Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor penitenciare. Şi cred că aș opta pentru același destin… Cred că destinele noastre sînt scrise dinainte. Nu sînt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în faţă aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.” – Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995) Continuă lectura →
„Vorbeați de 9 mai, ca zi a sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial. În occident era 8 mai. Era ora 11 seara. Evident că ora 11 seara la Praga, este ora 12 la Moscova, sau dacă nu cumva 1 noaptea. Nu contează asta. O oră. Contează că Stalin a dorit să aibă propria sa zi – 9 mai. Noi asta sărbătorim, după modelul sovietic, rus” – Adrian Cioroianu Continuă lectura →
După 1945, România – cu Basarabia luată si tezaurul confiscat, la care se adăugau, oficial, și aşa-zisele „reparații de război”, estimate la 300 milioane USD -, a fost jefuită sistematic de către URSS prin celebrele SOVROM-uri, companii mixte romano-sovietice, la adăpostul cărora rușii au scos miliarde de dolari din participația lor in aceasta „afacere” Continuă lectura →
Atribuțiile aferente acesteia erau îndeplinite de un factor de decizie colectiv, respectiv de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale (MAN) al Republicii Populare Române (RPR). Articolele nr. 40 şi 41 ale Constituţiei din 1948 stipulau că prezidiul MAN se alegea cu o jumătate plus unul din numărul total al deputaţilor şi era format dintr-un președinte, trei vice-președinți, un secretar şi 14 membri aleşi direct de Marea Adunare Naţională a RPR.
București, aprilie 1948. Nicolae Ceaușescu, membru al Biroului provizoriu al Marii Adunări Naționale, în timpul discutării și votării Constituției. (13 aprilie 1948). Cota: 6/1948 Sursa: Film „Scânteia” nr.51/1948
Prezidiul MAN era revocabil oricând de către Marea Adunare Naţională a RPR, cu majoritatea absolută a deputaților, şi era responsabil de întreaga sa activitate faţă de MAN (art. 42-43).
Principalele atribuţii ale Prezidiului MAN erau: convocarea MAN; emiterea de decrete; interpretarea legilor emise de MAN; exercitarea dreptului de graţiere şi comutare a pedepselor; conferirea de decoraţii şi medalii; reprezentarea RPR în relaţiile internaţionale; stabilirea gradelor militare, a rangurilor diplomatice şi a titlurilor onorifice, la propunerea guvernului; declararea stării de război şi mobilizarea parţială sau generală, în intervalul dintre sesiunile MAN, la propunerea guvernului, în caz de agresiune împotriva RPR; ratificarea sau denunţarea tratatelor internaţionale, la propunerea guvernului.
Prezidiul MAN a RPR putea de asemenea numi, la propunerea Consiliului de Miniştri, miniştri adjuncţi la orice ministere.
Pe lângă atribuţiile prevăzute de Constituţia din 1948, Prezidiul MAN capătă, în Constituţia din 1952, o serie de noi atribuții: decide asupra consultării poporului (referendum); îl numeşte şi revocă pe comandantul suprem al forțelor armate ale RPR; promulgă legi. Acest act, la fel ca şi Constituţia din 1948, prevedea că Marea Adunare Naţională a RPR alegea Prezidiul MAN, compus dintr-un președinte, doi vice-preşedinţi, un Secretar şi 13 membri (art. 35).
Primul președinte al Prezidiului MAN al RPR a fost dr. Constantin I. Parhon, care a deţinut această funcţie în perioada decembrie 1947 – iunie 1952, urmat de Petru Groza, iunie 1952 – ianuarie 1958, și Ion Gheorghe Maurer, ianuarie 1958 – martie 1961.
Consiliul de Stat şi preşedintele Consiliul de Stat
Prin modificările Constituţiei din 1952 s-a înfiinţat Consiliul de Stat, organul suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat MAN. Acest nou organ al puterii de stat va fi consfințit prin Constituției din 1965 (art. 62). Odată cu înființarea Consiliului de Stat, se înființa, în 1961, și funcția de președinte al Consiliului de Stat, ce prelua prerogativele președintelui Prezidiului. De fapt, Consiliul de Stat era echivalent cu Prezidiul MAN din constituțiile anterioare.
Primii doi preşedinţi ai Consiliului de Stat au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, în perioada martie 1961-martie 1965 şi Chivu Stoica din martie 1965 până în decembrie 1967.
Următorul care ocupa funcția de președinte al Consiliului de Stat a fost Nicolae Ceauşescu, din decembrie 1967 până în martie 1974, când, printr-o nouă amendare a Constituției din 1965, se înființează funcția de președinte al României. Conform acestei modificări funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat este înlocuită cu funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România (RSR).
Primii doi președinți ai Consiliului de Stat au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, în perioada martie 1961-martie 1965 şi Chivu Stoica din martie 1965 până în decembrie 1967.
Următorul care a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat a fost Nicolae Ceauşescu, din decembrie 1967 până în martie 1974, când, printr-o nouă amendare a Constituţiei din 1965, s-a înfiinţat funcţia de preşedinte al României. Conform acestei modificări funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat este înlocuită cu funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România (RSR).
Funcţia de preşedinte al RSR
Funcţia de preşedinte apare pentru prima dată în istoria constituţională a României în Constituţia din 1965, modificată în martie 1974.
Preşedintele RSR este ales, conform noii modificări, de Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia şi rămâne în funcţie până la alegerea preşedintelui în legislatura următoare. De asemenea, preşedintele RSR, la fel ca şi preşedintele Prezidiului sau preşedintele Consiliului de Stat, era responsabil în faţa Marii Adunări Naţionale pentru întreaga sa activitate (art. 69, Constituţia din 1965 modificată la 28 martie 1974).
Totuşi, prin Legea nr. 1 din 1974 de modificare a Constituţiei din 1965, atribuţiile Consiliului de Stat au fost restrânse la: stabilirea datei alegerii deputaţilor, a modului de desfăşurare a referendumului, organizarea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de stat, ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale, stabilirea gradelor militare, instituirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Astfel, atribuţii esenţiale pe care Consiliul de Stat le exercita permanent sau în intervalul dintre sesiunile MAN au revenit șefului statului.
Legea de modificare consacra instituția prezidențială la Titlul III, conferindu-i-se calitatea de „organ suprem al puterii de stat”.
Potrivit prevederilor constituţionale, preşedintele „este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale ţării. De asemenea, preşedintele este comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării; prezidează Consiliul de Stat şi şedinţele Consiliului de Miniştri; numeşte şi revocă, la propunerea primului ministru, pe viceprim-miniştri, miniştri şi pe preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe membrii Tribunalului Suprem; acordă graţierea; acordă cetăţenia; primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici etc.
Până în 1974, atribuţiile de şef al statului erau îndeplinite aşadar de către Prezidiul MAN sau Prezidiul Consiliului de Stat.
Deosebiri şi asemănări între funcţia de preşedinte înainte şi după 1989
Una din principalele distincții dintre funcţia de preşedinte din perioada 1974-1989 şi funcţia de preşedinte de după 1989, este dată de modalitatea de alegere. În timp ce preşedintele postcomunist este ales prin sufragiu universal direct – act consacrat prin Constituţia din 1991 (art. 81), modificată în 2003 prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 (2003, preşedintele din perioada 1974-1989 era ales de Marea Adunare Naţională.
O a doua distincţie se referă la relaţia dintre preşedinte şi Parlament. Dacă în Constituţia din 1965, modificată în 1974, este stipulat că preşedintele RSR poate fi revocat de MAN, după 1989, preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, doar în contextul încălcării grave a Constituţiei (art. 95, alineat 1). Propunerea de suspendare din funcţie trebuie să fie iniţiată, conform Constituţiei din 1991 revizuite, de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Tot conform Constituţiei României din 1991 revizuite, Parlamentul, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.
Potrivit Constituţiei din 1991 modificate, preşedintele Românei poate dizolva Parlamentul, dar numai în cazul în care acesta nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (art. 89, alineat 1). La acelaşi articol (alineat 3), se prevede că Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
Constituţia din 1991 modificată prevede o limitare a numărului de mandate pe care preşedintele le poate deţine, la două, fie ele succesive sau nesuccesive (art. 81, alineat 4). Dimpotrivă, niciuna din modificările Constituţiei de la 1965 nu prevede vreo limitare a numărului de mandate pe care le putea deţine preşedintele RSR.
În ceea ce priveşte funcţiile de partid şi de stat în perioada comunistă, preşedinţii Prezidiului MAN, preşedinţii Consiliului de Stat şi preşedinţii RSR au îndeplinit următoarele funcţii de partid: Chivu Stoica, preşedintele Prezidiului M.A.N. în perioada 1965-1967, a îndeplinit funcţia de membru al Biroului Politic al PMR; Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost preşedinte al Consiliului de Stat în perioada 1961-1965 şi prim-secretar al Secretariatului PMR. Nicolae Ceauşescu a fost preşedinte al Consiliului de Stat, respectiv preşedinte al RSR şi secretar general al PMR, respectiv PCR.
Dacă în constituţiile comuniste rolul partidului a crescut în mod constant, ajungând în Constituţia din 1965 să fie considerat „forța politică conducătoare a întregii societăţi”, în Constituţia din 1991 revizuită, la art. 84, alineat 1, se arată că preşedintele României nu poate fi membru al niciunui partid politic.
În Constituţia din 1952 se prevede că Partidul Muncitoresc Roman este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. De asemenea, în jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română (art. 86, alineat 4 din Constituţia din 1952).
Potrivit Constituţiei din 1965, Partidul Comunist Român era forța politică conducătoare a întregii societăţi (art. 3).
Constituţia din 1991 prevede, pentru funcția de preşedinte, o serie de atribuţii similare celor dinainte de 1989: reprezintă statul român în relaţiile internaţionale şi interne, este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (art. 80, 92); desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice; conferă decoraţii şi titluri de onoare; acordă graţierea individuală; acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral etc.
Pe 19 aprilie 1954, Plenara C.C. al P.M.R. îl „alege“ pe Gheorghe Apostol în funcția de prim-secretar al C.C. Ca secretari, sunt desemnați Nicolae Ceaușescu, Mihai Dalea si Ianoș Fazekaș. „Hruşciov a hotărât sã nu mai fie premier și l-a … Continuă lectura →
Extras din stenograma discuțiilor în problema pregătirii P.M.R (P.C.R) pentru campania electorală, la care au participat I.V. Stalin, V. M. Molotov, G. M. Malenkov, Gh. Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu, 3 aprilie 1946. Continuă lectura →
| VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI … Continuă lectura →
DRUMUL SPRE COMUNISM Conform istoricului Keith Hitchins, Dictatul de la Viena „nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii … Continuă lectura →
În perioada de început a Securității, conducerea instituției părea mulțumită de activitatea cadrelor sale, cu toată lipsa lor de pregătire culturală și profesională.
Astfel, in 1949, Gheorghe Pintilie (Timofei „Pantelimon”, „Pantelei” “Pantiuşa” Bodnarenko, șeful Securității între 1948 şi 1963) afirma: „Am ajuns ca majoritatea funcționarilor noștri să fie muncitori și țărani veniți din fabrici și care, deși nu au știut să țină tocul în mână, totuși astăzi putem spune că este un succes al tovarășilor noștri muncitori că au depus efort și au avut rezultate bune în muncă” (1)
Pentru a rezolva problema deficitului de personal din Securitate, P.M.R. și-a îndreptat atenția preponderent asupra muncitorilor din fabrici. Ei au alcătuit majoritatea cadrelor angajate la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Selecționarea lor s-a făcut de regulă de către organele centrale și locale ale P.M.R., conform hotărârii Secretariatului C.C. al P.M.R (2) din 10 iulie 1948, pe baza criteriilor stabilite la 3 iunie 1948. Au fost scoși direct din producție, trimiși la școli sau cursuri de Securitate de câteva luni (maxim un an) și încadrați apoi în organele de represiune.
Din punct de vedere al categoriilor sociale din care proveneau angajații Securității (in perioada regimului Gheorghiu-Dej), muncitorii și țăranii (săraci) erau net majoritari. Conform statisticilor, în 1951 Securitatea beneficia de 4.173 muncitori, 143 muncitori agricoli, 3.484 țărani săraci, 508 mijlocași, 853 funcționari, 131 meseriași și 107 comercianți.(3)
Totuși, în anumite unități și mai ales în direcțiile centrale, numărul muncitorilor era mult redus comparativ cu alte categorii. În București, cu precădere, și în orașele mari, personalul încadrat avea o proveniență mult mai eclectică, aparținând unei multitudini de profesii și categorii sociale.
In acest sens, într-un raport din 1951, referitor la cadrele Direcției Anchete, col. Dincă Tudor nota:.„Dintre toți lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcționari, chelneri, frizeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniți din fabrică se prezentau destul de slab, atât în munca profesională, cât și în munca politică” (4)
De regula, cei încadrați in structurile Securității nu trebuiau sa aibă neapărat o pregătire (asta putea fi chiar un impediment), selecția făcându-se preponderent pe baza tradiționalului sistem al „recomandărilor” și „intervențiilor”.
Simpla apartenență la P.C.R (5) (supranumit și „Pile. Cunoștințe. Relații”) – partid la care multi aderau nu atât din convingere, cât din oportunism – a deschis calea intrării în Securitate a numeroase persoane care, deși nu se încadrau în tiparul social și profesional dorit de regim (respectiv muncitori și țărani săraci), aveau conexiunile necesare.
Conform cercetătorilor, peste 80% din personalul D.G.S.P. a fost încadrat „pe baza purității dosarului”. Biografiile și comportamentul cadrelor erau atent analizate, (după modelul sovietic), chiar și in cazul in care proveneau din alte structuri informative secrete, cum ar fi Serviciul de Informații al Armatei (S.I.A.) (6)
In toate variantele, intelectualii erau cat se poate de evitați in epocă, fiind considerați, de regula, fix de cealaltă parte a baricadei, plasați in categoria cetățenilor care formau așa numita „tagmă” a „dușmanilor poporului muncitor” (7).
De altfel, cei care intrau in Securitate depuneau obligatoriu și următorul jurământ (8)
„Jur a fi credincios poporului și de a apăra R.P.R. împotriva dușmanilor din afară și dinăuntru”
„Secretariatul C.C. va da toată atenția nevoilor de cadre a D.G.S.P., trimițănd numai elemente verificate, ca în timpul cel mai scurt să poată acoperi întreg efectivul conform schemei de încadrare” (F. Dobre – coord., Securitatea…, vol. I, p. 10).
Camelia Duică, Criterii de recrutare a cadrelor M.A.I., în Gheorghe Onişoru (coord.), Totalitarism și rezistenţă, teroare și represiune în România comunistă, București, C.N.S.A.S., 2001, p. 53.
F. Banu, „Un deceniu…, p. 253.
Condiția indispensabilă ce trebuia îndeplinită era aceea a apartenenței la P.M.R. Membrilor de partid proveniți din rândul „claselor exploatate” li se treceau uneori cu vederea chiar şi unele mici probleme biografice sau de origine socială. De ex., Baltag Dumitru, viitorul șef al I.S.J. Tulcea, fierar și membru P.M.R., a fost încadrat în Securitate în 1949, în pofida faptului că tatăl său a fost exclus din partid chiar în acel an, pentru că „a avut prăvălie în trecut”.
În ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 9 ianuarie 1950, s-a decis ca S.I.A. să treacă de la M.Ap.N. la M.A.I., dar în prealabil „cadrele S.I.A. vor trebui revizuite de acord cu M.A.I., elementele necorespunzătoare înlăturate”
„Până la Proclamarea R.P.R., angajații Siguranței – în virtutea faptului că erau funcționari publici – trebuiau să depună la încadrare un jurământ de loialitate faţă de rege și ţară, ce trebuia dat în faţa preotului paroh și a șefului unității, ultimul având însă doar rolul de asistent. Chiar a doua zi după abdicarea Regelui Mihai, toți angajații Siguranţei au fost obligați să presteze un nou jurământ, prin care acum se puneau în slujba poporului” – Liviu Plesa, „Cadrele Securității în timpul lui Teohari Georgescu„
„Trebuie sã stabilim noi baze principiale de relații şi pe linie de partid și pe linie de stat. Nu numai cu U.R.S.S., cu toate țările socialiste! Şi nu numai cu ţările socialiste, cu toate ţările lumii”, a afirmat Gheorghe Gheorghiu-Dej, dând semnalul începutului desprinderii României de sub tutela Uniunii Sovietice. „Declarația de independență“ din aprilie 1964, elaborată în timpul lui Gheorghiu-Dej, a fost documentul programatic prin care România își afirma public național-comunismul. Continuă lectura →
AMINTIRI DIN COMUNISM 