1927 | 1945 | 1946 | 1950 | 1955 | 1956 | 1961 | 1962 | 1964 | 1967 | 1968 | 1969 | 1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1978 | 1979 | 1980 | 1981 | 1985 | 1986 | 1988 | 1989 | 1990 | 1993 | Continuă lectura
Arhive etichetă: Zbigniew Brzezinski
DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979
Răspunde
Washington D.C., 28 ianuarie 2019 – Afirmația președintelui Trump potrivit căreia Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979 pentru a scăpa de teroriștii care veneau peste graniță este falsă, potrivit unor documente americane și sovietice declasificate, publicate astăzi de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington. [*]
La fel de false, potrivit documentelor, au fost și afirmațiile repetate ale presei americane din acea perioadă, susținute de Consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, potrivit cărora motivația sovietică a fost „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.
Documente ale Politburo-ului sovietic, care au devenit disponibile pentru prima dată în anii 1990, arată că adevărata teamă sovietică era că șeful regimului comunist afgan, Hafizullah Amin, era pe cale să treacă la americani. (Faimosul președinte egiptean Anwar Sadat a trecut de partea cealaltă în 1972, a ejectat mii de consilieri sovietici și a devenit al doilea cel mai mare beneficiar, după Israel, al ajutorului extern american).
La începutul anului 1979, conducerea de la Kremlin a refuzat cererile repetate ale afganilor de extindere a sprijinului militar, inclusiv a trupelor, după cum arată înregistrările dezbaterilor detaliate ale Politburo din martie 1979 și multiplele refuzuri ulterioare.
Potrivit documentelor, o schimbare dramatică în gândirea sovietică a avut loc în cele din urmă în octombrie 1979. Liderii sovietici monitorizaseră o serie de evoluții îngrijorătoare pe scena politică afgană, inclusiv represiunea violentă extinsă din partea clienților lor, în ciuda sfaturilor sovietice, o insurgență în creștere și un schimb de focuri la palatul din Kabul, la 14 septembrie, care l-a plasat pe Hafizullah Amin la putere, înlocuindu-l pe liderul partidului său, Nur Mohammed Taraki. (În săptămâna precedentă, Taraki vizitase Moscova și fusese îmbrățișat de liderul sovietic Leonid Brejnev).
Două evenimente din octombrie 1979 au declanșat alarma Moscovei, conform documentelor și analizelor ulterioare ale veteranului afgan Alexander Lyakhovsky [1] și ale diplomatului sovietic de rang înalt Georgy Kornienko [2]: asasinarea, de către Amin, a predecesorului său, Taraki, la 8 octombrie și primirea, de către Amin, a însărcinatului cu afaceri american interimar Archer Blood, la 27 octombrie 1979.
Documentele contrazic, în mod direct, afirmația președintelui Trump, din fluxul de informații din ședința de guvern din 2 ianuarie 2019: „Motivul pentru care Rusia se afla în Afganistan a fost că teroriștii intrau în Rusia. Aveau dreptate să fie acolo. Problema este că a fost o luptă grea. Și literalmente au dat faliment; au ajuns să se numească din nou Rusia, spre deosebire de Uniunea Sovietică. Știți, multe dintre aceste locuri despre care citiți acum nu mai fac parte din Rusia, din cauza Afganistanului.„
Niciunul dintre documentele sovietice nu menționează că teroriștii care intrau în URSS ar fi fost o preocupare în 1979. Îngrijorarea sovietică era incompetența și înrăutățirea situației clienților lor comuniști afgani, influența sovietică în declin (cu atât mai puțin controlul) în țară și posibilitatea ca Afganistanul să treacă la americani [3].
Conform gândirii sovietice, Afganistanul era o țintă naturală pentru SUA. În ianuarie 1979, revoluția iraniană a forțat abdicarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, aliat american de multă vreme. Apariția unui regim ostil, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, a fost o lovitură devastatoare pentru Statele Unite, într-o regiune vitală a lumii. Kremlinul se temea că Washingtonul va încerca să își consolideze o parte din influența pierdută prin intermediul Afganistanului și, lucru important, să găsească o locație de înlocuire pentru siturile de monitorizare extrem de secrete, pe care le menținuse în Iran, pentru a urmări activitățile sovieticilor cu rachete.
Amin a luat legătura cu americanii la începutul lunii octombrie, după cum a relatat însărcinatul american la Kabul, J. Bruce Amstutz, într-o telegramă confidențială obținută de Arhiva Națională de Securitate prin Legea privind libertatea de informare: „Președintele afgan mi-a spus clar că este deschis să se întâlnească cu orice șef de misiune desemnat de USG” (documentul 1).
Însă Amstutz, care urma să se îmbarce într-un concediu de șase săptămâni, era precaut – el a avertizat ca nu era cazul să se „creeze așteptări pe care nu le putem îndeplini mai târziu”, iar o revoltă a garnizoanei împotriva lui Amin și o „serie deplorabilă de execuții” din partea lui Amin erau în curs de desfășurare – si a recomandat amânarea oricărei vizite la Amin, de către el și însărcinatul desemnat, Archer Blood. (Blood fusese trimis de la New Delhi pentru a-l înlocui pe Amstutz, după ce ocupase anterior funcția de DCM la Kabul în anii 1960).
Amstutz se întâlnise cu Amin în mai multe ocazii în 1979, majoritatea ceremoniale, și niciodată nu a inițiat o conversație prelungită (după o astfel de ședință, Amstutz chiar a asigurat Washingtonul că, timpul total petrecut cu Amin, a fost de numai 19 minute, primele 4 minute fiind ocupat de sesiunile foto). Telegramele lui Amstutz către Washington au inclus citate ale observatorilor despre comuniștii afgani, ca fiind „o adunătură de scorpioni care se mușcă între ei până la moarte” (telegrama din 18 septembrie 1979) și l-a descris pe Amin ca având „o dorință semi-psihopatică de a umili și a se răzbuna pe Statele Unite” (telegrama din 25 august 1979) [4].
Același Amsutz avea, potrivit raportului sau din 20 decembrie 1979, mai multe explicații cu privire la motivul pentru care sovieticii au trimis trupe in Afganistan, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”. Pe 27 decembrie, in timp ce URSS invada Afganistanul având ca prima ținta eliminarea lui Amin, o alta informare a lui Amsutz, susținea ca „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)
Întâlnirea lui Blood cu Amin din 27 octombrie 1979 (Documentul 2) a fost mult mai prietenoasă, concluzionând că Amin dorea cu adevărat relații mai bune între SUA și Afganistan. Blood a speculat o serie de variante, cum ar fi că acest lucru se datora faptului că Amin se proteja împotriva unei dependențe prea mari de sovietici, sau deoarece avea nevoie de asistență financiară, sau pur si simplu pentru ca voia doar să semene confuzie în rândul pakistanezilor, iranienilor, saudiților și insurgenților care i se opuneau, sau chiar împotriva monitorizării sovieticilor.
Blood a remarcat în telegrama sa că apelul său la Amin (dar nu și conținutul) a fost principala știre în limba engleză și în limba dari din Kabul la 27 octombrie, că engleza lui Amin era „foarte bună” (el studiase la Universitatea Columbia din New York) și că întâlnirea a durat „patruzeci de minute în particular” cu un Amin „impresionant”.
Arhiva de Securitate Națională a obținut, prin intermediul Legii privind libertatea de informare, o copie a telegramei lui Blood care relatează despre ședința sa cu Amin, iar Departamentul de Stat a publicat între timp o transcriere a telegramei în cel mai recent volum (decembrie 2018) al seriei Foreign Relations of the U.S., împreună cu mai multe telegrame ale lui Amstutz, cu excepția celei din 15 octombrie, publicată aici.
Imediat după întâlnirea Blood-Amin din 27 octombrie 1979, documentele sovietice arată suspiciuni sporite față de Amin, ca un potențial trădător, care ar putea plănui „o schimbare a liniei politice a Afganistanului într-o direcție pe placul Washingtonului” (documentul 3), sau mai rău: „am primit informații despre activitățile din culise ale lui Amin, care ar putea însemna reorientarea sa politică către Occident. El își ține secrete față de noi contactele cu însărcinatul cu afaceri american”. (Documentul 4).
În locul dezbaterilor ample și a consultărilor cu experții care au caracterizat refuzul de la nivelul Politburo din martie 1979 de a trimite trupe sovietice în Afganistan, procesul decizional de la sfârșitul anului 1979 s-a axat pe un grup restrâns de oficiali de rang înalt, condus de șeful KGB, Iuri Andropov, care a susținut din ce în ce mai mult intervenția. Reprezentantul său la Kabul, generalul KGB Boris Ivanov, a fost singurul înalt responsabil sovietic de acolo care nu a fost înlocuit în perioada octombrie-decembrie, deoarece sovieticii își vedeau influența în declin, poate pentru că Ivanov era în favoarea intervenției, iar ceilalți nu [5].
Memorandumul lui Andropov din decembrie a declanșat procesul de decizie rapidă pentru intervenția militară pe care Politburo-ul o declinase mai devreme în 1979. Potrivit relatării detaliate și documentate a generalului Alexander Lyakhovsky (Documentul 5), ministrul apărării Dmitri Ustinov a fost de acord cu Andropov, la începutul lunii decembrie, dar a insistat să trimită 75.000 de soldați – în ciuda obiecțiilor liderilor săi de vârf din armată – și să nu depindă doar de forțele speciale sau de cele aflate deja în Kabul.
În cadrul unei întâlniri din 8 decembrie, grupul de bază format din Andropov și Ustinov, împreună cu ministrul de externe conformist Andrei Gromyko (care renunțase până atunci la relațiile americano-sovietice, potrivit consilierului său de top, Georgy Kornienko), l-au convins pe Brejnev să accepte planul lor. Punctul de cotitură pentru Brejnev, conform lui Kornienko, precum și memoriilor lui Gromyko, a fost uciderea lui Taraki, în octombrie.
Potrivit fostului ambasador sovietic în SUA, Anatoli Dobrinin (citind din notele sale personale din documentele Arhivei Prezidențiale din Moscova, în 1995), întâlnirea din 8 decembrie 1979 cu Brejnev a inclus următorul semnal de alarmă: „În argumentul lor, pentru o intervenție militară, în cazul în care Afganistanul ar fi pierdut, Ustinov și Andropov au citat pericolele la granițele sudice ale Uniunii Sovietice și posibilitatea ca rachetele americane cu rază scurtă de acțiune să fie desfășurate în Afganistan și să vizeze obiective strategice din Kazahstan, Siberia și alte locuri. „[6] Pe lângă rachetele americane, relatarea lui Lyakhovsky a citat activitatea CIA care amenința republicile din sudul URSS și posibila anexare pakistaneză a unor părți din Afganistan, printre alte amenințări care decurgeau din posibila reorientare a lui Amin către Occident. (vezi Deciziile URSS in decembrie 1989)
La 12 decembrie, grupul de bază (Andropov, Ustinov, Gromyko) a dus memoriul de decizie „Cu privire la situația din „A”” (scris personal de mână de viitorul secretar de partid Konstantin Chernenko – cu acordul lui Brejnev – astfel încât nici măcar dactilografii de la Kremlin să nu-l vadă) la Politburo, și, fără nicio dezbatere, cei prezenți au semnat, pur și simplu, în diagonală pe pagină. Formatul documentului sugerează că Chernenko a redactat memoriul ca „rezoluție a Comitetului Central” și apoi a adăugat numele participanților în mâzgălituri mai mici, în partea de sus. Unele semnături lipsesc, în special cea a lui Alexei Kosygin, care fusese vocea principală în martie 1979, refuzând intervenția – după spusele lui Kornienko, Kosygin era bolnav în spital în decembrie. Alți membri au semnat documentul abia pe 26 decembrie [7].
Multe dintre aceste detalii cheie au apărut pentru prima dată în 1995, când Institutul Nobel norvegian (în colaborare cu Institutul Watson de la Universitatea Brown și Arhiva Națională de Securitate) a adus la Lysebu, Norvegia, veterani sovietici de rang înalt ai deciziilor privind Afganistanul (printre care Anatoli Dobrinin, generalul Valentin Varennikov, Leonid Shebarshin de la KGB, Karen Brutents de la Comitetul Central, Serghei Tarasenko de la Ministerul de Externe și istoricul militar generalul Lyakhovsky) pentru o conferință critică de istorie orală. De cealaltă parte a mesei se aflau veterani americani, printre care fostul director al CIA Stansfield Turner, generalii William Odom și Gary Sick, precum și Marshall Shulman și Mark Garrison de la Departamentul de Stat). Pe masă se afla o carte de informare groasă cu documente-cheie compilate de Arhiva Națională de Securitate, cu ajutorul Legii privind libertatea de informare.
În pofida multiplelor lacune, aceste documente din 1995, alături de cele publicate mai recent, în baza Freedom of Information – precum și noul volum de istorie al Departamentului de Stat – reprezintă o bază suficient de solidă pentru a infirma versiunea președintelui Trump, cu privire la motivele reale ale sovieticilor pentru invazie, cat și pentru a demonta „avizul doctorului Brzezinski către președintele Carter” – mult timp considerat rezonabil, de mulți observatori occidentali, la acea vreme – potrivit căruia invazia afgană ar fi fost mai degrabă „un expansionism sovietic spre Oceanul Indian” decât o defensivă sovietică față de posibilele baze americane amplasate pe flancul lor sudic.
[*] sursa: articolul intitulat "The Soviet Invasion of Afghanistan, 1979: Not Trump’s Terrorists, Nor Zbig’s Warm Water Ports", 29 ianuarie, 2019, publicat de NSA - National Security Archive. Înființată în 1985 de jurnaliști și cercetători pentru a verifica secretul guvernamental în creștere, Arhiva de Securitate Națională combină o gamă unică de funcții: centru de jurnalism de investigație, institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale, bibliotecă și arhivă de documente americane declasificate ("cea mai mare colecție neguvernamentală din lume", potrivit Los Angeles Times), principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare, firmă de avocatură de interes public care apără și extinde accesul public la informațiile guvernamentale, avocat global al unei guvernări deschise, precum și indexator și editor de foste secrete.
[1] Cea mai utilă sursă în limba rusă continuă să fie cele trei ediții ale studiului generalului Lyakhovsky, "Tragedia și vitejia afganilor" (1995, 2004, 2009). Partener și colaborator de lungă durată al Arhivei Naționale de Securitate, generalul Lyakhovsky a considerat că, datoria sa față de istorie, include publicarea integrală, precum și a unor extrase din zeci de documente ale Statului Major General, ale Biroului Politic și ale Comitetului Central, altfel indisponibile, dintre care multe nu mai sunt accesibile cercetătorilor, dacă au fost vreodată.
[2]A se vedea Georgy M. Kornienko, Războiul Rece: Mărturia unui participant (Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994), precum și extrasul publicat aici.
[3]Cea mai solidă reconstituire recentă a deciziilor privind invazia sovietică apare în remarcabila carte "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" (Profile, 2011), scrisă de fostul ambasador britanic la Moscova, Rodric Braithwaite. Bazându-se pe procesele post-Amin ale ucigașilor lui Taraki, precum și pe vasta literatură de limbă rusă, Braithwaite concluzionează că uciderea lui Taraki a fost punctul de cotitură care a dus la invazia sovietică, că principala preocupare a Moscovei a fost posibila pierdere a influentei sovietice în Afganistan, că "rușii s-au îndreptat spre o intervenție militară pentru că nu se puteau gândi la o alternativă mai bună" (p. 57), și că era "probabil, inevitabil, ca ei să planifice ceva acum pentru cea mai rea situație: o întărire semnificativă a poziției inamicului lor chiar la granița lor sudică" (p. 79).
[4] Cele două telegrame sunt incluse în volumul istoric al Departamentului de Stat, Foreign Relations of the United States: 1977-1980, Afganistan, volumul XII, publicat în decembrie 2018. A se vedea p. 184 și p.175. | transcriere: AFGANISTAN | Ambasada SUA din Kabul, către Departamentul de Stat: „Criza nu s-a încheiat”, 18 septembrie 1979 | CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979
[5]Rolul încă neclar al lui Ivanov evidențiază dificultățile unei surse valoroase, dar problematice, pentru istorici: dosarul de note din arhivele KGB, adus în Occident în 1992, de fostul ofițer KGB Vasili Mitrokhin (1922-2004). Mitrokhin a elaborat un amplu document de lucru despre KGB în Afganistan, pentru "Proiectul de istorie internațională a Războiului Rece", cu detalii specifice, cum ar fi sumele exacte în ruble cheltuite de agenții KGB pe mesele pentru afganii din Praga, adusi de sovieticii pentru a-l înlocui pe Amin. Totusi, Mitrokhin nu a citat documentele specifice, lăsând cititorul să dea, sau nu, credit notițelor sale; documentul său de lucru includea citate din elemente la care el personal nu ar fi avut acces, cum ar fi memoriul lui Andropov către Brejnev, care exista într-un singur exemplar în arhiva Kremlinului (pe care Mitrokhin aproape sigur l-a copiat din publicațiile Arhivei Securității Naționale și CWIHP). Cu toate acestea, materialele lui Mitrokhin sunt utile în ceea ce privește scindările din rândul comuniștilor afgani și asocierea mai strânsă a KGB-ului cu facțiunea Babrak Karmal, în timpul invaziei din decembrie, în timp ce consilierii armatei sovietice fuseseră mai înclinați spre facțiunea Amin.
[6] Înainte de a veni la conferința din Norvegia din 1995, Dobrinin a vizitat personal arhiva Kremlinului (oficial, Arhiva președintelui Federației Ruse) și a transcris memoriul lui Andropov și alte documente. A se vedea transcrierea Lysebu, pp. 91-92, care face parte din pagina extinsă a Arhivei Naționale de Securitate "Proiectul Carter-Breznev".
[7]Președintele Boris Elțîn a ordonat declasificarea memorandumului "Situația din 'A'" ca parte a urmăririi penale a Partidului Comunist, în 1992, un dosar cunoscut acum sub numele de "Fond 89", care include multe dintre documentele disponibile ale Politburo privind Afganistanul. Buletinul "Cold War International History Project" a publicat documentul "Situația din 'A'" în numărul său din toamna anului 1994 (p. 46) și o amplă selecție de documente în Buletinul 8-9 (iarna 1996/1997), pp. 128-184, împreună cu un eseu de prezentare generală realizat de Odd Arne Westad, de la Institutul Nobel (în prezent la Universitatea Harvard).
citește si AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT
Brzezinski: „Visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian va fi împlinit”, 26 decembrie 1979
Memorandum pentru Președinte de la Zbigniew Brzezinski, „Reflecții asupra intervenției sovietice în Afganistan”, 26 decembrie 1979.[1]
Memorandum for The President from Zbigniew Brzezinski, “Reflections on Soviet Intervention in Afghanistan,” December 26, 1979 _ National Security ArchiveDescarcă
Washington, 26 decembrie 1979
SUBIECT
Reflecții asupra intervenției sovietice în Afganistan. [eng]
Voi trimite separat o propunere de ordine de zi pentru reuniunea NSC de vineri, care se va axa atât pe Afganistan, cât și pe Iran.[2] Între timp, primiți procesul-verbal de astăzi al SCC pe ambele subiecte.[3] Acest memorandum este menit doar să vă stimuleze gândirea pe această temă.
După cum v-am menționat acum aproximativ o săptămână, ne confruntăm acum cu o criză regională. Atât Iranul, cât și Afganistanul se află în agitație, iar Pakistanul este atât instabil pe plan intern, cât și extrem de temător pe plan extern.[4] Dacă sovieticii reușesc în Afganistan și dacă Pakistanul consimte, visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian se va fi împlinit.
Din punct de vedere istoric, britanicii au reprezentat o barieră în calea acestui deziderat, iar Afganistanul a fost statul lor tampon. Noi ne-am asumat acest rol în 1945, dar criza iraniană a dus la prăbușirea echilibrului de putere în Asia de Sud-Vest și ar putea produce o prezență sovietică chiar la marginea Golfului Arabiei și a Golfului Oman.
În consecință, intervenția sovietică în Afganistan reprezintă pentru noi o provocare extrem de gravă, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern. Deși ar putea deveni un Vietnam sovietic, efectele inițiale ale intervenției sunt susceptibile de a fi nefavorabile pentru noi din următoarele motive interne și internaționale:
Pe plan intern
A. este posibil ca intervenția sovietică să stimuleze apelurile pentru o acțiune militară americană mai imediată în Iran. „Decizia” sovietică va fi pusă în contrast cu reținerea noastră, care nu va mai fi etichetată ca fiind prudentă, ci, din ce în ce mai mult ca fiind timidă;
B. În același timp, instabilitatea regională ne poate îngreuna rezolvarea problemei iraniene și ne-ar putea aduce într-o confruntare directă cu sovieticii;
C. SALT este posibil să fie afectat, poate iremediabil, deoarece agresivitatea militară sovietică va fi fost atât de evidentă;
D. Mai general, modul în care gestionăm afacerile sovietice va fi atacat atât de dreapta, cât și de stânga.
Internațional
A. Pakistanul, dacă nu reușim cumva să proiectăm atât încredere, cât și putere în regiune, va fi probabil intimidat și ar putea, în cele din urmă, chiar să consimtă, la o formă de dominație sovietică externă.
B. Cu Iranul destabilizat, nu va exista un bastion ferm în Asia de Sud-Vest împotriva avansării sovietice spre Oceanul Indian;
C. Chinezii vor observa cu siguranță că aservirea sovietică, în Afganistan și în Cambodgia, nu este limitată în mod eficient de Statele Unite.
Factori compensatori
Vor exista, cu siguranță, unii factori compensatori:
A. Opinia publică mondială va fi posibil indignată de intervenția sovietică. Cu siguranță, țările musulmane vor fi îngrijorate, iar noi am putea fi în măsură să exploatăm acest lucru.
B. Există deja 300.000 de refugiați din Afganistan în Pakistan și vom fi în măsură să-i acuzăm pe sovietici pentru că au provocat suferințe umane masive. Această cifră va crește, cu siguranță, iar acțiunile sponsorizate de sovietici în Cambodgia și-au luat deja și ele tributul.
C. Aliații noștri vor fi mai conștienți de necesitatea de a face mai mult pentru propria lor apărare.
Un Vietnam sovietic?
Cu toate acestea, nu ar trebui să fim prea încrezători că Afganistanul va deveni un Vietnam sovietic:
A. Gherilele sunt prost organizate și prost conduse;
B. Nu au un sanctuar, nu au o armată organizată și nu au un guvern central – toate aceste lucruri pe care le avea Vietnamul de Nord;
C. Au un sprijin extern limitat, în contrast cu cantitatea enormă de arme care a ajuns la vietnamezi, atât din partea Uniunii Sovietice, cât și din partea Chinei;
D. Este probabil ca sovieticii să acționeze în mod decisiv, spre deosebire de SUA, care au urmărit în Vietnam o politică de „inoculare” a inamicului.
În consecință, sovieticii ar putea fi capabili să se afirme în mod eficient, iar în politica mondială nimic nu reușește ca succesul, indiferent de aspectele morale.
Ce este de făcut?
Ceea ce urmează sunt câteva gânduri preliminare, care trebuie discutate mai pe larg:
A. Este esențial ca rezistența afgană să continue. Acest lucru înseamnă mai mulți bani, precum și transporturi de arme către rebeli și ceva consultanță tehnică;
B. Pentru ca cele de mai sus să fie posibile, trebuie să liniștim atât Pakistanul, cât și să îl încurajăm să îi ajute pe rebeli. Acest lucru va necesita o revizuire a politicii noastre față de Pakistan, mai multe garanții pentru acesta, mai mult ajutor pentru arme și, din păcate, o decizie conform căreia politica noastră de securitate față de Pakistan nu poate fi dictată de politica noastră de neproliferare;
C. Ar trebui să încurajăm chinezii să îi ajute pe rebeli;
D. Ar trebui să ne concertăm cu țările islamice, atât într-o campanie de propagandă, cât și într-o campanie de acțiuni sub acoperire, pentru a-i ajuta pe rebeli;
E. Ar trebui să-i informăm pe sovietici că acțiunile lor pun în pericol SALT, iar acest lucru va influența și conținutul vizitei lui Brown în China [5] , deoarece chinezii vor fi, fără îndoială, cei mai îngrijorați de implicațiile pentru ei înșiși ale unei asemenea aserviri sovietice atât de aproape de granița lor. Dacă nu le spunem sovieticilor în mod direct și foarte clar că relațiile noastre vor avea de suferit, mă tem că sovieticii nu vor lua foarte în serios „expresiile noastre de îngrijorare”, cu efectul că relațiile noastre vor avea de suferit, fără ca sovieticii să se fi confruntat vreodată cu necesitatea de a-și pune întrebarea dacă un astfel de aventurism local merită daunele pe termen lung aduse relației americano-sovietice;
F. În cele din urmă, ar trebui să luăm în considerare posibilitatea de a sesiza ONU cu privire la acțiunile sovietice din Afganistan, ca o amenințare la adresa păcii.
[1]Sursa: Carter Library, National Security Affairs, Brzezinski Material, Country File, Box 1, Afghanistan: 4-12/79. Secret. Tipărit dintr-o copie neintitulată. Pregătit pentru reuniunea NSC din 28 decembrie; a se vedea documentul 107. NOTA: Această analiză a consilierului pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, a pregătit terenul pentru răspunsul energic al SUA, inclusiv embargourile asupra vânzărilor de cereale și intensificarea dramatică a operațiunilor secrete pentru a sprijini gherilele afgane. Primele paragrafe prezintă metafora "arcului de criză" care a ajuns să domine acoperirea mediatică americană, împreună cu caracterizarea adesea repetată a invaziei sovietice ca reflectând "visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian". Porțiunile NEDESECRETIZATE din formatul pdf, atunci când acest document a fost declasificat în 1993, se referă toate la Pakistan, așa cum știm azi din recentul volum FRUS despre Afganistan (pp. 265-267). În al doilea paragraf, fraza eliminată este: "În al doilea paragraf, fraza eliminată este: "dacă Pakistanul consimte"; pe a doua pagină se spune că Pakistanul "este posibil să fie intimidat și, în cele din urmă, ar putea chiar să consimtă la o anumită formă de dominație sovietică externă". Redactarea finală este: "și, din păcate, o decizie conform căreia politica noastră de securitate față de Pakistan nu poate fi dictată de politica noastră de neproliferare", ceea ce înseamnă că programul de bombe nucleare al Pakistanului ar avea acum un "permis de eliberare". Avertismentul lui Zbig - că nu ar trebui să fim prea încrezători în privința unui Vietnam sovietic, deoarece gherilele nu aveau majoritatea avantajelor Vietnamului de Nord - este deosebit de interesant în lumina afirmațiilor sale ulterioare, într-un interviu acordat în 1998 la Nouvel Observateur, potrivit cărora SUA au reușit să-i atragă pe sovietici în dezastrul afgan. În 1979, el nu era atât de sigur
[2]Ordinea de zi propusă nu a fost găsită.
[3]A se vedea documentul 95 pentru rezumatul concluziilor reuniunii CSC privind Afganistanul. Procesul-verbal al acestei reuniuni nu a fost găsit. Rezumatul concluziilor reuniunii SCC privind Iranul de la acea dată este programat pentru publicare în Foreign Relations, 1977-1980, vol. XI, partea 1, Iran: Criza ostaticilor, noiembrie 1979-septembrie 1980
[4] Implicațiile crizei din întreaga regiune au fost examinate mai pe larg, într-un memorandum pregătit în cadrul Agenției Centrale de Informații, la 26 decembrie, intitulat "Problemele din Asia de Sud-Vest". Caracterizând întreaga regiune ca fiind în "agitație, deși din diverse cauze", memorandumul susținea că această tendință constituia un "câștig net" pentru Uniunea Sovietică. Memorandumul mai susținea că ambele superputeri erau împinse de forțe pe care nu le puteau controla: pentru Statele Unite era vorba de criza ostaticilor din Iran; pentru Uniunea Sovietică era vorba de insurgența din Afganistan. (Agenția Centrală de Informații, Direcția de Informații, Biroul de Servicii de Sprijin, Job 82T00267R: Dosare de producție, Caseta 2, The Troubles in Southwest Asia)
[5]Brown a vizitat China în ianuarie 1980.
citește si
DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979
AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT
Memorandum From the President’s Assistant for National Security Affairs (Brzezinski) to President Carter
Washington, December 26, 1979
SUBJECT
- Reflections on Soviet Intervention in Afghanistan
I will be sending you separately a proposed agenda for the NSC meeting on Friday, and it will focus on both Afghanistan and Iran. In the meantime, you are receiving today’s SCC minutes on both subjects. This memorandum is meant merely to provide some stimulus to your thinking on this subject.
As I mentioned to you a week or so ago, we are now facing a regional crisis. Both Iran and Afghanistan are in turmoil, and Pakistan is both unstable internally and extremely apprehensive externally.4 If the Soviets succeed in Afghanistan, and if Pakistan acquiesces, the age-long dream of Moscow to have direct access to the Indian Ocean will have been fulfilled.
Historically, the British provided the barrier to that drive and Afghanistan was their buffer state. We assumed that role in 1945, but the Iranian crisis has led to the collapse of the balance of power in Southwest Asia, and it could produce Soviet presence right down on the edge of the Arabian and Oman Gulfs.
Accordingly, the Soviet intervention in Afghanistan poses for us an extremely grave challenge, both internationally and domestically. While it could become a Soviet Vietnam, the initial effects of the intervention are likely to be adverse for us for the following domestic and international reasons:
Domestic
A. The Soviet intervention is likely to stimulate calls for more immediate U.S. military action in Iran. Soviet “decisiveness” will be contrasted with our restraint, which will no longer be labeled as prudent but increasingly as timid;
B. At the same time, regional instability may make a resolution of the Iranian problem more difficult for us, and it could bring us into a head to head confrontation with the Soviets;
C. SALT is likely to be damaged, perhaps irreparably, because Soviet military aggressiveness will have been so naked;
D. More generally, our handling of Soviet affairs will be attacked by both the Right and the Left.
International
A. Pakistan, unless we somehow manage to project both confidence and power into the region, is likely to be intimidated, and it could eventually even acquiesce to some form of external Soviet domination.
B. With Iran destabilized, there will be no firm bulwark in Southwest Asia against the Soviet drive to the Indian Ocean;
C. The Chinese will certainly note that Soviet assertiveness in Afghanistan and in Cambodia is not effectively restrained by the United States.
Compensating Factors
There will be, to be sure, some compensating factors:
A. World public opinion may be outraged at the Soviet intervention. Certainly, Moslem countries will be concerned, and we might be in a position to exploit this.
B. There are already 300,000 refugees from Afghanistan in Pakistan and we will be in a position to indict the Soviets for causing massive human suffering. That figure will certainly grow, and Soviet-sponsored actions in Cambodia have already taken their toll as well.
C. There will be greater awareness among our allies for the need to do more for their own defense.
A Soviet Vietnam?
However, we should not be too sanguine about Afghanistan becoming a Soviet Vietnam:
A. The guerrillas are badly organized and poorly led;
B. They have no sanctuary, no organized army, and no central government—all of which North Vietnam had;
C. They have limited foreign support, in contrast to the enormous amount of arms that flowed to the Vietnamese from both the Soviet Union and China;
D. The Soviets are likely to act decisively, unlike the U.S., which pursued in Vietnam a policy of “inoculating” the enemy.
As a consequence, the Soviets might be able to assert themselves effectively, and in world politics nothing succeeds like success, whatever the moral aspects.
What is to be Done?
What follows are some preliminary thoughts, which need to be discussed more fully:
A. It is essential that Afghanistani resistance continues. This means more money as well as arms shipments to the rebels, and some technical advice;
B. To make the above possible we must both reassure Pakistan and encourage it to help the rebels. This will require a review of our policy toward Pakistan, more guarantees to it, more arms aid, and, alas, a decision that our security policy toward Pakistan cannot be dictated by our nonproliferation policy;
C. We should encourage the Chinese to help the rebels also;
D. We should concert with Islamic countries both in a propaganda campaign and in a covert action campaign to help the rebels;
E. We should inform the Soviets that their actions are placing SALT in jeopardy and that will also influence the substance of the Brown visit to China, since the Chinese are doubtless going to be most concerned about implications for themselves of such Soviet assertiveness so close to their border. Unless we tell the Soviets directly and very clearly that our relations will suffer, I fear the Soviets will not take our “expressions of concern” very seriously, with the effect that our relations will suffer, without the Soviets ever having been confronted with the need to ask the question whether such local adventurism is worth the long-term damage to the U.S.-Soviet relationship;
F. Finally, we should consider taking Soviet actions in Afghanistan to the UN as a threat to peace.
AMINTIRI DIN COMUNISM 