Armata Roșie a fost creată, paradoxal, de un partid fără nicio experiență anterioară in domeniu, iar existenta sa a fost o condiție prealabilă absolut necesară pentru victoria bolșevicilor în războiul civil. Acest lucru a avut consecinte asupra statului sovietic, a Partidului Comunist din Rusia cat și asupra armatei ruse – dar mai ales, in anii care au urmat, a avut urmari radicale pentru toată Europa de Est subordonată dictaturii comuniste instaurate de URSS. Continuă lectura →
Josip Broz, autointitulat Tito (*1), „președinte pe viaţă” al Iugoslaviei, a decedat pe 4 mai 1980. La 40 de ani distanta, are loc o revenire spectaculoasă a cultului personalității sale – stilul sau de conducere autocratic, interzicerea oricărei mișcări democratice, violenţa cu care și-a abordat adversarii politici, execuțiile în masă după eliberarea ţării de trupele naziste, arestările oponenților săi și economia socialistă ineficientă, marcată de crizele economice succesive pe care le-a traversat spațiul iugoslav în cei 35 de ani de conducere a lui Tito, par a fi date uitării.
Tito și Jovanka Broz, soția sa, colecția Bettmann
Mult timp după prăbușirea Iugoslaviei, piața din fața teatrului național din centrul Zagrebului, oraș guvernat de social-democrați, a purtat numele mareșalului Tito. Târziu, prin 2017, s-a constituit o majoritate în consiliul municipal care a decis schimbarea denumirii în „Piața Republicii Croația”, însa, in replica, Rijeka are încă o mare Piață Tito.
La Sarajevo, cel mai mare bulevard poartă și azi numele lui Tito și la Skopje doritorii pot admira chiar un monument Tito.
Croația a restaurat casa natală, dar și vaporul personal al lui Tito, Muntenegru organizează anual, în golful Kotor, o sărbătoare a tinerilor, cu ocazia zilei de naștere a fostului conducător, în Kosovo portretul lui Tito încă tronează prin casele oamenilor, iar la Belgrad, un nepot de-al lui Tito a fost ales, prin 2010, președintele unui nou înființat „partid comunist”. La rândul sau, fostul șef al comuniștilor, Mahmut Bakalli, care s-a alăturat mai târziu naționaliștilor, avea sufrageria decorată cu fotografiile lui Tito.
Loialitatea față de vechiul lider („Bătrânul”) reiese și obiectele expuse la standurile de suveniruri ori la piețele de vechituri. O benzinărie sârbească este aranjată asemeni unui loc de rugăciune, cu icoane reprezentându-l pe Tito. Portrete ale mareșalului în uniforma sa albă atârnă prin diverse baruri contemporane, precum la cafeneaua „Tito” din Sarajevo, unde lămpile sunt, practic, căști ale fostei armate naziste, tablourile de pe pereți înfățișează tăieturi din ziare din secolul trecut iar la intrare, bustul lui Tito întâmpină, deopotriva, localnici și turiști, clienți ai cafenelei.
Tito a fost un simbol al mândriei naționale, un sentiment care, se pare, a dispărut împreună cu el. O legendă încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tito a reprezentat un fel de rebel interesant, la fel ca mai târziu Ché Guevara. Cetățenii fostei Iugoslavii, indiferent de naționalitate, se lăudau cu liderul lor care străbătea cu iahtul mările lumii, se împrietenea cu Willy Brandt, Nehru, Nasser și Sukarno, îi cânta la pian reginei Elisabeta a Marii Britanii, iar la înmormântarea sa au venit toți liderii mondiali. După moartea lui Tito, în 1980, a început declinul, iar vremurile bune, precum cele din anii 60-70, nu aveau să se mai întoarcă vreodată.
Cele mai puternice dovezi ale supraviețuirii lui Tito sunt însă sondajele de opinie anonime – și elogiile aduse legendarului șef de stat și de partid după mai multe runde de băutură în cârciumi.
CE MAI ZIC TINERII DESPRE TITO
„Am auzit numai de bine de el, foarte puține lucruri negative. Nostalgia e în floare, nu numai la părinții mei. Viaţa ar fi fost mai bună atunci, pentru că nimeni nu dădea importanţă numelui sau originii”.
„Poliţia era extrem de severă, atunci nici nu aveai voie să îi spui ceva unui poliţist. Acum forţele de ordine nu mai capătă pic de respect, iar criminalitatea e deja exagerată. Să nu mai vorbim de diferenţele dintre săraci şi bogaţi…”
„A fost președintele Iugoslaviei, bătrânii zic că era un om bun. Şi dacă ne uităm la pozele de aici, cu câtă lume s-a întâlnit la viaţa lui, uitați aici, cu Churchill… Se zice că Iugoslavia era atunci unul din cele mai puternice state ale lumii”.
– au declarat presei Ernes, Arif şi Nazif, tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani. Tot ce ştiu ei despre Tito e „din povești”.
La rândul sau, regizorul bosniac Emir Kusturica, notează, în memoriile sale că, pe la sfârşitul anilor 50, în Sarajevo „atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea: Bă, frate, e frumoasă ca Tito!. Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta: „Ce gol! Tito gol” (Kusturica, 2012, Ce caut eu în toată povestea asta?, Polirom, p. 35).
„Tito a atins visul oricărui lider absolutist: a fost venerat în timpul vieţii, iar după moartea sa este în continuare în inimile oamenilor. Popularitatea sa nu scade nici azi, la 30 de ani de la moartea sa”, declara, in 2010, Momo Cvijovic, pe atunci curator al muzeului din fosta reşedinţă a lui Tito.
Oficial, pentru „Comunitatea democratică croată”, mareșalul Tito este o non-persoană. Partidul de guvernare preferă să amintească de victimele lui Tito, nu de fostul lider. Anual, politicieni de frunte, inclusiv fosta președintă a țării, participă în localitatea austriacă de graniță Bleiburg la comemorarea mai multor mii de colaboratori ai regimului național-socialist, a căror ucidere a fost aprobată de Tito la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, întemeietorul partidului, Franjo Tudjman, a copiat fidel stilul fostului lider al partizanilor, până la detaliile uniformei, dar fără prea mare câștig de cauza – dacă îi întrebi pe locuitori cine a fost „cel mai mare croat din toate timpurile”, Tito câștigă detașat, în mod regulat, în fața lui Tudjman.
TITOISMUL
Invazia lui Hitler împotriva URSS a oferit Moscovei pretextul perfect de a ocupa teritorii europene care nu fuseseră niciodată sub influenţă sovietică. Toate statele peste care a călcat bocancul sovietic, in drumul Armatei Roşii spre Berlin, au fost strivite sub comunismul dictat de URSS, mult timp după încheierea războiului. Dintre toate, numai Iugoslavia lui Tito a îndrăznit sa cânte propria sa melodie, diferită de „corul” dirijat de la Kremlin.
Iosip Broz Tito a concurat Moscova în privința supremației comunismului in Balcani, inventând prima versiune a naţional-comunismului.
„Traseul politic al lui Tito a fost unul dintre cele mai interesante în sensul în care şi-a început lunga guvernare din postura de cel mai apropiat şi cel mai merituos partizan, emul al lui Stalin, şi a continuat într-o manieră la care aproape nimeni nu se aștepta, printr-o rupere violentă de Uniunea Sovietică, practic de Stalin, fiind prima încercare cât de cât structurată a regimului iugoslav de găsire a unei alternative la socialismul de tip sovietic, ulterior la socialismul real, aşa cum s-a numit regimul în perioada poststalinistă”, consemna in 2017, citat de digi24, istoricul Cosmin Popa.
Tito avea un dublu ascendent asupra tuturor liderilor comuniști din Europa de Est: Iugoslavia fusese eliberată de naziști fără contribuția Armatei Roşii, iar el însuși luase parte direct la instaurarea comunismului în Uniunea Sovietică.
Chiar dacă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varşovia şi a fost iniţiatoarea mişcării ţărilor nealiniate, loialitatea liderului iugoslav faţă de comunism a fost de necontestat. Moartea lui Stalin, în 1953, urmata de discursul anti-Stalin lansat de Hrușciov, in 1956 („discursul secret”), au marcat o semi-relaxare ideologica în Europa Centrală şi de Est.
–
(*) după cum a definit fenomenul cercetătorul cultural sloven Mitja Velikonja.
(*1)„Tito” este numele de cod al lui Iosip Broz, ca activist şi agent al Comintern-ului (după cel de „tovarăşul Walter”), ambele inspirate de modelul sau de pistol. Pe timpul vieţii, Tito a obținut cam tot ce și-a dorit, cu excepția Premiului Nobel pentru pace, pe care l-a ratat din lipsa unui singur vot (Simic, Tito – misterul secolului, în revista Istorie şi civilizaţie / decembrie 2009, p. 70).
22 aprilie 1870 – zi nepieritoare in memoria istoriei mondiale, marcând nașterea unuia dintre cei mai mari impostori și „influenceri” al tuturor timpurilor – „tovarășul Vladimir Ilici Lenin” (1), fondatorul URSS, al Cominternului (Internaționala comunistă) și al doctrinei care ii … Continuă lectura →
Gheorghe Gheorghiu Dej (stânga) – Stalin (dreapta)
Fără Stalin, probabil că Dej ar fi schimbat doar niște becuri prin instituții sau ar fi reparat oarece defecțiuni prin uzine (ori similar), pentru că, in fond, era doar un electrician cu patru clase. Cu toate acestea, la ceva tot i-a folosit meseria, având in vedere că nu și-a scurtcircuitat niciodată relația cu Moscova și nici nu s-au ars siguranțele. Mai mult chiar, a pus la cale scheme complicate, aranjând reflectoarele in sala de bal și perechile, până când a ajuns sus pe scenă, in luminile rampei. Una peste alta, cum a dres, cum a făcut, Dej a condus România din ’47 până la moartea sa, in ’65, vreme de vreo 18 ani. Insă comutatorul era la Stalin.
Istoricul Adrian Cioroianu are o explicație pentru acest succes (fără metafore). „Şansa lui Dej” – afirmă Cioroianu – „a fost că la finalul războiului, partidul era total lipsit de omogenitate. Erau diverse facțiuni: unii din războiul spaniol, alţii – comunişti din Ardeal, alţii – cei care stătuseră la Moscova, alţii fuseseră în închisori şi alţii – în libertate. Această fragmentare a jucat, în final, în favoarea lu“. Pe Dej îl recomandau „originea muncitorească, faptul că era român într-un partid dominat de venetici”, la care se adăuga trecutul său de „ilegalist” glorios de la Grivița, cu ceva trecere prin prin închisori, cât și obedienţa sa nemăsurată faţă de Kremlin.
„UN MACHIAVELLI AL BALCANILOR”
In pușcărie Dej era respectat, fiind cel mai in etate dintre toți – colegii de „pârnaie” ii ziceau „Bătrânul”. A fost chiar poreclit și „vulpea din Carpaţi“, spune Belu Zilber Era un „Machiavelli al Balcanilor“ – adaugă Ziber, în volumul sau de memorii. „Între 1944 şi 1964 nu exista crimă, ori blestemăție care să fi avut loc în România fără ordinul sau consimțământul lui Gheorghiu-Dej“. El personifica idealul lui Troţki, care avea o convingere clară: „Cine nu acceptă puterea împletită cu crima nu trebuie să se nască în secolul nostru”.
„Si mai avea Dej un talent, la fel ca Ceausescu – vorbea enorm, dar nu spunea nimic”. Ambii buni actori cu lecția învățată, și apoi repetată ani de zile, cu mici variațiuni pe aceeași temă, ca plăcile de patefon uzate, ce răsucesc mereu aceeași melodie. In concluzie, textele sunau cam la fel, și nu comunicau nimic – acesta era de fapt, „miezul”. Iată, de exemplu, mai jos,un discurs înflăcărat și „la obiect” al lui Dej.
„SARCINA POPORULUI”
„Sarcina actuală a poporului român” (mereu era câte o sarcină de trasat) – declama Dej pe 2 octombrie 1944, la ședința comună a Comitetului Central al Partidului Comunist din România (PCdR) şi al Partidului Social Democrat (PSD) – „de a mobiliza toate forțele și resursele ţării” (întotdeauna „toate” ori „totul”, adică nu se umbla cu jumătăți de măsură) „pentru a duce până la capăt, alături de Armata Roşie, lupta pentru stârpirea hitlerismului, sarcinile actuale de nimicire a fascismului din ţară, de împlinire sinceră și loială a condițiilor armistițiului, de realizare a unei politici de prietenie cu aliații și în special cu Uniunea Sovietică, apărarea intereselor muncitorimii și a întregului popor” (invariabil era menționat „întregul popor”, să nu se simtă careva lăsat pe-afară), „prin înfăptuirea unei reale democrații progresiste, cer în primul rând desăvârșirea unității de acțiune a clasei muncitoare„.
GHINIONUL GHINIOANELOR
Si cam asa a fost condusă Romania, având la vârf analfabeți, ce trebuiau aplaudați de mulțime. Lipsa de carte și de educație ajunsese atât de stimată, încât intelectualii erau stigmatizați, înfierați, puși la zid ori trimiși la canal pentru „reeducare”. A fi intelectual era răul suprem, cel mai grav lucru posibil care ti se putea întâmpla in comunism, ghinionul ghinioanelor și necazul necazurilor.
HORE, TEMENELE SI UMOR (SAU OMOR)
Intre Dej și Ceausescu erau totuși deosebiri notabile: primul trebuia sa se prefacă că intră grațios in hora Moscovei, al doilea ca joaca hotărât hora romanească.
Dej a avut misiunea de a-i face temenele lui Stalin, Ceaușescu l-a înlocuit chiar pe Stalin himself (ca acum se poarta „rongleza”, deci o folosim).
Si, in fine, unul avea (și) simțul umorului, iar celalalt doar al omorului.
| VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI – REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (2) | VEZI SI IMAGINI … Continuă lectura →
În cursul anului 2019, Moscova a organizat o serie de spectacole dedicate aşa-numitei „eliberări” de către Armata Rosie a orașelor Vilnius (13 iulie), Brest (28 iulie), Kaunas (1 august), Chișinău (24 august).
La 31 august 2019, rușii au serbat „eliberarea” Bucureștiului (adică un șir de jafuri, crime și violuri produse, la acea dată, de soldații sovietici in capitala României, Armata Roșie staționând pe teritoriul țării noastre, pe banii românilor, până in 1958 *), manifestări urmate de altele, similare, dedicate „eliberării” orașelor Tallin (22 septembrie) și Belgrad (20 octombrie).
In 2020 Rusia și-a trecut in agenda sărbătorirea „eliberării” altor şase orașe: Varșovia (17 ianuarie), Budapesta (13 februarie), Bratislava (4 aprilie), Viena (13 aprilie) şi Praga (9 mai). Pe 2 mai 2020, la Moscova a avut loc un eveniment cu focuri de artificii dedicat căderii Berlinului.
In 2019, ministerele de Externe ale celor trei state baltice, astăzi toate membre ale UE şi NATO, au descris drept „cinice” şi „provocatoare” planurile Rusiei de a marca pe teritoriul său cu focuri de artificii și artilerie ororile produse de armata sovietică în 1944.
La rândul său, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe rus Maria Zaharova a declarat, la momentul respectiv, că aceste manifestații ar permite „milioanelor de cetățeni din întreaga lume să sărbătorească cu Rusia aniversarea marii victorii asupra fascismului” – de fapt, o victorie a stalinismului, opresiunii și comunismului instaurat de URSS
Postbelic, până la retragerea lor din Romania, sovieticii au avut instalate trupe şi comandă militară în 114 garnizoane de pe tot cuprinsul ţării.
Întreținerea, transportul, chiria echipamentelor, consumabilele au fost suportate integral de statul român. Chiar şi salariile acestora, chiriile, diurnele şi concediile au fost plătite tot de noi. Unii ofiţeri superiori sovietici detașați în România au avut o soldă de până la 70 de mii de lei pe lună, în condițiile în care pentru autohtoni, salariile nu depășeau 400-600 de lei. Conform istoricilor, in vara anului 1958 sovieticii aveau efective de putin peste 25 de mii de militari.
Totodata, aripa cominternistă a partidului unic din România -Partidul Comunist Roman (PCdR,PMR/PCR) şi consilierii sovietici s-au bucurat de protecţia Armatei Roşii şi a serviciilor sale de informații.
Armata Roşie a fost garantul zonei de influenţă sovietică in Romania, dublată de o elaborată insinuare în conducerea politică şi economică a ţării, iniţial ca forţă a Comisiei Aliate de Control – autoritatea de ocupație oficială în care sovieticii conform înțelegerilor între cele trei mari puteri, deținea cuvântul sau votul hotărâtor, majoritar – mai târziu, în virtutea obligațiilor de despăgubire pentru intrarea noastră în război de partea Germaniei şi a ţărilor aliate acesteia..
Prețul „apărării sau protecției acordate” României de Armata Roşie a fost foarte scump și îl plătim inclusiv astăzi.
„Am avut ‘onoarea’ sa-i primesc (n.r. pe soldații Armatei Rosii), pentru ca n-a vrut nimeni altcineva!” – Corneliu Coposu, amintindu-și cum i-a întâmpinat pe rusii sosiți in București, pe 28 august (preluat de revista „Flacăra”, în 1993) „S-au temut! Trebuia … Continuă lectura →
Românii au reacționat vehement, în 2018, la postarea Ambasadei Rusiei la București, care menționa că soldații sovietici n-au comis atrocități pe teritoriul României. Continuă lectura →
Telegrama Șefului Statului Major bolșevic din Kișinău, Caabac, către Sovietul soldaților și marinarilor din Odesa, cu ocazia intrării armatei române în Basarabia.
13 ianuarie 1918
Situația este gravă. Românii așezați în formă de semicerc se găsesc la 20-25 verste de liniile Bender-Kișinău și Ungheni-Kișinău. Românii de la Strășeni au un dos de apărare slab.
Sub influența propagandei Sfatului Țării, Comitetul moldovenesc a cerut evacuarea frontotdelului (n.r. Front-Otdel, фронтотдел Румчерода) care luptă împotriva Românilor. Țăranii care s-au despărțit au hotărât să nu permită intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Țării nu cedează.
Ne gândim lichidăm astăzi, mâine Sfatul Țării și Directoratul.
Caminski a părăsit astăzi comanda și nepredând-o nimănui, a plecat. Noi ne vom opune până la extrem, și vom lua măsuri decisive. Depozitele cu averi le evacuăm. În Bender lăsăm o comandă de mineri.
Plecând, vom strica drumul de fier. Pentru apărarea Benderului, unde sunt concentrat de forțe armate, vine din Odessa un batalion de căi ferate pe care se poate conta.
După abdicarea țarului Nicolae al-II-lea, Duma preia puterea, alcătuind Guvernul Provizoriu. Când socialistul Kerenski ajunge la conducerea acestuia, in calitate de premier, face două greșeli majore:
Îl înlocuiește pe generalul Kornilov din fruntea Armatei și îl eliberează din închisoare pe Lev Troţki.
Lev Troţki, respectiv Leib Bronștéin, născut la Telenești
PRIMUL GUVERN COMUNIST DIN LUME
In noaptea de 6 spre 7 noiembrie, Lev Troţki i-a convins pe muncitorii și soldații din Soviet că miniștrii din cabinetul Keresnky au fost arestați (înainte însa ca acest lucru să se întâmple efectiv). Lovitura de stat, ordonată de Vladimir Ilici Lenin – numita in manualele de istorie „Revoluția din octombrie” -, a reușit astfel fără violenta.
In seara zilei de 7 noiembrie 1917, cu asentimentul Sovietului dezorientat, bolșevicii alcătuiesc primul guvern comunist din lume, iar comuniștii preiau puterea, înainte de convocarea Adunării Constituante.
La primele alegeri libere din Rusia, din decembrie 1917, bolșevicii pierd in favoarea socialiștilor lui Kerenski. Adunarea Constituantă se reunește în ianuarie 1918, dar ședința debutează pe fondul ciocnirilor între democrați și comuniști: Manifestația în favoarea Adunării Constituante este împrăștiată de bolșevici cu violenţă, iar lucrările sunt suspendate pe termen nedeterminat.
RĂZBOIULCIVIL
Acest abuz creează nemulțumiri în toate colţurile ţării. Ofiţerii ţarişti (doar ca denumire, țarul fiind executat in iulie de bolșevici, după ce abdicase in martie 1917) care susțineau fie revenirea la monarhie, fie un parcurs democratic, se opun deschis Moscovei bolşevizate – ripostând în fruntea Armatelor Albe. Pentru scurt timp, primesc sprijin logistic și militar din partea foștilor Aliaţil Anglo-Francezi.
ROLUL LUI TROTKI
De partea cealaltă, Lev Troţki, secundul lui Lenin şi comisar al poporului pentru afacerile externe, organizează Armata Rosie. Plasată în centrul agricol și industrial al ţării, armata bolșevicilor folosește de la bun început toate pârghiile statului, pentru aprovizionare și transport. Războiul civil, in care și-au pierdut viata milioane de oameni in lupte, in detenție, răpuși de foamete sau boli, se încheie în 1921, cu victoria bolșevicilor.
UNIUNEA SOVIETICA SI PARTIDUL UNIC
In cei doi ani de guvernare, Lenin a pus bazele Partidului Comunist Sovietic, ca partid unic, centralizând puterea. La 21 ianuarie 1924, Lenin moare, iar succesorul sau va fi, in pofida testamentului sau, Iosif Stalin.
„AM AVUT „ONOAREA””
ROMANIA SUB OCUPAȚIA MILITARA SOVIETICA
„DAVAI CEAS, DAVAI PALTON”- TESTIMONIALE DESPRE ATROCITĂȚILE ARMATEI ROȘII IN ROMANIA
75 DE ANI DE LA „SOVROMIZAREA” ROMÂNIEI
TESTIMONIALE – IN COMUNISM ERA „BINE”
Proclamația regelui Ferdinand către ostași (10 noiembrie 1918)
AMINTIRI DIN COMUNISM 