Arhive etichetă: Iuri Andropov

Cultura ca armă – „Rusia va purta steagul civilizației europene pentru lume”

Publicat pe de
Răspunde

LUNI, 21 NOIEMBRIE 2022

Misiunea Rusiei este de a păstra epoca de aur a culturii europene, deoarece Rusia ar putea fi singurul său gardian rămas, a declarat luni regizorul rus Andrei Konchalovski.

„Cred că misiunea Rusiei este să păstreze cultura europeană și să nu o lase să moară. Rusia nu este doar un moștenitor al marii culturi a Europei, dar, poate, astăzi este singurul și principalul său campion”, a spus el, citat de TASS.

Konchalovski a făcut aceste afirmații într-o adresă video către participanții la o masă rotundă a Dumei de Stat a Rusiei (camera inferioară a parlamentului) dedicată înființării mișcării publice Frontul Cultural al Rusiei.

„Rusia va purta steagul civilizației europene pentru lume”

Regizorul a menționat că susține ideea unei astfel de mișcări și este pregătit să i se alăture. 

„Rusia va purta steagul civilizației europene pentru lume”, a subliniat el.

Dirijorul și directorul artistic de renume mondial al Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg Valery Gergiev și-a exprimat sprijinul pentru ideea înființării unei astfel de mișcări. 

„Numai devenind uniți, noi, oamenii de cultură, putem rezista intruziunii agresive a anti-culturii extraterestre”, a spus el.

Potrivit scriitorului Zakhar Prilepin, Rusia se află într-o situație în care instituțiile culturale nu sunt adaptate să împărtășească problemele și greutățile oamenilor. 

„Sunt înființați să obțină profit într-un fel sau altul, deseori prosperând pe slăbiciunile umane, distrând și distrând oamenii”, a spus el, adăugând că există cerere pentru un alt tip de conținut cultural în societate și a adăugat că există oameni în țara care sunt gata să creeze un astfel de conținut.

Muzicianul Yury Bashmet a salutat, de asemenea, înființarea Frontului Cultural al Rusiei. 

„Este important, oportun și valoros. […] Rusia și cultura rusă ar trebui să-și păstreze rădăcinile adânci – avem tradiții incredibil de puternice”, a spus el.

„Avem nevoie de cenzură”

Dmitri Pevstsov, actor de film și teatru și membru al Dumei de Stat a Rusiei, a susținut cu entuziasm ideea unei astfel de mișcări. 

„Avem nevoie de măsuri prohibitive, de cenzură. Avem nevoie de consilii de experți, dar ceea ce este cel mai important – trebuie să cultivăm noi răsaduri de cultură și artă rusă contemporană, care au reușit să iasă la suprafață prin betonul din ultimii 30 de ani. Trebuie să îi ajutăm. , finanțează-le, hrănește-le și prețuiește-le”, a subliniat el, potrivit TASS.

Filmul este o armă

Pentru Rusia, filmul este o armă, iar bătălia actuală este, de asemenea, purtată pe ecran. 

Cineaștii ucraineni sunt conștienți de acest lucru și, de la începutul invaziei, se luptă pe rețelele de socializare pentru a cere boicotarea filmelor rusești. „Revoluția de la Maidan a început pe Facebook, la sfârșitul anului 2013”, spune Anna Koriagina, 31 de ani, traducătoare și programatoare ucraineană, citată de Le Monde.

Pe frontul ucrainean, rușii pot fi recunoscuți după faimosul lor „Z”, dar și după o altă literă, „V”, înscrisă și pe armamentul lor. Unii o văd ca o referire la Brother 2 , un film de acțiune al regizorului rus Aleksei Balabanov. Realizat în 2000 și relansat în cinematografele rusești după începutul invaziei, prezintă un veteran al războiului cecenian împotriva mafiei ucrainene. „Unde rezidă puterea? Puterea este în adevăr”, declară filmul. 

Aceasta este o linie pe care președintele rus Vladimir Putin și-a însușit, pe 24 februarie, în timpul declarației sale de război: „Unde rezidă justiția și adevărul?”

„Nu am fost niciodată un disident politic”

Nu am fost niciodată un disident politic, așa cum nici Tarkovski nu a fost niciodată un disident politic, a declarat Konchalovski într-un interviu publicat online, pe 28 iunie, de opendemocracy . 

Îmi amintesc când eram amândoi la Cannes și mi-a spus „Nu cred că vreau să mă întorc”. 

Așa că am spus: „Mi s-a cerut să vă spun că Andropov personal promite că, dacă vă întoarceți, vă va da imediat un pașaport pentru a pleca din nou, atâta timp cât vă schimbați pașaportul diplomatic cu un pașaport normal”. 

Ideea a fost că Uniunea Sovietică avea 50.000 de oameni cu pașapoarte diplomatice în întreaga lume, iar dacă lăsam un defector, jumătate din ceilalți ar urma! Dar ar fi bine atâta timp cât ar fi doar o persoană normală, nu un diplomat! 

Așa că mi s-a spus că Andropov îi garantează personal lui Tarkovski o cale de ieșire, atâta timp cât acceptă să își înlocuiască pașaportul. Și Andrey m-a întrebat: „Lucrezi pentru KGB?”. Am spus, „Esti supărat? Îți spun doar ce au vrut ei să-ți spun”.  

Din punct de vedere politic, Tarkovski era un idiot! Nu a inteles nimic! Era un sfânt! Cred că asta l-a omorât, pentru că după aceea i-a fost teamă că KGB-ul îl va răpi și avea cu el un agent Scotland Yard când îl regiza pe Boris Godunov [la Royal Opera House în 1983]. 

Era paranoic! Îmi amintesc acest moment și cred că am fost foarte antisovietic, dar niciunul dintre noi nu a fost vreodată un disident. Nu am făcut niciodată o declarație anti-sovietică. Am vrut doar să trăiesc așa cum mi-am dorit – să văd lumea, a concluzionat Konchalovski. 

Și, a adăugat el, explicând jurnalistului cu care se afla în dialog, „trebuie să înțelegi că am trăit într-o societate absolut pe dos. Nu puteai schimba nimic referitor la Partidul Comunist. Toată lumea știa și nimeni nu ar fi putut să se ridice în public și să spună „Tovarăși, aș vrea doar să mă întreb dacă politica și cultura Partidului Comunist sunt corecte”. O astfel de întrebare nevinovată te-ar face să fii considerat nebun și o persoană ingrată”.

„Etica rusă a venit dinaintea lui Hristos”

Vladimir Putin la expoziția „Memoria generațiilor: Marele Război Patriotic în Arte Picturale” cu ocazia Zilei Unității Naționale la Moscova în 2019.Credit…Alexei Nikolsky/Sputnik, via Reuters

Etica rusă a venit dinaintea lui Hristos, a mai spus Konchalovski pentru opendemocracy. 

„Creștinismul ortodox rus este extrem de liber. Dacă mergi la biserică, preotul te va absolvi de toate păcatele tale. Această absolvire îi face pe ruși cei mai mari păcătoși de pretutindeni. 

Vedeți bandiți și criminali și hoți cu cruci și merg la biserică cu icoane și știu că merg la biserică și apoi sunt absolviți. Este extrem de păgân – nu există moravuri! 

Este ca în Europa secolului al XII-lea. Încerc să conving lumea de asta. De aceea (noi, rușii) suntem atât de coruptibili. Emoțiile sunt mult mai importante decât raționalitatea.  Poți încălca orice lege. Deci ceea ce vreau să spun este că asta nu vine din secolul al XIX-lea…”

„Da, dar asta e foarte rusesc. Prețul vieții este nimic. Eticheta de preț – nimic. Dar încă cred în umanitate – însă pur și simplu nu cred în cultura europeană… Îmi pare rău să o spun”, a declarat Konchalovski.

Putin intră în luptă pe un al doilea front: cultura

Dincolo de Ucraina, președintele Putin duce și lupte culturale.

Într-o explozie împotriva „anulării culturii” ruse, Putin a spus că Occidentul „anulează” Rusia – „o țară întreagă veche de o mie de ani, poporul nostru”.

El a făcut aceste remarci vineri, 25 martie 2022, la o întâlnire virtuală cu câștigătorii „Premiului prezidențial 2021 pentru tineri profesioniști din domeniul culturii și pentru scris și artă pentru copii și tineri”.

În discursul de vineri, 25 martie, din biroul în care își desfășoară o mare parte din afacerile sale, Putin nu a făcut nicio mențiune despre Ucraina. În schimb, a extins o obsesie personală: „cultura anularii a devenit anularea culturii”.

Elitele occidentale au „anulat-o” pe autoarea JK Rowling pentru că „i-a criticat pe fanii așa-zisei libertăți de gen”, a spus Putin, în declarațiile sale televizate la nivel național, flancate de două steaguri rusești. Doamna Rowling a fost criticată pe scară largă în 2020, după ce și-a exprimat sprijinul pentru un cercetător ale cărui opinii despre persoanele transgender au fost condamnate de o instanță.

„Uitați-vă la tratamentul recent al lui J.K Rowling, autoarea pentru copii care este publicată în toată lumea. O anulează pentru că nu a satisfăcut cerințele privind drepturile de gen, iar acum încearcă să facă același lucru cu țara noastră”, a declarat președintele rus.

Japonia, a susținut el, „a decis în mod cinic să „anuleze”” faptul că Statele Unite au fost cele care au aruncat bombe nucleare asupra Hiroshima și Nagasaki la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Și acum, a spus Putin, Occidentul este ocupat să „anuleze” Rusia, „o țară întreagă veche de o mie de ani, poporul nostru”.

Faptul că președintele rus a susținut vineri o critică asupra discursului public occidental poate părea ciudat într-un moment în care Rusia luptă în ceea ce unii analiști consideră a fi cel mai sângeros război al său de la invazia sovietică a Afganistanului în anii 1980. 

Dar subliniază modul în care Putin încearcă să canalizeze nemulțumirile culturale și stereotipurile comune pentru a obține câștiguri politice – folosind în același timp un limbaj care îi permite, de asemenea, să vorbească direct cu posibilii aliați din Occident.

„Numele lui Ceaikovski, Şostakovici şi Rahmaninov sunt eliminate de pe afișe. Scriitorii ruși și cărțile lor sunt interzise”, a spus Putin. „Ultima dată când a fost desfășurată o astfel de campanie în masă pentru distrugerea literaturii inacceptabile a fost de către naziști în Germania în urmă cu aproape 90 de ani.”

Este, de asemenea, un mesaj deosebit de important pentru Putin acum, deoarece încearcă să-i convingă pe ruși că nu trebuie să dispere că țara lor se transformă într-o paria în Occident, rupând legăturile inclusiv cu companiile și instituțiile culturale. 

De când Rusia a lansat ofensiva asupra Ucrainei, țările occidentale au lovit Rusia cu sancțiuni de mare amploare, blocând economia Rusiei acasă și creând o reacție culturală negativă față de cultura rusă în străinătate.

„Cultura internă a protejat în orice moment identitatea Rusiei”, a spus Putin. 

„A acceptat cu ușurință tot ce este mai bun și creativ, dar a respins ceea ce este înșelător și trecător, ceea ce a distrus continuitatea valorilor noastre spirituale, a principiilor morale și a memoriei istorice.”

Rusia, a subliniat Putin, este superioară cultural, pentru că respectă istoria și valorile tradiționale. 

În opinia sa, astăzi Occidentul își trădează „rusofobia” încercând să „anuleze” Rusia însăși, inclusiv contribuțiile Rusiei în arte și istorie, dar în special la înfrângerea Germaniei naziste.

Rusia a acuzat în repetate rânduri Occidentul de alimentarea „rusofobiei” încă de la începutul a ceea ce Kremlinul a numit o „operațiune militară specială”, fostul președinte Dmitri Medvedev descriind „ura frenetică” a Occidentului ca fiind alimentată de SUA.

^

| vezi și

Scriitorii ruși, despre Rusia: „Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă”

Războiul din Ucraina – 21 noiembrie 2022, ZIUA 271

A murit Mihail Gorbaciov, fostul președinte sovietic care a dărâmat Cortina de Fier

Galerie

Publicat pe de

Cu natura sa extrovertită și carismatică, Mihail Gorbaciov a rupt tiparul liderilor sovietici, care până atunci fuseseră în mare parte figuri îndepărtate și glaciale. Continuă lectura →

DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL, IN 1979

Publicat pe de
Răspunde

Washington D.C., 28 ianuarie 2019 – Afirmația președintelui Trump potrivit căreia Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979 pentru a scăpa de teroriștii care veneau peste graniță este falsă, potrivit unor documente americane și sovietice declasificate, publicate astăzi de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington. [*]

La fel de false, potrivit documentelor, au fost și afirmațiile repetate ale presei americane din acea perioadă, susținute de Consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, potrivit cărora motivația sovietică a fost „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.

Documente ale Politburo-ului sovietic, care au devenit disponibile pentru prima dată în anii 1990, arată că adevărata teamă sovietică era că șeful regimului comunist afgan, Hafizullah Amin, era pe cale să treacă la americani. (Faimosul președinte egiptean Anwar Sadat a trecut de partea cealaltă în 1972, a ejectat mii de consilieri sovietici și a devenit al doilea cel mai mare beneficiar, după Israel, al ajutorului extern american).

La începutul anului 1979, conducerea de la Kremlin a refuzat cererile repetate ale afganilor de extindere a sprijinului militar, inclusiv a trupelor, după cum arată înregistrările dezbaterilor detaliate ale Politburo din martie 1979 și multiplele refuzuri ulterioare.

Potrivit documentelor, o schimbare dramatică în gândirea sovietică a avut loc în cele din urmă în octombrie 1979. Liderii sovietici monitorizaseră o serie de evoluții îngrijorătoare pe scena politică afgană, inclusiv represiunea violentă extinsă din partea clienților lor, în ciuda sfaturilor sovietice, o insurgență în creștere și un schimb de focuri la palatul din Kabul, la 14 septembrie, care l-a plasat pe Hafizullah Amin la putere, înlocuindu-l pe liderul partidului său, Nur Mohammed Taraki. (În săptămâna precedentă, Taraki vizitase Moscova și fusese îmbrățișat de liderul sovietic Leonid Brejnev).

Liderul afgan Nur Mohammed Taraki la Moscova, la 9 septembrie 1979, s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Andrei Gromyko și cu liderul sovietic Leonid Brejnev – într-o săptămână, Taraki va fi prizonierul lui Amin, iar într-o lună, mort.

Două evenimente din octombrie 1979 au declanșat alarma Moscovei, conform documentelor și analizelor ulterioare ale veteranului afgan Alexander Lyakhovsky [1] și ale diplomatului sovietic de rang înalt Georgy Kornienko [2]: asasinarea, de către Amin, a predecesorului său, Taraki, la 8 octombrie și primirea, de către Amin, a însărcinatului cu afaceri american interimar Archer Blood, la 27 octombrie 1979.

Documentele contrazic, în mod direct, afirmația președintelui Trump, din fluxul de informații din ședința de guvern din 2 ianuarie 2019: „Motivul pentru care Rusia se afla în Afganistan a fost că teroriștii intrau în Rusia. Aveau dreptate să fie acolo. Problema este că a fost o luptă grea. Și literalmente au dat faliment; au ajuns să se numească din nou Rusia, spre deosebire de Uniunea Sovietică. Știți, multe dintre aceste locuri despre care citiți acum nu mai fac parte din Rusia, din cauza Afganistanului.„

Niciunul dintre documentele sovietice nu menționează că teroriștii care intrau în URSS ar fi fost o preocupare în 1979. Îngrijorarea sovietică era incompetența și înrăutățirea situației clienților lor comuniști afgani, influența sovietică în declin (cu atât mai puțin controlul) în țară și posibilitatea ca Afganistanul să treacă la americani [3].

Liderul afgan Hafizullah Amin susține o conferință de presă la câteva zile după ce l-a răsturnat pe Nur Mohammed Taraki în septembrie 1979.

Conform gândirii sovietice, Afganistanul era o țintă naturală pentru SUA. În ianuarie 1979, revoluția iraniană a forțat abdicarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, aliat american de multă vreme. Apariția unui regim ostil, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, a fost o lovitură devastatoare pentru Statele Unite, într-o regiune vitală a lumii. Kremlinul se temea că Washingtonul va încerca să își consolideze o parte din influența pierdută prin intermediul Afganistanului și, lucru important, să găsească o locație de înlocuire pentru siturile de monitorizare extrem de secrete, pe care le menținuse în Iran, pentru a urmări activitățile sovieticilor cu rachete.

Amin a luat legătura cu americanii la începutul lunii octombrie, după cum a relatat însărcinatul american la Kabul, J. Bruce Amstutz, într-o telegramă confidențială obținută de Arhiva Națională de Securitate prin Legea privind libertatea de informare: „Președintele afgan mi-a spus clar că este deschis să se întâlnească cu orice șef de misiune desemnat de USG” (documentul 1).

Însă Amstutz, care urma să se îmbarce într-un concediu de șase săptămâni, era precaut – el a avertizat ca nu era cazul să se „creeze așteptări pe care nu le putem îndeplini mai târziu”, iar o revoltă a garnizoanei împotriva lui Amin și o „serie deplorabilă de execuții” din partea lui Amin erau în curs de desfășurare – si a recomandat amânarea oricărei vizite la Amin, de către el și însărcinatul desemnat, Archer Blood. (Blood fusese trimis de la New Delhi pentru a-l înlocui pe Amstutz, după ce ocupase anterior funcția de DCM la Kabul în anii 1960).

Amstutz se întâlnise cu Amin în mai multe ocazii în 1979, majoritatea ceremoniale, și niciodată nu a inițiat o conversație prelungită (după o astfel de ședință, Amstutz chiar a asigurat Washingtonul că, timpul total petrecut cu Amin, a fost de numai 19 minute, primele 4 minute fiind ocupat de sesiunile foto). Telegramele lui Amstutz către Washington au inclus citate ale observatorilor despre comuniștii afgani, ca fiind „o adunătură de scorpioni care se mușcă între ei până la moarte” (telegrama din 18 septembrie 1979) și l-a descris pe Amin ca având „o dorință semi-psihopatică de a umili și a se răzbuna pe Statele Unite” (telegrama din 25 august 1979) [4].

Același Amsutz avea, potrivit raportului sau din 20 decembrie 1979, mai multe explicații cu privire la motivul pentru care sovieticii au trimis trupe in Afganistan, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”. Pe 27 decembrie, in timp ce URSS invada Afganistanul având ca prima ținta eliminarea lui Amin, o alta informare a lui Amsutz, susținea ca „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)

Întâlnirea lui Blood cu Amin din 27 octombrie 1979 (Documentul 2) a fost mult mai prietenoasă, concluzionând că Amin dorea cu adevărat relații mai bune între SUA și Afganistan. Blood a speculat o serie de variante, cum ar fi că acest lucru se datora faptului că Amin se proteja împotriva unei dependențe prea mari de sovietici, sau deoarece avea nevoie de asistență financiară, sau pur si simplu pentru ca voia doar să semene confuzie în rândul pakistanezilor, iranienilor, saudiților și insurgenților care i se opuneau, sau chiar împotriva monitorizării sovieticilor.

Blood a remarcat în telegrama sa că apelul său la Amin (dar nu și conținutul) a fost principala știre în limba engleză și în limba dari din Kabul la 27 octombrie, că engleza lui Amin era „foarte bună” (el studiase la Universitatea Columbia din New York) și că întâlnirea a durat „patruzeci de minute în particular” cu un Amin „impresionant”.

Arhiva de Securitate Națională a obținut, prin intermediul Legii privind libertatea de informare, o copie a telegramei lui Blood care relatează despre ședința sa cu Amin, iar Departamentul de Stat a publicat între timp o transcriere a telegramei în cel mai recent volum (decembrie 2018) al seriei Foreign Relations of the U.S., împreună cu mai multe telegrame ale lui Amstutz, cu excepția celei din 15 octombrie, publicată aici.

Imediat după întâlnirea Blood-Amin din 27 octombrie 1979, documentele sovietice arată suspiciuni sporite față de Amin, ca un potențial trădător, care ar putea plănui „o schimbare a liniei politice a Afganistanului într-o direcție pe placul Washingtonului” (documentul 3), sau mai rău: „am primit informații despre activitățile din culise ale lui Amin, care ar putea însemna reorientarea sa politică către Occident. El își ține secrete față de noi contactele cu însărcinatul cu afaceri american”. (Documentul 4).

În locul dezbaterilor ample și a consultărilor cu experții care au caracterizat refuzul de la nivelul Politburo din martie 1979 de a trimite trupe sovietice în Afganistan, procesul decizional de la sfârșitul anului 1979 s-a axat pe un grup restrâns de oficiali de rang înalt, condus de șeful KGB, Iuri Andropov, care a susținut din ce în ce mai mult intervenția. Reprezentantul său la Kabul, generalul KGB Boris Ivanov, a fost singurul înalt responsabil sovietic de acolo care nu a fost înlocuit în perioada octombrie-decembrie, deoarece sovieticii își vedeau influența în declin, poate pentru că Ivanov era în favoarea intervenției, iar ceilalți nu [5].

Memorandumul lui Andropov din decembrie a declanșat procesul de decizie rapidă pentru intervenția militară pe care Politburo-ul o declinase mai devreme în 1979. Potrivit relatării detaliate și documentate a generalului Alexander Lyakhovsky (Documentul 5), ministrul apărării Dmitri Ustinov a fost de acord cu Andropov, la începutul lunii decembrie, dar a insistat să trimită 75.000 de soldați – în ciuda obiecțiilor liderilor săi de vârf din armată – și să nu depindă doar de forțele speciale sau de cele aflate deja în Kabul.

În cadrul unei întâlniri din 8 decembrie, grupul de bază format din Andropov și Ustinov, împreună cu ministrul de externe conformist Andrei Gromyko (care renunțase până atunci la relațiile americano-sovietice, potrivit consilierului său de top, Georgy Kornienko), l-au convins pe Brejnev să accepte planul lor. Punctul de cotitură pentru Brejnev, conform lui Kornienko, precum și memoriilor lui Gromyko, a fost uciderea lui Taraki, în octombrie.

Potrivit fostului ambasador sovietic în SUA, Anatoli Dobrinin (citind din notele sale personale din documentele Arhivei Prezidențiale din Moscova, în 1995), întâlnirea din 8 decembrie 1979 cu Brejnev a inclus următorul semnal de alarmă: „În argumentul lor, pentru o intervenție militară, în cazul în care Afganistanul ar fi pierdut, Ustinov și Andropov au citat pericolele la granițele sudice ale Uniunii Sovietice și posibilitatea ca rachetele americane cu rază scurtă de acțiune să fie desfășurate în Afganistan și să vizeze obiective strategice din Kazahstan, Siberia și alte locuri. „[6] Pe lângă rachetele americane, relatarea lui Lyakhovsky a citat activitatea CIA care amenința republicile din sudul URSS și posibila anexare pakistaneză a unor părți din Afganistan, printre alte amenințări care decurgeau din posibila reorientare a lui Amin către Occident. (vezi Deciziile URSS in decembrie 1989)

La 12 decembrie, grupul de bază (Andropov, Ustinov, Gromyko) a dus memoriul de decizie „Cu privire la situația din „A”” (scris personal de mână de viitorul secretar de partid Konstantin Chernenko – cu acordul lui Brejnev – astfel încât nici măcar dactilografii de la Kremlin să nu-l vadă) la Politburo, și, fără nicio dezbatere, cei prezenți au semnat, pur și simplu, în diagonală pe pagină. Formatul documentului sugerează că Chernenko a redactat memoriul ca „rezoluție a Comitetului Central” și apoi a adăugat numele participanților în mâzgălituri mai mici, în partea de sus. Unele semnături lipsesc, în special cea a lui Alexei Kosygin, care fusese vocea principală în martie 1979, refuzând intervenția – după spusele lui Kornienko, Kosygin era bolnav în spital în decembrie. Alți membri au semnat documentul abia pe 26 decembrie [7].

Multe dintre aceste detalii cheie au apărut pentru prima dată în 1995, când Institutul Nobel norvegian (în colaborare cu Institutul Watson de la Universitatea Brown și Arhiva Națională de Securitate) a adus la Lysebu, Norvegia, veterani sovietici de rang înalt ai deciziilor privind Afganistanul (printre care Anatoli Dobrinin, generalul Valentin Varennikov, Leonid Shebarshin de la KGB, Karen Brutents de la Comitetul Central, Serghei Tarasenko de la Ministerul de Externe și istoricul militar generalul Lyakhovsky) pentru o conferință critică de istorie orală. De cealaltă parte a mesei se aflau veterani americani, printre care fostul director al CIA Stansfield Turner, generalii William Odom și Gary Sick, precum și Marshall Shulman și Mark Garrison de la Departamentul de Stat). Pe masă se afla o carte de informare groasă cu documente-cheie compilate de Arhiva Națională de Securitate, cu ajutorul Legii privind libertatea de informare.

În pofida multiplelor lacune, aceste documente din 1995, alături de cele publicate mai recent, în baza Freedom of Information – precum și noul volum de istorie al Departamentului de Stat – reprezintă o bază suficient de solidă pentru a infirma versiunea președintelui Trump, cu privire la motivele reale ale sovieticilor pentru invazie, cat și pentru a demonta „avizul doctorului Brzezinski către președintele Carter” – mult timp considerat rezonabil, de mulți observatori occidentali, la acea vreme – potrivit căruia invazia afgană ar fi fost mai degrabă „un expansionism sovietic spre Oceanul Indian” decât o defensivă sovietică față de posibilele baze americane amplasate pe flancul lor sudic.

[*] sursa: articolul intitulat "The Soviet Invasion of Afghanistan, 1979: Not Trump’s Terrorists, Nor Zbig’s Warm Water Ports", 29 ianuarie, 2019, publicat de NSA - National Security Archive. 
Înființată în 1985 de jurnaliști și cercetători pentru a verifica secretul guvernamental în creștere, Arhiva de Securitate Națională combină o gamă unică de funcții: centru de jurnalism de investigație, institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale, bibliotecă și arhivă de documente americane declasificate ("cea mai mare colecție neguvernamentală din lume", potrivit Los Angeles Times), principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare, firmă de avocatură de interes public care apără și extinde accesul public la informațiile guvernamentale, avocat global al unei guvernări deschise, precum și indexator și editor de foste secrete.
[1] Cea mai utilă sursă în limba rusă continuă să fie cele trei ediții ale studiului generalului Lyakhovsky, "Tragedia și vitejia afganilor" (1995, 2004, 2009).  Partener și colaborator de lungă durată al Arhivei Naționale de Securitate, generalul Lyakhovsky a considerat că, datoria sa față de istorie, include publicarea integrală, precum și a unor extrase din zeci de documente ale Statului Major General, ale Biroului Politic și ale Comitetului Central, altfel indisponibile, dintre care multe nu mai sunt accesibile cercetătorilor, dacă au fost vreodată.
[2]A se vedea Georgy M. Kornienko, Războiul Rece: Mărturia unui participant (Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994), precum și extrasul publicat aici.
[3]Cea mai solidă reconstituire recentă a deciziilor privind invazia sovietică apare în remarcabila carte "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" (Profile, 2011), scrisă de fostul ambasador britanic la Moscova, Rodric Braithwaite. Bazându-se pe procesele post-Amin ale ucigașilor lui Taraki, precum și pe vasta literatură de limbă rusă, Braithwaite concluzionează că uciderea lui Taraki a fost punctul de cotitură care a dus la invazia sovietică, că principala preocupare a Moscovei a fost posibila pierdere a influentei sovietice în Afganistan, că "rușii s-au îndreptat spre o intervenție militară pentru că nu se puteau gândi la o alternativă mai bună" (p. 57), și că era "probabil, inevitabil, ca ei să planifice ceva acum pentru cea mai rea situație: o întărire semnificativă a poziției inamicului lor chiar la granița lor sudică" (p. 79).
[4] Cele două telegrame sunt incluse în volumul istoric al Departamentului de Stat, Foreign Relations of the United States: 1977-1980, Afganistan, volumul XII, publicat în decembrie 2018. A se vedea p. 184 și p.175. | transcriere: AFGANISTAN | Ambasada SUA din Kabul, către Departamentul de Stat: „Criza nu s-a încheiat”, 18 septembrie 1979 | CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979
[5]Rolul încă neclar al lui Ivanov evidențiază dificultățile unei surse valoroase, dar problematice, pentru istorici: dosarul de note din arhivele KGB, adus în Occident în 1992, de fostul ofițer KGB Vasili Mitrokhin (1922-2004). Mitrokhin a elaborat un amplu document de lucru despre KGB în Afganistan, pentru "Proiectul de istorie internațională a Războiului Rece", cu detalii specifice, cum ar fi sumele exacte în ruble cheltuite de agenții KGB pe mesele pentru afganii din Praga, adusi de sovieticii pentru a-l înlocui pe Amin. Totusi, Mitrokhin nu a citat documentele specifice, lăsând cititorul să dea, sau nu, credit notițelor sale; documentul său de lucru includea citate din elemente la care el personal nu ar fi avut acces, cum ar fi memoriul lui Andropov către Brejnev, care exista într-un singur exemplar în arhiva Kremlinului (pe care Mitrokhin aproape sigur l-a copiat din publicațiile Arhivei Securității Naționale și CWIHP).  Cu toate acestea, materialele lui Mitrokhin sunt utile în ceea ce privește scindările din rândul comuniștilor afgani și asocierea mai strânsă a KGB-ului cu facțiunea Babrak Karmal, în timpul invaziei din decembrie, în timp ce consilierii armatei sovietice fuseseră mai înclinați spre facțiunea Amin.
[6] Înainte de a veni la conferința din Norvegia din 1995, Dobrinin a vizitat personal arhiva Kremlinului (oficial, Arhiva președintelui Federației Ruse) și a transcris memoriul lui Andropov și alte documente.  A se vedea transcrierea Lysebu, pp. 91-92, care face parte din pagina extinsă a Arhivei Naționale de Securitate "Proiectul Carter-Breznev". 
[7]Președintele Boris Elțîn a ordonat declasificarea memorandumului "Situația din 'A'" ca parte a urmăririi penale a Partidului Comunist, în 1992, un dosar cunoscut acum sub numele de "Fond 89", care include multe dintre documentele disponibile ale Politburo privind Afganistanul. Buletinul "Cold War International History Project" a publicat documentul "Situația din 'A'" în numărul său din toamna anului 1994 (p. 46) și o amplă selecție de documente în Buletinul 8-9 (iarna 1996/1997), pp. 128-184, împreună cu un eseu de prezentare generală realizat de Odd Arne Westad, de la Institutul Nobel (în prezent la Universitatea Harvard).

citește si AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT

Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), în rapoartele sovieticilor

Galerie

Publicat pe de

În toamna anului 1956, trupele sovietice înăbușeau Revoluţia an­tico­munistă din Ungaria. După mai bine de 30 de ani de la aceste evenimente, consecințele intervenției sân­geroase a Armatei Roşii au fost reanalizate la Moscova. Orientarea p­o­litică impusă de Mi­hail Gorbaciov la … Continuă lectura →

FIICA LUI STALIN CERE AZIL POLITIC IN SUA – SCANDAL INTERNATIONAL DE PROPORȚII

Publicat pe de
Răspunde

Svetlana Allilueva, alias Svetlana Iosifovna Stalina (Светлана Иосифовна Аллилуева, n. 28.02.1926- d. 22.11.2011) – al treilea copil și singura fiică a lui Stalin (din a doua sa căsătorie cu Nadezhda Alliluyeva), ajunge „cap de afiș” in mass media mondiala, când, la 6 martie 1967, solicita azil politic în SUA.

SUA NU ESTE IMEDIAT FAVORABILA CERERII

205. „Telegrama De la secretarul de stat Rusk la ambasadorul Uniunii Sovietice (Thompson) 1
Washington, 6 martie 1967.
Pentru ambasador de la secretar.”

1*. „Svetlana Iosifovna Stalin (n. r. 41 ani), fiica lui Josef Stalin, a intrat în Ambasada SUA la New Delhi, 6 martie, cu pașaport și bagaje și a solicitat oficial azil politic. Solicitare semnată pentru azil în S.U.A„.

2.* „Ambasadorul Bowles (n.r. Chester Bowles) a autorizat eliberarea vizei SUA pentru Svetlana, cu scopul exclusiv de a-i permite plecarea din New Delhi. Aceasta a părăsit India la scurt timp după miezul nopții, cu zborul Quantas spre Roma, însoțită de un ofițer al ambasadei care călătorește cu pașaport diplomatic. Svetlana deține un bilet de avion „deschis” (n.r. nedatat) pe ruta Roma-SUA, fără alte rezervări de călătorie„.

3. „Svetlana a raportat că a sosit în India pe 20 decembrie 1966, aducând cenușa soțului ei (de drept) decedat in URSS(*), Brajesh Singh, indian expatriat care locuia Moscova, unde lucra la o editura de limbi străine. Ea a declarat că Brajesh Singh este unchiul lui Dinesh Singh, cu care Svetlana și-a petrecut ultima săptămâna in India, înainte de a veni la Ambasada SUA, New Delhi. Dinesh Singh este secretar de stat în Biroul de Externe indian.”

4. „Svetlana susține că a venit în India initial într-o viză de o lună, însa a făcut încercări repetate să rămână acolo, adresând inclusiv apeluri către Dinesh Singh și către doamna Gandhi, toate fără succes. Pe 6 martie, Svetlana i-a cerut personal ambasadorului sovietic Benediktov permisiunea de a rămâne in India, dar a fost refuzata. Ambasadorul a insistat ca Svetlana să revină urgent la Moscova, urmând sa o îmbarce pe Aeroflot, pe 8 martie și i-a comunicat că nu i se va mai permite să părăsească din nou URSS. Svetlana a venit apoi la ambasada SUA„.

5.”Ambasadorul Reinhardt a fost sfătuit că noi (.n.r. SUA) considerăm că nu este de dorit ca Svetlana să vină în SUA, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere al securității sale. Considerăm ca este urgent sa se depună toate eforturile pentru organizarea unui alt azil, mai sigur, în Elveția, Spania sau Italia și l-am rugat pe ambasadorul Reinhardt să facă toate demersurile pentru a o convinge pe Svetlana că acest lucru este în interesul ei. Atunci când ea va fi de acord, ne vom adresa guvernelor în cauză, înainte de cererea ei formală de autorizare de intrare in noua tara. Se fac aranjamente cu italienii pentru ca ea să rămână acolo, în siguranță, pentru o perioadă suficientă de timp care sa ne permită sa rezolvam problema„

6. „Solicitam de urgenta comentarii și sugestii. Sentimentul noastru este că, de îndată ce scenariul va fi elaborat, ar trebui să-i informăm sincer pe sovietici, probabil prin Dobrynin aici, subliniind că aceasta a fost o problemă care ne-a fost impusă de circumstanțe și nu de intervenția noastră„
Sfârșitul mesajului.”

CONFLICT DIPLOMATIC SUA – URSS

Pentru ca India sa nu fie expusă reacțiilor sovietice negative, Svetlana a fost scoasă imediat din țară și trimisă la Roma (Italia), ulterior în Elveția, la Geneva, cu o viza turistica.

După șase săptămâni, Svetlana părăsește Europa, plecând în Statele Unite. Crescută într-o cultura a crimei, a terorii și a conspirațiilor, ea va face dezvăluiri de senzație in prima sa carte, intitulată „Twenty Letters To A Friend” (Douăzeci de scrisori către un prieten, lucrare autobiografică)

Publicarea cărții Svetlanei, „Twenty Letters To A Friend„, prevăzută initial pentru 1967, an dedicat de URSS celei de-a 50-a aniversări a „Marii revoluții socialiste din Octombrie„, s-a lovit de opoziția extrem de dură a guvernului Uniunii Sovietice.
Pentru aplanarea conflictului diplomatic, creat de acest incident, apariția cărții sale a fost amânată.

„UN OM FOARTE CRUD”

Svetlana, fiica lui Stalin, in SUA, aprilie 1967

La sosirea in SUA, într-o conferință de presă care a avut loc in aprilie 1967, Svetlana a denunțat regimul tatălui ei – STALIN, dar și pe cel instituit de noii lideri sovietici de la Kremlin. (conducătorul URSS, la acea vreme, era Leonid Ilici Brejnev).
Ea a spus ca Stalin s-a făcut vinovat de crime oribile, adăugând ca cei care l-au ajutat sa comită toate atrocitățile au continuat să conducă URSS și după moartea sa.
Întrebată de presa occidentala cum și-ar descrie ea propriul tată, Svetlana a declarat: „Un om foarte simplu. Primitiv. Foarte crud.” (original :”A very simple man. Very rude. Very cruel”)

„INSTABILA PSIHIC”

Copiii(**) Svetlanei, ramași în URSS – un băiat, Iosif, născut in 1945, din prima ei căsătorie cu Grigory Morozov (de care divorțează in 1947) și o fata, Ekaterina, născută in 1950 din a doua căsătorie a Svetlanei, in 1949, cu Yuri Jdanov, fiul lui Andrei Aleksandrovici Jdanov -, nu au avut voie sa mențină contactul cu ea

În mai 1967, președintele KGB-ului, Vladimir Semiceastnîi, este înlocuit de Iuri Andropov.
Poliția secreta sovietice se mobilizează pentru compromiterea Svetlanei. In iunie 1967, la o conferință de presă (după întâlnirea cu președintele Lyndon Johnson, la Glassboro), premierul Kosîghin va declara ca Svetlana este efectiv „o persoană instabilă psihic”.

Lovitura data URSS de decizia de emigrare a Svetlanei a fost echivalenta unui cutremur.

Nu era doar o simpla „opțiune’ de viata in neconcordanta cu viziunea modului sovietic de dictatura.
Condamnarea “patriei comunismului” de către fiica celui al cărui nume fusese sinonim cu URSS însemna condamnarea regimului URSS însuși.

VIATA IN SUA – SVETLANA DEVINE LANA PETERS

În 1970, la invitația văduvei lui Frank Lloyd Wright, Olgivanna Wright, Svetlana vizitează Taliesin West, Scottsdale, Arizona.

Conform cărții sale autobiografice „Distant Music„, Wright avea convingerea că Svetlana Allilueva era de fapt „reincarnarea” spirituală a propriei sale fiice, Svetlana, decedata într-un accident de automobil, care fusese căsătorită cu William Wesley Peters, principalul colaborator al lui Frank Lloyd Wright. După numai câteva săptămâni, Svetlana Stalina se căsătorește, in 1970, cu același W.W. Peters.

După căsătorie, Svetlana se va numi Lana Peters.
Mariajul lor nu a fost de lunga durata (practic, se încheie in 1973), disensiunile dintre cei doi fiind, in mare parte, datorate presiunilor făcute de Olgivanna Wright.
Din aceasta uniune, se naște nepoata lui Stalin, Olga, cu care Svetlana se va muta, in 1982, la Cambridge, Anglia.

BACK IN URSS – dar nu pentru mult timp

In 1984 Svetlana si Olga se întorc în Uniunea Sovietică, unde primesc cetățenia sovietică, stabilindu-se la Tbilisi, Georgia.

SVETLANA SI COPIII EI

În 1986, Svetlana revine în Statele Unite; mai târziu părăsește iar SUA, mutându-se in Franța, apoi la Bristol, Anglia.

În 2010, Svetlana Stalina Peters locuia in Richland Center, Wisconsin. In mare parte, si-a petrecut ultimii sai doi ani de viața sale în sudul Wisconsinului, în Richland Center, sau în Spring Green, la casa de vară al lui Wright, „Taliesin”.

Svetlana a decedat pe 22 noiembrie 2011 în urma unui cancer de colon în Richland Center.

La acea data, fiica sa cea mai mică, Olga (Chrese Evans), era proprietara unui „fashion boutique” în Portland, Oregon. Fiica sa cea mare, Iekaterina, era geolog si locuia în Peninsula Kamchatka, Siberia, lucrând ca cercetător.
Celalalt copil al ei, Iosif, cardiolog, a murit în Rusia în 2008.

citește si „CINEVA CU CARE NU MAI AM NIMIC IN COMUN” – I.V. Stalin

–-

1* – Biblioteca Johnson, Dosarul securității naționale, Fișierul informațiilor, Svetlana Alliluyeva. stare: Secret; -precizare: desecretizata după 1985

NOTA: 2* Rusk l-a informat pe președinte asupra situației referitor la Svetlana Alliluyeva într-o conversație telefonică care a început la 16:03 p.m. pe 6 martie. O înregistrare a conversației se afla la dept. „Înregistrări și transcrieri”, Banda F67.08, Fata B, PNO 3

alte surse: „Lana about Svetlana: Stalin’s daughter on her life in Wisconsin”. TwinCities.com. 18.04.2010;Thompson, Nicholas (2009). The Hawk and the Dove. New York: Henry Holt and Co. ISBN 978-0-8050-8142-8.

(*) Brajesh a murit în 1966, iar Svetlana a primit permisiunea să plece în India, pentru a-i duce familiei sale urna, urmând ca cenușa soțului ei să fie aruncată în fluviul Gange.

(**) A treia căsătorie oficiala a Svetlanei, dizolvata in 1963, a fost cu Ivan Svanidze, cu care nu a avut copii. A patra, neoficial, cu Brajesh Singh, iar a cincea, și ultima, cu W.W. Peters, de care va divorța in 1973

citește si SECRETELE LUI STALIN

PRIMUL RĂZBOI INTRE DOUĂ ȚĂRI SOCIALISTE – Revoluția maghiară din octombrie, 1956

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 6 fotografii.

Pe 23 octombrie 1956, la Budapesta, se declanșa Revoluția Ungară împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice (1956-os forradalom) Totul a pornit de la o demonstrație pașnică a studenților de la Universitatea Tehnică: in semn de solidaritate cu manifestanții pro-Gomułka din Polonia, aceștia … Continuă lectura →