1927 | 1945 | 1946 | 1950 | 1955 | 1956 | 1961 | 1962 | 1964 | 1967 | 1968 | 1969 | 1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1978 | 1979 | 1980 | 1981 | 1985 | 1986 | 1988 | 1989 | 1990 | 1993 | Continuă lectura
Arhive etichetă: Ion Antonescu
„PE SOȚUL MEU NU L-AU OMORÂT BĂIEȚII” – CAZUL VIRGIL MADGEARU
Galerie
Această galerie conține 1 fotografie.
„Pe Virgil Madgearu germanii l-au ucis, nu legionarii”, scrie Coposu, în „Jurnalul interzis”. Continuă lectura
DECLANȘAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS
Galerie
Această galerie conține 6 fotografii.
Al Doilea Război Mondial s-a bazat pe alianța secretă dintre Uniunea Sovietică – condusă de Stalin -, și Germania nazistă – condusă de Hitler -, odată cu încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov „de neagresiune”, semnat de cele două puteri la Moscova, pe 23 august 1939.
„O cârdășie între doi pretendenți la hegemonia în Europa şi în lume” – notează Ion Stefan, în lucrarea „Sfârtecarea României Mari”.
Agresiunea sovietică asupra Poloniei, spre deosebire de cea nazistă, va rămâne fără consecințe: URSS nu a primit nicio declarație de război din partea Aliaților. Continuă lectura
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
Galerie
Această galerie conține 3 fotografii.
DRUMUL SPRE COMUNISM Conform istoricului Keith Hitchins, Dictatul de la Viena „nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii … Continuă lectura
ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?
5
Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial, de partea puterilor Axei, bazându-se pe promisiunile lui Adolf Hitler, care l-a asigurat că teritoriile românești pierdute în 1940, urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate României.
Politica sa externă a fost pentru scurt timp câștigătoare, România reușind să redobândească teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
citește și 
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
La 23 august 1944, regele Mihai I decide demiterea și arestarea Maresalului Ion Antonescu, încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.
Ion Antonescu este predat comuniștilor și, ulterior, deținut în Uniunea Sovietică.
La 17 mai 1946, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război de „Tribunalul Poporului”.
La 1 iunie 1946. ora 18:03-18:15, a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.
Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.
citește și 
„DACĂ NU DAU MÂNA CU (ION) ANTONESCU, VOI AJUNGE IN IAD” (Iuliu Maniu)
GREȘELILE LUI ANTONESCU – O ANALIZA ISTORICA
„Antonescu a mizat totul pe cartea superiorității armatei germane” – menționează istoricul Adrian Cioroianu. „Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS &Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.”
„Alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără niciun acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.”
IN ROMANIA NU S-A PURTAT STEAUA LUI DAVID
„După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică „modelul“ soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & țigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieșit victorios în Rusia.” – spune Adrian Cioroianu.
Nu se poate nega faptul ca Antonescu a promovat o politică antisemită. In perioada septembrie 194l – octombrie 1942, unii susțin că această politică ar fi atins dimensiunile unui holocaust.
Totuși, alte opinii accentuează faptul că, la 23 august 1944, când mareșalul Ion Antonescu a fost arestat, în România -conform statisticilor – trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa.
Nu se discută, de exemplu, câți evrei au fost uciși în Uniunea Sovietică din ordinul lui Stalin – pentru că Uniunea Sovietică a fost învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial.
Nu se discută nici despre responsabilitatea guvernului englez, care nu a permis ancorarea vasului Struma (*), iar vasul s-a scufundat și, in consecință, câteva sute de evrei au murit înecați – pentru că Marea Britanie a fost învingătoare în Războiul Mondial. (Iar exemplele ar putea continua).
Nu se discută, pentru că cei care câștigă au mereu dreptate.
EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI ?
In noiembrie 1916, Regele Ferdinand îl decora pe maiorul Ion Antonescu cu Ordinul Mihai Viteazul, felicitându-l pentru patriotismul și curajul dovedit în războiul pentru întregirea neamului. În 1919, locotenent-colonelul Ion Antonescu a obținut o noua decorație, cea mai înaltă distincție oferită unui militar.
„În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara” – afirma Adrian Cioroianu. „Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.”
Având in vedere nuanțele și criteriile, a fost sau nu a fost un erou Antonescu? O întrebare controversată. O întrebare la care nu a sosit încă momentul unui răspuns.
Învingătorii din 1945 susțin, in continuare, că dreptatea este numai de partea lor. In lipsa unei analize istorice oneste, „dreptatea” aparține mereu doar celui mai puternic. Si cel care câștigă, o impune celor învinși.
Iar România a fost învinsă, atât în războiul din Est, cât şi în cel din Vest, fapt confirmat prin Tratatul de Pace din 10 februarie 1947.
citește și 
Tratatul de pace de la Paris cu Puterile Aliate și Asociate din 10 februarie 1947
„E adevărat”, precizează Adrian Cioroianu „că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeași chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani”.
(*) Struma a părăsit portul Constanța la 12 decembrie 1941 având la bord peste 760 de pasageri de origine evreiască, care căutau refugiu în mandatul britanic pentru Palestina, teritoriu aflat în acel moment sub control britanic. În urma refuzului autorităților britanice și turcești de a primi refugiații, nava a fost izolata în carantină la Istanbul la data de 15 ianuarie 1942. La 24 februarie 1942, vasul a fost remorcat înapoi în Marea Neagră unde a fost torpilat și scufundat de către un submarin sovietic. Acțiunea a dus la pierderea vieților tuturor celor aflați la bord, cu o singură excepție: David Stoliar.
David Stoliar, care, in 2012, împlinise 89 de ani și trăia in Statele Unite, a declarat, la acea vreme, într-un interviu: „Dimineața, devreme, un submarin sovietic a tras cu o torpila in noi. Nava s-a vaporizat in jurul meu, 500 de pasageri au murit imediat. Am fost aruncat in mare, alături de alte câteva sute … si nimeni nu venea sa ne ajute. Toti au murit, toti, cu exceptia mea”
„Astăzi, acele zile sunt trecute pentru mine. Las ce s-a întâmplat in seama lui Dumnezeu și a cărților de istorie”, spune supraviețuitorul, citat de Haaretz. „In aceste zile nu ii mai judec pe toți cei care sunt vinovați de tragedie. In loc de asta, am ales sa îmi amintesc de cei care au murit și sa-mi exprim recunoștința pentru cei care m-au ajutat sa supraviețuiesc”, a menționat acesta. „Timpul furiei mele a trecut. Asa cum e scris, ‘este un timp pentru orice’. Pentru mine, acum este timpul pentru jelit, pentru vindecat, pentru îmbrățișat și pentru a-mi transmite memoriile generației următoare, astfel încât sa tina minte și sa nu uite”.
„Aceasta tragedie reprezinta un episod al capitolului romanesc al Holocaustului”, a afirmat istoricul Liviu Rotman, in cadrul unei mese rotunde organizate după o comemorare la un cimitir evreiesc din București. Potrivit acestuia, vina este împărțita intre autoritățile din mai multe tari, dar „vina principala revine regimului Antonescu”.
citește și
DICTATUL DE LA VIENA (textul „arbitrajului” din 30 august 1940*)
MOMENTUL IN CARE MINISTRUL ROMÂN AL AFACERILOR STRĂINE A LEȘINAT
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
DECLANȘAREA CELUI DE- AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS
„DACĂ ȘTIAM CĂ O SĂ-L ÎMPĂRTĂȘESC PE ANTONESCU ÎNAINTE DE EXECUȚIE, NU MĂ MAI FĂCEAM PREOT!”
MĂRTURIA LUI MIHAI TOTOLICI – fiul preotului Teodor Totolici, confesorul închisorii.(*1)
“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo (n.r. la închisoarea Jilava), […] și ajungea la el (n.r. la Ion Antonescu), îi vorbea. […] În ziua execuției, operatorul care filma, Gologan (*2) sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care i-a împărtășit pe cei patru condamnați din lotul Antonescu.(*3)”
„PĂRINTE, EU AM FOST TRĂDAT”
„Tata a povestit cum […] Antonescu i-a spus: Părinte, eu am fost trădat!”
„Aceste cuvinte nu au fost menționate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuția, tata avea și cărțile religioase acolo”
„Antonescu i-a spus: Părinte, pot să iau o panglică de la carte? (taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile). Să tai şi să pun în piept la toţi.”
„Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalți trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, povestește Mihail Totolici.
In filmul oficial al execuției, se poate observa, lângă batista de la butonieră, o mică bandă tricolora – provine de la cartea preotului Totolici.
„Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniștii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”
Autoritățile de la Jilava ar fi trebuit să cheme, pentru execuție, un alt preot de la București.
“S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuții pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau niște preoţi de la diverse parohii din București, pe care tata îi cunoștea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naștere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.
„DACĂ ȘTIAM CĂ O SĂ-L ÎMPĂRTĂȘESC ÎNAINTE DE EXECUȚIE, NU MĂ MAI FĂCEAM PREOT!”
“Închisoarea nu avea biserică, aşa că țineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniștii (n.r. printre cei deținuți figurau și unii comuniști) au început să cânte „Internaționala” în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenți la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toți să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligației de a nu fi prezenți cu toții să asculte predica”.
“Odată nu știu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită. Când am văzut că suntem urmăriți, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce.”
„Era obișnuit ca, de fiecare dată când se ducea la închisoare, să vorbească cu Mareșalul. Pentru a-l împăca cu ideea execuției, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească”
“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc (n.r. pe Ion Antonescu) înainte de execuție, nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici, conform mărturiei fiului sau.
„L-AU EXECUTAT PE MAREȘAL!”
“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi.” – spune Mihai Totolici.
„Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”.
“El (n.r. Ion Antonescu) nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat […]. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. […] Toată lumea vorbea că el (n.r Antonescu) a vrut să facă bine ţării”.
„INIȚIAL, AU REFUZAT SĂ TRAGĂ”
„Circula legenda că au fost două echipe de execuție. Şi inițial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. – relatează Mihai Totolici.
“În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldați în curtea închisorii care plângeau. Stau și mă întreb cine au fost cei care au refuzat”.
–
(*1) Parohia Jilava, fiind cea mai apropiată de închisoarea militară, făcea și servicii bisericești la închisoare. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii.
(*2) Execuția a fost filmata de doi cameramani: Gologan, operator al Oficiului National Cinematografic și Bobrov (care a filmat pentru sovietici). Procesul Mareșalului Ion Antonescu s-a desfășurat intre 6 și 17 mai 1946, la București. Hotărârea „Tribunalului Poporului” nr.17/1946, a fost emisă la 17 mai 1946. Execuția a început la ora 18:03, pe 1 iunie 1946. In fapt, Ion Antonescu a decedat la ora 18:15, deoarece plutonul de execuție a ratat executarea comenzii atât in cazul său cât și al lui Constantin Vasiliu.
(*3) Ion Antonescu, Constantin Vasiliu, Mihai Antonescu și Gheorghe Alexianu.
Citește și:
MOARTEA MAREȘALULUI ION ANTONESCU
STENOGRAMA EXECUȚIEI MAREȘALULUI ION ANTONESCU
– extras din documentul dactilografiat și redactat, conform parafei de pe prima pagină, de un oarecare E.M. Safir, avocat (martor ocular la execuția din 1 iunie 1946)
„ION ANTONESCU REFUZĂ SĂ FIE LEGAT LA OCHI”
„In urma celor doi reprezentanți ai justiției, urmând același ordine, in fata fiecărui osândit, se apropie șeful plutonului de execuție însoțit de un gardian public.”
„Pe iarbă, in fața lui Ion Antonescu zac câteva cârpe albe, de unde șeful plutonului ridica una dintre ele, pe care o îndreaptă către primul osândit cu intențiunea de a-i aplica tradiționalul legat la ochi. Ion Antonescu refuză printrʹun gest al mâinii, ca și cum se aștepta dinainte la aceasta oferta.”
„Cei doi polițiști dintre care gardianul public ținând in mâna dreapta legătura albă, își continua misiunea apropiindu-se de asta data de Ica (n.r. Mihai Antonescu), care întrebat fiind dacă dorește sa primească legătura alba la ochi, răspunde negativ, fără a face vreo mișcare sau vreun semn de desaprobare. Alexeanu nici nu așteaptă sa fie întrebat si ridicându-si mana dreapta pana in dreptul ochilor sai, ca și cum se apară de aceasta formalitate și o agita de vreo doua ori in semn de desaprobare. In tot acest timp, atât Alexeanu cat si ceilalți, au privirile ațintite in jos.”
„In schimb, Generalul (n.r. Constantin Z. Vasiliu) care timp de ani de zile a hotărât de viețile si libertatea oricărui om aflator pana la Bug, «Jandarmul» Constantin Vasiliu se grăbește a cere sa fie legat la ochi. Ba ceva mai mult, când unul dintre gardieni ii duce spre ochi legătura albă, Piky (n.r. porecla generalului) oferă fularul său de pe gât, cu care venise purtându-l pe tot parcursul dela celula până aci la stâlp (…)”
„SĂ TRAGEȚI BINE, SĂ NU MĂ CHINUIESC” (generalul Vasiliu)
„In timp ce gardianul ii inoada la ceafa fularul pus peste ochi, Piky ii spune: «Strange, te rog, mai tare» iar in timp ce gardianul trage cu putere de capetele legaturei, pana ce vedem cum fata osânditului se învinețește, un altul ii leagă bratele la spate, in jurul stâlpului (…) Osânditul roagă și pe acest gardian sa-l lege mai strâns.”
„Privim cum corpul lui Piky se lipește cu putere de stâlp, la smuciturile pe care le face gardianul ce îndeplinește cu conștiinciozitate rugămintea osânditului.”
„- «Sa trageți bine, ca sa nu ma chinuiesc» se adresează acestor gardieni generalul Vasiliu. Unul dintre gardieni a adunat celelalte fire de cablu electric, cari i-au mai rămas neîntrebuințate, prin refuzul a trei osândiți de a fi și ei legați de stâlpii lor.
„SA LEG PORTIȚA PE CARE AU RUPT-O PORCII”
Cu grija de bun gospodar, gardianul face un mic colac din acele bucăți de sarma pe care il depune in dosul nostru, pe iarba, in timp ce însoțea aceasta mica operațiune cu următoarele cuvinte:
– «Le iau și eu acasă sa leg portița pe care mi-au rupt-o porcii.» (…)”
„TATĂL NOSTRU”
„Noi priveam spre cei patru criminali de rasboi si detestam respingătoarea lașitate a lui Piky Vasiliu, care spunea de zor «Tatăl Nostru» după a carui terminare adaoga: «Doamne, iartă-mi păcatele» si încă multe alte versete din Noul Testament. Apoi din nou relua, cu glas mai puternic rugăciunea «Tatăl Nostru» dar limba împleticindu-i-se de bomboana întăritoare pe care o avea in gura, o scuipa si termina astfel repetarea rugăciunii sale (…)
Dupa ce gardienii publici au terminat operațiunea legării Generalului Vasiliu, procurorul Petrescu sʹa îndreptat spre flancul drept al plotonului de execuție, oprindu-se la mijlocul distantei dintre gardieni si Ion Antonescu.”
„ÎNCEPE EXECUȚIA”
„Cu o voce foarte liniștita și puternica (…) el anunța: «Începe execuția!»
E momentul culminant al intregei operațiuni la care asist si din nou încerc o foarte mica emoție. Privesc cu toată încordarea la chipurile osândiților, fără a ma mai preocupa de cei din jurul meu”.
„Comandantul plutonului de execuție, tânărul cu nas puternic acvilin, da comanda: «Ploton, drepti!» Gardienii publici cu hainele învechite și decolorate și cu carabinele sistem vechi, iau poziția de drepți, după același sistem vechi”.
„Urmează a doua comanda: «Grupa întâia, in genunchi!»”
Cei 16 gardieni din primul rand iau poziția in genunchi cu armele la picior, in timp ce restul rămân in picioare, cu armele la picior.”
„Condamnații cu vederea libera privesc spre gardieni, iar Ion Antonescu ridica pălăria sa până la înălțimea capului, mișcare pe care o executa cu mâna stânga” (n.r. de fapt, Maresalul a ridicat pălăria cu mâna dreapta)
„Comandantul a comandat mișcarea: «La ochi!»”
„LINIȘTE CALMA”
„Privirile noastre ale tuturor sunt fixe spre condamnați, numai operatorii Gologan (n.r. angajat al Oficiului National Cinematografic) si Bobrov (n.r. operator rus, a filmat pentru sovietici(*)) fac sa se audă sgomotele aparatelor cinematografice. E liniște calma”.
„NU AȚI TRAS BINE”
„Numai Ion Antonescu se sforteaza sa se arate mai curajos, ceilalți sunt complet pierdutu in inconștienta (…)
Nu se aud decât rugăciunile lui Piky Vasiliu, pe a cărui fata învinețită se distinge numai gura mișcându-si buzele.
Comandantul a dat ultima comanda: «Foc!» (…)”
„In aceiași clipa toți condamnații au căzut la pământ, in mod fulgerător. Chiar si Piky Vasiliu sʹa desprins din legătura de la stâlp si a căzut pe o parte in iarba de lângă el. A rămas totuși cu mâinile legate la spate.”
„Dupa o secunda privim cu surprindere cum Ion Antonescu sprijinindu-se cu mana dreapta de pământ se ridica si striga către ploton: – «N-ati tras bine.»”
„In același moment auzim vocea lui Piky Vasiliu, care urla văitându-se cu capul bagat in iarba: «Nu mʹau omorât domnule, nu mʹau omorât domnule.»”
UN SCURT MOMENT PENIBIL
„Un scurt moment penibil face pe procurorul Petrescu sa tipe la medicul legist Ionescu, care sta împietrit in dosul nostru: «Medicul, unde e medicul? Du-te domnule si vezi ce e cu ei!» (…) Medicul legist Ionescu se mișca greoi, cu trupul gras, se apropie de Piky Vasiliu, il pipăie și striga către procurorul Petrescu: «Asta traeste.»”
„Își continua misiunea, pipăind apoi pe Alexeanu si pe Mihai Antonescu, adresându-se din nou procurorului: «Astia doi sunt morți.»”
LOVITURA DE GRAȚIE
„Intre timp, comandantul plotonului se îndreaptă către stâlpul lângă care zacea Piky Vasiliu, care se văita mereu, ținând in mana pistolul sistem butoi.
El trage cu mana stânga, îndreptând arma spre capul lui Piky si trei pocnituri înfundate fac sa înceteze gemetele executatului” (n.r. in realitate, comandantul plutonului de execuție a tras cu mana dreapta).
„Tanarul comandant se îndreaptă apoi spre cadavrele lui Alexeanu si Mihai Antonescu si descarca cate un glonte in țeasta inerta a fiecăruia dintre ei”.
„Intre timp Ion Antonescu si-a primit glonțul de gratie din carabina a doi gardieni.”
„Întrucât am devenit foarte contrariat de neîndemânarea gardienilor cari au provocat aceasta scena, nu am reținut amănuntul asupra felului cum au fost trase gloanțele de gratie asupra lui Ion Antonescu” (n.r. de fapt, comandantul plutonului de execuție este cel care i-a tras doua gloanțe in cap Maresalului, căzut la pământ, dar încă in viata. Dupa ce i-a tras primul glonte in cap, comandantul a dat sa se îndepărteze, a făcut un pas înapoi, apoi s-a răzgândit, s-a apropiat din nou si a mai tras o data)
„TOT CE A FOST MAI JOSNIC IN ISTORIA POPORULUI ROMANESC”
„Mʹam îndreptat spre cadavrele acelora cari pana acum cinci minute întruchipau tot ce a fost mai bestial, mai josnic, mai murdar in istoria Poporului Romanesc (…)
Nu stiu dacă numai aceste patru stârvuri sunt suficiente spre a șterge neagra pata a sivoaielor de sânge din paginile istoriei noastre (…)”
„Pieptul lui Ion Antonescu e plin de sânge, iar din loc in loc sa vad găurile făcute de gloante (…)”
ULTIMA SCENA
„Operatorii mai turnează ultimele scene. Gologan ma roaga sa-l ajut sa se urce pe grilajul de fier din fata stâlpilor de execuție și înregistrează o scena de ansamblu (…)”
–
(*) „La scurt timp după execuție, procurorul Gheorghe Sandulescu, in urma ordinului telefonic primit de la Lucrețiu Patrascanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film si patru rolfilme” – Maresalul Antonescu la judecata istoriei, Gh. Buzatu (coordonator)
Citește și
- | „NU M-ATI ÎMPUȘCAT, DOMNILOR!”
- | „DACĂ ȘTIAM CĂ O SĂ-L ÎMPĂRTĂȘESC PE ANTONESCU ÎNAINTE DE EXECUȚIE, NU MĂ MAI FĂCEAM PREOT!”
„Stai, domnule, că poate nu este chiar așa de rău”- confesiunile istoricului Dinu Giurescu, despre comunizarea României
Împlinisem 17 ani in februarie (1944). Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai prudent sa ne știe undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo câteva zile înainte de 23 august 1944 la Istanbul.
Am aflat de schimbarea de la București (n.r. îndepărtarea lui Ion Antonescu din fruntea statului) prin ziarele turcești, foarte sumar însă, pentru ca Romania nu ocupa un loc central. Târziu am aflat ca, de pilda, New York Times a acordat pagina I pentru schimbarea care s-a produs in București. Prindeam la Istanbul Radio București, de unde, in toamna lui 1944, doua elemente mi-au rămas întipărite in minte: primul, se schimbase guvernul Sănătescu, era al doilea guvern Sănătescu, si apăruseră numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej.
„CINE ESTE PETRU GROZA?”
L-am întrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntaș al muncitorimii, care a fost amestecat in greva de la Grivița si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru generația mea.
Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: „Tribunalul extraordinar din Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata” etc.
In ianuarie 1945 am auzit la Radio București despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu Stoica, era „tovarășa Ana” (n.r. Ana Pauker), Liuba Chișinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a participanților, aplauzele in cinstea Armatei Roșii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de rege si cu atât mai mult fata de prim-ministru, generalul Rădescu. Apoi vine schimbarea cu impunerea guvernului Groza. Au apărut mici notițe in ziare din Turcia. De la Radio București nu mai puteai sa afli decât despre „atacul mișelesc al prim-ministrului împotriva demonstranților in Piața Palatului„. Nu mai înțelegeam mare lucru din ce se petrecea.
„STAI SĂ VEDEM”
După schimbarea guvernului de la 6 martie (1945), tata a zis: „Stai, sa vedem„. E adevărat ca sunt multi comuniști sau simpatizanți ai comuniștilor (ne dădeam seama ca Frontul Plugarilor este de partea Partidului Comunist). Il vedeam însă si pe Gheorghe Tătărescu, pe Mircea Durma, ministrul Finanțelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie Naționala. Cu alte cuvinte, aceștia erau liberali vechi, nu puteai sa te îndoiești de sentimentele lor, si ziceam: „Stai, domnule, ca poate nu este chiar așa de rău„. Poate ca asta este situația de moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanți ai clasei politice tradiționale si poate ca lucrurile se aranjează.
„SĂ NU NE ÎNTOARCEM, PENTRU NIMIC IN LUME”
Nu puteam reveni in tara, pentru ca întoarcerile in tara ale romanilor din străinătate erau conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a făcut aceasta cerere si atunci au urmat diverse sfaturi, discuții. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale guvernului, trimiși acolo din timpul războiului. Ei ne spuneau sa nu ne întoarcem pentru nimic in lume. Tata însă a zis ca se întoarce. El lucra la istoria romanilor, își luase fisele cu el si redacta in continuare.
Am venit cu motonava „Transilvania„. Motonava „Transilvania„, ca si motonava „Basarabia” erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul războiului din anul 1941 au ancorat in Bosfor. Au rămas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se întorsese in portul Constanta împreuna cu motonava „Basarabia„, aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistițiului, probabil pentru ca se numea si „Basarabia”.
Motonava „Transilvania” a fost trimisa in Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeagă pe romanii care voiau sa se întoarcă in tara si care primiseră autorizație. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu toții la bordul ei si am sosit la Constanta.
Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care lucra jos avea cate o stea roșie in piept. Si mama, uitându-se către tata, zice: „Uite cum te trage ața spre Siberia„. A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adăugat imediat zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu știu cui au descoperit nu știu ce si persoana respectiva a fost reținuta.
„AI GRIJĂ CE VORBEȘTI”
Ne-am întors la 10 zile după 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se întâmpla in Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin știrile succinte din ziarele turcești. Pana am reușit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la urma, tata a reușit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea multe lucruri.
Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de părinți pentru momentul in care sora mea ar fi urmat sa se căsătorească. In aceasta atmosfera am aflat ce se întâmplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestări operate atunci. Începuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost „ai grija ce vorbești, vorbește cu precauție„.
Apoi a venit Conferința Naționala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Când am văzut ca au votat sa meargă pe liste proprii de candidați, am zis din nou: „Stai ca lucrurile se mai pot îndrepta„.
După care a venit Conferința de la Moscova a Miniștrilor de Externe si am văzut acolo ca vor fi alegeri, „libertatea cuvântului, a întrunirilor, a asocierii”, asta era partea buna a lucrurilor.
Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la București ca sa pună in aplicare hotărârea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un reprezentant al liberalilor si unul al țărăniștilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca miniștrii de Interne, Justiție, de Informații si de Culte au misiunea de a duce la îndeplinire declarația guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvântului, a întrunirilor.
Am fost martor la mai multe episoade (n.r. ale campaniei electorale din 1946). Intai la manifestațiile organizate de Blocul Partidelor Democratice [1]. Erau manifestații la comanda, cu convocator, se adunau pe la statuile de la Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa împotriva opoziției. Blocul guvernamental publica neoficial un ziar Strâmbătatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in măsura in care cenzura îngăduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori dur la acuzațiile aduse de guvern. Si unul din numere știu precis ca il arata pe George Macovescu, director in Ministerul Informațiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o poziție similara in timpul regimului Antonescu. A reapărut Dreptatea, a reapărut Liberalul, dintr-o data parca aveam sentimentul ca parca totuși lucrurile încep sa reintre in normal.
„ANTIPATIA FAȚĂ DE REGIMUL COMUNIST ERA UNIVERSALĂ”
Mi-am pierdut speranțele (n.r. in schimbare)„in 1956 la revoluția din Ungaria„. Pana atunci, ideea era, începând „Din 1945, periodic” ca „veneau americanii”.
„In 1946, SUA au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retragă din Iran. Britanicii si sovieticii intraseră in Iran in 1941, ca sa asigure legătura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de război prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instauraseră, ca pretutindeni, un fel de guvern „popular” comunist. Diplomația americana a reușit sa pună problema evacuării nordului Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu știu exact din ce motive sovieticii au dat înapoi. Si-au abandonat chiar oamenii lor acolo, comuniști iranieni, din care o parte au fost prinși si executați de autoritățile iraniene.
Si, atunci, tata ne zicea: „Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i împingă pe sovietici înapoi„, ca atare, exista speranța ca ocupația sovietica a tarii avea sa înceteze. Aceste speranțe erau alimentate si de faptul ca nu se cunoștea in acel timp conținutul înțelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sferele de influenta.„
citește si 
O „AFACERE BUNĂ”
„Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in românește, nu se bruiau pe vremea aceea emisiunile (n.r. ca pe vremea lui Ceausescu) Mai era si „radio sant”, in forma unor ziare venite din Occident, care mai circulau încă. Si iar renăștea speranța ca sovieticii se vor retrage, fiindcă antipatia fata de regimul comunist era universala aproape. Trei sferturi din populație trăia la sate, sute de mii de țărani fuseseră pe front si văzuseră „fericirea” din colhozurile sovietice”.
„CĂLĂII MUNCITORIMII” ȘI „ASUPRITORII ȚĂRĂNIMII”
In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru alegerile din 1937. Nu era nimic special […]
In 1946 mi s-a părut initial o campanie electorala relativ normala. Ceva însă mi-a dat de gândit: violenta limbajului. Erau acuzații așa de dure, in special dinspre presa guvernamentala împotriva țărăniștilor – „călăii muncitorimii”,”asupritorii țărănimii„.
Se adăugau veștile despre echipele de bătăuși care acționau prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, când s-a ținut o comemorare la Ateneu a revoluției de la 1848. Au asistat fruntași țărăniști (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea țărăniștilor si a liberalilor. Afara au fost așteptați de echipe de bătăuși, aduși cu camioane ale statului de la Confederația Generala a Muncii, cu mare greutate, apărați de studenți, care au început sa se lupte cu bătăușii, fruntașii au reușit sa iasă din Ateneu si sa plece.
citește si 
„VOTATI SOARELE” – ALEGERILE FRAUDATE DIN ROMANIA, 19 noiembrie 1946
„MOARTE, MOARTE, MOARTE”
Procesului mareșalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a ținut procesul, odată am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata Universității si mergea pana unde este astăzi rectoratul Universității. Am luat tramvaiul si se tinea un miting împotriva criminalilor de război, erau câteva sute de persoane in jurul uneia dintre statui care cereau „moarte Antoneștilor si susținătorilor”. „Moarte”, „moarte”, „moarte”… Nu eram obișnuiți, era un climat cu care noi, care trăiam in mediile astea cărturărești si studențești, nu eram obișnuiți.
Este adevărat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenești de pe front erau mari, deci moartea pândea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut așa sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfășoare conform regulilor juridice, in care acuzația aduce probele ei, apărarea poate sa se manifeste.
Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in august 1944 sentimentele erau diferite, lumea era sătula de război, își dădea seama si de răspunderea mareșalului pentru ca angrenase tara in război, sentimentele împotriva lui Antonescu erau mai net desenate.
„A VENIT ELIBERAREA, ADICĂ OCUPAȚIA SOVIETICĂ”
Intre timp a venit eliberarea, adică ocupația sovietica…
Situația economica era din ce in ce mai grea. Salariații nu mai făceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalți salariați, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, cârmuirea anterioara n-a mai fost privita cu ochi negri.
Prin 1946-1947 „bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belșug si delicatese numai cei care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Mărfuri se găsesc, dar sunt foarte scumpe. Marea masa a salariaților se întreba cum de s-a putut ajunge in situația aceasta. Militarii erau foarte prost plătiți, pentru ca era o politica deliberata de înlăturarea a ofiterimii din vechea armata. Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizați in toate felurile.
LA EXECUȚIA MAREȘALULUI ANTONESCU, „SENTIMENTUL NU A FOST ACELA DE JUSTIȚIE”
Contrastul era foarte mare, de aceea si execuția mareșalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se așteptau totuși. Sentimentul n-a fost acela de justiție. Din toate capetele de acuzare care i-au fost aduse mareșalului unul singur era întemeiat. Era vorba de persecuția, răspunderea pe care o avea in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a fost acela ca a declarat război Uniunii Sovietice.
preluare jurnalul.ro, din articolul „Comunism – interviu cu istoricul Dinu Giurescu”, 03 Mai 2006
[1] Blocul Partidelor Democratice – PCdR, PSDR, Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal Tătărăscu, Uniunea Patrioților, PNŢ – Anton Alexandrescu și Comitetul Democrat Evreiesc. [înapoi]
citește si
COLABORATORI AI SECURITATII: DINU C. GIURESCU („DARIUS”)
Andrei Vâșinski, călăul sovietic care a instalat guvernul Petru Groza
MOARTEA MAREȘALULUI ION ANTONESCU
ABDICAREA REGELUI MIHAI
Proclamarea Republicii Populare Romine – 30 decembrie 1947
Gheorghe Tătărescu – „o figură care poate fi ușor manevrată”
„NU-MI RECUNOSC NICI UN MERIT DEOSEBIT”
„…nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefii mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât” – Gheorghe Tătărescu, în „Cuvântul Gorjului”, 1918.
Gheorghe Tătărescu (n. 2 noiembrie 1886, Târgu Jiu, România – d. 28 martie 1957, București, Republica Populară Română); de doua ori prim-ministru al României, între 1934-1937 și 1939-1940, deținând și alte portofolii ministeriale (1). Martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu.
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Fiul generalului Nicolae Tătărescu (n. 1850, satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj-d.1916) și al Speranței, născută Pârâianu (1858-1920).
În 1916, anul morții tatălui sau, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, o femeie cu stare, binevăzută în societatea vremii, dintr-o familie înrudită cu neamuri boierești din Țara Românească. După primul război mondial, Aretia s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soțului ei, unde a pus bazele unei societăți de binefacere, in scopul renașterii meșteșugurilor populare oltenești, precum țesutul covorului și al broderiei, înființând și un atelier de covoare oltenești, cu modele relativ stilizate, adaptate la noua formă de mobilier. Întoarcerea lui Brâncuși în România i s-a datorat tot ei.
VIATA POLITICA
In 1912, Gheorghe Tătărescu se înscrie în Partidul Național Liberal (PNL) condus de Ion I. C. Brătianu, fiind apreciat pentru spiritul sau de combativitate. La alegerile parlamentare din 1919, Tătărescu, înscris pe listele național-liberale, a fost ales deputat de Gorj, unde s-a remarcat prin discursurile sale incisive, susținute în Adunarea Deputaților și în Senat.
In 1932, referitor la alegerea sa ca deputat, Tătărescu declara: „Când județul acesta căruia îi datorez ființa mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînnoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul d-tră pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”.
Ca demnitar liberal, Tătărescu a coordonat, la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria, introducând metode moderne în conducerea acestor două instituții.
In această calitate, în septembrie 1924, a înăbușit revolta de la Tatar Bunar – mișcare insurecțională din sudul Basarabiei, (pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste (Comintern), dirijați de Moscova), ce viza extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român.
În zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, situația la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi devenise alarmantă. Ministerul Apărării și Ministerul de Interne au luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii. În legătură cu această acțiune, Tătărescu afirma, în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande…”
Discursul in care Tătărescu expunea in detaliu revolta de la Tatar Bunar, rostit la 9 decembrie 1925 în Adunarea Deputaților (publicat ulterior cu titlul „Internaționala a III-a și Basarabia”), a fost unanim aprobat de Parlamentul României, marcând un moment decisiv în cariera sa politică.
IMPOTRIVA REGELUI CAROL AL II-LEA
La 31 decembrie 1925, după ședința Consiliului de Coroană la care luase act de a treia renunțare la tron a principelui Carol (2), Tătărescu ordonă prefecților să confiște și să distrugă orice ziar, broșură, afiș, fotografie sau insignă care ar fi avut drept scop consemnarea tendențioasă a actului de abdicare a prințului moștenitor. Prefecților li se cerea, de asemenea, să pună în lumină caracterul personal si intim al acestui act, străin de orice amestec politic.
În 1926, același Tătărescu declara, pentru ziarul „Adevărul”, că sprijinitorii principelui Carol nu erau nimic altceva decât: „un lung șir de aventurieri; străini sau înstrăinați de neam, naufragiați ai vieții căutând un liman dătător de nădejdi în preajma marilor aventuri; faliți ai luptelor politice, bancheri ahtiați după un plasament cu perspective, trântori de toate categoriile, expatriați de neputința de a munci, o coasociere interlopă de patimi, de vieți și de ambiții bolnave”.
Mai mult, el ordonă arestarea lui Mihail Manoilescu, când acesta revine în țară de la Paris, unde avusese o întrevedere cu Carol Caraiman (noul nume luat de Carol, odată cu renunțarea la tron (2)). Dând o lovitură de imagine adversarului său, Tătărescu a invitat presa – ziariști români și străini – distribuind pasaje și facsimile din jurnalul intim al lui Manoilescu.
Legat de acest moment, Manoilescu afirma ca Tătărescu „...găsise mult așteptatul prilej să se releve în fața lui Ionel Brătianu, pentru a ajunge, în fine, ministru plin”.
„La sfârșitul anului 1927, subsecretarul de stat de la Interne, Tătărescu, care era și președintele unei bănci unde Nițescu era administrator delegat” – spune Manoilescu -,”s-au dus personal la Banca Națională (n.r. împreună cu Nițescu) și l-au rugat pe Oscar Kiriacescu să ajute această bancă, fiindcă Nițescu ar fi făcut servicii guvernului, informându-l la timp de „acțiunea lui Manoilescu””.
In noiembrie 1927, Gheorghe Tătărescu a întocmit și dat publicității dosarul documentar „Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor (1918-1919- 1925), cu reproduceri fotografice de pe originale”.
RESTAURATIA
De la semnarea actelor constituționale ce legiferau renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol și până la restaurația din vara anului 1930, Gheorghe Tătărescu și-a manifestat deplina solidaritate cu liderii liberali, combătând acele partide politice sau personalități ale vremii, in încercarea lor de a repune pe tapet „chestiunea închisă”.
Când Restaurația devine fapt împlinit, Tătărescu rămâne alături de șefii săi anti-carliști, Vintilă I. C. Brătianu și I. G. Duca, însă devine mai rezervat și mai nuanțat, în intenția de a găsi o cale de reconciliere cu noul suveran al României. Dilema a dus la adâncirea disensiunilor dintre aripa „bătrânilor liberali”, reprezentata de Dinu Brătianu și Constantin Angelescu și cea a „tinerilor liberali” adunați în jurul lui Gheorghe Tătărescu și Victor Iamandi.
După moartea lui Vintilă Brătianu (22 decembrie 1930), C.C. al PNL il alege ca președinte pe I. G. Duca, iar Gheorghe Tătărescu este numit secretar general al partidului, fapt care ii consolidează poziția. Se dădea, astfel, satisfacție „tinerilor liberali”, aceștia începând sa-și impună, pe lângă programul ideologic, și cadrele de conducere.
Odată cu creșterea influenței sale în interiorul partidului, Tătărescu și-a atras tot mai mulți adepți, majoritatea tineri. În 1930 el afirma că „fiecare partid va trebui, în sfârșit, să promoveze cu grabă tineretul care, crescut și format în atmosfera României întregite, va aduce în viața politică nu numai energia creatoare și entuziasmul tinereții, dar și contribuția unor concepții politice străbătute de mai puțin egoism de partid și de mai mult spirit de solidaritate națională”.
PRIMA GUVERNARE TATARASCU (3 ianuarie 1934-28 decembrie 1937)
Gheorghe Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia. Aducerea lui Tătărescu în fruntea guvernului, prin intervenția directă a regelui, înaintea desemnării șefului PNL, care ar fi trebuit să își si asume președinția Consiliului de Miniștri, a fost, la vremea respectiva, un prilej de speculații.
Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu este marcata de o serie de elemente contradictorii. Pe de o parte, anii 1934-1937 si relansarea economiei, au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare. Pe de altă parte, în timpul mandatului său, Tătărescu a contribuit la destrămarea partidelor, (începând chiar cu cel din care făcea parte), la desființarea democrației și la sprijinirea regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale. El este considerat vinovat de mulți diplomați ai vremii inclusiv de rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.
Prin măsurile legislative adoptate, în continuitate cu opera de legiferare din vremea guvernării lui Ion I. C. Brătianu, guvernul Tătărescu a protejat dezvoltarea economică a țării, inclusiv a industriei naționale, a stimulat comerțul și exportul, a încurajat agricultura, a însănătoșit finanțele, iar nivelul general de trai a crescut. Au fost adoptate legi privitoare la organizarea și funcționarea instituțiilor statului, la organizarea administrativă a țării, la administrarea justiției. A fost întărită capacitatea de apărare a țării, a îmbunătățit starea armatei și a luat măsuri în vederea restructurării și dezvoltării învățământului de toate gradele.
AL DOILEA MANDAT DE PRIM-MINISTRU AL ROMANIEI
In ianuarie 1938, cu o lună înainte de instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărăscu devine si președintele PNL, prin fuzionarea fracțiunii sale (aripa „tânără”) cu cea a lui Gh. Brătianu. În această calitate, a condus guvernul în perioada 24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940, urmărind o raliere a feliuritelor forțe politice; liberalii adepți ai primului ministru și foștii liberali adepți ai lui Gh. Brătianu, grupul național-țărănesc al lui Armand Călinescu, reprezentanții direcției palatului precum și alte facțiuni din opoziție, conduse de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care nu-l sprijineau pe Carol al II-lea. A fost ultimul guvern care mai spera într-o alianță cu Franța și Anglia, în condițiile declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.
Demiterea și înlocuirea sa cu Ion Gigurtu, la 4 iulie 1940, a însemnat intrarea țării în sfera de dominație a Germaniei.
Gheorghe Tătărăscu, a acționat pentru ieșirea României din războiul purtat alături de Germania, și pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944, aliindu-se cu absolut toate forțele care urmareau înlăturarea lui Ion Antonescu.
citește si 
ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?
DE PARTEA COMUNISTILOR – MOMENTUL 23 AUGUST 1944
După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, (care, cu susținerea unui grup de partizani, demarase o acțiune politică proprie încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu), a încercat să coaguleze în jurul său întregul partid, imprimând acestuia o noua orientare, pe care o considera propice momentului: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite, in accepțiunea lui Tătărescu, să pună România pe făgașul evoluției europene, dar si sa asigure supraviețuirea PNL. Totodată, in politica externă, viziunea sa se baza pe raportul prioritar de alianță cu Uniunea Sovietică, în a cărei sferă de influență, odată cu încheierea conflagrației mondiale, România avea sa rămână vreme de câțiva zeci de ani.
Gheorghe Tătărescu s-a numărat printre puținii oameni politici care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, nu și-a făcut prea multe iluzii în privința mult așteptatului sprijin anglo-american. În septembrie 1943, acesta ii declara diplomatului român, Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.
Desi România se afla, după 23 august 1944, sub ocupația trupelor sovietice, regimul nu putea fi schimbat pe loc, cu cel comunist. Partidul Comunist din România (PCdR) nu avea atunci nici experiență, nici notorietate si, mai ales, nici capacitatea politică necesară pentru a prelua singur puterea. Pe de altă parte, sovieticii doreau, de fațadă, să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților occidentali.
In pofida orientarilor sale, Tătărescu s-a arătat dispus să colaboreze cu comuniștii, mizând probabil pe faptul că prestigiul său politic va fi un atu în fața sovieticilor, dar si in ideea de a găsi un coridor de participare la deciziile politice. Cu toate acestea, în tot timpul colaborării sale guvernamentale, nu a reușit niciodată sa-si depășească statutul de „tovarăș de drum”, pe care Kremlinul i l-a destinat din start.
După mai multe discuții, liderii comuniști au ajuns la concluzia că, pentru moment, o asociere cu Tătărescu ar putea fi benefică pentru ei. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție împotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”.
Inclusiv Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu implicarea lui Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă, întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”.
Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Totuși, o condiție unanim agreată de comuniști, privind colaborarea cu Tătărescu, prevedea interzicerea ca acesta să facă parte din noul guvern. Vasile Luca preciza ferm: „este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.
In februarie 1945, Stalin l-a trimis la București pe A. I. Vâșinski care urma sa forțeze demiterea lui Rădescu si instalarea lui Petru Groza la guvernare. Pe 6 martie, misiunea era îndeplinită – Vîșinski impusese in Romania primul guvern comunist, guvernul Petru Groza.
citește si Andrei Vâșinski, călăul sovietic care a instalat guvernul Petru Groza in România
Cu toată opoziția comuniștilor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu, dar și unii dintre adepții săi, vor intra în martie 1945 in guvernul comunizat (care va fi oficial recunoscut de Aliați – SUA si Marea Britanie-, abia peste un an, pe 5 februarie 1946). Tătărescu afost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (respectiv adjunctul lui Petru Groza) și ministru al Afacerilor Străine, motiv pentru care adversarii politici l-au calificat drept trădător.
citește si 
PETRU GROZA – UN „BARON” DE LUX, IN SLUJBA COMUNIȘTILOR
CONGRESUL DE LA SALA ARO: „EU NU SUNT COMUNIST” , DAR „FAC POLITICA CU FATA LA RASARIT”
Gheorghe Tătărăscu a intrat în sala ARO la 9.30, în ovațiile participanților. La început, acesta l-a propus ca președinte al Congresului pe Aurelian Bentoiu, fost ministru, președinte al organizației Capitalei. Deschizând lucrările congresului, Bentoiu l-a angajat pe Tătărăscu, afirmând totodată că: „reluarea vieții noastre democratice o datorăm în primul rând marelui nostru Rege. Să ne îndreptăm cu dragoste, gîndul către El și să strigăm din toată inima „Trăiască Regele!„”.
Asistența a intonat imnul regal, iar Tătărăscu a ținut o cuvântare, în care a făcut referire la recent încheiatul război, la 23 august 1944, la Regele Mihai I și la activitatea neîntreruptă a P.N.L. chiar și după suspendarea acestuia (prin Constituția din 1938), de către regele Carol al II-lea. Cu aceasta ocazie, Tătărescu a subliniat că, în prezent, deviza este „politica cu fața la răsărit„; „aceasta este noua politica a statului român în ciclul istoric în care am intrat”.
„Eu, domnilor, o reamintesc pentru cine a uitat-o, eu nu sunt comunist prin concepțiile ce am despre am, despre societate, despre proprietate; prin concepțiile mele generale asupra lumii, eu nu sunt comunist” – Gheorghe Tătărăscu, la Congresul de la sala ARO (Patria), 1 iulie 1945.
La sfârșitul Congresului, Gh. Tătărăscu a fost ales președintele PNL. Într-o altă cuvântare programatică, ca președinte, el a definit principalele coordonate ale programului PNL, cu accent pe atașamentul față de monarhia constituțională, ca formă de stat a României.
CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS
In perioada 29 iulie-15 octombrie 1946, liderul liberal Gheorghe Tătărescu – care deținea și portofoliul ministerului de Externe in guvernul Groza -, conducea delegația României la Conferința de pace de la Paris, avându-l ca adjunct pe Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al Partidului Comunist.
Cu acest prilej, Tătărescu a susținut o serie de interese majore: revenirea nord-vestului Transilvaniei la România, recunoașterea independenței, cu toate consecințele aferente, a aportului României la înfrângerea Germaniei, inclusiv pentru recunoașterea statutului de țara cobeligerantă. Cu excepția acesteia din urmă, toate propunerile au fost consfințite în tratatul de pace încheiat intre România si puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța).
Desi meritele lui Gheorghe Tătărăscu la încheierea Tratatului, semnat pe 10 februarie 1947, i-ar fi putut conferi imunitate politică până la sfârșitul vieții, exact această perioadă, in care s-a aflat în fruntea delegației României, a constituit pretextul comuniștilor, dar și al aliaților săi, pentru eliminarea sa de pe scena politică.
„UN PERICOL SERIOS”
După semnarea Tratatul de pace de la Paris, încep si atacurile politice la adresa lui Tătărescu și a grupării sale.
Pe 24 mai 1947, se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să il discute în Guvern, prin care se aduceau o serie de critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului Petru Groza, din care, de altfel, Tătărescu încă făcea parte.
In memoriu, Ministrul Tătărescu aprecia ca „se ridică împotriva guvernului un val de nemulțumire, care sporește zi de zi și în ultimul timp începe să ia proporții îngrijorătoare”, motivele datorându-se rezultatelor „negative ale întregii noastre politici economice (…) care au creat, mai ales pentru anumite categorii sociale, adevărate stări de exasperare.”
De asemenea, „excesul arestărilor preventive (…) creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legende, după care nu am fi decât un regim care se menține prin forţă şi teroare, un regim impopular şi nedemocratic.”
„Regimul achiziţiilor (…)” – se mai arata in memoriu -„continuă cu toate abuzurile şi excesele sale, menținând mobilizate nu numai urile victimelor, ci și a celorlalte categorii de proprietari amenințați cu rigorile şi excesele acestui regim.”
Memoriul puncta și problema „imixtiunii tot mai vexatorii şi de cele mai multe ori incompetente a statului în programul general economic” care dă „impresia că se urmărește o acțiune de etatizare lentă, dar neîntreruptă.”
Referindu-se la acest incident, „Dreptatea”, organul central de presă al P.N.Ț., afirma ca „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat.„
Documentul in cauza a fost primit cu sentimente contradictorii în Partidul Liberal tătărescian. Unii l-au considerat un „act istoric”, exprimându-și solidaritatea cu poziția liderului, alții (cei din grupul condus de Paul Bejan, favorabil unei colaborări fără controverse ideologice cu Partidul Comunist) au declarat că „acțiunea nu era oportună.”
Tătărescu a încercat, fără succes, să-si justifice memoriul, într-un articol apărut în propria gazetă, „Drapelul”, declarând că, prin participarea sa și a partizanilor săi la guvernarea Groza, a încercat să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare.
Se apropia momentul debarcării lui Tătărescu din guvern, iar ocazia a venit odată cu procesul șefilor Partidului Național-Țărănesc.
citește si 
DIZOLVAREA PNŢ – 29-30 iulie 1947
Pe 11 octombrie 1947, la ședința Biroului Politic, se constata că „gruparea Tătărescu, în special ministrul de Externe Tătărescu şi cel al Finanțelor Alexandrini, prin poziția lor, atât în politica externă, cât şi cea internă, au devenit în ultimul timp un pericol serios.”
In concluzie, Biroul Politic „consideră necesară începerea campaniei de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea ei din guvern.”
Pentru reușita campaniei „va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă pentru demascarea grupării Tătărescu în toate direcțiile de activitate. Campania va trebui să înceapă odată cu procesul PNŢ (…) în această acțiune să participe în comun cele 5 partide din B.P.D. şi C.G.M., iar în guvern să desfășoare activitate în această direcție toți miniștrii comuniști, social-democrați și ai Frontului Plugarilor.”.
Pe 28 octombrie 1947, după scoaterea în afara legii a P.N.Ț. avea loc si procesului liderilor acestuia.
citește si 
PROCESUL „LOTULUI TĂMĂDĂU”
DE LA GUVERNARE LA PUSCARIE
La începutul lunii noiembrie 1947, încep să apară diverse articole împotriva ministrului de externe (Tătărescu). Se scria despre existenţa „cuibului de spioni şi trădători” din minister – cei șapte înalți funcționari de la Externe, judecați în lotul național-țărănist, presa procomunistă întrebându-se retoric: „oare „cei șapte reprezintă cazuri izolate? (…) Ministerul acesta în care cine vrea scoate orice document vrea, transmite prin cifru ce vrea și folosește pe cine vrea, Ministerul acesta are conducători?”
La rândul sau, Mihail Dragomirescu, secretarul general al CC al P.N.P (Partidul Național-Popular), și deputat în parlamentul României, citea, în numele unui „grup regulamentar” de deputați, o declarație prin care Tătărescu era acuzat de complicitate cu dușmanii țării. El își exprima „mirarea”, plivitor la faptul că titularul ministerului de Externe „n-a găsit cu cale să lămurească Parlamentul și țara asupra celor ce s-au petrecut la departamentul său, unde funcționarii superiori au intrat în complotul nazist, predând documentele de stat dușmanilor țării”.
Declarația, puternic aplaudată de asistență, s-a încheiat cu solicitarea convocării de urgență a Comisiei de Afaceri Străine a Camerei. Între cei acuzați de complicitate se număra și Oprișan, fost funcționar superior al Ministerului de Externe, ca secretar general, care a tratat pacea la Paris. „În această calitate”, arata Mihail Dragomirescu, „el a participat la complot; furniza documente secrete trădătorilor Gafencu- Cretzeanu-Buzești. Direcția cifrului de sub supravegherea directă a titularului care furniza aproape fățiș, acte de stat, puterilor străine prin intermediul lui Pogoneanu și a bandei. Funcționarii, compromiși astfel au fost menținuți în serviciu și li s-au plătit salariile până la ultimul moment. S-a înlesnit, ca foștii diplomați deveniți trădători de țară , să își poată însuși sume imense din fondurile publice pentru ca grație lor sa ducă o acțiune împotriva intereselor naționale”[…] „Situația care s-a creat nu mai poate dăinui și toleranța arătată de titularul departamentului trebuie curmată” (3).
Externele erau deja o „citadelă a complotului reacționar”. Comuniștii cer și ei „extirparea putregaiului de la Externe.” Este găsit „putred” și Ministerul de Finanțe, care promovează o „politică antidemocrată (…) protectoare a marilor traficanți de medalii – politică inflaționistă, sabotoare a echilibrării bugetare şi a eforturilor de refacere economică a ţării.”
Realizând proporțiile acestei „adevărate ofensive politice”, Gh. Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Consiliului de Miniștri (n.r. Petru Groza), considerând necesară o „reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase (…)„, „De rezultatele acestei reexaminări și a întregii acțiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.” – încheia Tătărescu.
La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adopta „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe – aprobată cu 187 de voturi pentru și 5 împotriva. Gh. Tătărescu nu s-a prezentat, invocând probleme de sănătate.
Pe 4 noiembrie 1947, toți miniștri tătărescieni sunt demiși.
Pe 6 noiembrie 1947, Tătărăscu este demis si el din guvern.
Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului (PNL), în favoarea lui Petre Bejan.
Pe 11 noiembrie 1947, ziua in care se încheia si procesul intentat de comuniști conducătorilor P.N.Ț., Petre Bejan citea în plenul Camerei Deputaților o declarație a liberalilor tătărescieni, care înțelegeau să dea „cel mai larg sprijin guvernului, emanație a B.P.D.-ului, în sforțările sale pentru redresarea economică şi financiară, politică şi socială a ţării, colaborând la toate legile şi la toate măsurile având drept scop salvgardarea intereselor superioare ale ţării în cadrul Platformei-Program.”
Lipsit de susținere, pe 3 decembrie 1947, Gheorghe Tătărescu îi trimite o scrisoare președintelui Sfatului Parlamentar Liberal, Petre Bejan, anunțând că se retrage „din postul de răspundere care mi-a fost încredințat de congresul general din iulie 1945 (…) pentru a înlătura orice piedică în calea mențineri unității partidului nostru şi pentru a-i asigura completa libertate în acţiunea de reorganizare începută.”
În ședința Sfatului Parlamentar din 9 decembrie 1947, este aleasă conducerea Comitetului de conducere, în frunte cu Petre Bejan. Moțiunea adoptată la acea întrunire clarifica şi poziția Partidului Liberal fata de Tătărescu. Memoriul (lui Tătărescu) din 24 mai „nu este expresia voinței și liniei politice a PN.L., deoarece partidul nu a colaborat la el şi n-a fost pus în situația de a-l studia şi a se pronunța asupra lui în cunoștință de cauză.” Pe plan extern, PNL rămâne fidel prieteniei şi colaborării strânse cu Uniunea Sovietică și cu „statele democrate prietene din sud-estul european”. Pe plan intern, obiectivul este continuarea luptei politice comune „alături de celelalte partide democrate pentru propăşirea şi democratizarea ţării.”
În locul miniștrilor liberali demiși, pe 30 decembrie 1947 în guvern intra Ana Pauker – la Afacerile Străine, Vasile Luca – la Finanțe, Theodor Iordăchescu – la Lucrările Publice și Stanciu Stoian – la Culte.
Astfel, la finalul anului1947, partidele istorice sunt complet înlăturate din toate structurile de decizie. Comuniștii dețineau acum întreaga putere legislativa și executivă în stat (4).
citește si 
NOAPTEA DEMNITARILOR
Trei ani mai târziu, in noaptea de 5/6 mai 1950, in cadrul unei ample operațiuni ordonate de comuniști, sunt arestați o serie de foști înalți demnitari români – prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni – din care fac parte inclusiv toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, Gheorghe Tătărescu, care vor fi întemnițați la Sighet.
În mandatul său de arestare, se stipula: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE- născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în București, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic. Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității și se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.
In decembrie 1950, Tătărescu este mutat de la Sighet la București, în arestul “B.J” al Securității, din Calea Plevnei. Până în vara anului 1951, nu se decide încă nimic în privința sa. În cele din urmă, la presiunile comuniștilor, pe fondul caracterului sau duplicitar, Tătărescu a scris și a semnat, cu propria-i mână, declarația incriminatoare pentru Lucrețiu Pătrășcanu, așteptată de Gheorghiu-Dej.
„Fostul Rege avea încredere în Lucreţiu Pătrăşcanu , fostul Rege vedea în Pătrăşcanu un element de colaborare de prima întâi, pentru diversele lui planuri, aşa încât se poate spune că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în intervalul acesta, al colaborării noastre guvernamentale o persoana grata a fostului Rege”.- Gheorghe Tătărescu, declarație de martor al acuzării in procesul Pătrășcanu (1954).
citește si 
„MARTURII ASA CUM TREBUIE” – Gheorghe Tătărăscu și „cazul Lucrețiu Pătrășcanu”
Toți cei din lotul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu nu a fost judecat, nici condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. A fost eliberat, aproape concomitent cu cei amnistiați de restul pedepsei, din “Procesul Pătrășcanu”.
citește si 
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEI
Pe 26 martie 1957, cu doua zile înaintea morții sale, aflat la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu i-a mărturisit fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.
Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima lor convorbire: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârșitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. […] L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».
(1) ministru interimar, în perioadele: 5 ianuarie 1934 – 1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934 – 28 august 1936; 29 august 1936 – 14 noiembrie 1937; 17 noiembrie – 28 decembrie 1937; 24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940; 11 mai – 3 iulie 1940. [inapoi]
(2) Regele Carol al II-lea a avut multiple tentative de renunțare la tron: in timpul Primului Război Mondial, dezertează din armată și se căsătorește ilegal cu Ioana Lambrino, acțiuni ce au ca urmare două renunțări la tron, neacceptate de regele Ferdinand. După dizolvarea mariajului, Carol se recăsătorește, în martie 1921, cu principesa Elena a Greciei, cu care are un copil: principele Mihai. In decembrie 1925, Carol își părăsește familia și renunță pentru a treia oara la tron, trăind în Franța cu Elena Lupescu (Wolf), sub numele de Carol Caraiman. Dintre toate, una singura i-a fost impusa: cea din 1940, cand este fortat, de Ion Antonescu, sa abdice, in favoarea fiului sau, Mihai I. In timpul domniei sale, Carol al II-lea s-a remarcat ca un promotor al culturii, dintre ctitoriile sale culturale facand parte „Revista Fundațiilor Regale” şi „Editura Fundațiilor Regale„. Printre colaboratorii permanenți ai revistei, începând din 1934, s-au numărat Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Barbu Brezianu, Valeriu Marcu, Emanoil Ciomac, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Rubrici specializate au fost ținute, între alții, de Şerban Cioculescu şi Constantin Noica. În 1939, după revenirea în țară, Nicolae Steinhardt a lucrat ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale„, de unde a fost înlăturat în 1940. [inapoi]
(3) Comisia de politică externă din Camera Deputaţilor a luat în discuţie activitatea ministerului condus de Tătărescu. Se acuza faptul că „servicii din cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe (…) au predat documente secrete spionilor din serviciul unor ţări străine şi îndeosebi al imperialismului american.” Şeful diplomației „a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare funcționari arestaţi de organele de stat pentru spionaj”, iar în funcţiile importante din minister şi din străinătate a păstrat „elemente colaboraționiste şi antidemocrate, care au adus prejudicii grave intereselor noastre naționale.” [inapoi]
(4) P.N.L.- Bejan va participa la alegerile din 28 martie 1948, obținând șapte mandate parlamentare. Acest detaliu nu a mai contat în mai 1950, când liderii Partidului, alături de Gheorghe Tătărescu şi alţi fruntași ai liberalilor brătieniști, vor fi arestați şi închişi.[inapoi]
surse: Stelian Neagoe-”Cazul Gheorghe Tătărescu-plata şi răsplata tovarășilor de drum””Mărturii pentru istorie”- Gheorghe Tătărescu, publicată de Sanda Tătărescu-Negropontes în 1996.
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)RELATAREA LUI CAROL AL-II-LEA, DESPRE ATACUL TRENULUI CU CARE A PLECAT IN EXIL
Pe 6 septembrie 1940, amenințat de legionari, presat de societate in urma cedărilor teritoriale făcute de Romania fără sa se tragă măcar un glonț si părăsit de armata, Carol al II-lea a fost nevoit sa abdice.
In pofida garanțiilor date de Antonescu, plecarea sa din tara a fost periclitata de legionarii care au organizat un atentat. Fostul suveran a părăsit Palatul Regal în toiul nopții. La Gara Băneasa, în ziua de 7 septembrie, în jurul orei 4 dimineața, trenul în care Carol al II-lea și suita sa au urcat se punea în mișcare în mare viteză. Călătoria spre Ardeal se derulează pașnic, însă la Timișoara, după cum reiese din notele lui Carol al II-lea, viața sa va fi in pericol.
„Intrând în Gara Timișoara, simt cu disperare că trenul încetinează. Deodată, aud focuri. Sunt pocniturile caracteristice cari mi-au rămas în urechi de zilele trecute, în București: plesnitura seacă și ascuțită a armelor gardiștilor, «Mauser-ile» germane. Trenul își iuțește alura, iar focurile se întețesc. Aud cum răspund armele noastre automate din tren. Cât am putut, am baricadat pereții cabinei și fereastra, iar cu Duduia ne-am culcat pe jos. Când focurile au fost mai vii, Pussy, cățeaua noastră atât de iubită, s-a așezat peste mine, ca și când ar fi voit să mă apere cu trupușorul ei. Uf, am trecut cu numai câteva ferestre sparte, dar cea din cabina mea a rămas neatinsă. Ce a fost în sufletul meu numai Dumnezeu știe. O jale de nedescris și o scârbă cum nu se mai poate. M-a apucat o tristețe sufletească nesfârșită, gândindu-mă la tot ce m-am sforțat să fac în acești 10 ani și la ce recunoștință culeg: gloanțele unor tineri rătăciți și discreierați, dar tot gloanțe sunt”.
„Îmi dau prea bine seamă că primejdia de la Jimbolia poate fi și mai mare, mai ales că la prima încercare reușita n-a fost a lor. Înfrigurătoare și apăsătoare până la culme au fost cele 45 de minute până ce trenul s-a oprit. Fiecare variațiune în iuțeala de mers putea să însemneze ceva rău, și pe acest sector sunt multe. Trenul s-a oprit. Urdăreanu deschide ușa cabinei și anunță că suntem la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Am răsuflat. Astfel am părăsit țara mea, pentru care am muncit cu drag și fără odihnă, gonit nu numai de lașitatea, trădarea și nerecunoștința elementelor politice, dar și însoțit de gloanțele tineretului, pentru cari tocmai voiam să clădesc o țară frumoasă și fericită. Degetele cari au tras trăgaciul erau ale lor, dar gloanțele erau străine” – relata Carol al II-lea.
citește si 
TRENUL LUI CAROL AL-II-LEA, ATACAT DE LEGIONARI LA PLECAREA DIN TARA
AMINTIRI DIN COMUNISM 