24 august 1968
Pe fundalul situației tensionate dintre URSS și Cehoslovacia, amplificat prin discursul ținut de Ceausescu pe 21 august 1968, ziua de 23 august, „sărbătoarea națională a României”, a fost marcată de o premieră: alături de obișnuitele coloane de oameni ai muncii, pentru prima dată, au defilat și „gărzile patriotice”, reînființate rapid după anunțul lui Ceaușescu la mitingul popular.
Aceasta „noutate” indica intenția clară a guvernului român de a opune rezistenţă.
Dupa ce afirmase că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o asemenea acțiune, URSS şi aliaţii săi „încălca flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceaușescu face încă o declarație:
„S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluții. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendințe contrarevoluționare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara…. începând de astăzi, am hotărât să înființăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste„(*)
Sub aceste auspicii, entuziasmul cetățenesc atinge cotele maxime în România. Oamenii căutau sediile gărzilor patriotice pentru a se înscrie voluntari să apere ţara cu arma în mână. Alţii scriau cereri de primire în partid. Mii de adeziuni la poziţia exprimată de secretarul general soseau din toate colţurile ţării la Bucureşti.
Deşi îndeplinise întocmai instrucțiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declarațiilor lui Ceausescu.
„O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici şi raţionali” – a spus Maurer.
Participanții la invazie au reacționat, la rândul lor, surprinși de faptul că, în loc să fie copleșit de demonstrația forţei lor militare, regimul de la București condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaționale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:
Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunțat înființarea armatei unite a muncitorilor, țăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?
In 1968, atât Tito, cât și Ceaușescu păreau a fi singuri împotriva tuturor. Doi contestatari declarați ai dominației sovietice în mișcarea comunistă internaţională. Mai mult chiar, după cum reiese din arhivele de partid, erau bănuiți de complot
„Este circulată o idee, a creării unei alianțe trilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia (…). Ideea este de a separa Cehoslovacia socialistă de Uniunea Sovietică şi de întreaga comunitate a statelor socialiste. Ceaușescu și Tito sprijină ideea şi şi-au oferit chiar suportul oficial” – declara liderul comunist est-german Walter Ulbricht, la o întrunire care a avut loc la mijlocul lunii iulie 1968, la Varșovia, pentru a discuta situația din Cehoslovacia. Era una dintre ultimele întâlniri (premergătoare intervenției din 21 august 1968), la care nici Tito, nici Ceaușescu n-au fost invitați să participe.[3]
In aceste condiții, după parada de la 23 august, capii serviciilor speciale din România și Iugoslavia au plănuit o întâlnire secretă dintre Ceaușescu si Tito, la Vârşeţ, unde, pe 24 august, însoțit de Bodnăraş, Ceaușescu,va încerca sa obțină sprijinul liderului care-l înfruntase pe Stalin.
Întâlnirea a fost stabilită confidențial, astfel încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat. [1]
Ceaușescu, însoțit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, și apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidențiat coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acțiunii sovietice, refuzul de a adopta soluția capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.[2]
Din stenograma discuţiilor reiese că Ceausescu îşi luase deja măsuri de protecţie:Marea Adunare Naţională aprobase, la 22 august 1968, propunerea ca prezenţa unor armate străine în România să fie posibilă doar cu aprobarea legislativului. Se elimina astfel posibilitatea unor manevre sovietice la cererea vreunei fracţiuni din conducerea partidului.
O alta decizie era ca, in cazul unei invazii, ţara să fie apărată cu arma în mână.
Luase legătura şi cu partidele comuniste din Franţa şi Italia care condamnaseră, la rândul lor, invazia Cehoslovaciei, având și suportul Chinei asigurat, care afirmase de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale”.
Acum dorea sa afle dacă, în cazul unui eventual atac sovietic, Romania poate conta pe Titol în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare și, mai ales, dacă românilor li s-ar deschide un „coridor” pentru organizarea rezistenței, alături de sârbi, pe teritoriul iugoslav. „Noi vom lupta, dar poziţia geo-politică a României lasă un singur front deschis – Iugoslavia”.
„DACĂ IUGOSLAVIA ESTE ATACATĂ, VOM MERGE ÎMPREUNĂ”
Întâlnirea Ceauşescu – Bodnăraş – Tito, 24 august 1968
Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarășul Ceaușescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?
Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.
Tito: Este în regulă.[2]
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:
Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Tito: „[…] Dacă vă strâmtorează pe dv. până la front şi veţi trece frontul în Iug(oslavia) cu echipament militar şi cu totul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înțelegeți ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext. (…) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună.”
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.
Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. […]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. […]
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munții Carpați. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aștepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele NATO şi ale Tratatului de la Varşovia.
Trebuie să vă spun că pentru noi, situația la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forțele acolo. Avem informații potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârșitul războiului… De asemenea, avem informații că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forțele împotriva Bulgariei şi Greciei, așadar situația noastră nu este mai bună decât a voastră.
Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziția publică faţă de Moscova: Să se poarte astfel încât să nu li se ofere sovieticilor niciun pretext pentru o invazie si să-i asigure că vor rămâne fideli tuturor alianțelor încheiate.
Tito: Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privința tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menționa, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Știm că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătați în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.
Dar Ceauşescu acţionase deja ca atare. Pentru a nu agrava situaţia, l-a trimis, spune el, şi pe Mănescu la ONU cu indicaţia să împiedice punerea invaziei Ceholsovaciei în discuţia Consiliului de Securitate.
La ONU, după relatarea lui Mănescu, reprezentanții permanenţi ai Franţei, Canadei, Marii Britanii, Danemarcei, Paraguai şi Statelor Unite au cerut imediat convocarea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reprezentantul Uniunii Sovietice a transmis însă secretarului general un mesaj de împotrivire. Deoarece evenimentele petrecute privesc exclusiv ţările membre ale Tratatului de la Varşovia.
Românii „trebuie sau să respecte linia, sau să suporte consecinţele.” – a declarat ministrul armatei poloneze Jaruzelski .
Este de dorit să se abțină de la alte acţiuni militare împotriva oricărei ţări din Europa de Est, li s-a transmis liderilor sovietici de la Casa Albă.
Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.
Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti.”
A doua zi, Ceaușescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular și-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit, în loc de solidaritate, azil.
Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferență fiind că ei fac exact invers.… Ne-au explicat că şi ei se află într-o situație dificilă de care italienii ar putea profita, aceștia având unele pretenții teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.
(*) 1968 Planurile de apărare a României si retragere in Carpați in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei. Larry Watts
[1] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziția faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.
[2] O stenogramă a discuției este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2, 1998, la www. magazinistoric.ro.
[3 ] In acest sens, se evidențiază și vizita efectuata in perioada 15-17 august 1968, de Nicolae Ceausescu în Cehoslovacia. Cu câteva zile mai înainte, Praga îl avusese ca oaspete pe Iosip Broz Tito. „In dubla calitate – secretar general al partidului comunist și președinte al Consiliului de Stat – Ceausescu se întâlnise cu omologii săi cehoslovaci, având cuvinte „de prețuire” la adresa politicii promovate de Alexander Dubcek, exprimându-și părerea ferma ca fiecare partid comunist din tarile socialiste avea dreptul sa-și stabilească propria linie politica, tactica si strategica. Vizita s-a încheiat cu semnarea unui nou „Tratat de prietenie, colaborare și asistenta mutuala” între România și Cehoslovacia, (n.r. separat de Tratatul de la Varșovia) care îl înlocuia pe cel din 1948. – istoricul Ioan Scurtu
Pe 17 august 1968, imediat după întoarcerea de la Praga, Ceausescu a convocat o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în care și-a prezentat propriile impresii despre ceea ce se petrecea în Cehoslovacia. „Acolo – a apreciat el – este o atmosfera buna. Exista dorința si preocuparea nu numai a conducerii, ci si a populației de a se asigura înfăptuirea programului partidului”. El a menționat ca liderii Cehoslovaciei „au nevoie în acest timp de liniște si se pare ca tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși sa-i lase sa-si vadă de treaba în liniște. Aseara [la Praga] la recepția noastră – a adăugat Ceausescu – am vorbit cu tovarasul ambasador sovietic în Cehoslovacia si i-am spus câteva lucruri. I-am spus ca cel mai bine ar fi sa-i lăsam în pace ca sa-si poată pregăti congresul (Congresul XIV al P.C.C., care urma sa înceapă la Praga la 1 septembrie 1968). La întrebarea lui Janos Fazekas privind „unitatea în conducerea actuala” a Partidului Comunist din Cehoslovacia, Ceausescu a răspuns ca „tovarășii cu care am discutat ne-au lăsat impresia ca exista o unitate deplina” și „ei se străduiesc si sunt hotărâți sa nu mai revină la vechea cale, asa cum li se cere, pentru ca ceea ce li s-a cerut la Varșovia [în cadrul întâlnirii din 14-15 iulie a conducătorilor din Organizația Tratatului de la Varsovia, la care România nu a participat] este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor sa se revină la activitatea represiva. Aceasta este esențial și se pare ca unora le este teama de ceea ce este la ei acasă si cauta sa ridice la rangul de principiu marxist-leninist teroarea”.
AMINTIRI DIN COMUNISM 