Comparativ cu mediocrii peniței, care au intuit că, în fine, le-a venit și lor rândul, adevărata profanare și pervertire a „imaginii Scriitorului a fost opera autorilor de prestigiu”.
Ei au fost cei care au decapitat literatura română, care „au girat și au acreditat, prin autoritatea lor, agresiunea comunistă din România, și au batjocorit cultura”, prin asumarea și propagarea celor mai primitive și grotești expresii de lemn, importate din U.R.S.S. Continuă lectura
Arhive etichetă: Emil Bondăraș
STENOGRAMELE PUTERII: EMIL BODNARAȘ, ANTI-URSS
Galerie
Această galerie conține 1 fotografie.
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME In 1969, Emil Bodnăraş s-a manifestat ca un veritabil adversar al Moscovei, în privința aplicării planurilor sovietice de a impune acțiuni comune în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia împotriva Republicii Populare Chineze, spune istoricul Petre … Continuă lectura
ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ: „DACĂ IUGOSLAVIA ESTE ATACATĂ, VOM MERGE ÎMPREUNĂ”, 24 august 1968
3
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME
24 august 1968
Pe fundalul situației tensionate dintre URSS și Cehoslovacia, amplificat prin discursul ținut de Ceausescu pe 21 august 1968, ziua de 23 august, „sărbătoarea națională a României”, a fost marcată de o premieră: alături de obișnuitele coloane de oameni ai muncii, pentru prima dată, au defilat și „gărzile patriotice”, reînființate rapid după anunțul lui Ceaușescu la mitingul popular.
Aceasta „noutate” indica intenția clară a guvernului român de a opune rezistenţă.
Dupa ce afirmase că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o asemenea acțiune, URSS şi aliaţii săi „încălca flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceaușescu face încă o declarație:
„S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluții. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendințe contrarevoluționare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara…. începând de astăzi, am hotărât să înființăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste„(*)
Sub aceste auspicii, entuziasmul cetățenesc atinge cotele maxime în România. Oamenii căutau sediile gărzilor patriotice pentru a se înscrie voluntari să apere ţara cu arma în mână. Alţii scriau cereri de primire în partid. Mii de adeziuni la poziţia exprimată de secretarul general soseau din toate colţurile ţării la Bucureşti.
Deşi îndeplinise întocmai instrucțiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declarațiilor lui Ceausescu.
„O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici şi raţionali” – a spus Maurer.
Participanții la invazie au reacționat, la rândul lor, surprinși de faptul că, în loc să fie copleșit de demonstrația forţei lor militare, regimul de la București condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaționale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:
Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunțat înființarea armatei unite a muncitorilor, țăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?
In 1968, atât Tito, cât și Ceaușescu păreau a fi singuri împotriva tuturor. Doi contestatari declarați ai dominației sovietice în mișcarea comunistă internaţională. Mai mult chiar, după cum reiese din arhivele de partid, erau bănuiți de complot
„Este circulată o idee, a creării unei alianțe trilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia (…). Ideea este de a separa Cehoslovacia socialistă de Uniunea Sovietică şi de întreaga comunitate a statelor socialiste. Ceaușescu și Tito sprijină ideea şi şi-au oferit chiar suportul oficial” – declara liderul comunist est-german Walter Ulbricht, la o întrunire care a avut loc la mijlocul lunii iulie 1968, la Varșovia, pentru a discuta situația din Cehoslovacia. Era una dintre ultimele întâlniri (premergătoare intervenției din 21 august 1968), la care nici Tito, nici Ceaușescu n-au fost invitați să participe.[3]
In aceste condiții, după parada de la 23 august, capii serviciilor speciale din România și Iugoslavia au plănuit o întâlnire secretă dintre Ceaușescu si Tito, la Vârşeţ, unde, pe 24 august, însoțit de Bodnăraş, Ceaușescu,va încerca sa obțină sprijinul liderului care-l înfruntase pe Stalin.
Întâlnirea a fost stabilită confidențial, astfel încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat. [1]
Ceaușescu, însoțit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, și apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidențiat coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acțiunii sovietice, refuzul de a adopta soluția capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.[2]
Din stenograma discuţiilor reiese că Ceausescu îşi luase deja măsuri de protecţie:Marea Adunare Naţională aprobase, la 22 august 1968, propunerea ca prezenţa unor armate străine în România să fie posibilă doar cu aprobarea legislativului. Se elimina astfel posibilitatea unor manevre sovietice la cererea vreunei fracţiuni din conducerea partidului.
O alta decizie era ca, in cazul unei invazii, ţara să fie apărată cu arma în mână.
Luase legătura şi cu partidele comuniste din Franţa şi Italia care condamnaseră, la rândul lor, invazia Cehoslovaciei, având și suportul Chinei asigurat, care afirmase de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale”.
Acum dorea sa afle dacă, în cazul unui eventual atac sovietic, Romania poate conta pe Titol în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare și, mai ales, dacă românilor li s-ar deschide un „coridor” pentru organizarea rezistenței, alături de sârbi, pe teritoriul iugoslav. „Noi vom lupta, dar poziţia geo-politică a României lasă un singur front deschis – Iugoslavia”.
„DACĂ IUGOSLAVIA ESTE ATACATĂ, VOM MERGE ÎMPREUNĂ”
Întâlnirea Ceauşescu – Bodnăraş – Tito, 24 august 1968
Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarășul Ceaușescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?
Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.
Tito: Este în regulă.[2]
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:
Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Tito: „[…] Dacă vă strâmtorează pe dv. până la front şi veţi trece frontul în Iug(oslavia) cu echipament militar şi cu totul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înțelegeți ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext. (…) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună.”
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.
Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. […]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. […]
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munții Carpați. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aștepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele NATO şi ale Tratatului de la Varşovia.
Trebuie să vă spun că pentru noi, situația la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forțele acolo. Avem informații potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârșitul războiului… De asemenea, avem informații că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forțele împotriva Bulgariei şi Greciei, așadar situația noastră nu este mai bună decât a voastră.
Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziția publică faţă de Moscova: Să se poarte astfel încât să nu li se ofere sovieticilor niciun pretext pentru o invazie si să-i asigure că vor rămâne fideli tuturor alianțelor încheiate.
Tito: Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privința tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menționa, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Știm că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătați în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.
Dar Ceauşescu acţionase deja ca atare. Pentru a nu agrava situaţia, l-a trimis, spune el, şi pe Mănescu la ONU cu indicaţia să împiedice punerea invaziei Ceholsovaciei în discuţia Consiliului de Securitate.
La ONU, după relatarea lui Mănescu, reprezentanții permanenţi ai Franţei, Canadei, Marii Britanii, Danemarcei, Paraguai şi Statelor Unite au cerut imediat convocarea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reprezentantul Uniunii Sovietice a transmis însă secretarului general un mesaj de împotrivire. Deoarece evenimentele petrecute privesc exclusiv ţările membre ale Tratatului de la Varşovia.
Românii „trebuie sau să respecte linia, sau să suporte consecinţele.” – a declarat ministrul armatei poloneze Jaruzelski .
Este de dorit să se abțină de la alte acţiuni militare împotriva oricărei ţări din Europa de Est, li s-a transmis liderilor sovietici de la Casa Albă.
Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.
Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti.”
A doua zi, Ceaușescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular și-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit, în loc de solidaritate, azil.
Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferență fiind că ei fac exact invers.… Ne-au explicat că şi ei se află într-o situație dificilă de care italienii ar putea profita, aceștia având unele pretenții teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.
(*) 1968 Planurile de apărare a României si retragere in Carpați in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei. Larry Watts
[1] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziția faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.
[2] O stenogramă a discuției este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2, 1998, la www. magazinistoric.ro.
[3 ] In acest sens, se evidențiază și vizita efectuata in perioada 15-17 august 1968, de Nicolae Ceausescu în Cehoslovacia. Cu câteva zile mai înainte, Praga îl avusese ca oaspete pe Iosip Broz Tito. „In dubla calitate – secretar general al partidului comunist și președinte al Consiliului de Stat – Ceausescu se întâlnise cu omologii săi cehoslovaci, având cuvinte „de prețuire” la adresa politicii promovate de Alexander Dubcek, exprimându-și părerea ferma ca fiecare partid comunist din tarile socialiste avea dreptul sa-și stabilească propria linie politica, tactica si strategica. Vizita s-a încheiat cu semnarea unui nou „Tratat de prietenie, colaborare și asistenta mutuala” între România și Cehoslovacia, (n.r. separat de Tratatul de la Varșovia) care îl înlocuia pe cel din 1948. – istoricul Ioan Scurtu
Pe 17 august 1968, imediat după întoarcerea de la Praga, Ceausescu a convocat o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în care și-a prezentat propriile impresii despre ceea ce se petrecea în Cehoslovacia. „Acolo – a apreciat el – este o atmosfera buna. Exista dorința si preocuparea nu numai a conducerii, ci si a populației de a se asigura înfăptuirea programului partidului”. El a menționat ca liderii Cehoslovaciei „au nevoie în acest timp de liniște si se pare ca tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși sa-i lase sa-si vadă de treaba în liniște. Aseara [la Praga] la recepția noastră – a adăugat Ceausescu – am vorbit cu tovarasul ambasador sovietic în Cehoslovacia si i-am spus câteva lucruri. I-am spus ca cel mai bine ar fi sa-i lăsam în pace ca sa-si poată pregăti congresul (Congresul XIV al P.C.C., care urma sa înceapă la Praga la 1 septembrie 1968). La întrebarea lui Janos Fazekas privind „unitatea în conducerea actuala” a Partidului Comunist din Cehoslovacia, Ceausescu a răspuns ca „tovarășii cu care am discutat ne-au lăsat impresia ca exista o unitate deplina” și „ei se străduiesc si sunt hotărâți sa nu mai revină la vechea cale, asa cum li se cere, pentru ca ceea ce li s-a cerut la Varșovia [în cadrul întâlnirii din 14-15 iulie a conducătorilor din Organizația Tratatului de la Varsovia, la care România nu a participat] este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor sa se revină la activitatea represiva. Aceasta este esențial și se pare ca unora le este teama de ceea ce este la ei acasă si cauta sa ridice la rangul de principiu marxist-leninist teroarea”.
RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE DIN ROMANIA
Galerie
Această galerie conține 4 fotografii.
La 14 mai 1955, Moscova semna tratatul prin care își încheia ocupația în Austria; in consecința, dispărea astfel și baza legală la adăpostul căreia URSS justifica „staționarea temporara” a forțelor armate sovietice pe teritoriul României Continuă lectura
MIHAIL ROLLER – ARTIZANUL UNEI ISTORII FALSIFICATE
Galerie
Această galerie conține 2 fotografii.
| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI ROLLER, Mihail [1] (zis Şapse, fiul lui Ben Tzion Roller, fratele lui Chaim Mordechai Roller (*)) (n. 6 mai 1908, Buhuși, Bacau, Romania – d. 21 iunie 1958, București, 50 de ani) – comunist ilegalist, conform declarației … Continuă lectura
Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”
Pe 27 februarie 1948, imediat după Congresul general al PMR (21-23 februarie 1948) Grigore Preoteasa oferă măsura abnegației sale fata de Partid (ocazie cu care se si pune la adăpost), elaborând o scrisoare (recent descoperita în Arhivele Militare Române) in care il acuza pe Lucrețiu Pătrășcanu de hărțuire si „tendințe fracționiste”, pe care o supune atenției Secretarului CC al PMR.
În aceasta informare, Grigore Preoteasa își face „autocritica” pentru faptul ca, pâna la acea data, nu adusese la cunoștința Partidului si a liderului sau, Gheorghe Gheorghiu-Dej, conținutul discuțiilor purtate cu Lucrețiu Pătrășcanu, înainte si după 23 august 1944, cat si a concluziile la care a ajuns.
Semnatarul scrisorii explica tovarășilor de partid cauza „tăcerii” sale de pana atunci: relațiile „foarte apropiate” pe care le-a avut cu „fracționistul” Pătrășcanu, înfiripate în lagărele de la Miercurea Ciuc (1940) si Tg. Jiu (1943-1944).
In fapt, ca sa-si securizeze poziția, Grigore Preoteasa il debarca pe prietenul Lucrețiu Pătrășcanu, căruia zilele ii erau numărate.
„Cazul „Pătrășcanu” mi-a pus probleme care m-au frământat multa vreme„
27.II. Nr. 177/1948
Către Secretariatul CC al PMR
Tovarăși,
În cursul Congresului general al PMR s-a ridicat problema elementelor care se înstrăinează de ideologia si principiile partidului clasei muncitoare. A fost citat un exemplu concret, cazul tov. Pătrășcanu. În legătura cu aceasta, întrucât tocmai cazul Pătrășcanu mi-a pus probleme care m-au frământat multa vreme, –frământare căreia nu i-am dat o rezolvare partinica – întrucât am fost într-o vreme în relații foarte apropiate cu tov. Pătrășcanu, relații care s-au dizolvat în dauna si împotriva principiilor partidului, socot necesar atât pentru partid, cât si pentru mine, ca membru de partid, sa expun următoarele fapte si concluziile la care am ajuns.
L-am cunoscut pe tovarășul Pătrășcanu în lagărul de la Miercurea Ciuc, în vara anului 1940, unde a stat o perioada foarte scurta. În iarna anului 1943, tov. Pătrășcanu a fost reinternat în lagărul Tg. Jiu. Aici relațiile noastre au devenit foarte apropiate. Tov. Pătrășcanu mi-a dat o atenție personala deosebita si a avut din partea mea cea mai prieteneasca atitudine. Conținutul politic al prieteniei noastre l-au format pe de o parte discuțiile asupra acțiunii politice de după război -tov. Pătrășcanu expunea în general cele cuprinse în cartea sa de mai târziu „Problemele de baza ale României” – pe de alta parte atitudinea comuna fata de frământările din organizația de partid din lagăr, tov. Pătrășcanu având rolul hotărâtor în schimbarea secretarului de atunci al organizației, Ovidiu Sandru.
La venirea în lagărul de la Tg. Jiu a tov. Gheorghiu-Dej, tov. Pătrășcanu a discutat toate aceste probleme împreuna, după cum mi-a spus tov. Pătrășcanu, tov. Gheorghiu-Dej ar fi fost în general de acord cu părerile sale. Mi-a mai vorbit de o acțiune de eliberare – pe cai legale – a unor tovarăși din lagăr.
Tov. Pătrășcanu părea mulțumit de discuțiile cu tov. Gheorghiu-Dej, totusi înainte de eliberarea sa, mi-a remarcat ca tov. Gheorghiu-Dej ar avea tendința de a se înconjura numai de oameni pe care îi cunoștea din închisoare, de la Doftana sau Caransebeș, având criterii înguste în privința cadrelor. Mi-am însușit automat aceasta parere. În aceasta perioada i-am împărtășit tov. Neagu Andrei convingerea ca nici eu, nici el nu vom figura pe lista pentru care urma sa se duca acțiunea de eliberare. (Neagu Andrei fusese primul colaborator al tov. Pătrășcanu în actiunea de schimbare a lui Ovidiu Sandru din conducerea organizatiei de partid din lagar).
„AM INCEPUT SĂ VĂD ATITUDINEA NEPARTINICĂ A TOV. PĂTRĂȘCANU”
La numai câteva luni după plecarea din lagăr a tov. Pătrășcanu, părerea mea era schimbata. Viata de partid avea cu totul un alt aspect, istoria lagărului si atitudinea principalilor tovarasi fusesera supuse unui examen critic.
O data cu aceasta s-au arătat ca nejuste, nepartinice si metodele prin care tov. Pătrășcanu dusese la schimbarea lui Ovidiu Sandru. Eram convins de aceasta greșeală, dar nu-i acordam o importanta deosebita, tov. Pătrășcanu rămânând în vederile mele un tovarăș de mare valoare pentru mișcare. În privința politicii de cadre, faptele arătau contrariul părerii tov. Pătrășcanu, pe care mi-o însușisem automat. Politica de cadre dusa fata de comuniști si de necomuniști, fata de social-democrați (M. Levin, Somuz, M. Rotman), fata de intelectuali etc, arătau pentru prima oara în lagăr o preocupare profunda în acest sens. De altfel, chiar eu personal figurasem printre cei prezenti într-una din echipele ce urmau sa evadeze.
Eliberându-ma cu doua săptămâni înainte de 23 august 1944, l-am întâlnit pe tov. Pătrășcanu preocupat pe de o parte de acțiunea în curs, pe de alta parte de faptul ca nu era în primul organ de conducere al Partidului. (În Secretariat sau în Biroul Politic, nu-mi amintesc). Tot pe atunci mi-a spus ca tov. Bodnăraș s-a opus eliberării mele din lagăr.
La 23 august, tov. Pătrășcanu, având pe atunci conducerea Agitropului, mi-a încredințat o munca de mare răspundere în acele momente, conducerea gazetei România Libera, pe atunci singurul organ de presa al P.C., desi nu apărea oficial în numele Partidului.
PĂTRĂȘCANU S-A PLANS CĂ ESTE „SPUS UNEI ACȚIUNI DE IZOLARE”
Curând după 23 august am început sa-l vad pe tov. Pătrășcanu tot mai rar, el încetând a conduce Agitropul, iar eu fiind absorbit într-o munca de presa intensa. L-am întâlnit numai în cadrul relațiilor de munca, în afara de doua ori: odată invitându-ma la masa, altădată chemându-ma la Ministerul Justiției, în mod special. Mi-a spus ca m-a chemat pentru ca „sa-mi dau seama pe ce lume ma găsesc”. De fapt, aceasta conversație n-a adus nimic nou, tov. Pătrășcanu repetându-mi laolaltă ceea ce în diferitele ocazii anterioare îmi expusese fragmentar, adică convingerea sa ca este supus unei acțiuni de izolare si de îndepărtare de la conducerea Partidului pe criterii personale. Ca tovărășii Maurer si Bodnăraș împiedica o explicație clara între el si tov. Gheorghiu-Dej, pentru motive carieristice.
Ca de asemeni, tov. Ana este „mâncata” de tov. Maurer si alții. Ca se duce împotriva lui o campanie de denigrare prin toate mijloacele. Ca la Conferința PCR se urmarea ca sa nu intre nici în CC, ci sa fie numai supleant. Ca multe din acestea se datoresc faptului ca el are un alt mod de viata, neinvitându-i pe alți tovarăși din conducere, neluând masa cu ei, etc. Nu mi-a expus o diferența de principii, socotind dimpotrivă ca orientarea generala (de pilda prima platforma lansata de PC) ar fi cuprinsa chiar în lucrarea sa „Probleme de baza ale României”.
„N-AM DEVENIT UN INSTRUMENT AL TENDINȚELOR TOV. PĂTRĂȘCANU”
Care a fost atitudinea mea în tot acest timp? Practic n-am devenit un instrument al tendințelor tov. Pătrășcanu. S-a întâmplat chiar contrariu.
De exemplu, grupul pe care tov. Pătrășcanu îl strânsese în primele zile la România Libera (Belu Silber, Mihail Sebastian, Golopentea actualul director de la Statistica si alții), a părăsit redacția foarte curând, chiar în primele săptămâni din cauza nepotrivirii de principii si metode dintre mine si ei. Sunt convins ca urmam linia Partidului.
De pilda, chiar la prima ședința de redacție, în noaptea de 23-24 august, la propunerea mea de a publica un avertisment pentru sași, avertizându-i ca-i vom trata fără cruțare în cazul ca se vor ralia trupelor germane, toți cei de fata-Silber, Elena Pătrășcanu, Sebastian, Golopentea – au cerut sa adresam același avertisment si ungurilor din Transilvania. Le-am argumentat, fără sa-i conving, ca ar fi nejust politicește si practic o provocare, si nu l-am publicat.
Belu Silber a părăsit definitiv redacția „România Libera” tocmai pentru ca am refuzat sa-i public un articol neștiințific, antimarxist, dar laudativ la adresa cartii tov. Pătrășcanu. „Probleme de baza ale României”.
Mi-am dat repede seama ca elementele din jurul tov. Pătrășcanu sunt străine de spiritul Partidului sau chiar dușmane. N-am căutat cauza însă la tov. Pătrășcanu, nici n-am presupus-o acolo, considerându-l mai departe un fruntaș de valoare al mișcării. Am considerat chiar ca spusele tov. Pătrășcanu ar fi într-o buna măsura reale.
„MI-AM DAT SEAMA CLAR DE TENDINȚELE FRACȚIONISTE” ALE TOV. PĂTRĂȘCANU
Mi-am dat seama clar de tendințele fracționiste si de pericolul fracționist, când au început manifestările pentru câștigarea popularității personale, chiar cu sacrificiul liniei principale a Partidului. Discursul de la Arad (ținut înainte cu câteva zile de cel de la Cluj [1] care a determinat documentul tov. Gheorghiu-Dej asupra problemei naționale), mi-a parvenit la Direcția Presei si l-am oprit, sesizând secția de Educație Politica.
Când au început sa apară în presa reacționară ecouri si articole asupra poziției tov. Pătrășcanu în PC, mi s-a părut ciudat si l-am întrebat cum se explica. Mi-a răspuns ca se datoresc „oamenilor lui Bodnăraș” (de la Serviciul special). N-am comunicat niciodată nimănui, spusele tov. Pătrășcanu.
„N-AM AVUT CURAJUL AUTOCRITICII IN FAȚA PARTIDULUI”
Greșelile mele, care m-au frământat multa vreme si peste care am crezut ca nu mai pot sa trec fără sa le pun în fata Partidului, sunt după părerea mea, următoarele:
– Neaducerea la cunoștința Partidului, din primul moment, a discuțiilor cu tov. Pătrășcanu. (Știam ca problemele ridicate de tov. Pătrășcanu sunt cunoscute conducerii Partidului, întrucât tov. Pătrășcanu mi le înfățișa chiar ca discuții cu membrii Secretariatului si CC. Ceea ce era însă important sa fie cunoscut, era faptul ca tov. Pătrășcanu încerca sa le introducă în jos, comunicându-le altora, întrucât nu era de presupus ca eu eram singurul căruia le destăinuia).
– Atitudine greșita chiar fata de tov. Pătrășcanu, căruia în loc sa-i sugerez sa caute problemele de principiu, îi sugeram sa caute sa lichideze chestiunile personale cu tov. Gheorghiu-Dej.
– Atitudine greșita în momentul când, dându-mi seama de pericolul atitudinii tov. Pătrășcanu si dându-mi seama din plin de propria mea greșeală, am tăcut din nou si fata de Partid si fata de tov. Pătrășcanu. Înghețat în fata greșelii, lucru care mi s-a mai întâmplat si în trecut, n-am avut curajul autocriticii în fata Partidului, socotind ca voi putea repera o asemenea problema fata de mine însumi. Atitudine cu atât mai greșita, cu cât tov. Gheorghiu-Dej mi-a dat posibilitatea sa vorbesc, acum mai bine de un an jumătate, vorbindu-mi personal si pe larg de poziția tov. Pătrășcanu. (Fără îndoiala tov. Gheorghiu-Dej nu se oprise întâmplător la mine cu aceasta problema). Greșeală cunoscuta mie, dar nespusa în fata partidului, a rămas ca un lat deschis, capabil sa ma tragă înapoi. Judecata mea, ca nefăcând nimic în sensul atitudinii tov. Pătrășcanu, poate fi suficienta pentru a ma considera solidar cu el, neluând poziție deschisa chiar fata de tov. Pătrășcanu, a însemnat pur si simplu sa-l las sa conteze pe un partizan personal, întarindu-i poziția lui. (Mi s-a părut ca tov. Pătrășcanu a început sa observe la un moment dat rezerva mea, întrucât nu m-a mai chemat si n-a mai deschis problema. Aceasta putea fi însă o simpla închipuire a mea).
Toate acestea înseamnă intrarea mea într-o mlaștina fracționista si încercarea de a fugi din ea într-un singur picior.
„DACĂ MORALA MEA N-AR FI FOST INFLUENȚATĂ DE LUNGI HĂRȚUIELI PERSONALE, LIPSITE DE PRINCIPII”
M-am gândit la cauzele greșelilor mele. Cred ca ele nu s-ar fi produs, daca as fi avut o concepție justa despre membrul de partid, daca admirația mea s-ar fi îndreptat nu spre un nume, ci spre activitatea practica a omului respectiv. Ele nu s-ar fi produs daca luptele fracționiste din lagarul Caracal si Tg. Jiu n-ar fi lasat urme vătămătoare în obiceiurile si metodele mele de munca. Daca morala mea n-ar fi fost influențată de lungi hărțuieli personale si lipsite de principii, care au caracterizat o vreme viata din lagăr. De asemeni, ele nu s-ar fi produs daca as fi tras în mod serios învățătura necesara din greșelile mele din trecut, daca as fi știut sa nu ma tem de autocritica în fata Partidului. Am uitat ca în anul 1939, datorita caracterului anarhic si mic-burghez, am rupt legătura cu Partidul si ca toate acestea duc în mod fatal la înstrăinarea de principiile si ideologia Partidului clasei muncitoare.
„PARTIDUL MERGE INAINTE”
Cele expuse mai sus ma frământau, după ce le considerasem închise în mine, si le-am simțit capabile sa ma tina pe loc si sa ma traga înapoi, atunci când Partidul merge înainte. Congresul general al PMR mi-a dat posibilitatea sa vad înca odata cât a crescut miscarea si Partidul, cum s-au învins greutățile, cum s-au obținut succesele si ce sarcini stau în fata membrilor PMR si mai ales ale vechilor comuniști.
Felul deschis în care s-a pus cazul tov. Pătrășcanu m-a făcut sa stiu ca am fost într-o forma grava părtaș la el. De aceea am deschis aceasta chestiune în fata Partidului, socotind ca masurile si critica Partidului fata de mine ma vor ajuta si hotarât fiind sa-mi fac datoria de membru de partid.
Semnat
Grigore Preoteasa
27.II.1948
[1] În 1946, la Cluj, in cadrul unui miting ținut în fața studenților protestatari, Lucrețiu Pătrășcanu își începe discursul afirmând Înainte de a fi comunist, sunt român. Declarația da prilej colegilor de partid sa-l catalogheze ca naționalist. In discursul rostit la Cluj, Pătrășcanu a condamnat revizionismul maghiar și a afirmat că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”. [inapoi]
citeste si
MOARTEA LUI GRIGORE PREOTEASA – ACCIDENTUL AVIATIC CARE PUTEA SCHIMBA SOARTA ROMÂNIEI
SENTINȚA LOTULUI PATRASCANU
LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – PRIMUL COMUNIST MINISTRU AL JUSTIȚIEIYURI ANDROPOV, PROFESORUL LUI CEAUSESCU
„Partidul Comunist Român, înființat înainte de 1921, a reprezentat principala agentură a spionajului sovietic în România. El a făcut jocul Uniunii Sovietice, care susținea că România este un stat multinațional şi cerea dezmembrarea lui. Aceasta corespundea obiectivelor testamentului lui Petru cel Mare şi lui Lenin. Toată structura PCR dinainte de 1944, care număra circa 800-1000 de membri, ducea în România o politică antinațională, pusă în slujba URSS. Acesta este motivul pentru care P.C.R [1] a fost scos în afara legii.” [2]
„O serie de membri ai P.C.R. au fugit imediat înainte de război. I-am amintit pe Emil Bodnăraş si Alexandru Bârlădeanu, adepți notorii ai GRU şi KGB. […] Un alt agent notoriu al KGB a fost Alexandru Iliescu – tatăl lui Ion lliescu. El a fugit în Uniunea Sovietică o perioadă îndelungată – 1930-1936 – şi s-a reîntors în ţară cu sarcini specifice. De altfel, din datele preliminare de care dispunem, întreaga familie a lui Ion Iliescu, pe linie paternă, a avut puternice conexiuni cu Uniunea Sovietică.” [2]
„Aceasta a fost cea mai favorabilă perioadă pentru recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB, dintre numeroșii studenți trimiși prin Ministerul Învăţământului la studii în Uniunea Sovietică şi militari trimiși de M.Ap.N [3]. şi M.A.I. la studii şi pentru efectuarea unor stagii de pregătire la înalte instituții militare” [2]
În 1936, după ce a absolvit Universitatea din Rybinsk, Yuri Andropov (*4) devenea secretar adjunct al Uniunii Tineretului Comunist din Uniunea Sovietică, a „secției din Komsomol care se ocupa cu recrutarea si instruirea tuturor agenților străini care lucrau pentru Stalin. Aceștia erau, de obicei, tineri care simpatizau cu cauza bolșevică.” – căpitanul Julian Chitta, 06.02.2014, pentru ziaristionline.ro
In 1944, Nicolae Ceaușescu devine primul secretar general al Uniunii Tineretului Comunist din Romania (din 23 august 1944 până în iunie 1945), iar din 1945, membru al PCR.
În 1947, Yuri Andropov este, pentru o scurta perioada de timp, instructor la Academia Militară „Mihail Frunze” din Moscova (actuala Academie de Forţe Întrunite a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse).
Unul dintre studenții săi, in anii ’50, pentru câteva luni, a fost Nicolae Ceauşescu.
MOȘTENIREA LUI ANDROPOV
„Deşi l-a detestat, probabil pentru faptul că a fost cu mult mai inteligent ca el, Nicolae Ceauşescu a fost forţat să acepte şi să dezvolte în continuare metodele mentorului său, datorită unor relaţii dubioase ascunse în filele istoriei. Aşa se face că Securitatea română, încă din anii ’50, a devenit extrem de eficace în a asasina fizic şi psihic toate persoanele considerate a fi contra regimului sau a lui Ceauşescu. Pe lista de instituţii preferate erau, ca şi în URSS, spitalele şi sanatoriile de psihiatrie, închisorile, lagărele de muncă de reeducare şi domiciliile fortaţe. Asta a fost moştenirea principală lui Ceauşescu, de la Yuri Andropov” – căpitanul Julian Chitta, 06.02.2014, pentru ziaristionline.ro
„Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitiv orice forme de opoziție politica, sub masca mândriei naționale si a patriotismului.„(*5)
„ROMANIA, UMPLUTA DE AGENȚI SOVIETICI”
„Când Nicolae Ceaușescu a organizat “Gărzi Patriotice” in Romania, începând in vara anului 1968, pentru a tempera presupusul elan al lui Brejnev de a ocupa tara, Yuri Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova, sa fie convins sa-și schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finanțat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu”.
„In următorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenți sovietici de toate calibrele, bine finanțați, bine înarmați, gata sa intre in acțiune oricând.”
„Ceausescu a reușit sa recunoască si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzacții comerciale”
„Ceausescu a favorizat pana la un anumit moment vederile lui Andropov de a împarți teritoriul Ungariei intre statele vecine, dar când s-a pus problema limitării opțiunilor economice prin Comisia Economica de Ajutor Reciproc, a respins idea pierderii controlului personal. Moartea lui Andropov a rezolvat dilema lui Ceausescu. Brejnev era un bolșevic rigid, si nici unul din planurile predecesorului sau nu s-a materializat.„
„Campania de epurare a tuturor celor care si-au făcut studiile in URSS a fost primul pas de anti-KGB, pentru consolidarea propriei puteri. Ceausescu a învățat toate acele lucruri de la excepționalul sau profesor, Yuri Vladimirivici Andropov„ [5]
[1] PCdR
[2] – senatorul Şerban Săndulescu, în Opinia sa separată la „Raportul Comisiei speciale a Senatului de anchetare a evenimentelor din decembrie 1989″, extras din lucrarea lui Victor Roncea:,”Decembrie 1989 – Lovitura Moscovei în România”.
Șerban Săndulescu (25.01.1932- 20.12.2000) – politician român, inginer aeronaut, doctor în științe; a participat la proiectarea primului avion cu reacție român (IAR 93). Senator de Vîlcea (1992-2000), ales pe listele PNȚCD., membru în comisia economică, industrii și servicii (din 993) și în comisia pentru sănătate publică (din 1993). În legislatura 1996-2000, Șerban Săndulescu a fost membru în comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională. Membru în Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, in 1996, a publicat cartea „Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluția română”.
[3] Conform M.Ap.N. în perioada 1948-1968, au absolvit academii şi şcoli militare, precum şi diferite cursuri de perfecționare (specializare) 1868 ofițeri. după cum urmează:
a) 816, academii militare cu durata de 2-7 ani, astfel:
-161, la academii militare generale de comandă şi de stat major (Academia Militară Superioară „Vorosilov, Academia Militară Frunze);
-348, la academii militare cu profil armă;
-83, la Academia Spate şi Aprovizionare;
-257, la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;
-17, la Academia Militară Politică „Lenin”;
b) 349, la şcoli militare cu durata de 1-3 ani;
c) 704, la cursuri de perfecționarea (specializare) pe linie de comandă, stat major, servicii şi medicale.
în total, în Uniunea Sovietică au fost trimiși în 20 de ani circa 5.500 de studenţi şi cadre militare, care, atunci când s-au întors în ţară, au primit funcţii de conducere şi au făcut politica Uniunii Sovietice. Desi senatorul Șerban Săndulescu a solicitat din partea M.Ap.N.si o lista nominala, aceasta nu a fost pusa niciodată la dispoziție.
[4] Yuri Vladimirovici Andropov (1914 – 1984) fost șef al KGB, secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică şi președinte al URSS între 1982 şi 1984.
[5] Julian Chitta, absolvent al Liceului Clasic din Cluj, in 1957.Absolvent al Del Mar College, Texas, 1973, educație industriala. Absolvent al Corpus Christi University, Texas, 1985, electronică biologie si pedagogie. Absolvent al ATA University, Florida, 1991, inginerie electrica. Absolvent al Sea Academy, Texas, cu gradul de căpitan in marina civila.
citește si
SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
OPERAȚIUNEA „CORBII”
„NU VEȚI REUȘI SĂ AFLAȚI ADEVĂRUL. DECÂT FOARTE PUTIN ȘI VAG”
CUM L-A FĂCUT NIXON PE BREJNEV SĂ ÎȘI AMÂNE VIZITA IN ROMÂNIA ȘI PE CEAUȘESCU SĂ REPROGRAMEZE AL-X-LEA CONGRES AL P.C.R.
| vezi si arhiva stenograme
Vizita lui Nixon la București (2/3 august 1969) a avut impact major pentru populația entuziasmată (euforie care s-a dovedit, totuși, lipsită de fundament) și, mai ales, multiple consecințe (majoritatea benefice), pentru imaginea lui Ceausescu la nivel internațional. Insă unele dintre acestea și-au produs efectul chiar înainte ca extraordinarul eveniment să aibă efectiv loc.
Astfel, in anul de gratie 1969, imperialismul american reușește sa dea doua lovituri serioase comunismului autohton, prin intermediul președintelui SUA. Simpla confirmare a sosirii sale „pe meleagurile patriei noastre”:
1. Decalează, pentru prima (și ultima) dată, un Congres al unui Partid Comunist (Congresul X al PCR)
2. Anulează vizita celui mai important lider comunist al URSS: Leonid Brejnev.
O RECONCILIERE…
La întâlnirea dintre Corneliu Mănescu și Leonid Ilici Brejnev (Moscova, 9 aprilie 1969), secretarul general al P.C.U.S, i-a sugerat ministrului român al Afacerilor Externe că ar fi dispus sa dea curs invitației făcute de Nicolae Ceaușescu (la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia, Budapesta, 17 martie 1969), de a participa la București, în iunie sau iulie 1969, la ceremonia reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România – ca semn al reconcilierii româno-sovietice, după evenimentele dramatice din noaptea de 20 spre 21 august 1968, soldate cu ocuparea Cehoslovaciei de către unități militare sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare, actiune condamnata în termeni foarte duri de liderul suprem al P.C.R. (Bucureşti, 21 august 1968).
…O BUNĂ PLANIFICARE
O lună mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. stabileau ca lucrările Congresului al X-lea al P.C.R. să se desfășoare în perioada 4-9 august 19691 și, evident, se preconiza ca Leonid Brejnev să asiste la importantul eveniment.
Subiectul este dezbătut pe 13 mai 1969 la Bucureşti:
„Tov. Nicolae Ceauşescu: În legătură cu Congresul este propunerea să stabilim data de 4-9 august 1969, ca să nu ne apropiem prea mult de 23 august, ţinând seama că la 23 august va fi a 25 aniversare a eliberării patriei şi vom avea şi delegaţii de stat şi atunci să avem o distanţă, ca să ne putem pregăti.
Deci aceasta este propunerea în legătură cu data [desfăşurării] Congresului.
Tov. Gheorghe Stoica: Dacă aceasta este rațiunea ca să vină şi [delegaţii] din alte state burgheze.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ne-am gândit să invităm şi alte state, totuși noi avem o sărbătoare naţională, în coaliţia antihitleristă au fost şi francezii şi englezii şi americanii, aşa că o să invităm ceva şi dintre aceştia. De aceea am propus în acest sens, să facem aşa. Este bine ca să terminăm Congresul să ne putem odihni puţin şi să facem şi celelalte pregătiri, primii secretari să poată merge la judeţe să facă pregătirile necesare.
De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord)”.
…SI O RĂSTURNARE DE SITUAȚIE
După încheierea convorbirilor dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (Moscova, 16 mai 1969), liderul comunist român primește, la 24 iunie 1969, prin intermediul lui Aleksandr Vasilievici Basov (ambasadorul URSS în România), o scrisoare a secretarului general al P.C.U.S. şi a prim-ministrului Aleksei Kosîghin – semnată la 19 iunie 1969, prin care liderii sovietici isi anunțau intenția de a veni în România, pentru a participa la ceremonia semnării Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România (eveniment programat pentru ziua de 15 iulie 1989).
Nicolae Ceaușescu a insistat ca vizita respectivă să dureze mai mult, reușind să stabilească, de comun acord cu autoritățile de la Moscova, primirea celor doi oaspeți sovietici la București în perioada 15-16 iulie 1969.2
Situația se schimba însa radical după ce Nicolae Ceaușescu se opune categoric oricărei opinii critice la adresa Chinei (în timpul consfătuirii partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 5-17 iunie 1969), iar Richard Nixon confirma public vizita sa la București (28 iunie 1969).
Cu două zile înainte de anunțul public al președintelui american, Nicolae Ceaușescu a trimis la Moscova un mesaj în care anunța vizita oaspetelui american în România.
„OCUPAȚI CU REZOLVAREA UNOR PROBLEME IMPORTANTE”
Răspunsul liderilor de la Kremlin a sosit două săptămâni mai târziu. La 10 iulie 1969, I. Ilin, însărcinatul cu afaceri a.i. al URSS în România, i-a înmânat lui Ion Gheorghe Maurer o scrisoare semnată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin, în care aceștia invocau faptul că sunt ocupați cu rezolvarea unor probleme importante şi erau nevoiţi să-şi amâne călătoria în România. În consecință, ceremonia încheierii tratatului româno-sovietic a fost contramandată sine die și prim-ministrul sovietic l-a semnat un an mai târziu (București, 7 iulie 1970).
La 16 iulie 1969, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat într-o şedinţă, timp de o oră, despre rezultatele obţinute la cele 20 de conferinţe extraordinare ale organizaţiilor de partid judeţene (care s-au desfăşurat în zilele de 12 şi 13 iulie 1969). În întreaga ţară se dezbăteau Tezele C.C. al P.C.R. şi proiectul „Directivelor Congresului al X-lea al P.C.R. privind planul cincinal pe anii 1971-1975 şi liniile directoare ale economiei naţionale pe perioada 1976-1980”.
La aceeași reuniune, Nicolae Ceaușescu a prezentat concluziile rezultate în urma vizitelor pe care le-a efectuat în județele Cluj, Maramureș, Satu Mare, Bihor şi Arad. Totodată, Ceaușescu i-a anunțat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că urmau să primească la începutul săptămânii următoare proiectul său de raport pentru Congresul al X-lea al P.C.R. și, în aceeași săptămână, era planificată o ședință a Comitetului Executiv, pentru dezbaterea şi aprobarea documentului respectiv.
De asemenea, Nicolae Ceauşescu a propus şi participanţii la reuniune au aprobat amânarea, până în toamna acelui an, a vizitei în România a delegației de partid şi guvernamentale a
Uniunii Sovietice – aşa cum se consemnase în scrisoarea primită la 10 iulie 1969 de la Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin.
„SĂ NU LĂSĂM IMPRESIA UNUI SENTIMENT DE SUPĂRARE”
În cursul discuțiilor din 16 iulie 1969, Emil Bodnăraş a insistat să se răspundă la propunerea părţii sovietice pentru fixarea perioadei de desfășurare a vizitei, astfel încât „să nu lăsăm impresia unui sentiment de supărare”.
Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu ideea lui Emil Bodnăraş, iar şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a luat sfârșit fără să existe vreun indiciu în legătură cu surpriza care urma să aibă loc.
ȘEDINȚĂ DE URGENȚĂ
În ziua următoare (17 iulie 1969), pe baza programului vizitei președintelui Richard Nixon la București (aprobat la reuniunea din 7 iulie 1969 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.), Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință de urgenţă3 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a se aproba decalarea cu două zile a perioadei de desfășurare a Congresului al X-lea al P.C.R.
Pentru prima şi singura dată, congresul unui partid comunist european a fost amânat din cauza unei vizite oficiale efectuate de „inamicul public nr. 1” al comunismului într-o ţară din blocul sovietic.
Pentru liderii politici de la Kremlin, schimbarea datei de începere a Congresului al X-lea al P.C.R. a constituit încă o dovadă a faptului că Nicolae Ceaușescu era un factor distonant al Organizației Tratatului de la Varşovia, iar Leontin Ilici Brejnev a fost nevoit să-şi contramandeze vizita programată în România, în vara anului 1969.
Ulterior, liderul sovietic și-a demonstrat, prin atitudinea sa, dezacordul in privința unor opinii și acțiuni ale autorităților de la București pe planul politicii externe, amânând până la 22 noiembrie 1976 orice călătorie oficială în România. In acest context, Nicolae Ceaușescu a încercat, cu diferite ocazii, să-l convingă pe Leontin Ilici Brejnev de buna sa credință, ca urmare a faptului ca anumite instituții din U.R.S.S. blocau în mod repetat cooperarea economică dintre cele două ţări, invocând diverse pretexte.
- Petre Opriș, „Prima vizită în România a unui președinte al Statelor Unite ale Americii și războiul din Vietnam (1967-1969)”
- Potrivit unei declarații făcute de Paul Niculescu-Mizil, reiese ca, în cadrul convorbirilor lui Ion Gheorghe Maurer cu prim-ministrul Zhou Enlai şi Li Xiannian (Beijing, 7-8 septembrie 1969), s-a discutat și despre faptul ca tratatul româno-sovietic fusese deja pregătit, cu câteva luni înainte de vizita planificată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin în România, fiind necesară doar semnarea acestuia. Parafarea documentului avusese loc la Moscova, pe 13 iunie 1968, dar ceremonia semnării oficiale se amânase din cauza deteriorării relațiilor româno-sovietice după criza cehoslovacă din august 1968.
- Protocolul şi stenograma ședinței extraordinare din 17 iulie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Citește și: PRIMUL PREȘEDINTE AMERICAN LA BUCUREȘTI: Nixon – Ceaușescu, momente cheie
STENOGRAMA „EROULUI NECUNOSCUT” (4 mai 1950): „N-avem [de] ce să depunem coroane pe mormântul eroului necunoscut, care era o batjocură, o escrocherie a regimurilor trecute”
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME
Reuniunea din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R: sunt de fata Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraș, :
„I. Sărbătorirea zilei de 9 Mai.
Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Să luăm ca bază proiectul de hotărâre. (Citeşte proiectul)
Tovarășul [general Emil] Bodnăraş propune şi el comemorarea luptelor de la Mărășești. (Citeşte propunerea)
Tov. Ana [Pauker]: Cred ca [trebuie] să depunem şi în București, cum se propune şi în principalele centre, coroane în cimitirele în care se află ostași căzuți în războiul antihitlerist. N-avem [de] ce să depunem coroane pe mormântul eroului necunoscut, care era o batjocură, o escrocherie a regimurilor trecute. Nu știu însă dacă avem cimitire cu morminte ale ostașilor căzuți pe frontul antihitlerist. […]
Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Şi părerea mea este că accentul trebuie pus pe ziua independenţei, cu atât mai mult că coincide cu 9 Mai, ziua eliberării, ziua victoriei asupra hitlerismului. Mai trebuie subliniat acest lucru şi pentru un alt motiv, tocmai pentru a estompa chestiunea cu cimitirele şi eroul necunoscut. Deci să scoatem mai mult în evidenţă aceste două evenimente, natural în jurul lor să atragă atenția opiniei publice. Are şi importanţă politică şi în același timp micșorează din chestiunea cealaltă cu cimitirele şi eroul necunoscut. Ziua eroilor este o zi unde se duc oamenii la cimitire, este şi [sărbătoarea Sfinților] Constantin şi Elena şi dușmanul folosește acest lucru. Este un lucru asupra căruia ar trebui şi organele de stat să ia măsuri şi pe linie de partid, în sensul de a sublinia aspectul acestor doua lucruri, proclamarea independenţei şi ziua victoriei asupra Germaniei hitleriste.
Apoi este propunerea tovarășului [Emil] Bodnăraş, care consideră că, acolo unde au căzut ostași ruşi şi români, în războiul [din 1916-1918] împotriva nemților ar trebui depuse coroane [de flori].
Tov. Ana [Pauker]: De ce să punem coroane [de flori] la cei căzuți în războiul imperialist?
Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Respingem deci propunerea tovarășului [Emil] Bodnăraş (subl.n.)”.
ISTORIC
Mormântul Ostașului Necunoscut, operă a sculptorului Emil Wilhelm Becker, a fost inaugurat în 1923, în fața Palatului Artelor (care găzduia Muzeul Militar) din Parcul Carol I din București, devenind loc de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225.000 de ostași care s-au jertfit în Primul Război Mondial, pentru întregirea României. La data inaugurării, 17 mai 1923, a fost prezentă familia regală, membrii guvernului, ai corpurilor legiuitoare și un numeros public.
In 1958, regimul comunist Gheorghiu-Dej decide, in acest loc, amplasarea „Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” – in acest scop, Mormântul Ostașului Necunoscut a fost demontat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și strămutat la Mausoleul de la Mărășești.
La data de 26 octombrie 1991, osemintele Eroului Necunoscut au fost readuse si reînhumate la București pe vechiul amplasament, in Parcul Carol, unde s-a amenajat Mormântul Eroului Necunoscut.
TESTAMENTUL LUI FORIȘ
| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI
Ales de Cominternin ca secretar general al PCdR in 1940, Ștefan Foriș (nume real Fóris István/pseudonim: Marius, n. 9 mai 1892) este asasinat în 1946, cu lovituri de rangă aplicate de Gheorghe Pintilie (nume real Pantelei Bondarenko, cunoscut ca Pantiuşa), în complicitate cu șoferul său, Dumitru Neciu.
„Am găsit singur soluția și i-am spus lui Ghiţă (n.r. – Gheorghe Gheorghiu-Dej) că am terminat şi m-a felicitat. Mi-a spus:«Bravo, bine că ai terminat. Dă-l în … mă-sii». După aceea s-a făcut o masă mai mică. M-a întrebat încă o dată: «Mă, ai terminat? Bine că ai terminat şi tu şi noi». […] Vă spun sincer că am făcut din convingere în momentul acela“. – Gheorghe Pintilie, 30 octombrie 1967, în faţa comisiei PCR pentru anchetarea abuzurilor şi crimelor din timpul lui Gheorghiu-Dej.
CNSAS a publicat în format digital, dosarul anchetei din 1968, prin care abuzurile și crimele Securității erau recunoscute de regimul comunist condus de Nicolae Ceausescu (arhiva CNSAS, Fondul Documentar, cota D 19, 24 de volume).[1] Printre documentele inedite, se numără si testamentul lui Foriș, din 7 aprilie 1945.
Foriș a fost înlăturat de la conducerea partidului pe 4 aprilie 1944 (în timpul pregătirilor clandestine în vederea unei revolte antihitleriste și anti-antonesciene). Emil Bodnăraş a fost cel care i-a pus în faţă „demisia“ – un document falsificat, cu adresa Cominternului –, iar alături un pistol și un ciocan (la „alegere”, pentru sinucidere, însă Foriș nu s-a folosit de nici una din cele doua arme).
Arestat la 9 iunie 1945 și acuzat de trădare – colaboraționism cu Siguranța în anii războiului [2] – de trei membri ai secretariatului PCdR – Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi și Gavrilă Birtaș (secretar de partid al regiunii Oradea).
In faţa comisiei din 1968, Teohari Georgescu a declarat:„A fost prea scurt timpul până la executarea lui ca să faci cercetări“.(n.r. care sa dovedească acuzațiile aduse).
Același Teohari Georgescu își amintea, la 18 mai 1953, în timpul anchetelor la care a fost supus (etapa „deviaționiștilor de dreapta“): „M-am dus la secretarul general al Partidului (n.r. Gheorghiu-Dej) și l-am întrebat:«Ce facem cu Foriș, îl ținem de mult, îl suprimăm?». Faţă de propunerea mea, secretarul general al Partidului mi-a spus că este de acord să-l suprimăm. După aceea am căutat pe Vasile Luca şi Ana Pauker – i-am găsit împreună într-o cameră a lui Ana Pauker de la etajul I […]. Amândoi au fost de acord. […] După aceasta, generalul Pintilie mi-a confirmat că a fost executat“.
Pantiuşa:„Să vă spun cum a fost: eu am săpat groapa, eu personal am făcut totul, nu am vrut să amestec pe nimeni […] Groapa am făcut-o mai adâncă – abia acum am aflat că oasele putrezesc – am săpat mai adânc că, dacă cineva va schimba podeaua, să nu dea peste el, cam 2-3 metri adâncime“.
Săpase chiar în clădirea în care fusese primul sediu al Partidului Comunist, pe Aleea Alexandru din București – azi, sediul ambasadei Poloniei.
După doi ani de detenție prin beciuri, în iunie 1946, Foriș este adus cu forța în locul care avea să-i fie mormânt. In dreptul ușii, Dumitru Neciu (șoferul lui Pantiuşa), îl izbește în moalele capului cu o rangă. Victima fiind înaltă, bărbatul se urcase pe un scaun, in cea mai buna poziție pentru lovitura finală (n.r. – desi, iniţial, Pantiuşa recunoaște că el ar fi fost autorul crimei, renunța apoi sa își asume acest rol, in „favoarea” lui Neciu).
Fost ministru de Interne în timpul operațiunii, Teohari Georgescu, își amintește, la 17 ianuarie 1968, în faţa aceleiași comisii de partid :„Nu a putut fi omorât cu o singură lovitură şi a trebuit să-i dea mai multe lovituri. […] Nu a fost împușcat pe motivul ca să nu facă gălăgie. […] După câte știu, deasupra s-a turnat o placă de beton“.
Pantiuşa confirmă:„Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut şi iar am pus apă şi singura grijă a fost ca să se așeze pământul. Podeaua era de scândură albă, nevopsită şi m-am preocupat s-o vopsesc dar nu am găsit vopsea și am lăsat-o la fel. Apa cu care udam locul era luată de la chiuvetă“.
Cazul Ștefan Foriș reprezintă imaginea fidelă a modului în care regimul comunist a ajuns la putere, s-a menținut și a operat în România: prin crime, trădări, jafuri, înscenări și oportunism.
Testamentul lui FORIS
“Sînt în a unsprezecea zi de greva foamei. În urma vîrstei înaintate și a condițiilor cele mai grele ale vieții ilegale, de 5 ani mă simt foarte slăbit. În cazul în care voi muri, las următorul testament:
Mamei mele ceasul de aur, singura mea moștenire și amintire de la tata, precum toate lucrurile personale, cu excepția celor de mai jos.
Mătușei mele, Vilma Arsenovici îi las lanțul de aur de la ceas și alte obiecte de amintire ce dînsa își va alege.
Tovarășei mele de viață, Victoria Sîrbu îi las toate cărțile mele în limba română, obiectele primite de la tovarăși din închisori ca amintire, ceasul meu mic, oprit la Siguranță și fotografiile mele pe care își va alege.
Verișoarei mele, Ane Bune să se dea hainele și rufele mele ce se mai pot fi folosite pentru fiul el bolnav, Ștefan.
Tovarășul Remus Kofler să primească toate cărțile mele în limba germană, port-țigaretul meu de alpaca și o fotografie.
Partidului rămîn, toate documentele de bază ale Comitetului Central, redactate de mine cît și cele căzute în Decembrie, 1943. Las în munca mea o muncă cinstită și cu devotement de un sfert de secol, recunoscînd greșelile și slăbiciunile mele săvârșite în timpul vieții. Partidului în frunte cu C.C. îi las încrederea mea neclintită că va stabili adevărul partinic în ce privește munca mea în fruntea fostului Comitet Central, care am păstrat organizația Partidului și am ținut sus steagul Partidului în condițiile cele mai grele ale războiului și ale teroarei sîngeroase hitleriste. Mor cu încredere neclintită că Partidul nostru în frunte cu Comitetul său Central după primele victorii mari ca reintegrarea Ardealului de Nord, formarea Guvernului democrat a poporuli, reforma agrară, va conduce poporul în fruntea poporului România liberă și democratică. Iar după Victoria finală asupra fiarei hitleriste, el va trece la lupta victorioasă în fruntea poporului muncitor pentru eliberarea lui completă și pentru desființarea exploatării omului de către om și creînd România socialistă, înaintînd victorios spre societatea comunistă.
Trăiască Partidul nostru în frunte cu Comitetul Central.
Trăiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste!
Trăiască tovarășul Stalin!
Aceasta este ultima mea voință și ultima mea dorință.
București, 7 aprilie 1945, Ștefan Foriș [inapoi]
La 5 decembrie 1944, Foriş scria Comitetului Central al PCdR: „Vă cer scuze că vă răpesc timpul prețios cu cererea mea acum, când sunteți ocupați cu problemele cele mai grele și urgente. Cer eliberarea mea de sub stare de arest și punerea mea la oricare muncă până la judecarea cazului meu. […] Mama mea din cauza amânărilor şi-a pierdut orice răbdare şi vrea să meargă la personalități străine în chestia mea. Acest lucru m-ar compromite şi ar fi în dauna partidului. […] Dânsa a devenit foarte nervoasă şi mi-e tare frică nu cumva să-mi facă vreun mare bucluc“.
Scrisorile lui Foriș au avut un efect colateral: mama sa a fost, la rândul ei, ucisă.
In 1946, mama lui Stefan Foriș e purtată de la Oradea la București, apoi la Băile Felix şi iar la Oradea, pe strada Cuza Vodă nr. 20, unde, se pare, că și-a găsit sfârșitul. Activistul Adolf Fogel, în casa căruia femeia a murit, susține că era „bolnavă de inimă, nu prea mânca și postea des”, acestea fiind cauzele care, potrivit declarației sale, au dus la deces. Patru comuniști au învelit într-o pătură cadavrul femeii (deposedat de îmbrăcăminte), și l-au aruncat în Crişul Repede. [inapoi]
[1] Documentele adunate în dosarul D 19 sunt rezultatul activității comisiei create de Nicolae Ceausescu în 1967 prin hotărârea Prezidiului Permanent al C.C. al PCR, formată din Gheorghe Stoica, Vasile Patilineţ, Ion Popescu-Puţuri şi Nicolae Guină. La rândul lor, ei au fost ajutați de un colectiv de activişti care au avut ca sarcină examinarea mai multor declarații, rapoarte, referate, memorii, în care au fost surprinse abuzuri petrecute în România anilor 1948-1965. [inapoi]
[2] Principala acuzație care i-a adus lui Foris destituirea si apoi moartea a fost aceea ca își trăda confrații de idei Siguranței. In perioada cat s-a aflat la conducerea partidului au avut loc numeroase „căderi” – respectiv arestări si condamnări ale militanților comuniști. Unele dintre acestea au fost spectaculoase, in sensul ca au ajuns in închisoare nu membri de rand, ci lideri importanți. In 1941 a fost arestat întregul Secretariat al partidului. In toamna a fost arestat grupul format din soții Francisc si Lili Paneth – Adalbert Kornhauser – Ada Marinescu. Implicați in acțiuni de sabotaj, au fost condamnați la moarte si executați. Un an mai târziu a „căzut” Petre Gheorghe, șeful Comitetului Județean Ilfov al P.C.d.R. In 1943, in împrejurări de-a dreptul ilare, o parte importanta din arhiva partidului a ajuns in posesia Siguranței, ceea ce a dus atat la noi arestări in rândul comuniștilor care activau la Institutul de Statistica, cat si la „căderea” casei conspirative din Strada Crângului nr. 15, unde aveau loc ședințe de partid. Desi arestările din acea perioada au fost mult mai numeroase, acestea au avut cele mai dezastruoase consecințe, constituind piese grele in dosarul acuzării lui Foriș de catre colegii de partid. La fiecare din aceste arestări, Foriș se afla prin preajma, dar scăpa „ca prin urechile acului”. Pe buzele multor activiști stătea întrebarea fireasca:: „Cum se face ca Foris scapă de fiecare data?„. Până la suspiciunea ca Foriș ar fi trădătorul nu a mai era decât un pas. Un alt element in defavoarea lui Foriș a fost faptul ca, in anii in care acesta s-a aflat la conducerea partidului, a acționat in vederea strângerii de adrese si date biografice ale membrilor de partid, precum si ale rudelor acestora. Regulile conspirativității interziceau ca un comunist sa cunoască unde locuiește si cu cine se întâlnește un alt comunist. Membrii cei mai importanți locuiau in casele conspirative ale partidului. Un alt fapt care l-a făcut pe Teohari Georgescu sa-l bănuiască pe Foriș de legături cu autoritățile, s-a petrecut cu prilejul arestării lui Iosif Chișinevschi. Siguranța a perchiziționat casa in care se afla acesta si, cu toate ca in cuier erau hainele lui Foriș (cu câteva numere mai mari decât cele ale arestatului), agenții nu au investigat, se pare, ale cui sunt. „De ce Siguranța nu a întrebat un cuvănt ale cui sunt hainele?„, spunea Teohari Georgescu.[inapoi]
După moartea lui Foriș, Victoria Sîrbu-Foriș (întâi tehnica sa, apoi concubina; membra a Secretariatului partidului), a fost condamnată la închisoare; fiica lor, din cauza experiențelor prin care a trecut a fost traumatizată psihic pe viață. A primit o pensie specială până în 1987, când a decedat.
Fosta soție a liderului ilegalist Ştefan Foriş era FORIŞ, Lotty (îşi schimbă numele în Cernea după 1946; uneori cu prenumele ortografiat “Loti”) – , apoi a avocatului Iosif Schraer; ilegalistă, arestată în 1932 şi condamnată la 2 ani închisoare; în 1945 fondatoare, membru al C.C. şi cenzor supleant al U.F.A.R. (1945-1948), membru al C.C. al U.F.D.R. (din febr. 1948) (v. Şt. Mihăilescu 2006: 429-30); decorată ca pensionară, sub numele “Laura Cernea”, în 1979, cu ordinul “23 August” clasa a II-a (Decretul nr. 38 din 27 ian. 1979); incinerată la crematoriul “Cenuşa”; [inapoi]
Ca si Foris, Koffler (d. 1954) – ilegalist, fost secretar al lui Ştefan Foriş, şeful Comisiei Financiare Centrale a P.C.R. între 1937 şi 1944; executat pentru spionaj şi trădare în lotul Pătrăşcanu. Spredeosebirede Foris, Koffler nu a fost niciodată „reabilitat”.. [inapoi]
AMINTIRI DIN COMUNISM 