Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.
Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;
Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).
Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;
Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.
Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.
Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;
Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;
Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);
Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)
Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.
Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)
Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).
Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);
Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;
Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;
Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)
Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);
Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)
Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).
Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.
(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167
Desi a pus umărul din plin la sovietizarea României si a produs victime in serie in timpul regimului comunist pe care l-a patronat, atât prin înființarea lagărelor de munca (de „reeducare”), sau operațiunile „noaptea demnitarilor” si „deportarea in Bărăgan„, cat si prin acțiuni punctuale care au vizat, in diferite rânduri, eliminarea tuturor rivalilor săi politici, Gheorghe Gheorghiu-Dej a înțeles, după cum reiese din stenogramele vremii, importanta unor documente, din punct de vedere istoric. Născut în 1901, viitorul lider al Partidului Muncitoresc Român a fost unul dintre beneficiarii sistemului de învățământ elaborat de ministrul Spiru Haret la începutul secolului XX, iar educația primita în școala elementară este posibil să fi contribuit la dezvoltarea sa, inducandu-i ideea conservării actelor relevante pentru istoria poporului roman. Faptul ca, in 1961, PCR serbase 40 de ani de la înființare, putea, de asemenea, sa constituie un factor determinat al deciziei sale. Motivația arhivarii, mai presus de orice speculație, este însă oferită chiar de Gheorghiu-Dej care, la 17 noiembrie 1961, afirma: „Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică„
După un an și jumătate de la constatarea făcută (in afara ordinii de zi) de către Gheorghe Gheorghiu-Dej în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 noiembrie 1961 (a cărei stenograma este prezentata mai jos), Secretariatul C.C. al P.M.R. a solicitat, intr-o Adresa, tuturor structurilor de partid, prin intermediul Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., să predea Arhivei C.C. al P.M.R. toate dosarele membrilor Partidului Comunist din România (ilegaliști PCdR) și ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 și care decedaseră până la data solicitării respective, acțiune care punea in practica observațiile anterioare a lui Dej, încercându-se totodată si completarea fondului arhivistic.
Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român conține multe „surprize” pentru cercetătorii interesați de trecutul tarii, unele dintre acestea fiind, probabil, cunoscute si celor care lucrau în arhivă la vremea in care era subordonata Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., precum și după ce a fost despărțită de institutul respectiv (februarie 1961).
Potrivit referatului întocmit de Leonte Răutu la 4 ianuarie 1961, la începutul anului respectiv Paul Niculescu-Mizil îndeplinea funcțiile de director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului și de șef al arhivei. Ca urmare a deciziilor adoptate la ședința din 8 februarie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Goldberger1 (director I.S.I.S.P. 1958-1970) a păstrat funcția de director adjunct la institutul respectiv, însă Gheorghe Matei a fost eliberat din funcţie, iar Paul Niculescu-Mizil a trecut „cu munca la Arhiva C.C. al P.M.R., care, pe baza Hotărârii conducerii partidului, se desparte de Institutul de Istorie a Partidului”.
Numirea lui Paul Niculescu-Mizil la conducerea unei importante surse de informație a Partidului, denota ca liderul suprem al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea încredere în acesta. Totodată, este posibil ca, după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu să-l fi preluat pe Paul Niculescu-Mizill nu doar pentru a-i conferi o serie de funcții importante în structura de partid şi de stat timp de două decenii și jumătate, ci și pentru că, prin natura atribuiților deținute, Mizil cunoștea multe dintre secretele celor din conducerea P.M.P./P.C.R. Ipoteza acceptabila având in vedere dorința de control total manifestata permanent de Nicolae Ceaușescu, chiar daca, in acest moment, nu se poate cuantifica exact in ce măsura documentele in cauza, aflate in prezent la Arhivele Naționale (informații confidențiale din dosarele de cadre din Arhiva C.C. al P.C.R) au fost utilizate, pe parcursul timpului, în scopuri mai mult sau mai puțin politice, fie de el personal sau de către Elena Ceaușescu.
Stenograma ședinței din 17 noiembrie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre problemele care existau la Arhiva C.C. al P.M.R. (extrase).
Stenograma
ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 17 noiembrie 1961, la care au participat tovărășii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec, Dalea Mihai, Alexandru Bârlădeanu, Gh. Gaston Marin, Ion Cozma, Ilie Murgulescu, Nădejde Costin, Dragomir Gheorghe și Dinu Vasile
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Privește, tovarășe [Ştefan] Voitec, la această fotografie (Rumoare).
Trebuie pusă Stela (Moghioroş, probabil – nota P. Opriş) şi un grup de tovarăși să caute la „Agerpres”, în arhivă, unde au fost depozitate diferite filme şi fotografii ocazionale. Este bine de stabilit perioada aceasta de la 23 August [1944] încoace, totul, an de an. Eu am căutat stenograme ale ședințelor Consiliului de Miniștri din timpul colaborării noastre cu burghezia și nu le găsesc, nu știu unde s-au ascuns.
Tov. A. Moghioroş: O vreme nu s-au luat stenograme.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-au luat stenograme, ele trebuie să fie. Dar este aşa o risipă, o dezlânare nemaipomenită. Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică. Trebuie luați câțiva oameni perseverenți să caute, să ia an de an, tot ce se poate găsi în cursul unui an, până la preluarea puterii și chiar după aceea un timp, până în 1952, pentru că și la noi ai să găsești dezordine. Sunt foarte multe ședințe care nu au fost stenografiate. Vorbesc la partid acum. Este dezordine, nu știu de ce. Toate aceste documente (filme şi fotografii) să fie strânse la voi, acolo, la propagandă.
Nu cred că ele ar fi concentrate, pentru că n-a existat preocupare. Acum trebuie date indicaţii clare, să fie strânse fotografii şi filme ocazionale, jurnale din acestea. Este bine să le avem pe toate, indiferent cine apare în ele, dar este bine să fie, pentru că asta arată procesul. Eu sunt convins că multe se găsesc pe la diferite ministere, sunt mulți care au asemenea fotografii. Însă este bine de căutat întâi la instituții. Era atunci aşa-numitul Minister al Informațiilor.
Tov. L. Răutu: De acolo totul a fost preluat de Cinematografie şi de Ministerul de Interne.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-a găsit fotografia aceasta din Valea Jiului, care este foarte interesantă. Vezi în ce hal erau minerii, sunt redate grupuri mari de muncitori, adunări, consfătuiri. [Alexandru] Moghioroş este acolo slab. Trebuie strânse fotografiile de la fotograful acesta, Francisc Iosif Karoly. El a avut pasiunea să strângă tot felul de fotografii, a strâns şi manifestele care au apărut în prima zi; era un colecționar de fotografii, de manifeste; interesant om. Trebuie de văzut ce fotografii are din timpul acesta.
Tov. A. Moghioroş: Noi am văzut aseară cu tov. [Gheorghe] Apostol fotografii foarte interesante. Una cu Ceaușescu, cum vorbeşte la primirea Armatei Roşii (la marginea Bucureștiului, în ziua de 30 august 1944 – nota P. Opriş).
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Trebuie făcute albume, strânse sistematizat, de pus, pe cât posibil, în succesiunea cum s-au petrecut evenimentele.
Să intrăm în ordinea de zi. Aţi citit materialul în legătură cu reorganizarea învățământului agricol. […]
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1961, f. 7-8.
Adresa nr. 155/661 din 8 iunie 1963
a Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., privind predarea către Arhiva C.C. al P.M.R. a tuturor dosarelor membrilor Partidului Comunist din România (ilegalişti) şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 şi care decedaseră până la data emiterii adresei respective.
Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.
Nr. 155 / 661
[Consemnare manu:] VIII – 8
Către
Comi[itetele]. Reg[ionale]. P.M.R., Direcţiei Politice, Verdeţ Ilie, Onescu Cornel, Tatu Jianu, Andreescu Dumitru
Vă comunicăm că în vederea completării documentelor arhivistice privind activitatea Partidului și a mișcării muncitoreștii din ţara noastră, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât ca dosarele de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească sau au activat în diferite organizații conduse de P.C.R. şi care nu mai sunt în viaţă, să fie predate Arhivei C.C. al P.M.R.
8 VI 1963
DIRECŢIA TREBURILOR C.C. AL P.M.R.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 30/1963, f. 92.
GOLDBERGER, Nicolae (n. Miklos GOLDBERGER), fiul lui Wolf, haham local, şi Reghina) (1.V.1904 Someş-Odorhei, Sălaj – 19.IX.1970 Viena) – dintr-o “familie evreiască tradițională [sic]” (Kuller 2008a: 171), de profesie cizmar; ilegalist cu stagiul recunoscut din 1923107, îşi românizează numele în perioada interbelică, revenind la originalul evreiesc după război; instructor C.C. al P.C.d.R. pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; după război acuzator al administrației românești reinstaurate în Ardealul de Nord şi adept al unui stat transilvănean independent, în linia de ultimă concesie adoptată de leadership-ul de la Budapesta (Watts 2011: 150, 160); membru în conducerea C.D.E. șef-adjunct de secție (adjunctul lui L. Răutu) şi responsabil al Comisiei Propagandă din secția Direcția Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R. (1948-1952); șeful Direcției Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă C.C. al P.M.R. (din 1956); director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (pe lângă C.C. al P.C.R.) (1958-1970), deputat M.A.N. (1952-1957); multiplu decorat de autoritățile comuniste; înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc Carol din Bucureștii; Şi-a românizat numele în perioada interbelică, revenind la cel de rezonanță iudaică după 23 august 1944, cf. Solomovici 2001; II: 13, care prezintă și o fotografie a legitimației sale de participant la Congresul al VII-lea al Internaționalei Comuniste de la Moscova, iulie-august 1935.
Pe 4 noiembrie 1957, ora 9.48, delegația Partidului Muncitoresc Român, care urma să participe in URSS, la Kremlin, la sărbătorirea a 40 de ani de la „revoluția” bolșevică din 1917 (eveniment programat pentru 7 noiembrie), precum și la Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14–19 noiembrie 1957), a decolat din București la bordul unui avion rusesc* (tip Ilyushin Il-14P, amenajat în variantă VIP, înmatriculat YR-PCC) pus la dispoziția oficialilor români in vederea deplasării la Moscova.
Din delegația PMR făceau parte șase persoane: premierul Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Miniștri 4 oct. 1955–21 martie 1961) și conducătorul grupului, Grigore Preoteasa[1] (secretar al C.C. al PMR cu propaganda), Nicolae Ceaușescu, Ștefan Voitec (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri), Leonte Răutu (șeful secției Propagandă și Agitație din Comitetul Centrul al PMR) și Alexandru Moghioroș (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri). Aceștia erau însoțiți și de un personal « tehnic » format din Mihail Novicov (translator), jurnalistul Ștefan Voicu (redactor – responsabil al revistei „Lupta de clasă”), stenograful Ion Petrescu și ofițerul de Securitate Alexandru Micu, „garda de corp” a lui Chivu Stoica.
În avion ar fi trebuit să se afle și GheorgheGheorghiu-Dej; în ultimul moment însă, liderul PMR și-a declinat prezenta, invocând o gripă care l-ar fi obligat să rămână in țară.
Avionul s-a prăbușit într-o pădure, in timp ce se pregătea sa aterizeze pe aeroportul Vnukovodin Moscova; patru persoane au murit, dar Nicolae Ceaușescu a scăpat cu câteva leziuni minore.
La ora 10.31, avionul a făcut o escală la Kiev, pentru realimentare, iar delegația română a avut o scurtă întrevedere cu membri din conducerea RSS Ucraina, continuând apoi zborul către Moscova. La scurt timp, avionul a fost întors din drum, din cauza condițiilor meteo defavorabile, revenind la Kiev, unde se afla și delegația maghiară, sosită cu o alta aeronava, care mergea tot la Moscova, in același scop. Într-un final, ambele avioane au decolat din nou cu direcția Moscova. „Cuprinși fiind de oboseală, membrii delegației au transformat cele două saloane ale avionului în sufragerii improvizate, în care pasagerii s-au întins în fotolii sau pe canapele și dormitau” (istoricul Adrian Cioroianu, ”Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc“).
La ora 17.58, in timpul manevrelor de aterizare, din cauza unei erori de pilotaj și a lipsei de vizibilitate, aeronava IL-14P care transporta delegația română, a survolat zona la o altitudine prea joasă (cca la 10-15 m deasupra solului), a atins crengile unor copaci și s-a prăbușit într-o pădure, in apropiere de pista aeroportului Vnukovo (VKO). La scurt timp după impact, cabina piloților a luat foc.
Din cele 16 persoane aflate la bordul avionului (zece aparținând delegației române si șase ruși, membrii ai echipajului), au decedat patru: trei cetățeni sovietici – locotenentul-major Valeri Nikolaievici Şliahov/Sleakov, comandantul avionului; Nikolai Zaharovici Pavlikov, tehnicianul de bord; căpitanul Ivan Ivanovici Hriukalov, navigator -, şi comunistul Grigore Preoteasa – care, se presupune, se afla în picioare în momentul producerii accidentului, în timp ce povestea despre felul cum în America pasagerii sunt legați înainte de decolare și aterizare.” (Adrian Cioroianu)
Potrivit mărturiilor celorlalți membri ai delegației, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloții nu le-au cerut să poarte centura de siguranță. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus:„Asta nu era în program”.
Până să explodeze avionul, nouă persoane din delegație au reușit să se salveze, printre care și Nicolae Ceaușescu, viitorul președinte al României. Potrivit raportului medical emis de Ministerul Sănătății al URSS, acesta avea „o contuzie la jumătatea dreaptă a coșului pieptului și a încheieturii stângi a gambei. Plăgi zgâriate la faţă, mâini și picioare. Temperatura: 37,3 grade, starea generală fiind satisfăcătoare”.
Copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov, radiotelegrafistul A.G. Romanov şi ceilalți membri ai delegației române, deși răniţi, au scăpat cu viață.(**)
Momentul prăbușirii avionului a fost descris de translatorul Mihai Novicov, în memoriile sale „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo”:
„Călătorii şi-au dat seama că ceva nu era în regulă după o primă smucitură, care nu semăna a fi contactul roților avionului cu solul. De fapt, aeronava se lovise de vârfurile copacilor. A urmat un al doilea impact, şi mai puternic, ce a smuls pasagerii de pe locurile lor. Scaunele nu erau prevăzute cu centuri de siguranță la aterizare şi asta a favorizat rănirea lor. După ce avionul a atins solul, românii au reuşit să sară şi să fugă cât mai departe, evitând suflul exploziei. Şi-au dat seama că Grigore Preoteasa nu era cu ei în momentul primei bubuituri cauzate de aprinderea rezervoarelor”[2].
Supraviețuitorii au fost transportați de urgență la spitalul de partid Kremliokova, unde au fost vizitați de o delegație sovietică, în frunte cu premierul Bulganin.
O comisie guvernamentală condusă de Alexei Kosîghin (prim-ministrul Uniunii Sovietice intre anii 1964-1980), a deschis o anchetă care a dezvăluit mai multe nereguli. Astfel, s-a constatat că echipajul rusesc nu era suficient pregătit pentru zborul din 4 noiembrie 1957, piloții neavând suficiente ore de zbor pentru tipul de transport pe care il operau; în plus, zborul fusese efectuat fără pilotul 2 și navigator. În momentul aterizării pe aeroportul Vnukovo, se pare că Valeri Nikolaievici Sleakov ar fi ignorat indicațiile turnului de control, comunicând că se descurcă și nu are probleme, însă avionul a lovit crengile unor copaci și s-a prăbușit.
IL-14P (implicat în catastrofă) era nou și fusese livrat autorităților de la București în decembrie 1956.
Epava avionului IL-14 P (YR-PCC), prăbușit la 4 noiembrie 1957 în pădurea din imediata apropiere a aeroportului de la Vnukovo.
Sovieticii au concluzionat că „mortul e de vina” și ca responsabilitatea prăbușirii aeronavei revine exclusiv echipajului, deoarece avionul nu avea nicio defecțiune înainte de producerea catastrofei. Membrii echipajul condus de Valeri Nikolaievici Sleakov locuiau în zona Bucureștiului; după accident, familiile lor au părăsit România în grabă.
DEZVALUIRILE LUI FLOREA CEAUȘESCU
Florea Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu cadrele, Miliţia, Securitatea și activul de partid, a fost trimis la Moscova imediat după accident – relatează jurnalistul Virgil Lazar (intr-un articol din Romania Libera, publicat pe 28.10.2010)
„Întors acasă, Florea ne-a povestit amănunțit cum s-au întâmplat lucrurile” „Au plecat cu un avion Iliuşin – 18 (n.r. de fapt IL-14P) condus de piloți militari români, pe o vizibilitate zero. Întreaga zonă fiind întunecată de o ceață foarte deasă, ceea ce a făcut zborul extrem de dificil. Aşa stând lucrurile, la Kiev, piloții români au refuzat să mai conducă acest avion, cu toate că ministrul de atunci al Armatei, Sălăjan, îi amenințase cu curtea marțială. Dar piloții militari români, având în vedere demnitarii de partid și de stat din delegație, au refuzat net, cu toate riscurile pe care și le asumau. Atunci, comandantul sovietic al aeroportului le-a spus că tocmai s-au întors dintr-o misiune câțiva piloți militari, eroi ai Uniunii Sovietice, care s-au angajat să-i transporte pe demnitarii români la Moscova”.
„Piloții sovietici zburau pe aceeași vizibilitate zero, dar erau orientați prin radio și radar. Deci, o dublă comandă. În apropiere de Moscova, li s-a comandat pregătirea pentru aterizare, moment în care, Grigore Preoteasa, demnitarul comunist român, s-a ridicat din scaun și a intrat în cabina piloților să le dăruiască un „cartuș” de țigări […] pentru eroismul cu care i-au adus la Moscova. Dar n-a intrat bine acolo, că avionul și-a prins coada într-un copac solid și a fost rupt exact pe la rama cabinei piloților, care a fost aruncată, apoi, câțiva zeci de metri mai încolo, astfel că ajunsă la sol, cei din interior băteau și strigau cu disperare să fie ajutați să iasă. Numai că, în acel moment un militar din echipa guvernamentală a strigat „la pământ„, iar cabina a explodat cuprinsă de flăcări. Aşa a murit Grigore Preoteasa, promovat de puțin timp, în ierarhia superioară a partidului din funcția de redactor-șef al României Libere”.
„Cealaltă parte a avionului, cu coada prinsă de un arbore, s-a întors în jos, iar pasagerii au căzut, unul câte unul, la rădăcina copacului, ca dintr-o pungă. S-au rănit, dar nu prea grav, dar au scăpat cu viaţă, inclusiv Nicolae Ceaușescu. În ceea ce-l privește pe „vulpoiul” de Gheorghe Gheorghiu-Dej, după știința mea, a plecat și el la Moscova, dar cu un tren special, motivând o răceală. Să fi simțit ceva?! Greu de spus”, afirma Florea Ceaușescu, conform jurnalistului Virgil Lazar.
FUNERARIILE LUI GRIGORE PREOTEASA
Leonid Brejnev, Nicolae Ceausescu (care, în timpul ceremonialului, și-a ascuns mâna afectata de arsurile provocate de accident), purtând sicriul lui Grigore Preoteasa.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Grigore Preoteasa a fost depus, timp de 24 de ore, pe un catafalc, flancat de gărzi de onoare, la Casa Sindicatelor din Moscova, fiind apoi transportat cu un tren mortuar, în România.
Presa românească a publicat știrea accidentului aviatic abia după două zile, pe 6 noiembrie 1957, iar informațiile despre moartea lui Grigore Preoteasa au apărut pe prima pagină a ziarului „Scânteia“ la o săptămână distanță, miercuri, 13 noiembrie1957, când „organul” anunța, cu chenar negru, decesul si sosirea trenului mortuar.
După funeraliile naționale organizate in capitala pe 12 noiembrie 1957 in onoarea secretarului CC al PMR (ceremonie care a crescut suspiciunile prin prezenţa delegaților și reprezentanților serviciilor secrete sovietice care însoțiseră sicriul la București) Grigore Preoteasa a fost îngropat la Cimitirul Militar Ghencea.
Gheorghiu-Dej, la funeraliile secretarului CC al PMR, Grigore Preoteasa. 12.11.1957
In 1963, sicriul lui Grigore Preoteasa a fost transferat în rotonda Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertății (azi Carol I), proiectat de arhitecții Horia Maicu si Nicolae Cucusi (inaugurat la 30 decembrie 1963) – (Plăiașu, Ciprian, „Moartea lui Grigore Preoteasa”, Historia, Nr. 107, noiembrie 2010). În primăvara anului 1997, osemintele lui Grigore Preoteasa au fost exhumate pentru a doua oară si încredințate familiei, care trăiește azi în străinătate.
Casa de Cultură a Studenților ridicată pe Calea Plevnei, la inițiativa lui Stelian Popescu (președinte al societății anonime ,,Universul”), inaugurată la 18 noiembrie 1937, s-a numit, intre anii 1957 și 1982, Casa de Cultură a Studenților București ,,Grigore Preoteasa”. (director Laurențiu Toma, in perioada 1972-1989)
CEAUȘESCU A FOST TRIMIS LA MOSCOVA IN LOCUL LUI GHEORGHIU-DEJ
„După întoarcerea delegației de la Moscova, Chivu Stoica a susținut că Gheorghiu-Dej nu a efectuat deplasarea în URSS deoarece medicii nu au permis acest lucru. Cercetând circumstanțele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei ședințe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„. [3]
„După foarte mulți ani de la acele evenimente, Paul Niculescu-Mizil a amintit despre anunțul iniţial apărut în presa de la București, referitor la deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej, în fruntea delegației de partid şi guvernamentale române și, apoi, despre gripa acestuia de la începutul lunii noiembrie 1957 – care putea fi reală și care a determinat trimiterea lui Nicolae Ceaușescu la festivitățile de la Moscova, în locul lui Dej.” [4]
„Opinia respectivă a apărut după ce Paul Sfetcu, fost director de cabinet al prim-secretarului P.M.R., a susţinut într-o lucrare memorialistică faptul că şeful său contactase o boală pulmonară în copilărie, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară în perioada detenţiei sale în diferite locuri din ţară [5] – închisoarea militară de la Jilava (14 februarie 1933 – primăvara anului 1934), penitenciarul corecţional de la Văcăreşti (1934), închisoarea militară de la Craiova (aprilie – septembrie 1934), închisoarea centrală din Craiova (septembrie 1934 – ianuarie 1935), penitenciarele de la Ocnele Mari şi Aiud (1935-1937), Doftana (mai 1937 – noiembrie 1940) şi Caransebeş (noiembrie 1940 – iunie 1943), precum şi în lagărul de „internați” politici de la Târgu-Jiu (26 iunie 1943 – 16 august 1944) [6].
Ulterior, Gheorghiu-Dej ar fi urmat tratamente medicale atât în România, cât şi în URSS (posibil pe țărmul Mării Negre, la Ialta şi Gagra, unde microclimatul este de tip mediteraneean), dar putem presupune faptul că plămânii săi au rămas sensibili la frig şi umezeală. De asemenea, Paul Sfetcu a declarat că șeful său a suferit de gripă virotică peste 90 de zile, chiar în perioada în care la Moscova s-a desfășurat Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14-19 noiembrie 1957). [7]
La rândul său, Simion Bughici i-a declarat lui Alexandru Şiperco, la 15 aprilie 1976, că medicii i-au interzis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să plece la Moscova în noiembrie 1957. Medicii recomandă şi în zilele noastre ca persoanele care au suferit de boli pulmonare să meargă în stațiuni aflate la o altitudine sub 1000 de metri, în perioadele de convalescență şi de recuperare fizică. În acest sens, poate fi înţeleasă şi menţiunea neexplicată de Paul Niculescu-Mizil, referitoare la preferința liderului suprem al P.M.R. de a se odihni în localitatea Timişu de Jos (județul Brașov), situată la înălțimea de 740 metri faţă de nivelul mării. [8]
De asemenea, în cadrul cercetării istorice poate fi analizat şi un alt aspect, aparent banal: Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat foarte mulți ani cu avioane sovietice nepresurizate (Li-2, Il-12 şi Il-14). În acest mod, liderul român a ajuns la Paris (11 august 1946) [9], Varşovia (mai 1955), Praga (ianuarie 1956), Beijing (septembrie 1956), Phenian (2 octombrie 1956), Ulan Bator (6 octombrie 1956), Belgrad (octombrie 1956) [10], Budapesta (22 noiembrie 1956 şi 1 ianuarie 1957), Sofia (28 martie 1957), Berlin (24 aprilie 1957), Praga (20 octombrie 1958), Varşovia (24 aprilie 1961) şi Budapesta (1 septembrie 1961).
Totodată, Gheorghiu-Dej a zburat la Moscova de cel puțin 29 de ori: la 4 septembrie 1945 [11], 2 aprilie 1946, 15 ianuarie şi 15 iunie 1947, 2 februarie 1948, în decembrie 1948, ianuarie şi iunie 1949, februarie 1950, ianuarie şi martie 1951, aprilie sau mai 1952, iulie 1952 (în concediu) [12], octombrie 1952, martie 1953, iulie 1953, ianuarie 1954, februarie 1956, mai 1958, ianuarie 1959, februarie și noiembrie 1960, martie 1961, august 1961 (călătoria de la București la Moscova şi retur a fost efectuată cu trenul, iar autoritățile sovietice au pus la dispoziție un avion Il-18 pentru ca delegația română să se poată deplasa rapid de la Moscova la Leningrad, Tbilisi şi Kiev) [13], octombrie 1961, iunie 1962, septembrie şi octombrie 1962 (cu un avion Il-18 oferit de autoritățile de la Moscova) și iulie 1963.
Avioanele nepresurizate folosite în perioada septembrie 1945 – iulie 1963 de Gheorghe Gheorghiu-Dej zburau la o altitudine medie de 2800-3000 de metri, iar pasagerii şi membrii echipajelor nu utilizau măşti de oxigen şi costume speciale de zbor deoarece viaţa nu le era pusă în pericol la înălţimea respectivă. Cu toate acestea, atât în zborurile la altitudinea de croazieră, cât şi la decolări şi aterizări, putea să apară un disconfort fizic pentru liderul comunist român, ai cărui plămâni slăbiți de boală sufereau din cauza presiunii mai scăzute a aerului şi a schimbărilor rapide ale acesteia, în cursul manevrelor de zbor efectuate de piloţi. Şi este interesant de remarcat faptul că avionul prăbuşit la Vnukovo era nepresurizat – fapt ce vine în sprijinul sfatului medicilor, care i-au recomandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să îşi menajeze sănătatea în luna noiembrie 1957, când avea şi o gripă virotică puternică.
Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii interesați să afle motivele contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova din luna noiembrie 1957 este o cerere de grațiere redactată la 19 decembrie 1943 chiar de liderul comunist – internat în acel moment în lagărul de la Târgu-Jiu. Acesta preciza pentru ministrul de Interne de la acea vreme, generalul Dumitru Popescu, faptul că suferea de „ulcer duodenal care necesită o intervenție chirurgicală urgentă iar după aceasta – lucru principal – un regim alimentar de durată, imposibil de asigurat în condițiunile pe cari Lagărul le oferă. Recent m-am supus la spitalul din Tg. Jiu şi unei operații de hemoroizi, o altă boală contractată (sic!) în timpul detențiunii mele. Un reumatism cronic mă chinuiește în ultimul timp de nesuferit, iar starea mea nervoasă – firește – a suferit şi ea (subl.n.)”. Evident, surprinde faptul că Gheorghiu-Dej nu a menționat în cererea sa despre tuberculoza pulmonară cunoscută ulterior de directorul de cabinet Paul Sfetcu şi a scris în schimb despre reumatismul cronic de care suferea.
Pe fondul unor probleme reale de sănătate, pe care liderul comunist le-a avut în timpul detenției în România şi, probabil, au fost cunoscute ulterior şi la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit în octombrie 1957 informația privind neparticiparea lui Iosip Broz Tito la consfătuirea de la Moscova – în locul său fiind trimis ministrul de Interne, Aleksandar Rancović. Paul Niculescu-Mizil a încercat să interpreteze știrea, susținând că Tito ar fi evitat în acel mod o posibilă intenție sovietică de excludere din nou a partidului iugoslav din mișcarea comunistă internaţională condusă de la Kremlin, iar Gheorghiu-Dej nu a dorit o nouă schismă şi a hotărât în ultimul moment să nu mai plece pentru 15 zile în URSS, folosind ca scuză gripa virotică de care suferea.
Analizând întregul context de fapte şi împrejurări de la sfârșitul lunii octombrie 1957, putem afirma că deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej se prefigura a fi obositoare şi reuniunea la care urma să participe nu avea o importanţă cardinală pentru România. Pe acel fond, a existat posibilitatea ca divergențele dintre Tito şi Hruşciov să provoace liderului român o stare suplimentară de tensiune nervoasă, capabilă să agraveze boala de care suferea şi putem presupune că medicii săi i-au recomandat să se menajeze pentru o perioadă mai lungă. În consecință, Gheorghiu-Dej a aplicat o metodă mai puțin obișnuită pentru a demonstra sovieticilor că știa despre importanţa ceremoniilor care se organizau în URSS, expediind la Moscova editorialul său „Marele Octombrie – o răscruce în destinele omenirii”. Acesta a apărut atât în „Pravda” (29 octombrie 1957), cât şi în „Scânteia” (30 octombrie 1957), fiind unicul articol publicat în acel an de liderul român în ziarul P.M.R. Astfel, Gheorghiu-Dej şi-a onorat o obligație faţă de liderii politici de la Kremlin (care îi revenea în calitate de conducător al unui partid comunist) şi a evitat în ultimul moment să se deplaseze la Moscova cu avionul în care s-a aflat delegația condusă de Chivu Stoica și care, cu totul întâmplător, s-a prăbușit înainte de aterizarea pe aeroportul Vnukovo.” [14]
„După cum se poate constata, informațiile la care istoricii au avut acces până în prezent sunt incomplete şi, uneori, controversate (cu excepția vinovăției piloților sovietici, indicați de către autoritățile de la Moscova drept cauza principală a producerii accidentului). De aceea, considerăm că pentru elucidarea pe deplin a enigmei care planează asupra contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova, din luna noiembrie 1957, este necesară consultarea dosarului medical al liderului suprem al P.M.R., existent probabil în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, după îndeplinirea termenului legal de menţinere a clasificării iniţiale a acestuia” (Opris)
TEORIA CONSPIRAȚIEI
Catastrofa a fost urmată de numeroase întrebări, rămase fără răspuns. De ce aeronava delegației române a primit acordul aterizării în condiții de vizibilitate redusă, în timp ce delegația Ungariei fusese întoarsă din drum? De ce s-a aprobat ca avionul sa fie pilotat de un echipaj pe care ancheta ulterioara l-a considerat „lipsit de experiență”? Cine si ce interes avea să se prăbușească avionul? Sub auspiciile diverselor bănuieli care planau asupra evenimentului, accidentul aviatic din1957 de lângă Aeroportul Vnukovo din Moscova a devenit subiect de speculații si teorii ale conspirației, conform cărora totul ar fi fost plănuit, printre „țintele” sovieticilor figurând Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu. In realitate, a fost un accident datorat unui sir de erori pe fondul lipsei de vizibilitate si al ignorării indicațiilor turnului de control; tot in realitate, in orice varianta si indiferent de rezultat, comunismul din România ar fi mers „tot înainte”.
Potrivit istoricului Petre Opriș, după accidentul de la Vnukovo, autoritățile de la București au renunțat la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităților române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens Biroului Politic al C.C. al P.M.R; trei luni mai târziu, s-a aprobat „să se asigure o subunitate specială de aviație de transport în cadrul Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviație Transport – Otopeni”. Astfel, s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fiecare model de avion prevăzut în înzestrare: „două Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate” şi două Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”. Concomitent, a fost menținută în activitate unitatea de aviație a Ministerului Afacerilor Interne, înființată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, generalul Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaților, Nicolae Profiri.
Regimentul 108 Aviație Transport a fost înființat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În luna martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice Po-2, două aparate de şcoală „Junkers 34”, un „Focke-Wulf 58”, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase avioane de transport (patru „Junkers 52” şi două „Heinkel 111”). Două bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în luna august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unități maiorului Ioan Zamfirescu.” (Opris)
*Aparatul II-14P era nou și fusese livrat autorităților de la București în luna decembrie 1956. [inapoi]
[1] Grigore Preoteasa (n. 25.08.1915- d. 04.11.1957) redactor-șef al ziarului România Liberă (1944 – 1946), director al Agerpres, Ministru de Externe (4 octombrie 1955 – 15 iulie 1957, când este înlocuit cu Ion Gheorghe Maurer), membru supleant al Biroului Politic și Secretar al C.C. al PMR. Tatăl său, Ion Preoteasa, a făcut parte din Partidul Naţional-Ţărănesc; la sciziunea lui Grigore Iunian a trecut în Partidul Radical Țărănist. În anii ’30, în timpul studiilor universitare, Grigore Preoteasa adera la Frontul Studențesc Democratic. Membru al PCdR în 1933, cu ocazia grevelor ceferiștilor de la Grivița. Pentru propaganda în favoarea greviștilor a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare (la Jilava, Doftana şi Văcărești, în compania mai multor viitori membri ai Partidului Comunist, între care si Nicolae Ceausescu). Implicat în mișcarea comunista ilegala, devine un militant fidel si devotat. Conform declarațiilor sale, a „participat la redactarea mai multor publicații antifasciste legale si ilegale ale U.T.C. si P.C.dR„. unde se folosea „de nume conspirative precum Saul si Sorel.” (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității. Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989.). Căsătorit cu PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER) – activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954); mama Ilincăi (căsatorita în prezent Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu); decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R. clasa a II-a. În 1980, copiii fostului lider comunist Preoteasa au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. [inapoi]
[2] Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv de Mihai Pelin, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998. [inapoi]
[3] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 49/1957, f. 2. Apud Dan Cătănuş, P.M.R. și evoluțiile ideologice din lagărul comunist, în: Politica externă comunistă şi exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 191[inapoi]
[4] Paul Niculescu-Mizil, „De la Comintern la comunism național. Despre Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 1969”, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 67-68. [inapoi]
[5] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, selecție, introducere şi note de Lavinia Betea, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000, pp. 124-125. [înapoi]
[6] Cf. Gheorghe Vasilichi, Trei evadaţi, în: „Magazin istoric”, anul II, nr. 7-8 (16-17), iulie/august 1968, p. 16-19; Pavel Bojan, Nu bate! Viaţa de zi cu zi la Doftana, în idem, anul IV, nr. 2 (35), februarie 1970, p. 19; Dennis Deletant, Studiu introductiv, în Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, coord. Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Iaşi, Editura POLIROM, 2012, p. 16; [inapoi]
[8] Op.cit, catastrofa aeriană de la Vnukovo (Moscova, 4 noiembrie 1957), Petre Opriș [inapoi]
[9] Pentru plecarea delegației de pe aeroportul de la Băneasa (11 august 1946), vezi ANIC, Fototeca online a comunismului românesc (în continuare, se va cita: Fototecă), cota nr. 2/1946. Întoarcerea delegației române de la Conferința de Pace de la Paris s-a realizat cu trenul. Acesta a ajuns în gara Băneasa la 21 septembrie 1946. [înapoi]
[10] Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întors de urgenţă la București, cu avionul, din cauza crizei politice din Ungaria. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu şi Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 132. [înapoi]
[11] Aceasta a fost a doua vizită a liderului comunist român în Uniunea Sovietică. Prima a avut loc în perioada decembrie 1944 – ianuarie 1945, deplasarea de la Bucureşti la Moscova şi retur fiind realizată cu trenul (vezi ANIC, Fototecă, cotele nr. 52/1945; 53/1945). Pentru întoarcerea de la Moscova a lui Gh. Gheorghiu-Dej, cu avionul (Băneasa, 13 septembrie 1945), ibidem, cotele nr. 222/1945; 226/1945. [înapoi]
[12] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea a II-a), Bucureşti, Arhivele Naționale ale României, 2007, pp. 23-24. [înapoi]
[13] Arhiva Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166. Apud ANIC, Fototecă, cota nr. 25/1961; Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin- Răzvan Mihai, Ilarion iu, Viaţa lui Ceauşescu, vol. 2: Fiul Poporului, Bucureşti, Adevărul Holding, 2013, pp. 64-66. Vizita de prietenie în Uniunea Sovietică a delegaţiei conduse de liderul suprem al P.M.R. a avut loc în perioada 31 iulie – 12 august 1961. [înapoi]
[14] Elis Neagoe-Pleşa, Reflectarea imaginii şi a cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia” (1956-1965), în: Arhivele Securităţii, vol. II, coordonator: Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 133. [înapoi]
(**) Cf. Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, București, Editura Evenimentul Românesc, 1998; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944–1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, București, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2005, pp. 273-278; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. [inapoi]
Vizita lui Nixon la București (2/3 august 1969) a avut impact major pentru populația entuziasmată (euforie care s-a dovedit, totuși, lipsită de fundament) și, mai ales, multiple consecințe (majoritatea benefice), pentru imaginea lui Ceausescu la nivel internațional. Insă unele dintre acestea și-au produs efectul chiar înainte ca extraordinarul eveniment să aibă efectiv loc.
Astfel, in anul de gratie 1969, imperialismul american reușește sa dea doua lovituri serioase comunismului autohton, prin intermediul președintelui SUA. Simpla confirmare a sosirii sale „pe meleagurile patriei noastre”:
1. Decalează, pentru prima (și ultima) dată, un Congres al unui Partid Comunist (Congresul X al PCR)
2. Anulează vizita celui mai important lider comunist al URSS:Leonid Brejnev.
O RECONCILIERE…
La întâlnirea dintre Corneliu Mănescu și Leonid Ilici Brejnev (Moscova, 9 aprilie 1969), secretarul general al P.C.U.S, i-a sugerat ministrului român al Afacerilor Externe că ar fi dispus sa dea curs invitației făcute de Nicolae Ceaușescu (la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia, Budapesta, 17 martie 1969), de a participa la București, în iunie sau iulie 1969, la ceremonia reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România – ca semn al reconcilierii româno-sovietice, după evenimentele dramatice din noaptea de 20 spre 21 august 1968, soldate cu ocuparea Cehoslovaciei de către unități militare sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare, actiune condamnata în termeni foarte duri de liderul suprem al P.C.R. (Bucureşti, 21 august 1968).
…O BUNĂ PLANIFICARE
O lună mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. stabileau ca lucrările Congresului al X-lea al P.C.R. să se desfășoare în perioada 4-9 august 19691 și, evident, se preconiza ca Leonid Brejnev să asiste la importantul eveniment.
Subiectul este dezbătut pe 13 mai 1969 la Bucureşti:
„Tov. Nicolae Ceauşescu: În legătură cu Congresul este propunerea să stabilim data de 4-9 august 1969, ca să nu ne apropiem prea mult de 23 august, ţinând seama că la 23 august va fi a 25 aniversare a eliberării patriei şi vom avea şi delegaţii de stat şi atunci să avem o distanţă, ca să ne putem pregăti. Deci aceasta este propunerea în legătură cu data [desfăşurării] Congresului.
Tov. Gheorghe Stoica: Dacă aceasta este rațiunea ca să vinăşi [delegaţii] din alte state burgheze.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ne-am gândit să invităm şi alte state, totuși noi avem o sărbătoare naţională, în coaliţia antihitleristă au fost şi francezii şi englezii şi americanii, aşa că o să invităm ceva şi dintre aceştia. De aceea am propus în acest sens, să facem aşa. Este bine ca să terminăm Congresul să ne putem odihni puţin şi să facem şi celelalte pregătiri, primii secretari să poată merge la judeţe să facă pregătirile necesare. De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord)”.
…SI O RĂSTURNARE DE SITUAȚIE
După încheierea convorbirilor dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (Moscova, 16 mai 1969), liderul comunist român primește, la 24 iunie 1969, prin intermediul lui Aleksandr Vasilievici Basov (ambasadorul URSS în România), o scrisoare a secretarului general al P.C.U.S. şi a prim-ministrului Aleksei Kosîghin – semnată la 19 iunie 1969, prin care liderii sovietici isi anunțau intenția de a veni în România, pentru a participa la ceremonia semnării Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România (eveniment programat pentru ziua de 15 iulie 1989).
Nicolae Ceaușescu a insistat ca vizita respectivă să dureze mai mult, reușind să stabilească, de comun acord cu autoritățile de la Moscova, primirea celor doi oaspeți sovietici la București în perioada 15-16 iulie 1969.2
Situația se schimba însa radical după ce Nicolae Ceaușescu se opune categoric oricărei opinii critice la adresa Chinei (în timpul consfătuirii partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 5-17 iunie 1969), iar Richard Nixon confirma public vizita sa la București (28 iunie 1969).
Cu două zile înainte de anunțul public al președintelui american, Nicolae Ceaușescu a trimis la Moscova un mesaj în care anunța vizita oaspetelui american în România.
„OCUPAȚI CU REZOLVAREA UNOR PROBLEME IMPORTANTE”
Răspunsul liderilor de la Kremlin a sosit două săptămâni mai târziu. La 10 iulie 1969, I. Ilin, însărcinatul cu afaceri a.i. al URSS în România, i-a înmânat lui Ion Gheorghe Maurer o scrisoare semnată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin, în care aceștia invocau faptul că sunt ocupați cu rezolvarea unor probleme importante şi erau nevoiţi să-şi amâne călătoria în România. În consecință, ceremonia încheierii tratatului româno-sovietic a fost contramandată sine die și prim-ministrul sovietic l-a semnat un an mai târziu (București, 7 iulie 1970).
La 16 iulie 1969, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat într-o şedinţă, timp de o oră, despre rezultatele obţinute la cele 20 de conferinţe extraordinare ale organizaţiilor de partid judeţene (care s-au desfăşurat în zilele de 12 şi 13 iulie 1969). În întreaga ţară se dezbăteau Tezele C.C. al P.C.R. şi proiectul „Directivelor Congresului al X-lea al P.C.R. privind planul cincinal pe anii 1971-1975 şi liniile directoare ale economiei naţionale pe perioada 1976-1980”. La aceeași reuniune, Nicolae Ceaușescu a prezentat concluziile rezultate în urma vizitelor pe care le-a efectuat în județele Cluj, Maramureș, Satu Mare, Bihor şi Arad. Totodată, Ceaușescu i-a anunțat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că urmau să primească la începutul săptămânii următoare proiectul său de raport pentru Congresul al X-lea al P.C.R. și, în aceeași săptămână, era planificată o ședință a Comitetului Executiv, pentru dezbaterea şi aprobarea documentului respectiv.
De asemenea, Nicolae Ceauşescu a propus şi participanţii la reuniune au aprobat amânarea, până în toamna acelui an, a vizitei în România a delegației de partid şi guvernamentale a Uniunii Sovietice – aşa cum se consemnase în scrisoarea primită la 10 iulie 1969 de la Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin.
„SĂ NU LĂSĂM IMPRESIA UNUI SENTIMENT DE SUPĂRARE”
În cursul discuțiilor din 16 iulie 1969, Emil Bodnăraş a insistat să se răspundă la propunerea părţii sovietice pentru fixarea perioadei de desfășurare a vizitei, astfel încât „să nu lăsăm impresia unui sentiment de supărare”.
Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu ideea lui Emil Bodnăraş, iar şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a luat sfârșit fără să existe vreun indiciu în legătură cu surpriza care urma să aibă loc.
ȘEDINȚĂ DE URGENȚĂ
În ziua următoare (17 iulie 1969), pe baza programului vizitei președintelui Richard Nixon la București (aprobat la reuniunea din 7 iulie 1969 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.), Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință de urgenţă3 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a se aproba decalarea cu două zile a perioadei de desfășurare a Congresului al X-lea al P.C.R.
Pentru prima şi singura dată, congresul unui partid comunist european a fost amânat din cauza unei vizite oficiale efectuate de „inamicul public nr. 1” al comunismului într-o ţară din blocul sovietic.
Pentru liderii politici de la Kremlin, schimbarea datei de începere a Congresului al X-lea al P.C.R. a constituit încă o dovadă a faptului că Nicolae Ceaușescu era un factor distonant al Organizației Tratatului de la Varşovia, iar Leontin Ilici Brejnev a fost nevoit să-şi contramandeze vizita programată în România, în vara anului 1969.
Ulterior, liderul sovietic și-a demonstrat, prin atitudinea sa, dezacordul in privința unor opinii și acțiuni ale autorităților de la București pe planul politicii externe, amânând până la 22 noiembrie 1976 orice călătorie oficială în România. In acest context, Nicolae Ceaușescu a încercat, cu diferite ocazii, să-l convingă pe Leontin Ilici Brejnev de buna sa credință, ca urmare a faptului ca anumite instituții din U.R.S.S. blocau în mod repetat cooperarea economică dintre cele două ţări, invocând diverse pretexte.
Petre Opriș, „Prima vizită în România a unui președinte al Statelor Unite ale Americii și războiul din Vietnam (1967-1969)”
Potrivit unei declarații făcute de Paul Niculescu-Mizil, reiese ca, în cadrul convorbirilor lui Ion Gheorghe Maurer cu prim-ministrul Zhou Enlai şi Li Xiannian (Beijing, 7-8 septembrie 1969), s-a discutat și despre faptul ca tratatul româno-sovietic fusese deja pregătit, cu câteva luni înainte de vizita planificată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin în România, fiind necesară doar semnarea acestuia. Parafarea documentului avusese loc la Moscova, pe 13 iunie 1968, dar ceremonia semnării oficiale se amânase din cauza deteriorării relațiilor româno-sovietice după criza cehoslovacă din august 1968.
Protocolul şi stenograma ședinței extraordinare din 17 iulie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Bucureşti, octombrie 1945. Nicolae Ceauşescu în mijlocul unor delegați la Conferinţa Naţională a P.Cd.R. – secția română a Kominternului. | Cota: 16/1945; Arhiva Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166
Noțiunea de „Ilegalist” și „activist”, ca membru al Partidului Comunist din România (secția română a Kominternului), devenit ulterior PCR, nu are absolut nimic patriotic, eroic sau glorios.
Mai degrabă, se identifică, cu cea de TRĂDĂTOR DE ȚARĂ – având in vedere ca PC.dR. a fost scos din legalitate deoarece, prin însăși statutul său, partidul și membrii acestuia militau pentru dispariția României ca stat unitar, respectiv pentru destructurarea țării, in favoarea URSS.
Adevărații trădători „de patrie / de țară” nu au fost cei „înfierați cu mânie proletară” de către „ilegaliști” – ci chiar „legaliștii” comuniști din România.
„Pe tot parcursul existenței sale, Cominternul a patronat, finanţat şi dirijat de la Moscova o armată de agenţi – „revoluţionari de profesie“, răspândiţi în întreaga Europă, ale cărori limbi de lucru erau rusa, germana şi franceza.
Cu menţiunea „strict confidenţial“ (de altfel, totul era secret, cu excepția revoltei faţă de „burghezi“) în Arhivele Cominternului se regăsesc „Regulile de conspirativitate” ale partidului,.aplicate în toate ţările in care aceștia erau trimişi, precum şi în relaţiile pe care le aveau cu „centrul“, ori unii cu alţii în cadrul aceleiași filiale. Ca membrii ai PCdR, agenți ai Cominternului, activiștii si ‘ilegaliștii” din România, erau automat colaboratori ai secției externe a serviciilor speciale sovietice”.(*)
Precum zicea, in timpul loviturii de stat numita oficial „revoluția româna” din 1989, celebrul emanat și „revoluționar” Ion Iliescu – al cărui tată, și el „ilegalist” (Alexandru Iliescu), „revoluționar de profesie” prin anii ’30, susținea, prin propria semnătură, in Rusia, statutul PCdR ce prevedea dizolvarea României, ca fiind „un stat care nu reprezintă, prin sine, o unire a tuturor românilor, ci creat pe baza înrobirii unor popoare străine” -, ei doar „au întinat valorile socialismului și comunismului” – promovând, la vedere, „drepturile proletarilor” și „înfierarea burgheziei”, in vreme ce, de facto, duceau o politică de destructurare teritorială, urmărind totodată preluarea puterii.
Auto-intitulată „avangarda proletariatului” („partid al clasei muncitoare”), PCdR (dirijat de Moscova) era interesat să aibă cât mai mulți membrii printre muncitorii romani din întreprinderi, unde puteau crea sau amplifica conflictele de munca cat și rețeaua de adepți.
Sarcinile muncitorului-membru de partid erau, in principal, propaganda, sabotajul și racolarea. Speculând nemulțumirile altor muncitori, activistul de partid făcea (discret) propagandă „revoluționară” și atrăgea în mișcare noile „cadre”. In plus, avantajul pentru partidul comunist era și financiar, deoarece noii adepți erau ‘ieftini”, putând fi sincer implicați in mișcare, adică nu neapărat sponsorizați.
De un real interes pentru organizația comunista erau și intelectualii și, în general, toți cei care aveau contacte în diferite domenii (cercuri) de interes. Aceștia contribuiau „la partid” cu relațiile necesare pentru mituirea funcționarilor din justiție și poliție, dar erau valoroși și pentru informațiile pe care le puteau furniza din mediile asa-zis „burgheze” (din interiorul partidelor politice, ale Palatului sau din zona economico-financiară).
COSTURILE ILEGALISTULUI COMUNIST
„Ilegalii” erau atât activiștii cu funcții în conducerea partidului, cat și cei deja identificați de autorități (arestați măcar o dată), cu dosare la Siguranță. Când deveneau pasibili de o nouă arestare, erau trecuți in „ilegalitate” și scăpați de o eventuală condamnare ori ajutați sa evadeze din pușcărie. „Ilegalizarea” nu era însa convenabila, mai ales din punct de vedere financiar, conspirativitatea încărcând „factura” partidului comunist cu costuri însemnate pentru fiecare „cap de ilegalist”.
De regula, ilegalistului i se „confecționa” o noua identitate, respectiv acte false (unii având chiar mai multe seturi de acte false, respectiv identități).
Problema pașapoartelor (în general, a actelor), este menționată și în corespondenta dintre activiștii din ţară cu Moscova. Fabricarea actelor, în sine, nu era neapărat o problemă, partidul având oameni dedicați pentru aceasta operațiune. Uneori însa, trebuia identificata persoana dispusă sa accepte să își declare actele ca „‘pierdute” și să solicite autorităților eliberarea altora noi. Pentru ca fotografia „ilegalistului” să fie lipită în locul pozei titularului de drept, era necesar acceptul acestuia, obținut, de regula, contra unei sume de bani. De exemplu, asupra lui Vasile Vâlcu, membru în Comitetul Local București al Partidului, arestat în octombrie 1941, s-au găsit un ordin de mobilizare, un livret militar şi un buletin de înscriere la Biroul Populaţiei, toate emise pe nume fals. Contra sumei de 500 de lei, Vasile Vâlcu reușise sa convingă un soldat să își declare actele pierdute și sa ceara emiterea unui duplicat.
Un „ilegal” beneficia de banii necesari pentru realizarea misiunilor sale (la care, după situație, se adăugau cele de cazare, bilete de avion/tren/etc și mesele), dar și pentru transportul personal.
Activiștii centrali aveau la dispoziție mașini pentru uz propriu. Ştefan Foriş, secretarul partidului, utiliza un automobil achiziționat de Remus Koffler (în iunie, 1940), cu șofer personal. Remus Koffler, la rândul lui, circula cu mașina fratelui său, Romulus Jitianu (evreu creștinat), angajat al Siguranței, care (pentru a evita rechiziția) trecuse autoturismul pe numele unui coleg de serviciu, doctorul Dumitrescu. Ilegaliștii s-au întrebat cum de este posibil ca principalul colaborator al șefului de partid (Koffler) să meargă cu o mașină a Siguranței, instituție responsabilă cu urmărirea, arestarea și anchetarea comuniștilor. „[…] în acea perioadă știam de la Remus Koffler că fratele lui, de profesie avocat, are o maşină turism în asociaţie cu dr. Dumitrescu din Serviciul Siguranţei Generale a Statului, şi că maşina este câteodată folosită şi de Remus Koffler” – a declarat, la o anchetă, inginerul Emil Calmanovici, membru al Comisiei Centrale Financiare (CCF) a P.C.d.R., important contributor la buget (bugetul partidului). Autoturismul circula cu un număr al Siguranţei Generale a Statului, tocmai pentru a se sustrage urmăririlor. „Mi-a declarat atât lui Weigl (Egon Weigl, legătura superioară a lui Emil Calmanovici, la rândul lui membru în CCF), cât şi mie, că această chestiune este cu aprobarea Comitetului Central (n.r. al partidului)”(*1)
Deplasarea activiștilor in oraș, după regulile conspirativității, atunci când aceștia nu se puteau folosi de serviciile unui „tehnic” (vezi capitolul „TEHNICII„ din aceasta postare), se făcea cu un taxi sau cu bicicleta. Deplasarea pe jos sau cu mijloacele de transport în comun erau interzise. Activistul trebuia sa ia toate măsurile sa ajungă neurmărit la destinație, si sa scape de eventualii urmăritori. In caz contrar, activistul trebuia sa abandoneze întâlnirea. „Activistul trebuie să meargă neurmărit la întâlnire” – Stefan Foriş, în «Curs asupra muncii de partid în timp de război întocmit de C.C. al P.C.d.R. în august 1943»
„În capitală şi în oraşele mari, numai folosirea cu vigilenţă a maşinii, trăsurii sau bicicletei, mergând la întâlnire sau plecând de la întâlnire, asigură această garanţie” „Activistul trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna, că faţă de metodele perfecţionate de urmărire ale Siguranţei, mergând pe jos, cu tramvaiul, ei nu pot să se controleze”(*12).
CINE ERAU „ILEGALIȘTII” – NUME CONSPIRATIVE, IDENTITĂȚI DE ÎMPRUMUT SI ACTE FALSE
În ilegalitate, puțini erau cei care își cunoșteau colegii de partid după numele lor real, din actele de naștere. Odată intrat în mișcarea comunistă, activistul renunța, deseori, la propriul său nume, luând altul, conspirativ (sau chiar mai multe, după caz). Dumitru Petrescu, unul dintre cei condamnați în procesul intentat greviștilor de la Grivița, se numea de fapt Gheorghe Dumitru (Petrescu fiind numele conspirativ). Marcel Pauker a fost Luximin, Puiu, sau Marin Stepan Semionovici iar soţia sa, Ana Pauker, era cunoscuta, la partid, sub numele de Maria (în timpul războiului, acest pseudonim îl purta si Constanţa Crăciun, in timp ce „Mărioara” era conspirativul folosit de Ana Toma).
Viitorul ministru al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, activa în anii ’30 sub pseudonimele „Grigorescu” și “Andrei”, iar în timpul războiului a folosit și pseudonimul „Titu”.
Uneori, una și aceeași persoană putea avea mai multe pseudonime, atât în perioade diferite de timp, cat și simultan, câte unul pentru fiecare membru de partid cu care acesta intra în legătura. Ion Vinţe, de exemplu, folosea numele de „Traian” sau „Andrei”. Petrea Nicolae era „Victor” si „Sorin”, Iosif Rangheţ era „Mihai”, „Corvin”,sau „Alecu”, iar Constantin Carp era „Voicu” sau „Matei”. Mendel Leibovici, devenit după război Paul Luchian se numea, în ilegalitate, pentru colegi, „Emil”(*7) sau „Iustin”(*8). Remus Koffler a fost, în anii războiului „Sergiu”, „Conrad” sau „Leonin”(*9).
Pseudonimele nu erau unice – un pseudonim putând fi alocat mai multor persoane. În perioada războiului, „Cornel” era, de pilda, și Dumitru Işoveanu, dar și Ilie Toacă. Multi ilegaliști adoptau conspirativul „Andrei”, frecvent utilizat în onomastica activiștilor ori simpatizanților comuniști. Un „Andrei” menționat in documente poate avea în spatele lui, de exemplu, pe activistul Marcu Schon (deloc străin de asasinarea lui Anton Moisescu, el însuși sfârșind în faţa plutonului de execuție, în 1942), sau pe Ion Vinţe, viitor ofiţer în Ministerul de Interne.
După război, parte din ei au fost identificați după numele adevărat. Operație totuși dificla, mai ales în cazul militanților evrei. Aceștia își alegeau un nume/prenume românesc, eventual unul din cele conspirative deja folosite în clandestinitate. Paul Leibovici, activist în organizația Bucureşti, a avut în timpul războiului, numele conspirativ „Dan”(*2) și „Teodor”(*3). Soţia sa, Finca Davidovici, folosea conspirativul „Tincuţa” (membră, ca şi soţul ei, în conducerea organizaţiei de Bucureşti, un timp mâna dreaptă a șefului comuniştilor din Capitală, Petrea Nicolae) (*4). După război, numele de familie al soților Davidovici era Dan (conspirativul lui Paul, în ilegalitate), iar Tincuţa Davidovici, prin asocierea numelui conspirativ cu cel de după căsătorie, devenise Dan Ecaterina (*5).
Mircea Bendel, care activase în organizația Bucureşti a P.C.d.R. cu pseudonimul „Virgil”, s-a numit, după război, Mircea Bălănescu. Unii ilegaliști se refereau la el ca fiind Virgil Bălănescu (*6), încurcându-i prenumele cu pseudonimul din ilegalitate. Ilegalistul Trandafirescu, (organizaţia de București), era cunoscut colegilor după prenumele Ilie (numele conspirativ din timpul războiului), în realitate fiind, de fapt, Constantin.
Un membru era in contact cu mișcarea comunista prin intermediul unor persoane indicate de partid – numite „legături de partid”. „Legăturile” erau superioare și inferioare. „Legătura superioară” era persoana de la care activistul primea ordine și căruia ii raporta îndeplinirea sau stadiul lor. Un activist primea sarcini doar de la „legătura sa superioara” Activistul își cunoștea „legăturile” inferioare, cel mai des însa nu după numele real, ci după cel conspirativ.
„Legăturile”, in general, erau persoanele de contact ale activistului cu partidul, cat și cu grupuri secrete (care dispuneau de adresele unor case conspirative, unde se puteau întâlni)
CUM AJUNGEAI IN MIȘCAREA COMUNISTA?
Mulți aderau la mișcarea comunistă prin intermediul unor membrii al familiei sau ai cercului de cunoscuți. Într-o autobiografie, Florica Bodnăraş, fosta soție a lui Radu Munzer Mănescu, descrie cazul ei personal: „Între timp, din vara anului 1939 prin niște prieteni basarabeni care aveau legătură cu UTC, am început și eu să activez în UTC. La început mă foloseau pentru a păstra material ilegal, apoi am ieșit la împrăștieri de manifeste, la lipirea etichetelor, participam la ședințe de UTC.”(*16)
Sanda Rangheţ (viitoarea soţie a lui Iosif Rangheţ), va intra in contact cu „cercurie progresiste” prin Zaharescu, o ruda mai îndepărtata. „Ciclul primar de 5 clase l-am terminat în târguşor şi doream să învăţ mai departe. Colegii mei au plecat în oraşul Bârlad, unde era liceu, dar eu n-aveam această posibilitate. […] şi mentalitatea părinţilor, care erau cu totul împotrivă ca să învăţ mai departe căci, spuneau ei, nici ceilalţi fraţi mai în vârstă decât mine nu învăţaseră. Ei erau nu numai împotriva studiului […], dar nici ca să înveţi o meserie. Socoteau o înjosire să fii croitoreasă, modistă ceea ce se putea învăța în târguşorul nostru. Celelalte 3 surori mai mari stăteau acasă şi nu făceau nimic. Ne mutăm la Bârlad şi reuşesc să mă înscriu la liceu dând examen în particular şi mai târziu, făcând 2-3 clase şi la stat. Sunt ajutată de Zaharescu (care-mi era şi rudă) să mă pregătesc pentru examene, şi mă îndrumă ce să citesc. […] părinţii refuză să plătească taxele școlare şi începând din clasa IV de liceu încep să nu mai depind de ei, dând lecţii elevilor mai mici […] şi astfel continui să învăţ. Paralel […] particip la cercurile elevilor progresiști „cercuri de simpatizanți ai mișcării muncitorești”, […] făceam parte şi dintr-o grupă de „Ajutor Roşu”(*17). Zaharescu, care a sprijinit-o pe Sanda să-şi continue studiile, i-a influenţat si opțiunea politica, iar în 1930 i-a devenit soţ. In vârstă şi bolnav, acesta pleacă în URSS la tratament; unde ajunge si Sanda, după doi ani, trimisă la o şcoală de partid. Acolo il cunoaște pe Iosif Rangheţ, cu care se va căsători (după moartea lui Zaharescu) în mai puțin de un an(*17).
În timpul războiului, majoritatea acțiunilor conspirative includeau racolarea unor femei, repartizate (in rolul de persoana „tehnica”), unui „tovarăș”. Femeile aveau mai multe pretexte să circule liber, iar un cuplu care se plimba pe stradă dădea mai puțin de bănuit.
„Activiștii de bază trebuie să folosească un tehnic pentru aducerea la întâlnire a activiştilor cu legături de jos” (*12), Stefan Foriş, într-un Curs de partid.
Pentru succesul conspirației, comunistul ilegal dispunea de cel puțin un „tehnic” – o persoana (bărbat sau femeie) cu misiunea de a sprijini activistul căruia ii fusese repartizat, de cele mai multe ori servind drept „camuflaj”. „Tehnicul” participa la unele evenimente/întrevederi în locul ilegalistului, pentru ca acesta sa fie expus. „Tehnicul” transmitea şi prelua sarcini sau mesaje, asumându-și totodată și riscuri. Din acest motiv, în cele mai multe cazuri „tehnicii” nu numai ca nu erau, propriu-zis, membrii de partid, dar nici nu era de dorit să știe prea multe despre partid. Astfel, dacă erau arestați, nu puteai dezvălui decât cel mult informații lipsite de relevanta. Cel mai des, “tehnica” locuia în aceeași casă cu cel pe care îl avea ‘în grijă” şi comunica verigii superioare orice avea legătură cu membrul de partid căruia îi era atașată.
Bazinul de recrutare a „tehnicilor” era format din „organizațiile de masă” conduse de partid, în principal UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi Ajutorul Roşu (Apărarea Patriotică). Eligibili mai erau si cei care făcuseră partidului diverse servicii mărunte, implicați fără acces la prea multe detalii: împrăștieri de manifeste, strângerea de ajutoare în bani, alimente şi îmbrăcăminte pentru deținuții comuniști şi familiile acestora, transmiterea unui bilețel cifrat primit din partea unui necunoscut pentru un alt necunoscut sau de mesaje orale (ale căror sens nu il cunoșteau), subînchirierea unui spatiu unde urma să locuiască sau să se întâlnească activiștii comuniști – în majoritatea cazurilor, acești oameni nu știau la ce servesc toate acestea si nici nu erau plătiți pentru serviciile lor, fiind, ceea ce se numește, „masa de manevra”.
Înainte de a-i deveni soţie, Florica Munzer a fost „tehnica” lui Emil Bodnăraş. Pana la excluderea sa din partid, Ileana Popp Răceanu a folosit se serviciile „fetei tehnice” cu conspirativul Ştefania (Miţa Iosub, numele real). Acuzat că nu organizează sabotaje și grupe de partizani, Iosif Rangheţ a motivat că i se repartizase o „fată tehnică” urâtă, cu un semn particular (îi creștea păr pe o jumătate de faţă), care atrăgea atenția agenților de poliție (*13).
în meandrele agitatei „lupte revoluționare” puse in slujba Moscovei, s-au creat vari cupluri, s-au întemeiat și destrămat familii și s-au adus pe lume copii. Intre comuniști, înafara relațiilor ideologice, se înfiripau, uneori, și relații sentimentale. Cei care, din rațiuni initial conspirative, locuiau împreună, prezentându-se in societate drept soț și soție, puteau deveni, la propriu, un cuplu.
Ana Paukers-a căsătorit ,în tinerețe, cu Marcel (băiatul unei familii de evrei înstăriți), și au avut împreună doi copii. Familia s-a destrămat – Ana a mai avut un copil cu comunistul francez Eugen Fried, iar Marcel cu Roza Elbert, ilegalistă din Basarabia.
(*) Comuniştii din partidele străine, care se autoproclamau „secţii“ ale organizaţiei comuniste mondiale conduse de Moscova, se supuneau necondiţionat „centrului” La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când „exportul de revoluţie“ programat a fost înfăptuit cu ajutorul ocupaţiei militare sovietice, foştii agenţi cominternişti sunt desemnaţi conducătorii „statelor de democraţie populară“. Primul Comitet Central legal al comuniştilor din România (1945) a fost alcătuit, în totalitate,din agenţi cominternişti, toţi comuniştii din România fiind subordonaţi directivelor Cominternului, de vreme ce PCdR nu era altceva decât o filială a sa.(V. o analiză exhaustivă cu exemple elocvente în Cristopher ANDREW & Oleg GORDIEVSKI, KGB – istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. Doina Mihalcea-Ştiucă, Editura All, Bucureşti, 1993.)
referințe: (*1) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosar 218, vol. 23, f. 19 (*2) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Organizatorică, dosar 60/1944, f. 47-49. (*3)A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Organizatorică, dosar Fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 47/1942, f. 1 (*4) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 73, f. 82-85, 172 şi vol. 76, f. 68 (*5)A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 74, f. 515-517. (*6) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 73, f. 82-85. (*7) A.N.I.C., Fond C.C.al P.C.R.-Cancelarie, d. 15/1942, f. 4 (*8) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar 26/1942, f. 1-2; dosar 72/1943, f. 5. (*9) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 46, f. 64. (*12) Istoria Partidului Comunist Român. Sinteză, p. 200-201 (*16) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.-Secţia Cadre, dosar B 620, f. 7-10. (*13) A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 218, vol. 54, f. 107. (*17) A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.- Secția Cadre, dosar R 81, f. 9-10 alte surse: Lavinia Betea, „Procesul Ceauşescu”: moartea ultimului „revoluţionar de profesie” din Europa
Înainte de a fi ales secretar general al PCR, la Congresul al IX-lea al Partidului (19-24 iulie 1965), Nicolae Ceaușescu „reușise să facă o impresie bună veteranilor comuniști. El s-a opus cultului personalității și a dat ordin ca toate tablourile predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej, cat cele și ale și clasicilor marxism-leninismului să fie date jos de pe pereți” Continuă lectura →
Două creaţii sovietice: Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debretin”
Direcția Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A., înființată, prin transformarea Inspectoratului General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă (IGAECP) la 5 octombrie 1948; din 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei – C.P.S.A.) a reprezentat structura de comandă şi de conducere din armata română care avea ca principal obiect de activitate pregătirea politico-ideologică a militarilor prin intermediul organizațiilor de partid şi ale Uniunii Tineretului Comunist existente în unitățile armatei române.
În conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 320 din 26 aprilie 1945, în armata română au fost încadrați 996 de ofițeri şi subofițeri din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” – creată de autoritățile sovietice în lagărele de prizonieri de la Seleţk (în apropiere de Riazan şi Iambol, localități din U.R.S.S.), în perioada octombrie 1943 – martie 1944. Conform ordinelor primite, şase ofiţeri şi patru subofiţeri din divizia respectivă au rămas la Bucureşti pentru a înfiinţa Direcţia Superioară de Cultură, Educaţie şi Propagandă, structură subordonată direct Ministerului de Război (Ordinul General nr. 29 din 8 mai 1945). Ceilalți voluntari au fost retrimişi pe front, în marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4, pentru a pune bazele aparatului politizat de Educaţie, Propagandă şi Cultură – condus iniţial de colonelul Victor Precup.
Se cuvine să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 12.500 prizonieri români au acceptat în toamna anului 1943 să facă parte din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Acea unitate militară – repetăm, creată şi echipată la iniţiativa autorităţilor de la Moscova – s-a aflat iniţial în rezerva Frontului 2 Ucrainean din luna mai 1944. După lovitura de stat de la Bucureşti (23 august 1944), aceasta a fost introdusă în luptă împotriva trupelor ungare şi germane aflate în zona oraşului Sfântu Gheorghe (judeţul Trei Scaune, ulterior Covasna), apoi a participat la ofensiva sovietică pentru cucerirea oraşelor Oradea şi Debreţin (care a avut ca scop încercuirea trupelor germano-ungare aflate în nord-vestul Transilvaniei). Din cauza pierderilor grele suferite în luptele respective, divizia a intrat în refacere pe teritoriul Ungariei şi a primit din U.R.S.S. un grup mare de foşti prizonieri români, iar din România au sosit circa 450-500 voluntari – recrutaţi şi trimişi direct la divizie de organizaţia românească „Apărarea Patriotică”, aflată sub coordonarea şi controlul Partidului Comunist Român. Până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, doar 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în divizia respectivă au reuşit să supraviețuiască şi s-au întors în România.
Pentru a nu dezvălui adevăratele scopuri ale Direcţiei Superioare de Cultură, Educaţie şi Propagandă, înfiinţată la 8 mai 1945 (cu câteva ore înainte de capitularea necondiţionată a liderilor Germaniei naziste), ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Constantin Vasiliu-Răşcanu, nu a ordonat desfiinţarea Serviciului cultural din Marele Stat Major, existent în mod tradiţional în armata română sub diferite denumiri, ci transformarea acestuia în Direcţie Superioară.
La 2 octombrie 1945, structura respectivă a primit denumirea de „Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă” (I.G.A.E.C.P.).
La alegerilor electorale din anul 1946, membrii I.G.A.E.C.P. i-au sprijinit pe toţi candidaţii Blocului Partidelor Democratice (creat de comunişti, sub directa coordonare a autorităţilor sovietice), iar secţia militară de pe lângă Comitetul Central al P.C.R. a coordonat manifestări cultural-politice şi ideologice cu militarii şi a încercat să înfiinţeze celule de partid în cât mai multe unităţi militare, în mod ilegal.
Imediat după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), liderii Partidului Comunist Român au urmărit crearea cadrului legislativ în concordanţă cu preceptele lor ideologice, prin care să anihileze orice tip de rezistenţă antisovietică şi să ofere un aspect de legalitate actelor de autoritate pe care le săvârşeau. De asemenea, au fost constituite în continuare, în mod ilegal, organizaţii de bază ale partidului comunist şi ale U.T.C. în comandamente, instituţii şi direcţii militare, regimente şi batalioane.
Un alt exemplu de implicare decisivă a factorului politic în armata română îl reprezintă „Directiva pentru instrucţia în armată”, emisă la 18 martie 1948. În documentul respectiv se sublinia faptul că instrucţia militară şi educaţia politică reprezentau „stâlpii care pot ridica valoarea armatei noastre”. Se oferea astfel un fundament politico-ideologic preluat de la sovietici privind instrucţia în Armata Română, bazat pe „noi metode de instrucţie a trupei şi viitoarelor cadre, metode corespunzătoare ideologiei pe baza căreia se clădeşte armata populară”.
În luna mai 1948, generalul Dumitru Petrescu (şef al Secţiei Politice a Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” până la 12 aprilie 1945, apoi locţiitor al comandantului Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” pentru munca de educaţie şi cultură) a fost înlocuit de la comanda I.G.A.E.C.P. din cauza conflictului său cu colonelul Eromin, şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D., precum şi cu protejatul acestuia, colonelul Valter Roman (locţiitorul comandantului I.G.A.E.C.P. şi şef al Secţiei Propagandă). Succesorul lui Dumitru Petrescu, generalul-maior Petre Borilă, îndeplinise la rândul său funcţia de locţiitor politic la Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1945) şi primise gradul de căpitan în Armata Roşie.
Sub conducerea generalului Petre Borilă a avut loc transformarea I.G.A.E.C.P. în Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), la 5 octombrie 1948, conform modelului existent în armata sovietică. Acest organism – structurat pe patru direcţii (organizare şi instructaj; propagandă şi agitație; cadre; administrație) – a condus activitatea politico-ideologică din armata română, fiind împuternicit atât cu atribuţiile unei instituţii militare de stat, cât şi cu cele ale unui organism superior de partid.
Prin înfiinţarea D.S.P.A. au fost oficializate organizaţiile de partid şi ale U.T.C. din armată (sub denumirea de organizaţii de bază), acestea fiind trecute sub autoritatea comandantului secund al unităţii (în cazul în care acesta era membru de partid) sau a instructorului de partid de la marea unitate. Astfel, comunizarea armatei române s-a realizat treptat, între anii 1945-1948 – în mod ilegal, iar din toamna anului 1948 – în mod oficial.
În scopul susținerii procesului de ideologizare rapidă a militarilor, conducerea P.C.R. a cooperat cu sovieticii pentru a trimite în armata română, în perioada 1944-1949, peste 2000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, în loturi succesive. Astfel, Mihail Florescu[1], Ion Enescu, Alexandru Teodorescu, Ion Ioniţă (viitor ministru al Forțelor Armate), Virgil Trofin, Victor Voichiţă, Gheorghe Stoica, Ioan Rab[2], Constantin Antip, Boris Holban, Ilie Ungureanu, Gheorghe Zaharia, Laurian Medvedovici, Corneliu Soare, Trofim Gubrei şi Vasile Gherghescu au primit direct grade militare, devenind peste noapte ofiţeri şi au fost numiţi în funcţii de conducere pe diferite trepte ierarhice.
Concomitent, s-au adoptat măsuri pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi liderii comunişti. În acest sens, în perioada aprilie 1949 – mai 1950, o comisie condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu) a efectuat verificarea tuturor comuniștilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.
Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile luate în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R.
Pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis, la 30 iulie 1949, Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naționale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi. Această realitate a fost camuflată de apologeţii regimului comunist mai ales după martie 1965, posibil şi din cauza faptului că, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, la conducerea D.S.P.A. s-a aflat generalul Nicolae Ceauşescu – unul dintre susţinătorii fervenţi ai centralizării puterii – nu doar militare – în mâinile liderului politic suprem al partidului şi statului român.
Numirile în fruntea aparatului de partid din armată s-au efectuat pe criterii politice şi în funcţie de fidelitatea dovedită faţă de conducerea P.C.R./P.M.R. Este de remarcat faptul că nici unul dintre cei care au condus aparatul respectiv în perioada 1947-1989 – Dumitru Petrescu, Petre Borilă, Mihail Florescu, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Zaharia, Ion Dincă, Ion Coman, Constantin Opriţă, Gheorghe Gomoiu, Ilie Ceauşescu – nu a avut, la începutul carierei în armată, pregătirea profesională care să le confere dreptul de a contrasemna ordinele şefilor de comandamente sau comandanţilor de unităţi. De exemplu, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a urmat abia în perioada ianuarie – iulie 1953 Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din București, în timp ce îndeplinea deja de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.
Pe baza rezoluţiilor C.C. al P.M.R. şi a ordinelor emise de ministrul Apărării Naţionale, conducerea D.S.P.A. a elaborat directive şi dispoziţii în prima parte a anului 1949 pentru ca toţi comuniştii militari, indiferent de grad sau funcţie, să fie cuprinşi în organizaţii de partid comune. Din acel moment, corpurile de cadre comuniste nu au mai funcţionat separat, iar militarii în termen au făcut parte din noile organizaţii împreună cu ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii. În acelaşi timp, toate organizaţiile de partid au început să-şi desfăşoare adunările în cazărmi, în mod oficial. Întreaga activitate era condusă de comandantul secund al regimentului, care primea instrucţiuni direct de la secţia politică a diviziei, subordonată direcţiei politice a unei regiuni militare sau a unui comandament de armă. În afară de componenţa birourilor organizaţiilor de bază, a comitetelor şi comisiilor de partid (care erau eligibile), restul organelor de partid din armată erau numite de eşalonul politic superior.
Pe baza unei hotărâri adoptate de Secretariatul C.C. al P.M.R. în luna aprilie 1951, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a ordonat, în calitate de şef al D.S.P.A., ca funcţiile de comandant de regiment să fie încadrate în cea mai mare parte cu membri de partid. Astfel, au fost epurate pe criterii politice toate cadrele militare considerate nesigure de activiştii de partid. Concomitent, au fost promovaţi veleitari, insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, însă corespunzători sub raport politic.
Un mecanism asemănător de promovare în funcţii importante de conducere a unor cadre nepregătite din punct de vedere profesional, însă fidele conducerii P.M.R., a fost impus la Ministerul de Interne şi în sistemul românesc de justiţie, fiind copiat fără discernământ modelul sovietic. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a declarat: „În general, noi am mai discutat în Biroul Politic, ne-a preocupat de mai multe ori problema aceasta cu militarizarea unora. Va trebui să examinăm într-un viitor apropiat diferite aspecte ale militarizării diferitelor persoane în cadrul Ministerului de Interne, la justiţie şi la procuratură. Cine e militar, să rămână militar. Să examinăm întregul sistem şi să aducem îmbunătăţiri. Trebuie să mergem treptat la a schimba caracterul militar al anumitor instituţii. Bine că nu am acceptat atunci când s-a insistat foarte mult ca şi membrii Biroului Politic să primească grade militare. Ar fi fost ceva curios să ne fi pomenit îmbrăcaţi militari la diferite festivităţi.”
Însăşi caracterul statului trebuie să capete pe parcurs noi şi noi schimbări corespunzătoare şi cu stadiul de dezvoltare. Eu nu am în vedere aci armata, însă sunt alte instituţii care pot şi trebuie să fie îmbrăcaţi în civil (sic!). Sunt tot felul de generali, colonei, care nici nu ştiu să salute măcar.
Problema aceasta trebuie s-o studiem. Sunt multe lucruri [pe] care le-am preluat de la sovietici şi care se pretează la îmbunătăţiri (subl.n.)”[3].
Revenind la Direcţia Superioară Politică a Armatei, putem afirma că influenţa aparatului P.M.R. în armată a devenit omniprezentă prin intermediul D.S.P.A., până la cele mai mici structuri ale acesteia. Toate acţiunile realizate de militari au primit o conotaţie politică pentru a legitima regimul politic impus de sovietici în România. În acest sens, activitatea cluburilor şi a caselor armatei era îndrumată de organizaţiile politice din unităţile militare, iar secţia de producţie de filme documentare militare aflată la dispoziţia D.S.P.A. (în perioada 1949-1952) a fost utilizată în favoarea noului regim politic de la Bucureşti. Impactul scăzut al filmelor realizate în secţia respectivă a condus în cele din urmă la emiterea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 3055 din 31 decembrie 1952, în baza căreia Comitetul pentru Cinematografie a preluat acea secţie de la D.S.P.A. împreună cu întregul personal şi dotarea materială din acel moment. Comitetul respectiv, prin studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, trebuia să realizeze anual, pentru armata română, „cel puţin 4 filme documentare, 6 jurnale sau ediţii speciale militare, precum şi câte un subiect cu caracter militar, care să fie introdus lunar în jurnalul de actualităţi (subl.n.)”[4].
În perioada 1953-1962, filmele româneşti de propagandă cu caracter militar au fost puţine şi au costat foarte mult (de exemplu, aproximativ 600.000 lei pentru patru filme documentare turnate în 1961-1962, la insistenţa D.S.P.A.), iar această situaţie a creat nemulţumiri atât la Ministerul Forţelor Armate, cât şi la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”. În consecinţă, la 14 decembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R., iar membrii Biroului Politic au aprobat la 26 decembrie 1962 „transformarea cineclubului Casei centrale a armatei în Studio cinematografic al Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., subordonat Direcţiei superioare politice a armatei, care va conduce şi îndruma producţia de filme militare”. Obiectivele anuale stabilite de ministrul Forţelor Armate pentru Serviciul Cinematografic al M.F.A. au fost următoarele: „5-6 filme documentare militare a câte 2-3 acte; 12 jurnale de actualităţi cu aspecte din viaţa militarilor armatei noastre; subiecte necesare schimbului cu studiourile cinematografice ale armatelor prietene; de asemenea, studioul va realiza anual 1-2 filme documentare pentru nevoile M.A.I., la cererea acestuia (subl.n.)”[5].
Rolul pe care D.S.P.A. l-a avut în structurile militare a fost accentuat odată cu adoptarea noului Statut al P.M.R., la Congresul al II-lea al P.M.R. (Bucureşti, 23-28 decembrie 1955). Cu acel prilej, a fost introdus în Statut un capitol nou, intitulat „Organizaţiile de partid din Forţele armate”. Totodată, la capitolul 66 din documentul respectiv s-a precizat: „Conducerea muncii de partid în Forţele Armate ale R.P.R. se înfăptuieşte prin Direcţia Superioară Politică a Armatei, care lucrează cu drepturi de secţie a Comitetului Central. […] Organizaţiile din Forţele Armate ale R.P.R. acţionează pe baza regulamentelor aprobate de Comitetul Central al partidului”.
Concomitent, a fost stabilit faptul că „şefii direcţiilor politice ale regiunilor militare şi ale comandamentelor de armă trebuie să aibă un stagiu de partid de cel puţin 5 ani, iar şefii secţiilor politice ale diviziilor şi brigăzilor de cel puţin 3 ani”.
În scopul perfecţionării activităţii lucrătorilor politici din armată, Şcoala militară politică Nr. 3 de la Breaza, singura instituţie de acest fel rămasă după desfiinţarea şcolilor politice de la Ineu (11 august 1952) şi Beiuş (13 august 1953), a fost transformată într-un curs de perfecţionare a cadrelor politice, pentru încadrarea funcţiilor existente la subunităţi şi în statele majore ale unităţilor şi formaţiunilor militare. În acelaşi scop, Academia Militaro-Politică a armatei a trecut în subordinea D.S.P.A. în luna martie 1957, iar la 19 august 1957, conform Decretului nr. 400 al Prezidiului M.A.N., s-a format Academia Militară Generală – rezultată din contopirea Academiei Militare (de stat major) cu Academia Militaro-Politică.
După plecarea trupelor sovietice din România (1958), conducerea D.S.P.A. a aplicat în toate unităţile de învăţământ din subordine un nou plan tematic de educare patriotică a militarilor. Acesta cuprindea probleme de bază ale filozofiei materialist-dialectice, descrierea situaţiei internaţionale (pornindu-se de la principiul luptei de clasă), teze privind industrializarea rapidă a României şi colectivizarea agriculturii. În acelaşi timp, popularizarea tradiţiilor armatei române s-a făcut în funcţie de orientarea politică a regimului de la Bucureşti. O serie de evenimente importante la care a participat armata română de-a lungul secolelor au fost complet ignorate datorită rolului important pe care l-au avut la un moment dat monarhii României şi oamenii politici proscrişi de comuniştii români.
Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român s-a efectuat cu paşi mici, în aşa fel încât autorităţile să nu fie învinuite de „atitudine antisovietică”. În acest sens, au fost amenajate camere ale tradiţiilor de luptă şi puncte muzeistice în unităţile şi marile unităţi ale armatei. Totodată, a fost creat în fiecare batalion independent, regiment şi brigadă „Albumul unităţii” – care cuprindea fotografii cu cele mai importante aspecte din istoria unităţii.
La 17 iunie 1959 au fost instituite Ordinul „23 August” (5 clase) şi Medalia „Virtutea ostășească” (3 clase). Pe aceeași linie se înscrie şi Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 381 din 1 octombrie 1959, referitor la schimbarea datei de sărbătorire a Zilei Forţelor Armate – de la 2 octombrie (data la care a fost înfiinţată în mod oficial Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, în anul 1943, de către sovietici) la 25 octombrie. Concomitent, Editura Militară, subordonată D.S.P.A., a renunţat la publicarea excesivă a traducerilor şi adaptărilor din literatura politico-militară sovietică, în favoarea literaturii originale privind istoria militară a poporului român şi educarea patriotică a militarilor.
Începând din 1960, pe baza indicaţiilor membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., D.S.P.A. a trecut la modificarea structurii organizatorice a P.M.R. din armată. Secţiile politice din câteva comandamente şi direcţii centrale, precum şi din instituţiile militare de învăţământ au fost transformate în comitete de partid (experimental).
La 27 iunie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. desfiinţarea Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi înfiinţarea Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, ca urmare a aprobării de către C.C. al P.M.R. a noului regulament privind activitatea organelor şi organizaţiilor de partid şi de U.T.M. din armată.
Propunerea respectivă a fost urmată, în aceeaşi zi, de un alt raport al ministrului Forţelor Armate, referitor la desfiinţarea direcţiilor şi secţiilor politice din armată şi înfiinţarea consiliilor politice la următoarele structuri militare: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Direcţia Învăţământului Militar, Comandamentul Marinei Militare, direcţiile centrale ale Ministerului Forţelor Armate, comisariatele militare ale tuturor regiunilor, Armatele 2 şi 3, Diviziile 1, 2, 9, 10, 11 şi 18 Mecanizate, Divizia 6 Tancuri, Diviziile 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Divizia 42 Maritimă, Brigada 8 Artilerie Tunuri, Brigada 17 Artilerie Rupere, Brigăzile 32 şi 37 Artilerie, Brigada 29 Vedete, Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană Mixtă, Brigada 35 Drumuri, Brigada 38 Căi Ferate, Brigada 24 Fluvială, Brigăzile 6, 27, 39, 44, 48 şi 51 Grăniceri, precum şi regimentele subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (4, 11, 15, 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixtă; 17 Artilerie Antiaeriană; 57, 86, 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare; 49 şi 67 Aviaţie Vânătoare-Bombardament; 22, 61 şi 87 Radiotehnice).
La începutul lunii iulie 1964, membrii C.C. al P.M.R. au aprobat componenţa Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (format din 31 de membri) şi a Biroului Consiliului Politic Superior (general-maior Ion Dincă – secretarul C.P.S.A.; colonelul Ion Ionescu – secretar adjunct; colonel Ion Tudor – secretar adjunct şi şef al Direcţiei organizatorice; colonelul Constantin Opriţă – secretar adjunct şi şef al Direcţiei propagandă şi cultură; locotenent-major George Petre – secretar adjunct şi şef al Secţiei U.T.M.; colonelul Mihai Martin – preşedintele Colegiului de partid; general-maior Gheorghe Catană – şeful Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate; colonelul Constantin Antip – redactorul-şef al ziarului „Apărarea patriei”; colonelul Constantin Indrei – secretarul Consiliului politic al Direcţiilor Centrale M.F.A.).
Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază.
Totodată, au fost promovate o serie de schimbări pentru dezvoltarea spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea şi aplicarea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.
Partidul avea in componenta sa un Secretariat General, un Comitet Central și un Birou Politic, care, in teorie, erau controlate de organul superior al Partidului, “Congresul”, convocat, in principiu, o dată la patru ani sau la cinci ani. CONGRESUL s-a transformat rapid, în practică, din „organ superior de control”(pe hârtie), într–un simplu mediu de comunicare și certificare. Continuă lectura →
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)
Stela Moghioroș
Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918) 
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47). 
Guvernul Petru Groza (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJ
Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”
MOARTEA LUI GHEORGHIU-DEJ
CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN
YURI ANDROPOV, PROFESORUL LUI CEAUSESCU
„AS FI FERICIT SA FIU VĂZUT IN LUMINA ISTORIEI CA UN STALIN MODERN”
ISTORICUL Partidului Comunist Român
UNIUNEA TINERETULUI COMUNIST
„AJUTORUL ROȘU”
Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România
CUM L-A CUNOSCUT ANA PAUKER PE „PUIU” (MARCEL PAUKER)
AMINTIRI DIN COMUNISM 