PORTRETUL UNUI COMUNIST: Teohari Georgescu, Ministrul roșu de Interne

Galerie

Publicat pe de

Unul dintre dezideratele esențiale ale PCR, imediat după 23 august 1944, a fost acapararea unor poziții cheie în guvernele aflate la conducerea României și preluarea principalelor pârghii ale puterii în stat: Justiția şi Internele1

In aceste condiții, Partidul Comunist, cu sprijin sovietic, îl impune pe Teohari Georgescu (nume real Burah Tescovici/Samuel Burăh Tescovici), ca subsecretar de stat (pe chestiuni administrative) la Ministerul Afacerilor Interne în guvernele Sănătescu și Rădescu2, funcție care ii permitea acestuia sa influențeze numirea primarilor și a prefecților, posturi deosebit de importante la nivelul administrației teritoriale, intrata astfel in zona de influența a comuniștilor.

Teohari Georgescu a încercat să plaseze persoanele agreate de P.C.R. în structurile organelor de Siguranță, lovindu-se însă de opoziția lui Nicolae Rădescu.

La 12 octombrie 1944, Teohari Georgescu declara:

„Cu toate încercările pe care le-am făcut, cu tot spiritul larg pe care l-am impus pentru stabilirea unei conlucrări active in cadrul Blocului, înțelegerea nu este cu putința. Pentru un viitor strălucit pentru tara noastră, pentru o Românie Independenta, democratica, trebuie si se va forma guvernul Frontului Național Democratic”3

Practic, Partidul Comunist reușește să-și impună propriile cadre în M.A.I. doar după 6 martie 19454, când Teohari Georgescu va primi și conducerea ministerului de interne.

| Citește și ORIGINEA LUI TEOHARI GEORGESCU, sau Samuel Burăh Tescovici

„BĂTĂLIA CEA MARE A ALEGERILOR”

Implicarea lui Teohari Georgescu s-a făcut resimțită în toate etapele pregătirii și desfășurării alegerilor din 19465

Rolul șefului internelor in organizarea scrutinului este vizibil încă de la plenara CC al PCR din ianuarie 1946, unde, alături de Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Ana Pauker, punctează energic:

,,Pornind de la aceasta plenara, ne angajam in bătălia cea mare a alegerilor. La o parte cu iluziile, cu faptul ca suntem la ministere, la politie, că totul va merge lin și liniștit (…) sa ne consideram mobilizați de dimineața pana seara, sa nu ne permitem răgazuri in munca noastră”5

Precum un general de armată ori un strateg militar, el cerea o concentrare totală in pregătirea aşa-numitelor „celor mai democratice alegeri”; și, personal va avea grija ca tactica gândită împreună cu sovieticii sa nu dea greș.

Totodată, Teohari Georgescu oferă nu doar îndemnuri, ci și unele cifre, menite sã asigure victoria extremei stângi in alegeri.

Pe lângă cei 6.500 de primari din PCR și Frontul Plugarilor, ,,sunt 50-60-70.000 de elemente epurate„, – specifica T. Georgescu, iar aparatul de stat se afla sub controlul celor in cauza. Astfel, ,,vom avea 70-80% din voturi, vom avea și mai mult de 80%„5

LICHIDAREA ADVERSARILOR POLITICI – CAZUL TAMADAU

Utilizând metode represive, abuzive și nedemocratice, bazându-se pe prezența Armatei Roșii care le asigura protecția necesara, comuniștii au preluat guvernarea în 1945, falsificând grosolan alegerile din 1946, următoarea etapă fiind eliminarea opoziției politice și a monarhiei.

Partidul Național Țărănesc făcuse, fără rezultat, o serie de memorii în Occident, dintre toate cel mai cunoscut fiind cel adresat secretarului general al ONU, Trygve Lie, in 19 noiembrie 1946, în care se arătau abuzurile guvernului comunist din România. Conducerea PNȚ se afla totodată, în legătură cu diverse structuri de rezistență armată constituite în diverse zone muntoase ale României.

Evenimentele, care duceau către comunizarea totală, au determinat conducerea Partidului Național Țărănesc (Iuliu Maniu) să organizeze plecarea unor fruntași țărăniști din România. Aceștia urmau, odată ajunși la Londra, sa constituie un guvern în exil, după modelul celui înființat de Charles de Gaulle în timpul ocupației germane în Franța.

În prealabil, fuseseră avizați cu privire la operațiune și diplomații din statele în care delegația urma să ajungă. Avioanele trebuia să aterizeze mai întâi în Turcia, de unde ar fi plecat spre Elveția, apoi în Franţa și Marea Britanie.

Planul fugii peste graniță fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntașului țărănist Emil Haţieganu, anunțase disponibilitatea a două avioane I.A.R.

Prea bătrân pentru o astfel de încercare, Iuliu Maniu refuzase să plece, trimițând în locul său pe Ion Mihalache, el urmând să rămână în țară. Liderii țărăniști urmau să fie ajutați de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de șoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.

Acțiunea s-a transformat într-o veritabilă capcană, întinsă de Siguranța acaparată de comuniști, oferind astfel opiniei publice pretextul pentru scoaterea în afara legii a PNȚ și condamnarea liderilor săi.

In acest punct intră în joc poliția secretă condusă de Teohari Georgescu.

Unul dintre aviatorii care își oferiseră serviciile era agent al siguranței. Siguranța i-a lăsat pe țărăniști să-și pună în aplicare planul, până în momentul urcării în avioanele de la Tămădău.

Înconjurați de agenți ai Ministerului de Interne care, făcând uz de arme, ii somează să se predea, sunt fotografiați cu bagajele încărcate în avioane, iar imaginile apar a doua zi în presa comunistă, cu titluri incendiare.

Tentativa de fugă în Occident a liderilor PNT a fost prezentată de propaganda comunistă ca un act de „trădare națională”, cu „grave” consecințe asupra României.

Toţi cei 14 au fost arestați și încarcerați la Ministerului de Interne.

La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaților ridica imunitatea parlamentară a național-țărăniștilor, interzicând și activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ. Întreaga conducere a PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu și secretarul său, Corneliu Coposu, este arestată.

La 30 iulie 1947, un jurnal al Consiliului de Miniştri decide dizolvarea Partidului Național Țărănesc, act consfințit și de Adunarea Deputaților, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu.

Pasul următor a constat într- o înscenare judiciară, materializată prin „procesul lotului Tămădău” desfășurat între 29 octombrie și 11 noiembrie 1947, finalizat prin sentințe dure pentru întreaga conducere țărănistă.

Iuliu Maniu, 75 de ani, condamnat la muncă silnică pe viață, transformată în temniță grea pe viață și degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii și plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată, moare în chinuri, la 81 de ani, pe 3 februarie 1953, în închisoarea comunistă de la Sighet.

Ion Mihalache, deținut într-o celulă izolată până în 1963, este asasinat pentru a nu fi eliberat cu ocazia grațierii tuturor deținuților politici pe care România, la presiunile internaționale, se vedea obligată să o pună în practică.. La fel, Ovidiu Borcea este asasinat.

Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, este eliberat în 1964 și lăsat să emigreze în Franţa, ca gest de curtoazie faţă de președintele francez,, generalul Charles de Gaulle, care va vizita România în 1968. Nicolae Penescu va fi însă ucis de Securitate în anii 1980, cu ajutorul unui pachet-capcană cu bombă, expediat la locuința sa din Franța.

Imediat după PNȚ, Partidul Naţional Liberal a fost dizolvat printr-o decizie a conducerii sale, la presiunile autorităților, iar liderii său au ajuns și ei în închisori.

EPISCOPII CATOLICI, „BANDITII CARE TREBUIAU ARESTAȚI LA ALBA IULIA”

La 27 octombrie 1948, Teohari Georgescu conduce ședința Ministerului de Interne în care este luată decizia arestării episcopilor catolici din România și desființarea Bisericii Române Unite cu Roma. 

„Trebuiau lichidați bandiții chiar în timpul Adunării de la Alba Iulia; astăzi ei au trecut la acțiune după ordinele lui O’Hara și a stăpânilor lor anglo-americani. Azi trebuie să fim atenți pentru ca acești bandiți să nu creeze o problemă catolică.”6

Procesul verbal al ședinței MAI, condusă de ministrul Teohari Georgescu, în care s-a luat decizia arestării episcopilor greco-catolici şi s-au hotărât celelalte măsuri pentru desființarea Bisericii Greco-Catolice (27 octombrie 1948, cu o zi înainte de arestarea episcopilor)

Teohari Georgescu marchează un record al oprimării opozanților regimului comunist, dar și al țăranilor refractari colectivizării, în cei șapte ani cât s-a aflat la conducerea ministerului de interne fiind arestate și condamnate peste 100.000 de persoane.

UN ANTURAJ DIN LUMEA INTERLOPA

Teohari Georgescu, scrie istoricul Stelian Tănase („Clienții lu’ Tanti Varvara“), „a depus bani în bănci străine […] Exproprierile, cererile unor familii bogate, mai ales evreiești, de a părăsi ţara, se soldează cu comisioane grase pentru ministrul de Interne comunist”.

„Se mută în cartierul cel mai select al orașului, într-o vilă somptuoasă, confiscată. Se îmbracă la croitori de lux. Are un stil de viaţă care sfidează sărăcia din jur. În anturajul lui se găsesc aventurieri, parveniți, oportuniști şi mulți inși din lumea interlopă“”,

„DEVIAȚIONIST DE DREAPTA”

După șapte ani in fruntea Ministerului de Interne, pe 18 februarie 1952, Teohari Georgescu este arestat pentru „deviere de dreapta”. Aceleași acuzații au fost aduse și Anei Pauker și lui Vasile Luca.

Faptul ca Internaționala Comunista (Kominternul) a sugerat ca T. Georgescu sã fie Secretar General in 1940 si susținerea oferita de Ana Pauker și Vasile Luca l-au determinat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sã îl înlăture.

Potrivit comunicatului Plenarei C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952, „[t]ov Teohari Georgescu a manifestat o atitudine împăciuitoristă faţă de devierea de dreapta a lui Vasile Luca, căutând să ascundă propriile sale greșeli de dreapta, lipsa de combativitate împotriva dușmanului de clasă și pierderea vigilenței revoluționare” (Scânteia, nr. 2360 din 29 mai 1952, p. 1) (apud Fl. Constantiniu 2003: 5 n. 2).

Eliberat în 1956, fără să fie condamnat (deși Securitatea descoperise, între altele, că luase mită, in calitate de ministru de interne, pentru eliberarea de pașapoarte unor evrei care doreau să emigreze, cât și faptul ca 42 de femei fuseseră nevoite să-i accepte avansurile sexuale, în schimbul unor recompense, precum eliberarea din penitenciar a rudelor, acordarea de pașapoarte pentru plecări definitive sau avansări în aparatul Ministerului Afacerilor Interne (a lor sau a soților lor), Teohari Georgescu pierde orice funcție de conducere in partid.

In următoarea perioadă (1953-1972), îl regăsim ca director la Cartea Românească („Întreprinderea poligrafică 13 decembrie 1918”), unde lucrase, ca zețar, în perioada ilegalității.

„REABILITAREA”

După venirea lui Nicolae Ceaușescu, Teohari Georgescu este reabilitat, în 1968, și numit membru candidat al Comitetului Central, titulatură pe care o va deține până în 1974.

Pe baza hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, care îl reabilita, post-mortem, pe Lucrețiu Pătrășcanu (prin sentința de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 19689), avea loc și debarcarea lui Alexandru Drăghici.

Alături de Pătrășcanu, au fost reconsiderați și alți militanți comuniști, victime ale lui Gheorghiu-Dej, sau lichidați in URSS.

După modelul lansat de Hruşciov, fostul dictator, Dej, era acum denunțat de actualul dictator, Nicolae Ceaușescu, care afirma că acele crime îl acuzau pe Dej, „care le-a patronat“, precum și pe călăul securist Drăghici, care a organizat comiterea lor.

Drăghici era stigmatizat drept torționarul suprem, dar nimeni nu punea in discuție rolul Securității, ca instituție criminală.

„Acele mult prea triste si prea urâte fapte“, cum le numea Ion Gheorghe Maurer, într-un discurs de „prelucrare“, la Cluj, păreau sã fie expresia unor patologii individuale, iar nu a unui sistem samavolnic și terorist”8

„Discursul lui Ceaușescu la ședința activului de partid al Municipiului București mergea chiar mai departe, generând nu puține iluzii în rândul celor care l-au ascultat și citit. In „Scânteia“ apărea o versiune edulcorata, suficient de tranșantă însă spre a provoca speranțe ce aveau sã se dovedească neîntemeiate”.

„Era un miraj ideologic, un spectacol retoric specific sectelor leniniste. […] faimoasa Comisie de reabilitări ii includea pe vechiul cominternist Gheorghe Stoica, pe expertul cadrist, secretarul CC însărcinat cu „organele speciale“ Vasile Patilinet si pe generalul Grigore Raduica, vicepreședintele Consiliului Securității Statului”.8

La Sala Palatului, „în clipa când Ceaușescu îşi lansa diatriba anti-Dej, printre invitați se aflau şi victime și călăi”8

„Cu maxim cinism, plenara îl reabilita pe Teohari Georgescu, predecesorul lui Drăghici în fruntea Ministerului de Interne, care lua cuvântul spre a jura credință noului lider și a-l blama pe cel defunct (n.r. Dej)”.

„La fel era reabilitat Miron Constantinescu, el însuși implicat în teroarea stalinistă din anii ’50. Intre cei care luau cuvântul era satrapul ideologic Leonte Răutu, neafectat in vreun fel de zguduitoarele dezvăluiri privind soarta lui Patrascanu„8.

„Reabilitările din România au fost parțiale și ipocrite. Ele s-au limitat la victimele comuniste și au trecut complet sub tăcere exterminările in masa, distrugerea elitelor, terorismul ca politica de stat”8.

După cum observa și Adam Michnik „Nu există comunism cu chip uman, ci doar totalitarism cu dinții sparți.“

EROU AL MUNCII SOCIALISTE

Teohari Georgescu nu a fost doar reabilitat de Nicolae Ceaușescu, ci și decorat.

Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 155 din 4 mai 1971, publicat în Buletinul Oficial, 6 mai 1971, i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur „Secera și ciocanul”, „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”.

TEOHARI GEORGESCU (n. 31 ianuarie 1908, București, nume real Burah Tescovici – d. 31 decembrie 1976, București)

Membru de partid (PCdR) din 1929. Arestat de Siguranţă, în 1933, pentru manifeste tipărite clandestin, scapă cu doar cu două luni de închisoare, fiind eliberat datorită prestației avocatului evreu Iosif Schraer. Ulterior, lucrează ca tipograf la Adevărul și Imprimeriile Nationale.7

În 1940 este instruit la Moscova, sub coordonarea lui Ghiorghi Dimitrov, secretarul general al Internaționalei Comuniste, de către agenți NKVD, in tactici de codificare și a transmiterii mesajelor secrete. Cu aceasta ocazie, intra in posesia cifrului pentru corespondenta secreta cu Internaționala comunista si învață o tehnica speciala pentru scrierea de manifeste pe sticla.

„Cheia cifrului pe care l-am învățat era o carte de literatură a unui autor român (nu-mi amintesc numele autorului şi titlul cărții). Pentru a transmite o scrisoare cifrată, se proceda în felul următor: Între rândurile unei scrisori ce avea un conținut inofensiv se scria cu cerneală simpatică textul secret în felul următor: în stânga primului rând cifrat se scria un grup de cifre care indica numărul paginei şi al unui rând din pagină.

Textul din rândul indicat în grupul de cifre de la început se încadra într-un tabel format din 100 de pătrate (câte 10 în fiecare rând) care se numerota de la stânga la dreapta şi de jos în sus de la 1 la 10. Literele din textul găsit pe rândul indicat la început se scria una câte una în pătratele din tabelă de la stânga spre dreapta începând cu coloana de pătrate de sus.

Textul cifrat scris cu cerneală simpatică era format din grupe de câte cinci cifre. Descifrarea textului cifrat se făcea în felul următor: pentru citirea fiecărei litere se despărțeau grupe de câte două cifre din grupul de câte cinci cifre în continuare.

Prima cifră din grupul de două indica numărul pătratului din tabelă citit de la stânga spre dreapta. A doua cifră din grupul de două indica numărul pătratului citit de jos în sus. Astfel se obțineau coordonatele fiecărei litere în partea care compunea textul cifrat.

La sfârșitul textului cifrat, scris cu cerneală simpatică, se trăgea o linie după care se indicau ziua şi luna, prin cifre care corespundeau zilei şi lunii respective“, – Teohari Georgescu, potrivit procesului verbal de interogatoriu din 3 septembrie 1953.

Cartea pe care învățase tehnica era „Povestea unei coroane de oțel“, de George Coşbuc.10

La 23 august 1944, Teohari Georgescu(arestat in aprilie 1941) se afla în penitenciarul Caransebeș, alături de alți comuniști, ispășind (teoretic) o pedeapsa de 10 ani închisoare.

Sosit la Timișoara, Leontin Sălăjan intervine la comandantul închisorii pentru eliberarea sa. Dupa câteva zile de repaus și așteptare într-o fosta casa conspirativa a partidului din cartierul Elisabetan, Teohari Georgescu este chemat la București, unde i se dau, la sugestia tovarășei Ana Pauker, importante munci de răspundere – in 4 noiembrie 1944 devine subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne.

La București ține legătura direct, sau prin intermediul lui Pintilie Gheorghe, cu generalul Gheorghievici Fedicikin, șeful agenturii sovietice din România după 1944, de la care primește, odată cu intrarea in biroul ministerial, și ordinul de infiltrare și comunizare a Siguranței, Jandarmeriei și a Serviciului Special de Informații.

Moare la 31 decembrie 1976. Dupa incinerare, cenușa sa a fost depusa la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului si a patriei, pentru socialism” cunoscut astăzi ca Mausoleul din Parcul Carol. Dupa 1990 rămășitele sale au fost exhumate și mutate.

[1] La 29 octombrie 1944, in ședința Consiliului F.N.D. cu privire la formarea noului guvern Sănătescu, Ana Pauker sublinia că una dintre condițiile participării formațiunii la guvernare „este ca să avem în mână aparatul de Siguranţă, ca să nu ne pună piedici” (Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coord.), Florin Constantiniu (responsabil volum), Sever Catalan, Stenogramele ședințelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944-26 martie 1945, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naționale ale României, 2003, p. 107).

[2] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2001, pp. 144-145.

[3] Scânteia, an I, nr.22, 12 octombrie 1944

[4] Odată cu instalarea P.C.R. la putere, U.R.S.S. va deține și controlul total asupra serviciilor secrete din România, la conducerea acestora fiind impuși spioni sovietici, unii de origine rusă. Astfel, pe 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş primește sarcina de a coordona toate serviciile de informații din ţară, ocupându-se inclusiv cu numirea agenților sovietici și a ofiţerilor acoperiţi (ai N.K.V.D. sau I.N.U), in aceste structuri.

[5] Dinu C. Giurescu, Falsificatorii: ,,Alegerile” din 1946, RAO, 2006, p. 7., p.85-86

[6] Stenograma ședinței, Arhiva Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet, Fond Biserica Greco-Catolică, Dosar 3, f. 2

[7] H. Nestorescu-Bãlcesti, Teohari Georgescu (1908-1976), în „Arhivele totalitarismului”, III, 1995, nr. 1, p.210-213; idem, Epurarea lui Teohari Georgescu, 1952, în „Arhivele totalitarismului”, VI, 1998, nr. 4, p.189-214).

[8] România in 1968 – Promisiuni trădate (I), Vladimir Tismăneanu, Evenimentul Zilei, Miercuri, 2 iulie 2008

[9] Pe 28 mai 1968, este rejudecat „Procesul Pătrășcanu”. În urma acestei acțiuni, Tribunalul Suprem i-a achitat pe toți membrii „lotului Pătrășcanu”, iar Lucrețiu Pătrășcanu a fost declarat erou național.

[10] Istoricul Cristina Diac în volumul Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat.

foto antet: Depunerea jurământului recruților contingentului 1947, din Regimentul de Jandarmi București și Inspectoratului Jandarmi CFR. In imagine: Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri și generalul Costin Ionașcu, Seful Statului Major. | 28 septembrie 1947

| Citește și:

Lasă un comentariu