Această galerie conține 2 fotografii.
| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI ROLLER, Mihail [1] (zis Şapse, fiul lui Ben Tzion Roller, fratele lui Chaim Mordechai Roller (*)) (n. 6 mai 1908, Buhuși, Bacau, Romania – d. 21 iunie 1958, București, 50 de ani) – comunist ilegalist, conform declarației … Continuă lectura
„Pătrășcanu a fost sedus de ideile comuniste si a devenit fanatic. Tot ce a întreprins de-a lungul vieții lui a fost rău, dar a fost făcut cu sinceritate si din convingere. Fiind intelectual, a căzut victima invidiei multora„ – Ștefan Milcoveanu (rudă cu L. Pătrășcanu)
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 04.11.1900, Bacău – d. 17.04.1954, Închisoarea Jilava, București) – politician român, membru fondator ai Partidului Comunist din România (PCdR), membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig.
Reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică, care a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944.
Tatăl – istoricul Dumitru D. Pătrășcanu (*), mama – Lucreția Pătrășcanu, provenea dintr-o familie boierească.
In 1938, se căsătorește cu Elena Pătrășcanu (Herta Schwamen, de origine semita, militantă a PCdR, scenograf al Teatrului Țăndărică din București).
Devenit, din tinerețe, adept al marxismului, în 1919 Pătrășcanu se înscrie în Partidul Socialist Român, lucrând ca editor al ziarului „Socialismul”.
Absolvent al Facultății de Drept a Universității București (1922); obține ulterior doctoratul la Universitatea din Leipzig, cu teza „Reforma agrară din România din 1918-1921”.(1925)
Împreună cu Elek Köblős, este reprezentant al PCdR la al 4-lea congres al Cominternului de la Moscova (1922).
In 1924 (când PCdR era declarat ilegal), este arestat și închis la Jilava, unde intră în greva foamei, până când este transferat la spitalul penitenciarului.
In 1928, Pătrășcanu participă la congresul de la Harkov, sub numele conspirativ Mironov, luând poziție și contrazicând afirmația oficială, care considera România Mare un stat imperialist.
„Moldovenii(din Basarabia) nu sunt o națiune separată, și din punct de vedere istoric și geografic moldovenii sunt aceiași români așa cum sunt românii în Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă„
În mai 1931, Lucrețiu Pătrășcanu (împreună cu Eugen Rozvan, Imre Aladar și alți doi) este ales în Camera Deputaților, din partea Blocului Muncitoresc Țărănesc (BMȚ), un grup care masca partidul comunist aflat în ilegalitate, însa alegerile sunt invalidate.
În același an, la Congresul al V-lea al partidului de la Gorikovo/URSS, Pătrășcanu este ales în Comitetul Central.
Reprezintă PCdR la Comintern în 1933 și în 1934, rămânând la Moscova până în 1935. În 1936, primește sarcina de a-i apăra pe membrii PCdR în procesul de la Craiova. Fiind denunțat ca membru al PCdR, este înlocuit de avocatul Ion Gheorghe Maurer, de asemenea comunist.
În august 1940, este arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de membrii partidului care nu se aflau în exil în Uniunea Sovietică.
Este eliberat de guvernul național-legionar.
După Rebeliunea legionară, Lucrețiu Pătrășcanu este din nou arestat in 1941, de data aceasta de regimul Ion Antonescu.
In 1943, după eliberare, i se impune domiciliu obligatoriu la Poiana Țapului. Ulterior, în același an, revine la București.
În aprilie, Pătrășcanu este contactat de mareșalul Curții Regale, Ioan Mocsony-Stârcea, in vederea încheierii unei înțelegeri între regele Mihai și reprezentanții partidelor, în scopul răsturnării guvernului Antonescu și scoaterii României din Axă. Împreună cu Emil Bodnăraș reprezintă PCdR la negocierile secrete cu PNL și PNȚ, context in care îl întâlnește și pe Corneliu Coposu.
După lovitura de stat de la 23 august 1944 (Ion Antonescu și Mihai Antonescu sunt arestați la Palatul Regal), Pătrășcanu intră în noul guvern Constantin Sănătescu, ca ministru al Justiției.
In această calitate, inițiază procesele de tip stalinist în România.
Din 1945, ca ministru al Justiției in guvernul Petru Groza, înființează Tribunalele Poporului, promovând în cadrul lor procurori comuniști, precum Avram Bunaciu, Constanța Crăciun sau Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan).
Pătrășcanu este autorul proclamației pe care regele Mihai a citit-o la postul național de radio, în seara zilei de 23 august – data la care România a întors armele, alăturându-se Aliaților.
Alături de alții, reprezintă România la semnarea armistițiului cu URSS, la 12 septembrie 1944. Prezent la Moscova, Pătrășcanu i-a contactat pe membrii facțiunii moscovite, Ana Pauker și Vasile Luca, prin supraveghetorul lor, Andrei Vîșinski, restabilind astfel comunicarea dintre aripile PCR, cea aflată în exil în URSS și cea aflată în România.
Un an mai târziu, devine membru în Comitetul Central, iar în 1947 va face parte din delegația României la Tratatele de pace de la Paris.
„Lucrețiu Pătrășcanu era un intelectual de reală valoare, cu un doctorat in Germania, contribuții doctrinare asupra marxismului romanesc, cu relații in anturajul Regelui, legături cu liderii partidelor istorice, relații cu lumea intelectuala din București, deci un lider destul de diferit de cei care vor urma după 1945” – Liviu Pleșa (cercetător CNSAS), in cadrul discuției „Dej si luptele de la vârful PCR&PMR. Cazurile Lucrețiu Pătrășcanu – Ana Pauker„.
Spre sfârșitul anilor ’40, Pătrășcanu este învinuit de opoziție față de politicile staliniste si criticat pentru abordarea prea intelectuală a socialismului. Gheorghe Apostol declara: „Era un intelectual de bază al partidului. Dar era și un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant și necomunicativ cu tovarășii de partid”
În 1946, la Cluj, la mitingul ținut în fața studenților greviști, își începe discursul afirmând; „Înainte de a fi comunist, sunt român„, condamnând totodată și revizionismul maghiar: „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime„.
Aceste cuvinte nu convin colegilor de partid, care il cataloghează ca „naționalist”.
În 1948, Pătrășcanu este acuzat de naționalism burghez, de șovinism (datorita discursului de la Cluj), și de colaborare cu Siguranța Statului în perioada interbelică și este arestat.
În arest este vizitat de Iosif Rangheț, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu și, ocazional, de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Au mai fost arestați Elena Pătrășcanu (soția lui), Harry Brauner, Lena Constante, Petre Pandrea (cumnatul lui), Herant Torosian, Alexandru Ștefănescu, Emil Calmanovici, Remus Koffler, Ioan Mocsony-Stârcea, Anton Golopenția, Belu Zilber, Victoria Sârbu (soția lui Ștefan Foriș), și alte 33 de persoane.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost sechestrat la 28 aprilie 1948, într-o casă conspirativă, pentru a fi anchetat, după ce, cu câteva luni mai devreme, fusese exclus din forurile de conducere ale partidului, fiind forțat, astfel, să-şi dea demisia din funcția de ministru al Justiției.
Ancheta a fost întreruptă în perioada anilor 1948-1951, și reluata în 1951.
In februarie 1951 a fost constituit un nou grup de anchetatori, condus de lt. col. Ion Soltutiu – care il cerceta numai pe L. Pătrășcanu. De restul celor 46 de persoane arestate in „lotul Pătrășcanu” se ocupau: mr. Nicolae Dumitrescu, cpt. Dumitru Marinache, lt. maj. Tudor Staicu, lt. maj. Mircea Anghel, lt. maj. Victor Vanator, lt. maj. Simion Siegler, slt. Ion Curtescu – toți de la Serviciul I, Direcția a VIII-a a DSS.
Lucrețiu Pătrășcanu n-a înțeles, până la capătul vieții, in ce partid se afla, deși invoca întotdeauna lunga lui experiența. Dar a avea experiența nu înseamnă că si aderi cu totul la normele grupului din care faci parte sau că le înțelegi – Dr. Cristina Diac (INST)
In primăvara anului 1950, Pătrășcanu nu a mai suportat chinul si umilințele la care era supus și a cedat psihic, încercând sa-și pună capăt zilelor de doua ori.
Si-a tăiat venele de la brate și a înghițit bucăți de lama sfărâmată. A fost salvat in extremis, fără sa impresioneze pe nimeni, securiștii văzând in aceste tentative dorința lui Patrascanu de a îngropa odată cu el informații importante.
Pătrășcanu i-a spus Anei Pauker că se va sinucide dacă va fi exclus din partid.
Lena Constante i-a făcut rost de otravă, un praf pe care l-a purtat asupra sa până in vara lui 1949, când l-a aruncat. Atunci nu-și pierduse speranța că va fi declarat nevinovat.
La reluarea anchetei, Pătrășcanu a fost supus numai la interogatorii de noapte, fiind ținut permanent la carceră.
Intre timp, in urma unei percheziții, in locuința sa au fost găsiți și confiscați bani – 4.000 de franci elvețieni, 10 franci francezi și 33 monezi de aur. Anchetatorii l-au acuzat de deținere ilegală de aur și valută, având totodată și un argument in sprijinul teoriei care vehicula ideea ca familia Pătrășcanu se pregătea să fugă din țară cu acești bani.
În 1952, Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, preia cazul, după ce mai mulți membri sunt înlocuiți. În acest timp s-a pregătit şi procesul în care urmau să fie judecați şi alți comuniști cu stagii importante în ilegalitate. Acuzațiile au început să circule și, din eroul momentului de la 23 August 1944, Pătrășcanu ajunge „dușman al partidului şi al națiunii“.
Decizia pentru începerea procesului s-a luat în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 2 septembrie 1953. Gheorghiu-Dej a indicat că procesul, de altfel un simulacru, ar trebui să fie unul închis, și nu unul public.
Dosarul a fost trimis în instanţa de judecată la 27 martie 1954. Prin actul de acuzare nr. 3/1954 emis de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar erau trimiși în judecată următorii: Lucreţiu Pătrăşcanu, fost avocat; Herbert Zilber, fost director al Institutului de Conjunctură Economică, Ion Mocsonyi-Styrcea, fost mareşal al curţii regale; Alexandru Ştefănescu, fost mare industriaş; Remus Koffler, funcţionar; Jac Berman, antreprenor; Emil Calmanovici, antreprenor; Victoria Sârbu, fără profesiune; Lena Constante, pictor scenograf; Herant Torosian, fost consul al României la Paris; Hari/Harry Brauner, fost director al Institutului de folclor. Procesul a fost relativ scurt: a durat din 6 pana in 13 aprilie (1954).
„Neadaptat noii lumi, lipsit de aliați in interiorul PCR, fără sprijin la Kremlin, Pătrășcanu a căzut victima luptei pentru putere care se ducea la vârful partidului. Moartea lui Stalin nu l-a salvat, deoarece Gheorghiu-Dej, temându-se de tentația Moscovei de a cauta figuri noi de lideri pentru tarile-satelit, a impus organizarea procesului lui Pătrășcanu și executarea sa in aprilie 1954.” – Dan Catanus
Pătrășcanu a fost acuzat că a pus la cale distrugerea partidului comunist din interior și răsturnarea regimului.
Celelalte învinuiri au avut rolul de a sprijini acest scenariu. Astfel, i s-a pus in sarcina ca a fost agent al Siguranței, înainte de 1944, spion englez după, nationalist șovin, prieten al partidelor „reacțiunii burghezo-moșierești”, ocrotitor al criminalilor de război, complotist in partidul comunist, ca a vrut sa fuga din tara.
Pătrășcanu a recunoscut ca prietenul sau Nicolae Betea i-a propus sa fuga și chiar a făcut unele pregătiri, iar Constantin Visoianu i-a spus ca îl poate ajuta sa plece definitiv din Romania, prin intermediul americanilor. Patrascanu a mai pretins însa ca a refuzat aceste oferte.
Anchetatorii i-au smuls declarații prin care își turna cenușă in cap: „(…) Prin proclamarea Republicii mi-am dat seama ca un hotărât drum spre stânga a fost luat și eu nu avusesem vremea sa dovedesc prin fapte ca mi-am lichidat devierile mele de dreapta si naționaliste…„.
În proces au mai fost interogați o serie de oameni politici din perioada interbelică, precum Corneliu Coposu, Gheorghe Tătărăscu (PNL) sau Bebe Brătianu (PNL).
După modelul proceselor staliniste, pe 14 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu este condamnat la moarte, alături de Remus Kofler, pentru „crima împotriva păcii” .
Potrivit procesului-verbal întocmit de procurorul Grigore Rapeanu, in noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost executați prin împușcare la închisoarea Jilava.
De față au fost, pe lângă procuror, lt. col. Ilie Bădica, comandantul penitenciarelor, mr. Ilarion Savenco, reprezentantul autorității administrative, si mr. Moise Cahane, medic legist. Plutonul de execuție a fost comandant de cpt. Nicolae Andronache. In procesul verbal se mai menționează ca Patrascanu a refuzat sa i se îndeplinească o ultimă dorință.
La ora 3:00, condamnatul a fost dus la stâlpul execuției, legat la ochi si împușcat.
„Astfel după primul glonț, Lucretiu Patrascanu s-a mai văietat și s-a zvârcolit si atunci cei din personalul de paza se înghesuiau sa mai tragă si au mai tras efectiv” – Vasile Varga, judecătorul care a asistat la execuția lui Patrascanu.
In procesul-verbal nu se precizează zonele in care au pătruns gloanțele, ci doar ca medicul legist a constat moartea condamnaților.
Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al șefului Securității, a lansat ipoteza ca Patrascanu ar fi fost împușcat in ceafa, in curtea închisorii Jilava, fără procedura legala de rigoare.
REABILITAT POST-MORTEM
„Aflat in căutare de legitimitate, Nicolae Ceausescu a cerut cercetarea abuzurilor săvârșite in timpul predecesorului sau, in cazul Lucrețiu Patrascanu, pe care l-a reabilitat public la Plenara din aprilie 1968. In anii ’90, atracția exercitata de Patrascanu s-a manifestat cu precădere printre istorici, mai ales ca nenumăratele volume ale anchetei (peste 200)[1] păstrate in arhiva SRI (acum la CNSAS) deveniseră disponibile cercetării” – Dan Catanus
Pe baza hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 – ocazie cu care col. Ilie Moisescu a afirmat ca pedepsele au fost dictate de Iosif Chisinevschi, fruntaș al partidului comunist si rival al lui Lucrețiu Patrascanu, iar col. Ion Soltutiu a afirmat ca ancheta „lotului Patrascanu” a fost condusa de cei doi consilieri sovietici[2] ai Ministerului Afacerilor Interne, la presiunile lui Alexandru Draghici -, Lucretiu Patrascanu este reabilitat post-mortem de către Nicolae Ceaușescu (reabilitare consfințită prin sentința de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968) și declarat „erou national„.
„Comunist atipic, atras de marxism-leninism din idealism (nici formația sa intelectuala și nici mediul de provenința nu l-ar fi motivat in acest sens), Lucretiu Patrascanu a fost tot timpul un caz. A fost „un caz” si cand a protestat la adresa separării artificiale intre romani și moldoveni impusa de reprezentantii Cominternului la Congresul al V-lea al PCR, ținut in URSS, in 1931, si când a refuzat sa urmeze cu docilitate ordinele liderilor comuniști autohtoni (vezi relațiile sale încordate cu Stefan Foris in timpul celui de-al doilea război mondial sau cu Gheorghiu-Dej in perioada de internare in lagărul de la Tg-Jiu) si când s-a opus aplicării in totalitate a directivelor Moscovei, după 23 august 1944, devenind un exponent al unui curent incipient de „comunism national”„.- Dan Catanus, cercetător principal la Institutul National pentru Studierea Totalitarismului.
(*) Dumitru D. Patrascanu ( 1872-1937) – prozator si autor de manuale de istorie. A făcut parte dintre intelectualii conduși de Constantin Stere, grupați in jurul revistei ,,Viata Românească”. Constantin Stere și cei din grupul, erau atât filogermani cat și anti-țariști, declarându-se pentru participarea la război alături de Puterile Centrale, pentru a unirea Basarabiei cu Vechiul regat. Insa la sfârșitul primei conflagrații mondiale și mai ales după înfăptuirea României Mari, gruparea Constantin Stere a fost destinata pieirii tocmai datorita inclinațiilor filo-germane, dar și atitudinii Partidului Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Acest eșec politic l-a marcat pe tânărul Lucrețiu Patrascanu, determinând probabil, mai târziu, afilierea sa la P.C.dR. partid cu cel mai radical program politic din Romania acelei epoci.
[1] Dosarul Patrascanu cuprinde 204 volume, inclusiv anexe ale anchetei de reabilitare din perioada 1965-1967, insumand 70.000-80.000 de pagini, fiind audiati sute de martori. (Gabriela Antoniu)
[2] In studiul „Relațiile politice romano-sovietice – 1953-1958”, cercetătorul Vasile Buga arata ca nu exista document care sa probeze implicarea Moscovei in dictarea unui verdict in procesul Patrascanu. Exista însa dovezi ca URSS și-a dat acordul pentru organizarea acestui proces. „Un epilog al acestui caz consider ca a fost realizat prin cercetările intreprinse in ultima vreme de către cercetătoarea rusa Tatiana Volokitina, care, prin documentele gasite in arhivele Federatiei Ruse, a demonstrat ca hotărârea de a-l executa pe Patrascanu a aparținut in exclusivitate autorităților de la București, punând astfel capăt speculațiilor cu privire la eventuala implicare sovietica in acest caz„.- Dan Catanus
BRAUNER, Harry (1908 Piatra Neamţ – 1988 București) – recunoscut ca folclorist marcant; după august 1944, până la arestarea sa din 1950 în cadrul “lotului Pătrăşcanu”, secretarul organizației de partid de la Ministerul Artelor (şi Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) şi şef de catedră la Conservator (Kuller 2008: 79; Solomovici 2004: 256). [inapoi]
CALMANOVICI, M. Emil (fiul lui Mendel şi Hana) (1896 Piatra Neamţ – 12.III.1956 Aiud) – finanţator generos al partidului ilegalist în perioada interbelică, după război membru fondator al C.D.E. în iunie 1945, profesor la Institutul de Construcţii din Bucureşti şi director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”, ulterior condamnat şi deţinut până la decesul său în penitenciar (Aiud); îngropat, după reabilitarea sa din anii ‟60, în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”, din actualul Parc Carol din Bucureşti; [inapoi]
KOFFLER, Remus (d. 1954) – ilegalist, fost secretar al lui Ştefan Foriş, şeful Comisiei Financiare Centrale a P.C.R. între 1937 şi 1944 executat pentru spionaj şi trădare în lotul Pătrăşcanu în 1954 [inapoi]
ZILBER, Herbert (zis “Belu”, în fişele din penitenciare ZILBERT141) (14.X.1901 Tg. Frumos – 1978 Bucureşti) – ilegalist, “la 27 de ani era spion sovietic”, condamnat ca atare la 5 ani închisoare (Solomovici 2004: 184); după război expert în delegația României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947), apoi director al Institutului Român pentru Studiul Conjuncturii, profesor de economie politică la Universitatea București şi director al Casei de Economii şi Consemnațiuni (C.E.C.) între 1944 şi 1947, arestat şi condamnat în “procesul Pătrăşcanu”, graţiat în 1964, ulterior publicist sub pseudonimul “Andrei Şerbulescu”. [inapoi]
Citește și:
SENTINȚA LOTULUI PATRASCANU
Lucrețiu Pătrăşcanu – reabilitat la Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968
Herta Schwamen, devenită Elena Pătrășcanu
„CINE SUNT EU?”
„Fiu al unui muncitor sărac din Bârlad, Moldova, Gheorghiu-Dej are doar pregătire școlară elementară. Dar ceea ce i-a lipsit din educația formală, a compensat prin inteligenţa nativă. Persoane apropiate aparatului de stat român au susținut că este capabil, perspicace, persistent dar adaptabil şi, dincolo de toate, posesor al unei minţi ascuțite”, in raportul cu titlul „Cine sunt ei? Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretar al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român”, prezentat în Congresul SUA, în 1958.
citește si 
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
„Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul” – Belu Zilber, în „Monarhia de drept dialectic“
„Eu n-am mai întâlnit un om la care deșteptăciunea să se îmbine atât de bine cu prudenţa şi cu flerul politic ca la Dej. Când îl compar cu alţii, mai constat că Dej a fost omul cu cele mai multe calităţi politice şi cea mai mare abilitate din câţi am cunoscut eu în viaţa mea atât de lungă“ – academicianul Alexandru Bârlădeanu în întâmpinarea cărții de memorii semnată de Gheorghe Apostol.
citește si 
CUM AJUNGE APOSTOL PRIM-SECRETAR PMR SI GHEORGHIU-DEJ PREMIER
„Un om cu comportament normal, dispus la dialog, pe care puterea politică părea că-l alterase foarte puţin. În relaţiile cu colaboratorii săi nu adopta conduita şefului infailibil” – Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“
„Mi s-a părut a fi un om modest şi onest”. – Corneliu Coposu, intr-un dialog cu Vartan Arachelian
„Am tradus și pentru Dej, și pentru Ceaușescu. Primul te trata ca pe un om, celălalt ca pe o unealtă”. – Pavel Mocanu, fost traducător de portugheză al lui Gheorghiu-Dej.
„Avea, desigur, o inteligenţă nativă şi o înclinaţie naturală spre relaţiile cu oamenii. Era ajutat şi de aspectul fizic să inspire simpatie” – Ion Gheorghe Maurer, în volumul „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“
„A fost prima dată în viaţa mea când am văzut un comunist îndeaproape expunându-şi crezul. Era consumat de un fel de febră religioasă. Ochii îi străluceau cu flăcări ca unui fanatic” – regina Elena a României, potrivit unui raport prezentat în Congresul SUA, în 1958
„Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale «ţarului roşu» (n.r. – Stalin): preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete – roşu şi albastru –, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii“ – Paul Sfetcu în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“.
citește si 
DEJ A VEGHEAT „LUMINA” COMUNISMULUI DIN ROMANIA, ÎNSA COMUTATORUL ERA LA STALIN
„In pușcărie Dej era respectat, fiind cel mai in etate dintre toți – colegii de „pârnaie” ii ziceau „Bătrânul”. A fost chiar poreclit și „vulpea din Carpaţi“ – Belu Zilber, în volumul sau de memorii.
citește si 
EVADAREA LUI DEJ
„Era un „Machiavelli al Balcanilor“ „Între 1944 şi 1964 nu exista crimă, ori blestemăție care să fi avut loc în România fără ordinul sau consimțământul lui Gheorghiu-Dej“.
„El personifica idealul lui Troţki, care avea o convingere clară: „Cine nu acceptă puterea împletită cu crima nu trebuie să se nască în secolul nostru„”.
„E chiar o performanţă pentru Dej că, prin frică şi diverse lovituri, a disciplinat partidul. Pe cei pe care nu-i putea controla i-a eliminat.” – Adrian Cioroianu, istoric
citește si 
ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”
„Când îl zăreau, trecătorii se opreau din plimbare, se îmbulzeau la gard şi rămâneau minute în şir să-l privească. În această situație greu de suportat, deseori el venea spre privitori, îi saluta şi le cerea politicos să-şi continue plimbarea deoarece se simţea stânjenit“ […] „Rămâneau destui, însă, pe loc, timp îndelungat, comentând cu glas tare, ca la grădina zoologică, persoana sa. […] Acesta este motivul care l-a determinat să aprobe construirea unei noi vile în capătul de nord al stațiuni Eforie“ – Paul Sfetcu în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“.
„Un bărbat divorţat şi tată a două fete răsfăţate, Gheorghiu-Dej avea în serviciile sale amante despre care se vorbeşte în numeroase ocazii în bârfele care circulă în România; Se îmbrăca la fel ca un „burghez”, purtând articole de vestimentaţie scumpe şi guler alb” (raportul „Cine sunt ei”, prezentat Congresului SUA, in 1958)
„În 1950, când am început să lucrez la Cancelaria Comitetului Central al PMR, […] comportarea lucrătorilor cu funcții de conducere, atunci când Gheorghiu-Dej intra în sediul Comitetului Central, semăna cu aceea a vitelor muşcate de streche“ – Paul Sfetcu în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“.
„Omul politic este, prin definiţie, un om care merge până la sacrificarea interesului personal în cântarul cu interesul public pe care vrea să îl slujească. Un astfel de om era Dej, deşi era constrâns să-şi pună în aplicare ideile de către cei care conduceau, de facto, România. Cunoşteam pe un ardelean pe nume Nanu care a fost funcționarul lui Gheorghiu-Dej la Ministerul Industriei. Lucra din plin comisia de despăgubiri care trebuiau plătite pentru război Moscovei. Aceştia storceau sume foarte mari. Se făcuseră şi acele Sovromuri care storceau tot din industrie. Întreţineam o armată de ocupaţie şi plăteam datorii apăsătoare. EI bine, Nanu fusese delegat în Comisia de Armistiţiu unde se discutau datoriile. El apăra punctul de vedere român şi argumenta pentru o situaţie mai uşoară pentru România. La un moment dat, îl cheamă Dej: «Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar ruşii vor să te aresteze. Cred că i-ai indispus în comisie. Nu pot să fac nimic pentru tine. Pot doar să te anunţ şi să te avertizez să fii mai atent.» Nanu a fost, în final, arestat. Acest episod explică rolul secundar, ineficient al lui omului politic veritabil Gheorghiu-Dej. Toate treburile erau la Ana Pauker, iar ea le rezolva conform instrucţiunilor Moscovei, nu ale unui for românesc“ – academicianul Mircea Maliţa.
„Istoria era, în concepţia lui, a comuniştilor, istoria luptei de clasă. Nu exista ideea de armonie socială. Pentru Dej, toată istoria a fost lupta pentru distrugerea adversarului, anihilarea lui” – Ioan Scurtu, istoric
„Când regele Mihai i-a amintit lui Gheorghiu-Dej îndatoririle sale faţă de poporul român, acesta a răspuns: Maiestatea voastră iată motivul pentru care trebuie să plecaţi: Sunteţi o influenţă nefastă şi cât timp rămâneţi aici vor fi întotdeauna probleme. Fiecare reacţionar vă privește personal ca o inspiraţie pentru rezistenţă. Mai mult decât atât, noi știm că aţi luat legătura cu acești oameni, că ați complotat împotriva noastră cu englezii şi americanii. Nu mai putem tolera aşa ceva” – Arthur Gould Lee, autorul biografiei regelui Mihai, citat în raportul „Cine sunt ei?”.
citește si 
ABDICAREA REGELUI MIHAI
„În dovezile strânse împotriva lui Maniu și a altor trădători fasciști sunt multe mărturii care incriminează Majestatea voastră. Desigur că nu putem crede că v-aţi amestecat în asemenea afaceri. Nu vom folosi aceste evidenţe şi vom încerca să le ascundem, pentru că vă stimăm, dar dacă vor fi probleme, nu vom putea preveni apariția lor și apoi cum putem noi să oprim legea să își urmeze cursul”.- Gheorghiu-Dej, către regele Mihai, potrivit unui raport intitulat „Cine sunt ei?” prezentat Congresului SUA in 1958.
Reginei mamă, care ii spunea ca fiul ei este iubit de români, Gheorghiu-Dej i-ar fi dat următoarea replică: „Majestatea voastră nu trebuie să acorde prea mare importanţă sentimentelor poporului. Ieri li se spunea să iubească regele și l-au iubit. Astăzi li se spune să ne iubească pe noi și ne vor iubi”- Lee, în volumul „Coroana împotriva Secerii. Povestea regelui Mihai al României” (Londra 1950), citat în raportul „Cine sunt ei?”.
„Nu era cârciumă şi prăvălie unde să nu fie portret. Ori în felul acesta nu cinstim. Noi am exagerat şi am mai discutat, de altfel, şi la plenară şi cu portretele clasicilor. (…) Biroul e o încăpere de lucru unde omul trebuie să lucreze. Nu găseşte, în afară de noi, la ţările socialiste aşa ceva” – Nicolae Ceaușescu despre Gheorghiu-Dej, puțin după înmormântarea acestuia, conform istoricului Lavinia Betea.
Înainte de a fi ales secretarul general al PCR la Congresul al IX-lea al partidului, din iulie 1965, Nicolae Ceauşescu reuşise să facă o impresie bună veteranilor comunişti. El s-a opus cultului personalităţii şi a dat ordin ca toate tablourile cu predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu Dej, şi ale şi clasicilor marxism-leninismului să fie date jos de pe pereţi.
„A fost dur până la sfârşitul amarnic. Nu a tremurat la vederea sângelui. A aruncat femei şi copii, bolnavi şi infirmi în bătălie. Prin urlete, ciocniri de oţel şi ţipete de copii s-a arătat cu totul loial patriei comuniste, URSS. A trecut testul” – Markam Reuben, în 1949, citat de autorii raportului „Cine sunt ei„
Citește și:
MOARTEA LUI GHEORGHIU-DEJ
CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ
CULTUL PERSONALITĂȚII: DE LA DEJ LA CEAUȘESCU
GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ – O BIOGRAFIE OFICIALA
GHEORGHIU-DEJ – CITATE SI DISCURSURI CELEBRE
ROMANIA LUI GHEORGHIU-DEJ: DE LA MAMA RUSIE, LA UNCHIUL SAM
FUNERALIILE LUI GHEORGHIU-DEJ
FUNERALIILE LUI DEJ – DOLIU IN STRĂINĂTATE
DIN CULISELE EVADĂRII LUI DEJ – UN ȘIR DE GHINIOANE CU FINAL „FERICIT”
STENOGRAMELE PUTERII, REGIMUL GHEORGHIU-DEJ ACORDĂ TEZE DE DOCTORAT FĂRĂ STUDII SI VIZE DE PLECARE IN ISRAELVezi si:
Sentința pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară București, Secția I împotriva lui Iuliu Maniu
AMINTIRI DIN COMUNISM 