), în spatele lui se află Alfred Rosmer (Franța), Paul Levi (Germania), Grigori Zinoviev, Nikolai Bukharin, Mihail Kalinin. | Moscova, 1920.

Referitor la acest aspect, ziarul socialist Lumea noua, observa, in 1922, “Internaționala a III-a a fost puternic influențată de interesele Rusiei sovietice. Conducătorii ei efectivi, in majoritatea ruși, in dorința de a consolida republica sovietica, trebuiau sa faca tot posibilul spre a dezlănțui in Europa revoluția sociala“. In concluzie, Rusia sovietica urma sa întărească revoluția bolșevică si sa stăpânească planeta, cu centrul de comanda la Moscova, conducerea fiind asigurata de Partidului Comunist bolșevic Unic, ramificat in alte state prin filialele sale (secții externe), subordonate Kominternului, ce urmau sa fie înființate in restul tarilor.

O asemenea filiala/secție, trebuia sa se realizeze si in Romania, concretizata ulterior prin Partidul Comunist din Romania – al cărui prim secretar-general a fost Gheroghe Cristescu „Plapumaru'”. In primul rand însă, pentru a deveni parte din Komintern, Partidul urma sa accepte, necondiționat si fără excepție, toate cele 21 de condiții de aderare impuse de Komintern. Iată ce declarau membrii delegației romane, deplasați in URSS pentru negocieri:

Ioan Flueras (care va fi exclus din Partid): „(…) Partidul ne-a dat sarcina de a intra in legătura cu Executiva Internaționalei a III-a comuniste pentru a cunoaște condițiile afilierii, in cazul in care partidul nostru se hotărăște sa facă acest lucru, pentru ca noi, la plecarea noastra, nu am stiut nimic de cele 21 de puncte. Dupa ce Comitetul Executiv va fi luat la cunostinta de situatia din partidul nostru (…) noi am dori, de asemenea, sa obtinem un raspuns in scris de la Executiva, in ce masura privesc partidul nostru cele 21 de puncte ale conditiilor de afiliere, pentru cazul cand acesta hotaraste afilierea la Internationala a III-a comunista, la Congresul ce va fi convocat in cel mai scurt timp dupa intoarcerea noastra„. Eugen Rozvan: „Conditiile de afiliere nu le-am putut discuta acasa, intrucat le-am primit numai in drum spre Rusia. Insa eu sunt convins ca la Congresul care va avea loc la Bucuresti, marea majoritate se vor supune acestor conditii„

CONDITIILE DE AFILIERE LA KOMINTERN le-au fost comunicate după plecarea spre URSS, după cum urmează:

1. Propaganda şi agitaţia sunt comuniste şi vizează în acelaşi timp burghezia şi reformismul.
2. Epurarea posturilor de răspundere în mişcarea munictorească. A se înlocui reformiştii prin comunişti.
3. Acţiunea legală îmbinată întotdeauna cu cea ilegală.
4. Propaganda ideilor comuniste în armată.
5. Propagarea ideilor comuniste la ţară.
6. Denunţarea patriotismului social şi a pacifismului social.
7. Ruptura completă şi definitivă cu reformiştii.
8. Susţinerea nu prin vorbe, ci prin fapte a oricărei mişcări de emancipare colonială.
9. Crearea unor nuclee comuniste în sindicate.
10. Organizarea partidului comunist trebuie să fie bazată pe o disciplină de fier, de tip militar.
11. Epurarea grupurilor parlamentare.
12. Combaterea internaţionalei sindicale de la Amsterdam. ( sindicatele socialiste)
13. Epurarea periodică a partidelor comuniste de elementele mic-burgheze.
14. Ajutor necondiționat republicilor sovietice în lupta împotriva contrarevoluției.(Orice partid care vrea sa facă parte din Internaționala Comunista este obligat sa dea ajutor necondiționat oricărei republici sovietice in lupta împotriva forțelor contrarevoluționare)
15. Fiecare program naţional-comunist trebuie adaptat la condițiile specifice ale ţării.
16. Hotărârile Kominternului, partid mondial unic, au caracter obligatoriu.(Toate hotărârile congreselor internaționale comuniste, precum si hotărârile Comitetului Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele care tin de Internaționala Comunista)
17. Partidele sunt comuniste şi nu socialiste.
18. Toate ziarele comuniste trebuie să publice toate documentele importante ale Kominternului.
19. La patru luni după al II-lea congres va fi convocat un nou congres pentru a dezbate propunerile.
20. Noul comitet central va fi ales cu 2/3 de membri comuniști.
21. A exclude din partidele comuniste pe cei care resping propunerile prezente.(Acei membri de partid care resping din principiu condițiile si principiile conducătoare ale Internaționalei Comuniste trebuie excluși din partid. Același lucru se va aplica in special delegaților congresului extraordinar)

Internaționala a III-a, Comunista – Komintern – Lenin, alături de membrii fondatori, 4 martie 1919

---

[1] op.cit., FranIoise Furet, „Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista in secolul XX” [înapoi]

citește si

Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România

ISTORICUL Partidului Comunist Român

„STELELE” REPUBLICII POPULARE ROMINE: Elisabeta Luca (Betty BIRMAN)

Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909,  in comuna Balotica, Balti, Basarabia – d. 1992, București), fiica lui Alter BIRMAN, sora lui Toni Yurman (n.1914, Romania – d. 8 ian. 2004, Israel), Paula Schmidt (n. 1918, Balti, Basarabia – d. 4 feb.1997, Israel) și Sulim Birman (n. ? -d. 10 iunie 1996, Israel, in anii 1949-50 trăia in Chernivtsi – URSS, fiind ajutat financiar de sora sa Betty, care ii trimitea acestuia ocazional, prin intermediul unor înalți demnitari români, diverse sume de bani). După căsătorie, preia numele de familie al soțului ei, Vasile Luca (Lazlo Luka).

Decorată în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a, iar în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.

Fostă ilegalistă, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 și 136/1972),.activează pentru Ajutorul Roșu in 1933, la Cernăuți, devenind membră PCdR in 1935; voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol – PCS), secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV (*)) până in iunie 1938, secretara Anei Pauker din iunie 1938 si jurnalist la Moscova. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova;

După război, membra în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948), membră a C.C. şi al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membră a delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate; membră în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 și 1952.

In 1952, este eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”, anchetată, deținută (din 16 august 1952-1954), ulterior eliberată la 19 noiembrie 1954, pe baza unui referat, declarațiile sale din timpul anchetelor fiind probe acuzatoare in procesul de condamnare la moarte a soțului ei, Vasile Luca; După eliberare, se angajează ca lucrătoare într-o fabrică (cf. altor surse, laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968.

Teohari Georgescu (s), Gheorghe Gheorghiu-Dej (c), Elisabeta Luca (Betty Birman) (d). In planul 2, Gheorghe Apostol.

DEZVĂLUIRILE ANCHETEI DIN 1952, IN PROCESUL „DEVIAȚIONIȘTILOR” – CAZUL ELISABETA LUCA

In spiritul metodelor sovietice, atunci când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat după arestarea lui Vasile (Lazlo) Luca cu cei patru copii înfiați, dar soția sa a fost arestata, doua zile mai târziu, la 16 august 1952 si anchetata.

La interogatoriul din 1952, Betty a mărturisit că prima dată fusese arestată la 11 mai 1934, la Cernăuți. Era membră in Comitetul local MOPR, având ca sarcină să tină legătura cu toate organizațiile “Ajutorului Roșu” din zona. “Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng si am căzut in nesimțire”, spune ea, despre arestarea din 1934. Cu toate aceasta, Betty susține ca nu a divulgat nimic până când i s-a spus ca cel care o dăduse pe mâna Siguranței fusese legătura sa superioară de partid, un anume Kimfeld, in acel moment, “si-a pierdut moralul”. După cercetare, este dusă la închisoarea militară din Iasi, unde ascunde faptul că trădase numele altor comuniști. (Lavinia Betea,  „O femeie pe frontul din Spania„)

In septembrie 1934, Betty este eliberată pe cauțiune, cu banii depuși de fratele ei, Simca (Sulim) Birman si revine la Cernăuți, împreună cu iubitul, dar si inițiatorul ei in activitățile politice comuniste, Avram Waissman, unde încearcă să organizeze o secțiune a “Ajutorului Roșu„. In septembrie 1935, este primită in partid, însă Betty afirma că „nu știe” – conform practicilor din ilegalitate – „cine o recomandase”, Confirmarea de primire i-a dat-o instructoarea CC al PCdR, Lenuța Tudorache, prin același Waissman.

Arestată pentru a doua oară, la 7 noiembrie 1935, după eliberare, in 1936, se duce la Iasi, unde reia legătura cu partidul prin Simion Bughici (Simon Moise) făcând “muncă tehnică”, până când începe “Procesul celor 106”. Pentru a evita o nouă arestare, se ascunde la fratele ei, secretar al avocatului Silim, prefectul județului Hotin. Acesta reușește sa facă rost de pașapoarte pentru ea si Waissman, cei doi plecând in Cehoslovacia. La Brno, acolo unde tinerii au stat in august-decembrie 1936, Betty il va întâlni pe Simion Zaigher, dar si pe ceilalți evrei comuniști care activau in “grupul de studenți romani”.

Ancheta condusă de securiștii regimului Gheorghiu-Dej, in 1952, in „dosarul Vasile Luca„, a vizat si interogarea „fostului sot” al Elisabetei Luca – Avram Waissman, cel care, in 1933, a introdus-o pe Betty in mișcarea muncitoreasca, pe atunci fiind student la Cernăuți si membru PCdR (ulterior arestat, ca sionist, in 1949)..Acesta mărturisea anchetatorilor ca Betty Birman s-a acomodat foarte repede in Spania, unde „a început o viață imorală si mult timp a conviețuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borila„. Din declarația sa rezulta si faptul că tânăra femeie ajunsese in Comintern sub protecția lui Borilă. Datorita lui „s-a aranjat” si ca secretara tehnica a Anei Pauker. In momentul anchetei, Borilă era membru al CC al PMR si președinte al Comisiei Controlului de Stat.

Din interogatoriul Elisabetei Luca (in 1952), conform celor declarate, a reieșit că, din iunie 1938 până in februarie 1939, trăise la Barcelona, lucrând pe lângă Secția de cadre B1 de pe lângă CC al Partidului Comunist Spaniol. In urma unui bombardament masiv asupra orașului Figueros, unde se afla evacuat CC al PCS, s-a hotărât trecerea frontierei franceze.

In Franța, Betty se internează in lagărul din Perpignan, împreună cu un grup de femei spaniole. După ce primește „directivă” să evadeze, se prezintă la sediul PCF (Partidul Comunist Francez), fiind repartizată in familia unui feroviar francez, de unde ajunge la Paris. Acolo intră in legătură cu conducerea emigranților români (compusă, după declarațiile Elisabetei Luca, din Pier Suciu [1], Grosu [2] si Boris Bruhman [3]), ocupându-se cu strângerea de ajutoare destinate voluntarilor români din Spania (emigrați, conform ordinelor Cominternului, in Franța) – numită reprezentanta românilor in Comitetul pentru Ajutorarea Spaniei Republicane, Betty va efectua diverse acțiuni, precum strângere de fonduri, organizarea unor excursii, chermeze si ceaiuri.

In aceasta perioadă, legătura sa superioară de partid este Alexandru Buican (n. Ern(e)st ARNOLDI) [4]. Betty a mai declarat la anchetă că se întreținea in Franța spălând rufe cu ora prin diferite case pariziene sau ca femeie de serviciu.

In vara anului 1939 era căsătorită cu Boris Zelter (nume de partid Rene). Înrolat voluntar in Armata franceză, după ce cade „prizonier la nemți, Betty își îmbunătățește mijloacele de trai primind pensie ca soție de voluntar francez”.

„ELIBERAREA” „BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE CĂTRE SOVIETICI”

„Când trupele germane au ocupat Parisul” – spune istoricul Lavinia Betea (in Ancheta soției „trădătorului” Vasile Luca), Betty Birman „a plecat pe jos cu un grup de români. Din cauza situațiilor întâlnite, s-a reîntors la Paris, unde a aflat de „eliberarea Basarabiei si Bucovinei de către sovietici„. Fericita de noutate, dorește sa ajungă pe meleagurile natale, unde nu mai exista pericolul de a fi vânata ca evreica. […] Participa, timp de doua luni, la un curs de croitorie înființat pe lângă Ambasada URSS (probabil cu intenția de a-i pregăti pe viitorii cetățeni sovietici intr-o munca utila societății noi in care vor fi primiți). Cu ocazia plecării, au fost „instruiți” de Ambasada sovietica de la Paris. Informația (n.r. din timpul anchetei regimului Dej, din 1952) se reduce la atât, instrucția fiind, probabil, din categoria secretelor care priveau „marele prieten de la Răsărit„. In octombrie 1940, s-a prezentat la Consulatul sovietic din Vichy. Fiind multi doritori de reîntoarcere, iar mijloacele puține si costisitoare, a trebuit sa aștepte, din noiembrie 1940 pana in martie 1941, la Marsilia, plecarea. In acest timp, s-a întreținut lucrând ca educatoare la o grădinița de copii”.

Pe „14 noiembrie 1952 urmează un alt interogatoriu, pe tema șederii sale in Uniunea Sovietica”. Din declarațiile date, reiese ca, in martie 1941, Betty a ajuns „pe tărâm sovietic (n.r. in URSS), fiind primită cum se cuvine. Timp de doua luni a stat in case de odihnă la Momino si Soci pentru refacere. Apoi a fost trimisă la lucru”, angajându-se, până in iunie 1943, la redacția postului de radio „România Libera„. „Redacta articole pentru emisiuni si era concomitent, in funcție de nevoi, dactilografă sau șpicheriță. Totodată, scria povestiri, schițe literare, poezii si cântece pentru postul de radio Moscova, ora in limba română. A lucrat si ca secretara a Anei Pauker” – pe atunci „personajul care reprezenta comuniștii români la Moscova – , ținând legătura cu comuniștii români care se aflau, in vreme de război, in Asia Centrala. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, (n.r. Betty) a primit o alta misiune – a devenit lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova, unde avea 45 de cursanți.”

„SĂ FIE DEMASCATĂ CA AGENTĂ”

In aprilie 1953, pe procesele-verbale ale interogatoriului Elisabetei Luca, anchetatorul Francisc Butyka notează „sa fie demascata ca agenta„.

Argumentele „demascării” apar in interogatoriile viitoare – legături cu sioniștii, transferuri ilicite de bani din fondurile statului in folosul rudelor sale etc.

In ancheta, precizează Lavinia Betea, „Elisabeta Luca declara unele dintre „relațiile neprincipiale” avute. Astfel, in 1948 i-a dat lui Vladescu-Racoasa, ministrul României in URSS, 1.500 de ruble sa le expedieze in trei rate fratelui ei, Sulim Birman, la Cernăuți. In decembrie 1949, pe când se afla la Moscova, la sesiunea Federației internaționale a femeilor democrate, […] au venit să o vadă frații ei care trăiau in URSS. Cu acest prilej, cu titlu de împrumut, a luat de la Simion Bughici – in acea vreme ambasador al României la Moscova – suma de 10.000 de ruble, ce urma să o ramburseze in bani românești in tară. Suma – imensă pentru acea vreme – nu a fost niciodată dată înapoi statului român. In 1950, cu ocazia plecării la Moscova a lui Alexandru Bârlădeanu, ministrul Comerțului exterior din acea vreme, a trimis, din nou, 1.000 de ruble pe adresa rudelor. In 1951, pe când se afla in concediu in Uniunea Sovietica, a trimis alte 3.000 de ruble rudelor sale. Interesant este ca nici unul dintre demnitarii care știau ca încalcă legile transferând in mod ilicit sume de bani intr-o tara străină nu o refuză pe soția preaputernicului Vasile Luca in momentul in care ii fac comisioane”.

„CĂSĂTORIE CU APROBARE DE LA KOMINTERN”

Intr-un alt interogatoriu, afirma istoricul Lavinia Betea, „Elisabeta Luca povestește cum si-a cunoscut soțul din cauza căruia se afla, in 1952, arestată. De remarcat că anchetatorii n-au fost interesați să afle cum s-a măritat cu Vasile Luca, de vreme ce in Franța primea pensie de nevastă de voluntar si de nicăieri nu reiese că soțul ei, numitul Rene, murise pe front ori că divorțaseră. L-a cunoscut pe Vasile Luca in aprilie 1943, când a primit sarcină de la Ana Pauker să-l ajute să-si redacteze autobiografia, Luca necunoscând bine limba română. La Hotelul Moscova, unde el avea o camera si unde se ducea, conform sarcinii primite, in orele ei libere, s-au stabilit intre ei „relații strânse” si au hotărât să se căsătorească. „Cu aprobarea cui?„, este întrebarea anchetatorului […]. Nu au avut aprobare de căsătorie, răspunde Elisabeta Luca. I-a chemat însă „la întrebări” Gheorghe Dimitrov (n.r. Gheorghi Dimitrov, pus in fruntea Kominternului (1934-1943) de către Stalin, după îndepărtarea adepților rivalului său, Lev Davidovici Troțki (Leon Trotsky)), mirat de grabnica uniune. Conducătorul Cominternului s-a declarat de acord”.

---

(*) BORILĂ, Petre (n. Iordan Dragan RUSEV) (n. 13 feb.1906 Silistra – d. 1973, București) – evreu din Bulgaria (cf. Cosma 1994: 31), “lucrător cu munca politică în URSS” (1936-1937, 1938-1944), voluntar în Spania (1937-1938), comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947), promovat progresiv până la gradul de general-locotenent; șeful organizației Bucureşti a P.C.R. (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru C.C. al P.M.R. (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ‟50; membru al Biroului Organizatoric al P.M.R. (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); ministru al Construcțiilor (1948-1951), președinte al Comisiei Controlului de Stat şi membru în Biroul Politic al C.C. responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); multiplu decorat de statul comunist. Cuscrul lui Nicolae Ceaușescu pentru câțiva ani, cât timp fiica sa, Iordana, a fost măritată cu Valentin Ceaușescu

[1] SUCIU, Petre (n. SCHAERF) – ilegalist, luptător în Spania, decorat alături de alți foşi combatanți cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a în 1949 (Decretul 873 din 20 august 1949), respectiv în 1967 (Decretul 380) cu Medalia Muncii; din 1948 director în cadrul Ministerului Comerțului Exterior, ulterior emigrat în Israel (Sugarman f.a.: 110)

[2] GROSU, Petre (n. Salman GRÜMBERG, 18.II.1900-1.III.1980) – ilegalist, apoi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., din 1953 director adjunct la Institutul de Istorie al Partidului, responsabil pentru problemele muzeului “Lenin-Stalin” şi lector nesalarizat al C.C. al P.M.R (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – secţia Prpagandă şi Agitaţie, dosar nr. 66/1953, f. 1; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 422; fd. I.S.I.S.P., inventar 1889-1956, nr. inv. 3231);

[3] HOLBAN, Boris (n. Baruh BRUCHMAN) (1908-2004 Paris) – evreu basarabean, ofiţer în cadrul Rezistenţei Franceze (şeful reţelei FPT-MOI, calitate în care a organizat peste 100 de atentate împotrica administraţiei germane), după război colonel, şeful Regionalei Bucureşti a Siguranţei (sept.1944-1948); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls.III-a, apoi şeful serviciului de cadre al M.Ap.N. (1949-1950); decorat în 1979 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. II-a (Rozei 2007, M.Ap.N. 2009); stabilit în 1984 în Franţa, unde, în 1989, publică Testament (Paris: Calmann-Levy);

[4] BUICAN, Alexandru (n. Ern(e)st ARNOLDI) (n. 1902 Rădăuți – d.?) – ilegalist, participant la Rezistența Franceză, (în 1941 figurând pe lista “comuniștilor categoria A” a Siguranței in forma parțial corectă “Aron Lazăr Arneldi”, n. 1902, Rădăuți, cu domiciliul pe str. Sf. Ilie nr. 7 din București); după august 1944 redactor la Scânteia și activist al secţiei Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R., prim consilier de presă la Ministerul Informaților (1947-1948), apoi consilier de presă la M.A.E. şi respectiv consilier de legație (1948), Pentru o pace durabilă, pentru o democrație populară, redactor la Scânteia şi Contemporanul; ministru adjunct al Învățământului Public (1949-1951), profesor la școala partidului (viitoarea Academie Ștefan Gheorghiu), respectiv vicepreședinte al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1956-1962); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R.” iar în 1978 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 199, n. 2; Solomovici 2001 I: 195; Betea 2005);

MIHAIL ROLLER – ARTIZANUL UNEI ISTORII FALSIFICATE

Această galerie conține 2 fotografii.

| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI ROLLER, Mihail [1] (zis Şapse, fiul lui Ben Tzion Roller, fratele lui Chaim Mordechai Roller (*)) (n. 6 mai 1908, Buhuși, Bacau, Romania – d. 21 iunie 1958, București, 50 de ani) – comunist ilegalist, conform declarației … Continuă lectura →

PORTRETUL UNUI COMUNIST: Teohari Georgescu, Ministrul roșu de Interne

Această galerie conține 2 fotografii.

Teohari Georgescu marchează un record al oprimării opozanților regimului comunist, dar și al țăranilor refractari colectivizării, in cei șapte ani cat s-a aflat la conducerea ministerului de interne fiind arestate și condamnate peste 100.000 de persoane. Continuă lectura →

SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST

Bucureşti, octombrie 1945. Nicolae Ceauşescu în mijlocul unor delegați la Conferinţa Naţională a P.Cd.R. – secția română a Kominternului. | Cota: 16/1945; Arhiva Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166

Noțiunea de „Ilegalist” și „activist”, ca membru al Partidului Comunist din România (secția română a Kominternului), devenit ulterior PCR, nu are absolut nimic patriotic, eroic sau glorios.

Mai degrabă, se identifică, cu cea de TRĂDĂTOR DE ȚARĂ – având in vedere ca PC.dR. a fost scos din legalitate deoarece, prin însăși statutul său, partidul și membrii acestuia militau pentru dispariția României ca stat unitar, respectiv pentru destructurarea țării, in favoarea URSS.

Adevărații trădători „de patrie / de țară” nu au fost cei „înfierați cu mânie proletară” de către „ilegaliști” – ci chiar „legaliștii” comuniști din România.

„Pe tot parcursul existenței sale, Cominternul a patronat, finanţat şi dirijat de la Moscova o armată de agenţi – „revoluţionari de profesie“, răspândiţi în întreaga Europă, ale cărori limbi de lucru erau rusa, germana şi franceza.

citește si CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN

Cu menţiunea „strict confidenţial“ (de altfel, totul era secret, cu excepția revoltei faţă de „burghezi“) în Arhivele Cominternului se regăsesc „Regulile de conspirativitate” ale partidului,.aplicate în toate ţările in care aceștia erau trimişi, precum şi în relaţiile pe care le aveau cu „centrul“, ori unii cu alţii în cadrul aceleiași filiale.
Ca membrii ai PCdR, agenți ai Cominternului, activiștii si ‘ilegaliștii” din România, erau automat colaboratori ai secției externe a serviciilor speciale sovietice”.(*)

Precum zicea, in timpul loviturii de stat numita oficial „revoluția româna” din 1989, celebrul emanat și „revoluționar” Ion Iliescu – al cărui tată, și el „ilegalist” (Alexandru Iliescu), „revoluționar de profesie” prin anii ’30, susținea, prin propria semnătură, in Rusia, statutul PCdR ce prevedea dizolvarea României, ca fiind „un stat care nu reprezintă, prin sine, o unire a tuturor românilor, ci creat pe baza înrobirii unor popoare străine” -, ei doar „au întinat valorile socialismului și comunismului” – promovând, la vedere, „drepturile proletarilor” și „înfierarea burgheziei”, in vreme ce, de facto, duceau o politică de destructurare teritorială, urmărind totodată preluarea puterii.

citește si YURI ANDROPOV, PROFESORUL LUI CEAUSESCU

MISIUNEA ILEGALISTULUI COMUNIST

Auto-intitulată „avangarda proletariatului” („partid al clasei muncitoare”), PCdR (dirijat de Moscova) era interesat să aibă cât mai mulți membrii printre muncitorii romani din întreprinderi, unde puteau crea sau amplifica conflictele de munca cat și rețeaua de adepți.

Sarcinile muncitorului-membru de partid erau, in principal, propaganda, sabotajul și racolarea. Speculând nemulțumirile altor muncitori, activistul de partid făcea (discret) propagandă „revoluționară” și atrăgea în mișcare noile „cadre”. In plus, avantajul pentru partidul comunist era și financiar, deoarece noii adepți erau ‘ieftini”, putând fi sincer implicați in mișcare, adică nu neapărat sponsorizați.

De un real interes pentru organizația comunista erau și intelectualii și, în general, toți cei care aveau contacte în diferite domenii (cercuri) de interes. Aceștia contribuiau „la partid” cu relațiile necesare pentru mituirea funcționarilor din justiție și poliție, dar erau valoroși și pentru informațiile pe care le puteau furniza din mediile asa-zis „burgheze” (din interiorul partidelor politice, ale Palatului sau din zona economico-financiară).

COSTURILE ILEGALISTULUI COMUNIST

„Ilegalii” erau atât activiștii cu funcții în conducerea partidului, cat și cei deja identificați de autorități (arestați măcar o dată), cu dosare la Siguranță. Când deveneau pasibili de o nouă arestare, erau trecuți in „ilegalitate” și scăpați de o eventuală condamnare ori ajutați sa evadeze din pușcărie.
„Ilegalizarea” nu era însa convenabila, mai ales din punct de vedere financiar, conspirativitatea încărcând „factura” partidului comunist cu costuri însemnate pentru fiecare „cap de ilegalist”.

De regula, ilegalistului i se „confecționa” o noua identitate, respectiv acte false (unii având chiar mai multe seturi de acte false, respectiv identități).

Problema pașapoartelor (în general, a actelor), este menționată și în corespondenta dintre activiștii din ţară cu Moscova. Fabricarea actelor, în sine, nu era neapărat o problemă, partidul având oameni dedicați pentru aceasta operațiune. Uneori însa, trebuia identificata persoana dispusă sa accepte să își declare actele ca „‘pierdute” și să solicite autorităților eliberarea altora noi. Pentru ca fotografia „ilegalistului” să fie lipită în locul pozei titularului de drept, era necesar acceptul acestuia, obținut, de regula, contra unei sume de bani.
De exemplu, asupra lui Vasile Vâlcu, membru în Comitetul Local București al Partidului, arestat în octombrie 1941, s-au găsit un ordin de mobilizare, un livret militar şi un buletin de înscriere la Biroul Populaţiei, toate emise pe nume fals. Contra sumei de 500 de lei, Vasile Vâlcu reușise sa convingă un soldat să își declare actele pierdute și sa ceara emiterea unui duplicat.

Un „ilegal” beneficia de banii necesari pentru realizarea misiunilor sale (la care, după situație, se adăugau cele de cazare, bilete de avion/tren/etc și mesele), dar și pentru transportul personal.

Activiștii centrali aveau la dispoziție mașini pentru uz propriu. Ştefan Foriş, secretarul partidului, utiliza un automobil achiziționat de Remus Koffler (în iunie, 1940), cu șofer personal.
Remus Koffler, la rândul lui, circula cu mașina fratelui său, Romulus Jitianu (evreu creștinat), angajat al Siguranței, care (pentru a evita rechiziția) trecuse autoturismul pe numele unui coleg de serviciu, doctorul Dumitrescu.
Ilegaliștii s-au întrebat cum de este posibil ca principalul colaborator al șefului de partid (Koffler) să meargă cu o mașină a Siguranței, instituție responsabilă cu urmărirea, arestarea și anchetarea comuniștilor.
„[…] în acea perioadă știam de la Remus Koffler că fratele lui, de profesie avocat, are o maşină turism în asociaţie cu dr. Dumitrescu din Serviciul Siguranţei Generale a Statului, şi că maşina este câteodată folosită şi de Remus Koffler” – a declarat, la o anchetă, inginerul Emil Calmanovici, membru al Comisiei Centrale Financiare (CCF) a P.C.d.R., important contributor la buget (bugetul partidului).
Autoturismul circula cu un număr al Siguranţei Generale a Statului, tocmai pentru a se sustrage urmăririlor. „Mi-a declarat atât lui Weigl (Egon Weigl, legătura superioară a lui Emil Calmanovici, la rândul lui membru în CCF), cât şi mie, că această chestiune este cu aprobarea Comitetului Central (n.r. al partidului)”(*1)

Deplasarea activiștilor in oraș, după regulile conspirativității, atunci când aceștia nu se puteau folosi de serviciile unui „tehnic” (vezi capitolul „TEHNICII„ din aceasta postare), se făcea cu un taxi sau cu bicicleta. Deplasarea pe jos sau cu mijloacele de transport în comun erau interzise.
Activistul trebuia sa ia toate măsurile sa ajungă neurmărit la destinație, si sa scape de eventualii urmăritori. In caz contrar, activistul trebuia sa abandoneze întâlnirea.
„Activistul trebuie să meargă neurmărit la întâlnire” – Stefan Foriş, în «Curs asupra muncii de partid în timp de război întocmit de C.C. al P.C.d.R. în august 1943»

„În capitală şi în oraşele mari, numai folosirea cu vigilenţă a maşinii, trăsurii sau bicicletei, mergând la întâlnire sau plecând de la întâlnire, asigură această garanţie”
„Activistul trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna, că faţă de metodele perfecţionate de urmărire ale Siguranţei, mergând pe jos, cu tramvaiul, ei nu pot să se controleze”(*12).

citește si „AS FI FERICIT SA FIU VĂZUT IN LUMINA ISTORIEI CA UN STALIN MODERN”

CINE ERAU „ILEGALIȘTII” – NUME CONSPIRATIVE, IDENTITĂȚI DE ÎMPRUMUT SI ACTE FALSE

În ilegalitate, puțini erau cei care își cunoșteau colegii de partid după numele lor real, din actele de naștere.
Odată intrat în mișcarea comunistă, activistul renunța, deseori, la propriul său nume, luând altul, conspirativ (sau chiar mai multe, după caz).
Dumitru Petrescu, unul dintre cei condamnați în procesul intentat greviștilor de la Grivița, se numea de fapt Gheorghe Dumitru (Petrescu fiind numele conspirativ).
Marcel Pauker a fost Luximin, Puiu, sau Marin Stepan Semionovici iar soţia sa, Ana Pauker, era cunoscuta, la partid, sub numele de Maria (în timpul războiului, acest pseudonim îl purta si Constanţa Crăciun, in timp ce „Mărioara” era conspirativul folosit de Ana Toma).

Viitorul ministru al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, activa în anii ’30 sub pseudonimele „Grigorescu” și “Andrei”, iar în timpul războiului a folosit și pseudonimul „Titu”.

Uneori, una și aceeași persoană putea avea mai multe pseudonime, atât în perioade diferite de timp, cat și simultan, câte unul pentru fiecare membru de partid cu care acesta intra în legătura.
Ion Vinţe, de exemplu, folosea numele de „Traian” sau „Andrei”. Petrea Nicolae era „Victor” si „Sorin”, Iosif Rangheţ era „Mihai”, „Corvin”,sau „Alecu”, iar Constantin Carp era „Voicu” sau „Matei”.
Mendel Leibovici, devenit după război Paul Luchian se numea, în ilegalitate, pentru colegi, „Emil”(*7) sau „Iustin”(*8).
Remus Koffler a fost, în anii războiului „Sergiu”, „Conrad” sau „Leonin”(*9).

Pseudonimele nu erau unice – un pseudonim putând fi alocat mai multor persoane. În perioada războiului, „Cornel” era, de pilda, și Dumitru Işoveanu, dar și Ilie Toacă. Multi ilegaliști adoptau conspirativul „Andrei”, frecvent utilizat în onomastica activiștilor ori simpatizanților comuniști.
Un „Andrei” menționat in documente poate avea în spatele lui, de exemplu, pe activistul Marcu Schon (deloc străin de asasinarea lui Anton Moisescu, el însuși sfârșind în faţa plutonului de execuție, în 1942), sau pe Ion Vinţe, viitor ofiţer în Ministerul de Interne.

După război, parte din ei au fost identificați după numele adevărat. Operație totuși dificla, mai ales în cazul militanților evrei.
Aceștia își alegeau un nume/prenume românesc, eventual unul din cele conspirative deja folosite în clandestinitate.
Paul Leibovici, activist în organizația Bucureşti, a avut în timpul războiului, numele conspirativ „Dan”(*2) și „Teodor”(*3). Soţia sa, Finca Davidovici, folosea conspirativul „Tincuţa” (membră, ca şi soţul ei, în conducerea organizaţiei de Bucureşti, un timp mâna dreaptă a șefului comuniştilor din Capitală, Petrea Nicolae) (*4).
După război, numele de familie al soților Davidovici era Dan (conspirativul lui Paul, în ilegalitate), iar Tincuţa Davidovici, prin asocierea numelui conspirativ cu cel de după căsătorie, devenise Dan Ecaterina (*5).

Mircea Bendel, care activase în organizația Bucureşti a P.C.d.R. cu pseudonimul „Virgil”, s-a numit, după război, Mircea Bălănescu. Unii ilegaliști se refereau la el ca fiind Virgil Bălănescu (*6), încurcându-i prenumele cu pseudonimul din ilegalitate.
Ilegalistul Trandafirescu, (organizaţia de București), era cunoscut colegilor după prenumele Ilie (numele conspirativ din timpul războiului), în realitate fiind, de fapt, Constantin.

citește si ISTORICUL Partidului Comunist Român

„LEGĂTURI INFERIOARE SI SUPERIOARE”

Un membru era in contact cu mișcarea comunista prin intermediul unor persoane indicate de partid – numite „legături de partid”.
„Legăturile” erau superioare și inferioare.
„Legătura superioară” era persoana de la care activistul primea ordine și căruia ii raporta îndeplinirea sau stadiul lor. Un activist primea sarcini doar de la „legătura sa superioara”
Activistul își cunoștea „legăturile” inferioare, cel mai des însa nu după numele real, ci după cel conspirativ.

„Legăturile”, in general, erau persoanele de contact ale activistului cu partidul, cat și cu grupuri secrete (care dispuneau de adresele unor case conspirative, unde se puteau întâlni)

CUM AJUNGEAI IN MIȘCAREA COMUNISTA?

Mulți aderau la mișcarea comunistă prin intermediul unor membrii al familiei sau ai cercului de cunoscuți. Într-o autobiografie, Florica Bodnăraş, fosta soție a lui Radu Munzer Mănescu, descrie cazul ei personal: „Între timp, din vara anului 1939 prin niște prieteni basarabeni care aveau legătură cu UTC, am început și eu să activez în UTC. La început mă foloseau pentru a păstra material ilegal, apoi am ieșit la împrăștieri de manifeste, la lipirea etichetelor, participam la ședințe de UTC.”(*16)

citește si UNIUNEA TINERETULUI COMUNIST

Sanda Rangheţ (viitoarea soţie a lui Iosif Rangheţ), va intra in contact cu „cercurie progresiste” prin Zaharescu, o ruda mai îndepărtata. „Ciclul primar de 5 clase l-am terminat în târguşor şi doream să învăţ mai departe. Colegii mei au plecat în oraşul Bârlad, unde era liceu, dar eu n-aveam această posibilitate. […] şi mentalitatea părinţilor, care erau cu totul împotrivă ca să învăţ mai departe căci, spuneau ei, nici ceilalţi fraţi mai în vârstă decât mine nu învăţaseră. Ei erau nu numai împotriva studiului […], dar nici ca să înveţi o meserie. Socoteau o înjosire să fii croitoreasă, modistă ceea ce se putea învăța în târguşorul nostru. Celelalte 3 surori mai mari stăteau acasă şi nu făceau nimic. Ne mutăm la Bârlad şi reuşesc să mă înscriu la liceu dând examen în particular şi mai târziu, făcând 2-3 clase şi la stat. Sunt ajutată de Zaharescu (care-mi era şi rudă) să mă pregătesc pentru examene, şi mă îndrumă ce să citesc. […] părinţii refuză să plătească taxele școlare şi începând din clasa IV de liceu încep să nu mai depind de ei, dând lecţii elevilor mai mici […] şi astfel continui să învăţ. Paralel […] particip la cercurile elevilor progresiști „cercuri de simpatizanți ai mișcării muncitorești”, […] făceam parte şi dintr-o grupă de „Ajutor Roşu”(*17).
Zaharescu, care a sprijinit-o pe Sanda să-şi continue studiile, i-a influenţat si opțiunea politica, iar în 1930 i-a devenit soţ.
In vârstă şi bolnav, acesta pleacă în URSS la tratament; unde ajunge si Sanda, după doi ani, trimisă la o şcoală de partid. Acolo il cunoaște pe Iosif Rangheţ, cu care se va căsători (după moartea lui Zaharescu) în mai puțin de un an(*17).

citeste si „AJUTORUL ROȘU”

„TEHNICII”

În timpul războiului, majoritatea acțiunilor conspirative includeau racolarea unor femei, repartizate (in rolul de persoana „tehnica”), unui „tovarăș”. Femeile aveau mai multe pretexte să circule liber, iar un cuplu care se plimba pe stradă dădea mai puțin de bănuit.

„Activiștii de bază trebuie să folosească un tehnic pentru aducerea la întâlnire a activiştilor cu legături de jos” (*12), Stefan Foriş, într-un Curs de partid.

Pentru succesul conspirației, comunistul ilegal dispunea de cel puțin un „tehnic” – o persoana (bărbat sau femeie) cu misiunea de a sprijini activistul căruia ii fusese repartizat, de cele mai multe ori servind drept „camuflaj”.
„Tehnicul” participa la unele evenimente/întrevederi în locul ilegalistului, pentru ca acesta sa fie expus.
„Tehnicul” transmitea şi prelua sarcini sau mesaje, asumându-și totodată și riscuri. Din acest motiv, în cele mai multe cazuri „tehnicii” nu numai ca nu erau, propriu-zis, membrii de partid, dar nici nu era de dorit să știe prea multe despre partid. Astfel, dacă erau arestați, nu puteai dezvălui decât cel mult informații lipsite de relevanta.
Cel mai des, “tehnica” locuia în aceeași casă cu cel pe care îl avea ‘în grijă” şi comunica verigii superioare orice avea legătură cu membrul de partid căruia îi era atașată.

Bazinul de recrutare a „tehnicilor” era format din „organizațiile de masă” conduse de partid, în principal UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi Ajutorul Roşu (Apărarea Patriotică).
Eligibili mai erau si cei care făcuseră partidului diverse servicii mărunte, implicați fără acces la prea multe detalii: împrăștieri de manifeste, strângerea de ajutoare în bani, alimente şi îmbrăcăminte pentru deținuții comuniști şi familiile acestora, transmiterea unui bilețel cifrat primit din partea unui necunoscut pentru un alt necunoscut sau de mesaje orale (ale căror sens nu il cunoșteau), subînchirierea unui spatiu unde urma să locuiască sau să se întâlnească activiștii comuniști – în majoritatea cazurilor, acești oameni nu știau la ce servesc toate acestea si nici nu erau plătiți pentru serviciile lor, fiind, ceea ce se numește, „masa de manevra”.

Înainte de a-i deveni soţie, Florica Munzer a fost „tehnica” lui Emil Bodnăraş.
Pana la excluderea sa din partid, Ileana Popp Răceanu a folosit se serviciile „fetei tehnice” cu conspirativul Ştefania (Miţa Iosub, numele real).
Acuzat că nu organizează sabotaje și grupe de partizani, Iosif Rangheţ a motivat că i se repartizase o „fată tehnică” urâtă, cu un semn particular (îi creștea păr pe o jumătate de faţă), care atrăgea atenția agenților de poliție (*13).

citește si Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România

LEGĂTURI IDEOLOGICE DE SUFLET

în meandrele agitatei „lupte revoluționare” puse in slujba Moscovei, s-au creat vari cupluri, s-au întemeiat și destrămat familii și s-au adus pe lume copii.
Intre comuniști, înafara relațiilor ideologice, se înfiripau, uneori, și relații sentimentale. Cei care, din rațiuni initial conspirative, locuiau împreună, prezentându-se in societate drept soț și soție, puteau deveni, la propriu, un cuplu.

Ana Pauker s-a căsătorit ,în tinerețe, cu Marcel (băiatul unei familii de evrei înstăriți), și au avut împreună doi copii. Familia s-a destrămat – Ana a mai avut un copil cu comunistul francez Eugen Fried, iar Marcel cu Roza Elbert, ilegalistă din Basarabia.

citește si CUM L-A CUNOSCUT ANA PAUKER PE „PUIU” (MARCEL PAUKER)

–

(*) Comuniştii din partidele străine, care se autoproclamau „secţii“ ale organizaţiei comuniste mondiale conduse
de Moscova, se supuneau necondiţionat „centrului”
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când „exportul de revoluţie“ programat a fost înfăptuit cu ajutorul ocupaţiei militare sovietice, foştii agenţi cominternişti sunt desemnaţi conducătorii „statelor de democraţie populară“. Primul
Comitet Central legal al comuniştilor din România (1945) a fost alcătuit, în totalitate,din agenţi cominternişti, toţi comuniştii din România fiind subordonaţi directivelor
Cominternului, de vreme ce PCdR nu era altceva decât o filială a sa.(V. o analiză exhaustivă cu exemple elocvente în Cristopher ANDREW & Oleg GORDIEVSKI, KGB – istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. Doina Mihalcea-Ştiucă, Editura All, Bucureşti, 1993.)

referințe:
(*1) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosar 218, vol. 23, f. 19
(*2) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Organizatorică, dosar 60/1944, f. 47-49.
(*3)A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Organizatorică, dosar Fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 47/1942, f. 1
(*4) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 73, f. 82-85, 172 şi vol. 76, f. 68
(*5)A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 74, f. 515-517.
(*6) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 73, f. 82-85.
(*7) A.N.I.C., Fond C.C.al P.C.R.-Cancelarie, d. 15/1942, f. 4
(*8) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 26/1942, f. 1-2; dosar 72/1943, f. 5.
(*9) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 46, f. 64.
(*12) Istoria Partidului Comunist Român. Sinteză, p. 200-201
(*16) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Cadre, dosar B 620, f. 7-10.
(*13) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 54, f. 107.
(*17) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.- Secția Cadre, dosar R 81, f. 9-10
alte surse: Lavinia Betea, „Procesul Ceauşescu”: moartea ultimului „revoluţionar de profesie” din Europa

---

Citește și:

| CEAUSESCU ilegalist – SUBORDONAȚI COMINTERNULUI

ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)

DENUMIREA PARTIDULUI

Adoptarea denumirii de Partid Comunist deriva din prevederile celei de-a 17-a condiții de afiliere la Internaționala a III-a, Comunistã, care preciza ca: „Toate partidele care doresc sã intre în Internaționala Comunistã trebuie sã-și schimbe denumirea. Fiecare partid care dorește sã intre în Internaționala Comunistã trebuie sã poarte denumirea: Partidul Comunist din țara cutare (secție a Internaționalei a III-a, Comuniste). Problema denumirii nu este numai o problemã de formã, ci o problemã politicã de mare importantã. Internaționala Comunistã a declarat lupta hotãrâtã împotriva întregii lumi burgheze si împotriva tuturor partidelor social-democrate galbene. Pentru fiecare muncitor de rând, deosebirea dintre partidele comuniste și vechile partide social-democrate sau socialiste oficiale, care au trădat stindardul clasei muncitoare, trebuie sã fie cât se poate de limpede.“ (Ioan Scurtu, Partidul Socialist Român si Internaționala a III-a, Comunistã, în „Dosarele Istoriei“, nr. 10/1998, p. 18-21.)

citește si Gheorghe Cristescu, „Plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România

STRUCTURA SI SCOPURI

Ca secție română a Internaționalei a III-a Comuniste (Komintern) – organizație cu sediul la Moscova (Hotel „Lux” str. Maxim Gorki nr. 10) – alături de celelalte secții naționale, Partidul Comunist din România nu era nimic altceva decât o organizație sovieticã, ca oricare alta, cu deosebirea cã opera in România, pentru interesele Moscovei.

Deoarece Komintern-ul reprezenta, formal, un departament din cadrul Ministerului de Externe sovietic, P.C.d.R. – ca secție a Komintern – era practic, atât o anexã a guvernului sovietic cât și un instrument al politicii acestuia (la fel ca Armata Rosie, NKVD-ul etc).

Un alt aspect semnificativ este cã membrii P.C.d.R, ca cetățeni români aflați in slujba unui guvern străin, erau, potrivit legilor românești din perioada interbelică, agenți ai respectivului guvern. „Mai exact, spioni sovietici” (V. Alexe, „Candidatul manciurian”, „Ion Iliescu, biografie neretușata”).

Plătiți (fără ca sumele sã fie oficial declarate – deci nici fiscalizate) de un stat strãin (U.R.S.S.), executând ordinele care veneau de la un organism strãin (Komintern) și având sediul declarat într-o capitalã străină (respectiv Moscova), membrii P.C.d.R „au îndeplinit perfect, in toată perioada interbelică, calitatea penală de agenți ai unei puteri străine”.

(Citește și SALARIILE MEMBRILOR DE PARTID: DE LA PCdR LA PCR)

Ei au aderat necondiționat la teza stalinistă a Komintem-ului, potrivit căreia România reunificată, de după primul război mondial, ar fi reprezentat un stat imperialist, constituit pe bază de anexări teritoriale. Concret, prin apartenența, statutul și acțiunile sale, P.C.d.R. a urmărit, și implicit, și explicit, dezmembrarea teritorialã a României.

Acesta este și motivul pentru care P.C.d.R. este scos, începând din 1924, in afara legii – activitatea sa devenind interzisã pe teritoriul României, iar membrii săi considerați ilegali, deoarece acționau, deschis, pentru secesiunea statului român, urmare a teoriei lui Lenin, de „autonomie a popoarelor pana la separare„.

citește si SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST

In toată perioada interbelicã, P.C.d.R. a fost condus numai de secretari-generali de origine străină (cu excepția lui Gheorghe Cristescu („Plapumarul”), singurul roman, și primul, devenit secretar-general al Partidului), dintre care unii nici măcar nu știau românește (Elek Koblos, Alexandru Danieluk, Vitali Holostenko, Boris Stefanov,s.a.). Aceștia au fost „tovarășii de drum”, din cadrul P.C.d.R., ai tatălui și unchiului lui Ion Iliescu.

Apartenenta P.C.d.R. la structurile Komintern-ului si ale F.C.B.(Federația Comunista Balcanica) au impus, după 1924, când comuniștii romani intrau in ilegalitate, o preponderenta a acțiunilor cu caracter de spionaj, terorism si a tentativelor insurecționale ale acestora.

Agentii Komintern-ului infiltrați in România aparțineau celor două binecunoscute organizații sovietice, NKVD si GRU (spionajul militar sovietic). Cu precizarea că, din 1929, activitățile externe ale NKVD au fost supervizate de GRU, in urma ordinului lui Stalin din 1928 de a transforma conflictele sociale (grevele) in insurecții populare, care să aducă la putere, in statele vecine U.R.S.S., regimuri comuniste. Cum însă insurecțiile populare, regizate de Komintern si NKVD, necesitau strategii de tip militar, rolul GRU și al ofițerilor sovietici de informații militare a fost esențial, mai ales in faza metamorfozării conflictului social in conflict armat (insurecțional).

România interbelică a cunoscut două astfel de tentative, regizate de NKVD și GRU, de manipulare a unui conflict social într-o insurecție: prima dată, la Lupeni (1929), a doua oară la Grivița (1933).

Secția pentru spionaj, terorism și insurecții a NKVD-ului si GRU-ului din Balcani, intitulată Zacordat, era dublată, in Romania, de alte două organizații de spionaj, subordonate F.C.B.-ului și Komintern-ului. Prima dintre acestea, DRO Organizația Revoluționară Dobrogeana, conform denumirii in limba bulgară) apare imediat după războiul din 1877-78, ca organizație nationalist-teroristă bulgară, militând pentru o Bulgarie Mare, care urma să includă și Dobrogea românească. Membrii săi acționau mai ales in Cadrilater însa, cum in Bulgaria „comitagii” erau vânați de politie, aceștia sunt nevoiți să se refugieze in sudul României (stat tolerant), respectiv in zona Dunării.

Din 1919, DRO se subordonează Komintern-ului și F.C.B., care o finanțează și o sprijină logistic. Totodată, obiectivul DRO se modifică și el: devenita organizație comunistă, obedientă fată de U.R.S.S., DRO nu mai militează pentru o Bulgarie Mare, ci pentru autodeterminarea, până la separare, a Dobrogei de România și transformarea acesteia într-o republică autonomă independentă, care ar fi trebuit să facă parte fie din preconizata Republica Federativa Balcanică, fie să se alipească la U.R.S.S., ca a 16-a republica sovietică.

„Traiască Republica Populară Dobrogeană„

In 1925, se constituie si o Organizație Revoluționara Dobrogeana din Interior (V.D.R.O.), rivala primei organizații, care va milita, in continuare, pentru alipirea Dobrogei românești la Bulgaria Mare.

In ianuarie 1930, DRO denunta VDRO pentru ca „trimite banditi înarmați in Dobrogea, cu arme procurate din depozitele de munitii din Bulgaria. Acesti banditi, cu toti agenți ai sigurantei bulgare, comit cele mai vulgare omoruri s!i !furturi asupra populației pașnice dobrogene”. Precizam ca DRO – a carei activitate a încetat in 1940, exact după ce Bulgaria a căpătat Cadrilaterul cu ajutorul U.R.S.S. si al Germaniei naziste aliate – a furnizat numeroși membri Partidului Comunist din Romania. Unul dintre aceștia, Boris Stefanov va deveni in 1935 secretarul general al P.C.d.R. si va initia ceea ce istoricii mișcării comuniste din Romania definesc drept bulgarizarea conducerii P.C.d.R.

Intre 1935-1939, in perioada marilor epurări staliniste, Boris Stefanov a întocmit lista trotkistilor din P.C.d.R., in care a trecut toate conducerile P.C.d.R.-ului (care includeau, intre alții, multi evrei și maghiari), începând din mai 1929, fiind ulterior executați, de NKVD. Printre cele câteva persoane care au scăpat ca prin minune epurărilor a fost și Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), un apropiat al lui Boris Stefanov, conectat cu mafia bulgărească prin mama sa și prima soție, ambele originare din Bulgaria (conform unei anchete publicate de Lumea libera). Printre bulgarii, membrii ai organizației subversive DRO, care au intrat in P.C.d.R., se numărau: Dimitar Ganev (membru al Biroului Politic, devenit ulterior președinte al Bulgariei comuniste); Voicu Daciov (și el membru al C.C. al P.C.R.); Ghiorgni Crosnev (secretar cu propaganda) și Petar Borilov (romanizat Petre Borila). – acesta, ca fost membru al DRO si membru al Brigăzilor Internationale din Spania, a făcut cariera ani de zile in cadrul C.C. al P.C.R., devenind, printre altele, si socrul lui Valentin Ceausescu, (totuși, dezagregat se pare, din motivele mai sus amintite, de Nicolae Ceausescu .(cf. V. Alexe, „Candidatul manciurian”, Ion Iliescu Biografie neretușată)

Atat Vasili cat și Alexandru Iliescu aveau legături puternice printre comitagii bulgari din DRO, care militau – cum am menționat – pentru secesiunea Dobrogei, sub lozinca Traiască Republica Populara Dobrogeana (Arhiva C.C.P.C.R. fond 31, mapa 20 din 1940).

De altfel, trebuie precizat ca DRO nu era compusa exclusiv din bulgari. Din cadrul organizatei faceau parte si unii Kominternisti romani, care militau și ei pentru dezmembrarea României, deci care susțineau secesiunea Dobrogei. Prin casa conspirativa a lui Vasile Ivanovici si băcănia lui Alexandru Iliescu de la Oltenita, de pe strada I. H. Radulescu, se pare ca nu apareau doar figuri binecunoscute politiei romane, ca Al. Dobrogeanu-Gherea, ci si membrii DRO, ca Boris Stefanov și alții.

Citește și ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (I) | ISTORICUL Partidului Comunist Român

---

surse: V. Alexe, „Ion Iliescu, Biografie neretușată”

---

„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL”

Sfârșitul lui Mihail Moruzov, artizanul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (SSI)

Mihail Moruzov (Михаил Николаевич Морузов, n. 8 noiembrie 1887, satul Zebil/comuna Sarichioi, județul Tulcea – 26/27 noiembrie 1940, Jilava), a condus SSI din 1924 până „când a fost arestat și ucis de legionari, în închisoarea de la Jilava. Mare parte din activitatea lui și a celorlalți agenți SSI rămâne un mister și din cauza faptului că o perioadă lungă de timp, din 1924 până în 1928, nu este acoperită documentar”, afirmă istoricul Cristian Troncotă (in volumul Omul de taină al Mareșalului, Ed. Elion, București, 2005, ISBN: 973-8362-20-2). 

citește si Masacrul de la Jilava – 26/27 noiembrie 1940 – răzbunarea legionarilor

„Moruzov a început ca agent de informație de mâna a treia al Statului Major român. Obraznic și descurcăreț cum era, a reușit să dea marea lovitură după ani de activitate neimportantă: l-a informat pe Carol al II-lea despre anumiți politicieni români. Aceasta i-a adus postul de șef al Serviciul Secret român. L-am văzut cu prilejul unei serbări din Palatul Regal, în eleganta uniformă a Frontului Renașterii Naționale, după ce figura sa îmi atrăsese mai înainte atenția pe culoarele Statului Major, fiind îmbrăcat pe atunci în haine modeste.” – Generalul Ion Gheorghe, fost atașat militar la Ankara, în perioada 1934-1938.

In completarea portretului schițat de contemporanii șefului SSI, Horia Sima aprecia ca „fața lui (n.r. Moruzov) lătăreață aproape turtită, dezvăluie o ascendență slavo-mongolă”

„Vorbea, din familie, limba rusă și bulgară, dar nu cunoștea nici o limbă occidentală, ceea ce i-a produs mari dificultăți în relațiile de colaborare, sociale și de serviciu. Făcuse trei clase de liceu, dar nu citea nici o carte în afară de ziare, și pe acestea foarte superficial. Când avea nevoie de vreo relație de ordin cultural, se adresa vreunui specialist și învăța pe de rost.” – Eugen Cristescu, succesorul lui Moruzov la conducerea SSI

Mihail Moruzov

Precarul echilibru politic european, din preambulul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a destrămat odată cu încheierea pactului dintre Germania și URSS (23 august 1939) (pactul Ribbentrop – Molotov), prin care cele două puteri și-au împărțit sferele de influenţă dintre Marea Baltică și Marea Neagră [1].

Prima transpunere în practică a planului secret a fost atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, având ca efect o declarație de război anglo-franceză adresată Berlinului (3 septembrie 1939), fără urmări practice. La 17 septembrie 1939, trupele sovietice au invadat, la rândul lor, în Polonia; în scurt timp, conform înțelegerii, cele două puteri și-au împărțit zonele de interes. [2]

Imediat după atacul asupra Poloniei, la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis neutralitatea României; în perioada următoare, diplomația română a încercat să creeze un Bloc al neutrilor, pentru a se delimita de agresiunile teritoriale, dar și ca să creeze un sistem de apărare. Evenimentele de pe scena politică continentală au impus un nou acord economic cu Germania (4 aprilie 1940) și un pact al petrolului cu Belgia, Olanda și Franța. În continuare, guvernul României a luat în discuție reorientarea politicii externe către Germania, având în vedere expansiunea acesteia pe continent și, in acest context, interesul manifestat pentru produsele petrolifere românești. [3]

În perioada respectivă, colaborarea informativă externă a fost apanajul Serviciului Secret de Informații (SSI), care a jucat la ambele „capete”, atât la cel anglo-francez, cât și la cel german, în principal prin schimbul de date referitoare la URSS.

În 1938, SSI sesiza Abwehr-ul, oferind date concrete despre tentativele sovieticilor de a penetra serviciile de informații ale celui de-al III-lea Reich. In acest sens, șeful Frontului de Est din Secția Informații Externe a SSI, maiorul Gheorghe Micandru (nume real Constantin Ionescu, locotenent-colonel, deseori utilizat de Moruzov ca expert tehnic in relația cu Abwehr, cu sarcina de a face schimb de informații cu privire la Armata Rosie si chestiunea Cominternului [*]), a fost trimis la Berlin de șeful său, Mihail Moruzov, în iunie și octombrie-noiembrie 1939, pentru realizarea unui sistem de legătură și desemnarea persoanelor de contact dintre celor două instituții.

În zilele de 22-24 iunie 1939, ofițerul român de informații Ionescu-Micandru a propus părții germane o colaborare „concretă” [4] la care a primit răspuns afirmativ, nemții exprimandu-si interesul de a extinde acordul si pentru informații referitoare la aviația sovietică, unitățile motomecanizate, situația politica interna si externa din URSS etc., cu rezerva că nu dispun de „elemente specializate”, însă, în compensație, ar putea acoperi acest deficit printr-o contribuție financiară, oferindu-se să asigure cheltuielile necesare operațiunilor SSI.

În cadrul celei de-a doua întâlniri de la Berlin (26 octombrie – 3 noiembrie 1939), Ionescu-Micandru a discutat cu omologul său, șeful Frontului de Est, maiorul Erich Pruck, care i-a afirmat textual, la 30 octombrie 1939, „ne-am împrietenit cu dracul”[5], o aluzie la recentul pact încheiat între Berlin și Moscova.

A doua zi, reprezentantul SSI a fost primit de amiralul Wilhelm Canaris [6], căruia i-a prezentat «Expozeul șefului Serviciului de Informații al Armatei Române către dl. şef al Serviciului de Informații al Armatei Germane» [7], menit sa parafeze colaborarea dintre cele două instituții. Importanta Expozeului era subliniata si din faptul ca acesta fusese primit cu deosebita atenție de însuși înaltul comandament german, mareșalul Herman Goring. Expozeul, însoțit si de explicațiile lui Constantin Ionescu, conținea referiri despre propaganda comunista, prin Comintern, in Estul Europei si peninsula balcanica.

In Expozeu, Moruzov preciza: „Niciodată n-am avut încredere în ruși, indiferent de culoare (n.r. „albi” sau „roșii”), deoarece rușii de ieri, ca și cei de azi, una gândesc, alta vorbesc și altceva fac”

Șeful Abwehr-ului l-a numit pe dr. Wagner (cu rol de „cutie de scrisori” pentru ambele Servicii, asigurând contactul epistolar permanent) ca reprezentant oficial la București, cu însărcinări privind zona petroliferă și contraspionajul pe Dunăre. Aflat în capitala României, în perioada 8 – 12 noiembrie 1939, acesta a fost primit de șeful SSI, Mihail Moruzov.

In lunile octombrie-noiembrie 1939, Constantin Ionescu (nume conspirativ Micandru), a purtat discuții cu reprezentanți Abwehr-ului, îndeosebi cu maiorul Erich Pruck, prilej cu „care au devenit evidente intențiile reale ale Germaniei in raport cu România: asigurarea aprovizionării cu materii prime, îndeosebi petrol, in condiții de neutralitate, fără a fi făcute promisiuni de sprijin militar in eventualitatea unor pretenții teritoriale sovietice. Mai mult, in mod iluzoriu, li se recomanda românilor să reziste pretențiilor sovietice, pentru ca, nefiind susținute de forță militară, acestea urmau a fi abandonate”

„Este limpede ca asemenea afirmații […] erau lipsite de sinceritate, in contextul prevederilor pactului Ribbentrop-Molotov” (Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).

citește si SCANDALUL DESECRETIZĂRII PACTULUI „COMMUNAZI” (RIBBENTROP-MOLOTOV)

La 21 noiembrie 1939, maiorul Erich Pruck sosea la București (cazat la Hotel Stănescu, acesta s-a „legendat” sub numele de Ervin Kampf, conspirativul sau având ocupația de pictor specialist in afișajul de propaganda in România si Iugoslavia – cf. Arhiva SRI, fond D, Dosar 3694, f 52), pentru o serie de „întrevederi confidențiale”, ocazie cu care a pus la dispoziția părții române o listă cu agenții sovietici identificați ca activând în România, împreuna cu „informațiuni” legate de domenii „de interes participativ comun: detalii complete despre ROVS – Uniunea Militara Generala Ruseasca, POBC (conducător, sedii, activitate, membrii aflați in dependenta GPU, .despre societatea Galiopolitilor, si noile sedii ale birourilor Kominternului” (Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).

O serie de explozii survenite în perimetrul unor rafinării, dar și câteva ciocniri de trenuri încărcate cu produse petrolifere, au alertat Abwehr-ul, care a suspectat ca incidentele, sunt, la origine, consecința unor acte de sabotaj. Ca urmare, la 10 decembrie 1939, amiralul Canaris și locotenent-colonel Bentivegni, şeful Secției Contrainformații Ofensive, s-au deplasat la București, unde, timp de două zile, au pus la punct întărirea măsurilor de contra-sabotaj și contraspionaj. La 18 decembrie 1939, Ionescu-Micandru ajungea in capitala Germaniei, in vederea stabilirii acțiunilor necesare pentru securizarea Văii Prahovei și a Dunării.

La 31 decembrie 1939, prin intermediul lui Erich Pruck, Constantin Ionescu (alias Micandru) a purtat o discuție cu Canaris, in cadrul căreia a prezentat si un argument al lui Moruzov „menit al convinge pe comandantul german că, in ciuda concubinajului politico-diplomaticcu URSS, sovieticii continuau să reprezinte o amenințare comună„. Canaris propune continuarea colaborării, „neoficial si in mod direct intre Serviciile German si Român, fără intermediul altor persoane străine de Servicii„

Pe fundalul schimbului de informații, intre Moruzov si ofițerii germani s-a creat inclusiv o legătură interpersonală: nu numai că aceștia corespondau permanent, dar își transmiteau si cadouri. Spre exemplu, o față de masă cu cusături românești, a fost deosebit de apreciată de soția amiralului, Erika Canaris; la fel, cutiile de icre negre, trimise de Moruzov lui Wilhelm Bodewin Johann Gustav Keitel [8], comandat suprem al Wehrmarcht-ului, au fost primite de acesta cu mulțumirile de rigoare adresate șefului SSI.

La începutul lunii martie 1940, Mihail Moruzov a mers personal la Berlin, unde s-a întâlnit cu omologul său, amiralul Wilhelm Canaris şi cu generalul Wilhelm Keitel, liderul Statului Major General. Discuțiile bilaterale s-au axat pe securizarea porturilor dunărene – căpitanul de corvetă von Weiss, efectuând o inspecție în orașele-port Turnu-Severin și Orșova (22 – 24 martie 1940) unde a constatat că paza „nu este suficientă” [9]: „zona tancurilor petrolifere trebuie întărită și este necesară dotarea cu vase de patrulare și aparate de salvare„.

La 3 mai 1940, ofițerul de legătură al Abwehr-ului la București, dr. Wagner, s-a întâlnit cu Moruzov și l-a chestionat asupra modului în care România va reacționa în cazul unui atac franco-britanic în zona petroliferă, iar amiralul Canaris a revenit la București (28 – 30 mai 1940), prilej cu care a avut loc un schimb de informații referitor la Armata Roșie.

La începutul lunii septembrie 1940, când în România se derulau evenimentele care au dus la instalarea generalului Antonescu la putere și abdicarea regelui Carol al II-lea, șeful SSI. a fost invitat la o conferință trilaterală, la Veneția, desfășurată intr-un salon din Hotelul Danieli, unde au participat amiralul Wilhelm Canaris, șeful Abwehrului, si generalul Giacomo Carboni, șeful SIM, (serviciul similar italian), (cu care Moruzov ar fi discutat, pe 3 septembrie, circa 15-20 de minute, in deplină confidențialitate). In cadrul întrevederii, au fost abordate aspecte cu privire la forțele combativ-militare pe care sovieticii le desfășurau in Bucovina și Basarabia, pericolul rus și acțiunea comunistă de pe teritoriul statului român și din peninsula Balcanică, cazul generalului Gheorghe Rozin, precum și siguranța transporturilor (pe Dunăre și pe căile ferate), cât și a zonelor cu potential petrolifer.

„Deși i s-a propus o temporizare în vederea revenirii în ţară, Moruzov, poate prea încrezător în puterea și influența sa, a ales să se reîntoarcă. […] a fost arestat (n.r. in noaptea dintre 6 si 7 septembrie), depus la Prefectura Poliției Capitalei, apoi la penitenciarul Jilava, unde a fost asasinat, la 26/27 noiembrie 1940„.

Provizoriu, la conducerea SSI a fost numit colonelul Vlădescu.

La 7 septembrie 1940, imediat după arestarea lui Moruzov, șeful Abwehr, Canaris, a venit pentru câteva zile la București. A fost primit de premierul Ion Antonescu, cu care a stabilit oficial coordonatele de colaborare informativă pentru viitor – acestea prevedeau ca serviciul german de informații să nu facă arestări pe teritoriul României și să nu se amestece in politica internă a țării. La discuții au fost prezenți Constantin Ionescu si Herman von Stansky (nume conspirativ Sandu), care, ulterior, au menținut permanent legătura pe probleme operative si tehnice. Nota convorbirilor din 11 septembrie 1940, confirmă disponibilitatea lui Ion Antonescu de a satisface cerințele germanilor: „este de la sine înțeles că noua conducere a Serviciului de Informații ia asupra-și toate obligațiile pentru care s-a făcut înțelegerea de la Venetia„. (Arhiva SRI, fond D, dosar 3717, f 31)

Amiralul Canaris ar fi putut să-i ceară atunci lui Antonescu atât eliberarea lui Moruzov, cât și reducerea acestuia la tăcere, mai ales după descoperirea de către naziști a unor indicii concrete, care demonstrau că Moruzov activa pe mai multe planuri. La 19 iunie 1940, in interiorul unui vagon de cale ferată, aflat la La-Charite-sur-Loire, fusese găsită „întreaga arhivă a Marelui Stat Major francez, care conținea inclusiv rapoartele avute de Moruzov cu aceștia, deconspirându-se jocul dublu al șefului spionajului românesc” [**]

Moruzov, care, aparent, nu a suspectat deloc că fusese descoperit, a continuat să joace „cartea germană” in fata lui Manfred von Killinger – la 20 mai 1940:, el s-a autodescris ca un filogerman convins, afirmând că era pregătit să coordoneze personal distrugerea stabilimentelor, dacă rușii se vor apropia prea mult de zona petroliferă Ploiesti.(Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”).

După alte marturii (Eugen Cristescu), simpatia si bunele relații dintre Canaris si Moruzov s-au păstrat si după întrevederea de la Veneția, Canaris intervenind direct la Ion Antonescu pentru eliberarea lui Moruzov, obținând însă doar o garanție că acesta va fi bine tratat si că „justiția va delibera asupra sortii lui„. Mai mult, unele opinii susțin inclusiv faptul că Abwehr-ul ar fi reușit să plaseze, în celula de la Jilava, un revolver cu care Moruzov s-ar fi „aparat cat a putut in timpul masacrului de la 27 noiembrie 1940” (R. Ioanid, Lotul Antonescu in ancheta, p. 181-182)

Colaborarea SSI cu aliații tradiționali fusese menținută cel puțin la nivelul unui schimb de informații și tatonări reciproce asupra raporturilor geopolitice continentale. In acest scop, Moruzov l-a trimis într-un turneu european (de „recunoaștere”) pe locotenent-colonelul Gheorghe N. Petrescu, fost atașat militar la Roma, șef al Biroului 2 Contrainformații din Secția a II-a Informații din Marele Stat Major (atașat tactic pe lângă SSI). Acesta a efectuat, în perioada 3-18 martie 1939, o vizită în Polonia, Cehoslovacia, Germania, Anglia și Franța, unde a avut discuții cu reprezentanții serviciilor de informații, dar și cu factori militari și politici¹⁰. Un al doilea tur a avut loc în Franța și Anglia (27 martie – 6 aprilie 1939) , unde Petrescu ar fi încercat să obțină informații privitoare la percepția cercurilor politice faţă de România, dar și să achiziționeze armament.

După vizita efectuată în Germania şi o scurtă pauză la București, Moruzov şi-a vizitat omologii din Franța și Anglia, în vederea testării posibilităților de a sprijini România. Șeful Biroului 2 Informații din Marele Stat Major francez a recunoscut că are un personal redus și că cele mai bune date privind Germania i-au parvenit pe filiera SSI.

La Londra (31 martie – 3 aprilie 1940), Moruzov a avut posibilitatea să constate personal dezinteresul și răceala cu care era tratată România, atât din punct de vedere militar, prin refuzul de a i se exporta armament, cât și economic, prin lipsa de interes a investițiilor/achizițiilor în/din România. Totuși, în opinia lui Moruzov, britanicii s-au dovedit „mult mai realiști” [10] decât francezii, în privința analizei viitorului geopolitic din Europa.

La 30 iunie 1940, după pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, un raport SSI consemna un mesaj pe care naziștii se pregăteau să îl adreseze lui Carol al II-lea: „a sosit momentul decisiv: sau se ajunge la o alianță efectivă cu Germania, sau partida integrității României este definitiv pierdută” – ^, declara colonelul Gheorghe Petrescu, celor ce anchetau „cazul Moruzov”, după arestarea acestuia.

„La sfârșitul lunii iunie, prin buletinul lunar, anunț în mod hotărât că am informații absolut precise că România va fi chemată în curând la masa verde pentru a fi deposedată de o parte din teritoriile alipite, că Italia va sprijini la maximum pe unguri și că ni se cere un sacrificiu enorm, că Germania, deși contra voinței și ideilor ei, va satisface Italia, fiind angajată la această satisfacere prin însăși condițiunile de intrare în război a Italiei. Rezultatul: primesc o comunicare că prin buletinul meu am indispus atât Marele Stat Major, cât și Palatul, și că situația mea este șubredă.”(Arh. S.R.I., fond „y”, dosar nr. 20994, vol. 21, f. 37. document citat in (4))

Mihail Moruzov, consideră istoricul Alin Spânu [11], „s-a dovedit un jucător cu gândire strategică, însă evenimentele i-au devansat posibilitățile de acțiune şi reacție. A încercat să folosească toate mijloacele pentru a obține date folositoare ţării, eventual anticipative, a jucat corect în raport cu partenerii săi, dar nu a luat în calcul posibilitatea ca aceştia să greșească atât de flagrant în defavoarea sa. Poate prea plin de sine, şi-a supralicitat posibilitățile şi a neglijat instinctul de conservare, astfel că a ales să revină în ţară într-un moment total neprielnic pentru cariera şi, mai ales, viaţa sa. În definitiv, după 16 ani la conducerea SSI, nu și-a imaginat că cei pe care i-a protejat în momente grele [12], în frunte cu Horia Sima, vor alege varianta cea mai simplă pentru a-l reduce la tăcere: asasinarea sa„.

Horia Sima spune însă că Moruzov a fost arestat din ordinul lui Ion Antonescu : „Unul din primele acte de guvernare ale Generalului Antonescu, după ce a primit puteri depline, în dimineața de 5 septembrie 1940, a fost să ordone arestarea lui Moruzov„. (Horia Sima, Era Libertății, Ed. Gordian, Timișoara, 1995)

Constantin Maimuca, venit împreună cu doi ofițeri la Ion Antonescu, pentru a solicita arestarea lui Moruzov, declara : „Am cumpărat Universul și mare nu ne-a fost surprinderea când am citit că Moruzov a fost arestat în cursul nopții; era o informație dată de președinție„. (Constantin Maimuca, Memorii, manuscris nepublicat).

La rândul ei, fiica lui Moruzov, Aurora Florina, a insistat ferm asupra faptului că tatăl ei (pe care nu l-a cunoscut ca atare) a fost asasinat de legionari, ci de soldați, din ordinul lui Ion Antonescu; ea relata ca ar fi văzut răni produse de baionetă pe cadavrul tatălui ei (11 răni de glonț și 5 lovituri de baionetă), fapt neconfirmat totuși, se pare, de certificatul medico-legal. Totodată, Aurora Florina Moruzov mai susține ca șeful Abwehr-ului ar fi venit la București pentru a-l salva pe tatăl ei, afirmație contrazisă însă de stenograma convorbirii acestuia cu Ion Antonescu.

Conform jurnalului national, ea ar fi declarat „La scurt timp după căsătoria părinților mei – Mihail Moruzov şi Maria Anton –, mama a avut un accident cu trăsura și a rămas paralizată. Atunci s-a înțeles cu tata să se despartă, pentru a nu-l încurca în meseria sa. În 1932, când eu aveam 7 ani, au divorțat legal. În ceea ce mă privea pe mine, au făcut o înțelegere ca eu până la 18 ani să stau cu mama şi după majorat să decid cu cine vreau să rămân. Dar nu am mai apucat. Tata a murit când aveam eu 14 ani şi jumătate.” […] „un frate de-al mamei mi-a devenit tutore. Mult mai târziu, și fără să știe mama mea, am aflat că unchiul meu avea tot interesul să-mi fie tutore, deoarece primea bani din partea tatei pentru îngrijirea mea. Eu, ca şi copil, am fost foarte nebunatică, şi mama era disperată… De aceea s-a gândit împreună cu unchiul meu – tutorele – să mă trimită la internat, undeva cât mai departe, la Sighetul Marmaţiei, ca să mă mai liniştesc. Dar tata le-a propus să mă trimită la Odorheiul Secuiesc, unde vărul meu Veniamin Moruzov urma şcoala militară. Tata spera ca noi doi, copiii, să ne cunoaştem, căci tata dorea să-l înfieze pe Veniamin. Însă la Odorheiul Secuiesc nu mai erau locuri. Aşa am ajuns la Centrul de inițiere al străjerilor de la Sfântul Gheorghe, în Covasna. Acolo venea mereu Sidorovici, comandantul străjerilor (n.r. generalul Teofil Sidorovici, fost comandant al organizației carliste „Straja Ţării”, fratele comunistei Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan). Şi într-o zi venind la noi la şcoală, unde eu eram șef de cuib, m-am prezentat: „Sunt străjera Moruzov Aurora!”. El s-a uitat la mine și, probabil, pentru că semăn foarte mult cu tata, a întrebat profesoarele dacă am vreo legătură cu Mihail Moruzov. I s-a răspuns că da, sunt fiica lui. Întâlnindu-se cu tatăl meu, i-a vorbit foarte frumos despre mine, ceea ce contrazicea ce îi spusese unchiul. Şi tata s-a hotărât că vrea să afle adevărul despre cum eram eu de fapt. Asta aveam să o aflu mult mai târziu, când printre lucrurile tatălui meu s-au găsit două dosare în care erau rapoarte despre mine date de polițiști şi fotografii”.[…] Mi-a făcut plăcere, pentru că asta însemna că totuși a ținut la mine. După venirea vacanței de vară trebuia să plec acasă. M-am dus la agenţia de voiaj să-mi iau bilet. La agenție, un domn m-a întrebat unde merg. I-am spus că la Constanţa. „A, deci treci prin București, a spus el. Uite, eu trebuie să aștept pe cineva. Fii drăguţă, cumpără-mi şi mie un bilet. Cu ce clasă călătorești?” Călătoream cu clasa I, datorită tatălui meu. Am cumpărat biletele, cu locuri în același compartiment. Am călătorit împreună până la București. Era ceva în ochii lui, dar eu nu înțelegeam că semăna cu mine. Era tatăl meu„.

„Moruzov fusese unul din principalii călăi ai lui Carol, în recenta Sfânta Bartolomee Legionară. (21/22 septembrie 1939).” – nota prințul Mihail Sturdza, in urma unei discuții cu amiralul Wilhelm Canaris, din 4 septembrie 1940.

„Un fost comisar sovietic din Harkov, se refugiase în România, în 1920. Întrebuințat de Siguranța Română, mai întâi ca simplu informator, pe urmă în funcțiuni mai importante, ajunsese a fi unul din intimii Elenei Lupescu și al lui Carol, care, spre uimirea tuturor, numise pe acest fost funcționar sovietic (de fapt nici nu era naturalizat român), ca șef al Serviciului de Informații al Armatei noastre. Moruzov era, deci, în România, ceea ce Canaris era în Germania.”

citește si ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA

---

[*] Intențiile lui Constantin Ionescu, de a intra in contact cu ofițerii germani pe care ii cunoștea din1937, ‘au ajuns sa fie sortite eșecului: numerele acestora nu mai puteau fi găsite in cărțile de telefon, maiorul Von Krietnitz, care contribuise la realizarea contactului Moruzov-Canaris, nu mai lucra in Marele Stat major, iar căpitanul Schreiber decedase.” In aceste condiții, „desi își propusese sa intre in contact cu reprezentanții Abwehr-ului fără știința delegației de la Berlin, a fost nevoit sa apeleze la maiorul Alexandru Proca […] In acest mod, la 23 iunie 1939, ofițerul roman a ajuns sa se întâlnească cu locotenet-colonelul Handwaldt, lasandu-i din partea șefului sau (n.r. Moruzov) propunerea de colaborare concreta, privind culegerea de informații cu privire la intențiile dușmanului comun sovietic” cu amendamentul ca demersul „sa nu fie divulgat nici măcar corpului diplomatic si atașaților militari din Berlin si București”. – Alexandru Iordache, Arma informației: „Soldat cu arma la picior …”

---

[1] Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop – Molotov, Institutul European, Iași, 1998;

---

[2] Alexandru Moşanu, Ion Buga (coord.), Anexarea Basarabiei în anul 1940 de către Uniunea Sovietică – o consecinţă directă a pactului Molotov-Ribbentrop, Chişinău, 2002;

---

[3] Ioan C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop – Molotov și urmările lui pentru România, Editura Semne, București, 2017.

---

[4] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Editura INI, Bucureşti, 1996, p. 93.

---

[5] Ibidem, p. 95; si Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii: România şi geopolitica marilor puteri : 1941- 1945.

---

[6] Amiralul Wilhelm Franz Canaris (n. 1 ianuarie 1887, Aplerbeck – d. 9 mai 1945, Flossenburg), ofițer de marină în Primul Război Mondial, când a comandat un submarin şi a acționat informativ în Spania. Şi-a continuat cariera după 1918 în serviciul de informații al armatei; la 1 ianuarie 1935 a fost numit în fruntea Abwehr, pe care l-a condus până în 1944. În urma atentatului împotriva lui Hitler (20 iulie 1944), cercetările au dovedit şi implicarea sa, fapt pentru care a fost anchetat, arestat, judecat şi condamnat la moarte. (André Brissaud, Canaris.Le «petit amiral» prince de l’espionnage allemand (1887-1945), Librairie Academique Perrin, Paris, 1970; Jaroslav Kokoška, Amiralul Canaris (traducere Teodora Alexandru-Dobriţoiu), Editura Militară, Bucureşti, 1970; Richard Bassett, Spionul-șef al lui Hitler. Misterul Wilhelm Canaris, Editura RAO, București, 2008).

---

[7] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, op. cit., p. 298-304.

---

[8] Feldmareşal Wilhelm Keitel (22 sep.1882, Helmsherode – d. 16 oct. 1946, Nürnberg) ofiţer de artilerie, a participat la Primul Război Mondial, conducând diferite departamente în Ministerul de Război (1935-1937) şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului/OKW (1938-1945). La 8 mai 1945, a semnat capitularea Germaniei în faţa Naţiunilor Unite. Ulterior, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg l-a judecat şi l-a condamnat la moarte (1946).

---

[9] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Președinția Consiliului de Miniștri-ServiciulSpecial de Informații (în continuare: PCM-SSI), dosar 22/1940, f. 50.

---

[10] Darea de seamă asupra turneului şi rezultatelor obținute de locotenent-colonel Gheorghe N. Petrescu, în Cristian Troncotă, Mihail Moruzov…, op. cit..

---

[11] in articolul COLABORAREA INFORMATIVÃ EXTERNÃ ÎN TIMPUL DICTATURII REGELUI CAROL AL II-LEA (1938-1940), Dr. Alin SPÂNU, Cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

---

[12] Din noiembrie 1938, după cu asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu (sub pretextul ca ar fi vrut sa fuga de sub escorta), regele Carol al II-lea a declanșat o prigoana dezlănțuită împotriva membrilor Gărzii de Fier. Multi legionari, printre care si Horia Sima, au fugit in Germania. Cu toate acestea, in primăvara anului 1940, Horia Sima decide in mod neasteptat sa revina in Romania, iar Mihail Moruzov, șeful serviciului secret de la București, l-ar fi luat sub protecție, mijlocindu-i reconcilierea cu Carol al II-lea.