Arhive etichetă: Adrian Năstase

ISTORICUL ADERARII ROMANIEI LA NATO

Publicat pe de
Răspunde

Aflați sub influența sovietică timp de aproape o jumătate de secol, românii și-au putut valida aspirațiile occidentale abia la începutul anilor 2000, la sfârșitul tranziției post-comuniste a țării. România a aderat la UE în 2007, la 3 ani după ce aderase la NATO în martie 2004 – data celui mai mare val de extindere a NATO spre est.

Anterior, la summitul NATO din noiembrie 2002, găzduit de Praga, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia au primit invitația oficială de a se alătura celei mai de succes alianțe politice și militare din istorie. Acesta a fost finalul unui drum pe care Bucureștiul îl începuse încă din octombrie 1990, când România a stabilit relații diplomatice cu NATO și a continuat cu solicitarea de aderare la NATO, lucru care s-a întâmplat 3 ani mai târziu. La acea vreme, clasa politică și opinia publică românească, deși sfâșiate de dispute interne adesea feroce, au reușit să ajungă la un consens. De la dreapta și de la stânga spectrului politic, toate partidele importante, aflate la putere sau în opoziție, au susținut fără ezitare integrarea europeană și euro-atlantică a țării, singura garanție pentru prosperitatea și securitatea României. Președintele României la momentul aderării la NATO era fostul ministru comunist Ion Iliescu, care studiase la Moscova și căruia i s-au reproșat frecvent opiniile sale pro-rusești.

CRONOLOGIE:

Februarie 1997 - Președintele României, Emil Constantinescu, se întâlnește la Bruxelles cu membrii Consiliului Nord-Atlantic și cu secretarul general al NATO, Javier Solana. Cu această ocazie, el reafirmă dorința fermă a României de a adera la NATO.

Aprilie 1997 - Parlamentul României aprobă, în unanimitate, un mesaj adresat la Summit-ul de la Madrid celor 16 membri NATO, prin care se solicită sprijinul pentru o decizie în favoarea aderării României la NATO.

Iulie 1997 - NATO organizează la Madrid summitul de "extindere"; Alianța decide să invite Republica Cehă, Ungaria și Polonia să adere la Alianță; comunicatul final confirmă că procesul de extindere continuă; textul nominalizează România printre țările candidate care au făcut progrese semnificative în îndeplinirea criteriilor de aderare la NATO.

Aprilie 1998 - Secretarul general al NATO, Javier Solana, efectuează o vizită oficială în România.

Octombrie 1998 - Parlamentul României aprobă solicitarea NATO ca aeronavele Alianței să poată utiliza spațiul aerian al țării pentru eventuale operațiuni militare împotriva Iugoslaviei, dar numai în "situații urgente și excepționale".

23-25 aprilie 1999 - Summit-ul NATO de la Washington; NATO prezintă Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP), proces în mai multe etape de dialog politic și reformă militară pentru a alinia o țară candidată la standardele NATO.

Mai 1999 - Ministerul Apărării confirmă că forțele aeriene ale NATO pot utiliza aeroporturile românești în timpul operațiunilor din Iugoslavia.

Mai 1999 - Reprezentanții guvernului român și cei ai NATO semnează un acord privind condițiile în care avioanele aliate pot utiliza spațiul aerian românesc.

17 iunie 1999 - Parlamentul României aprobă, cu majoritate de voturi, solicitarea președintelui Emil Constantinescu ca contingentelor poloneze și cehe din cadrul unităților internaționale de menținere a păcii pentru Kosovo (KFOR) să li se permită tranzitarea teritoriului românesc în drumul lor spre Iugoslavia.

Iulie 1999 - Secretarul general al NATO, Javier Solana, vizitează România.

Februarie 2000 - Vizita la București a secretarului general al NATO, George Robertson.

Iunie 2000 - Noul comandant suprem aliat în Europa, generalul Joseph Ralston, vizitează România.

Mai 2001 - Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic - România a avut ca scop evaluarea progreselor înregistrate în îndeplinirea obiectivelor Planului național anual de pregătire pentru aderarea la NATO, ciclul II.

Mai 2001 - Reuniunea ministerială a EAPC, Budapesta

Septembrie 2001 - Parlamentul decide cu o majoritate covârșitoare că România va participa, ca aliat de facto al NATO, la războiul împotriva terorismului internațional, prin toate mijloacele, inclusiv cele militare. În cazul unei solicitări NATO în acest sens, România va acorda acces la spațiul său aerian, aeroporturi, instalații terestre și maritime.

Decembrie 2001 - Reuniunea ministerială a EAPC, Bruxelles.

Decembrie 2001 - Vizita secretarului general al NATO, Lord Robertson, la București.

Ianuarie 2002 - Generalul Joseph Ralston, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, vizitează România, constatând progresele înregistrate în reformarea domeniului militar.

Martie 2002 - Are loc la București Summitul "Primăvara noilor aliați" al țărilor candidate la NATO.

Aprilie 2002 - Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic - România. Au fost trecute în revistă ultimele progrese înregistrate de România în îndeplinirea obiectivelor Planului Național Anual de Pregătire pentru aderarea la NATO, ciclul III. Delegația română a fost condusă de primul-ministru, domnul Adrian Năstase.

Aprilie 2002 - Întâlnire între președintele Ion Iliescu și secretarul general al NATO, Lord Robertson, la Bruxelles.

Mai 2002 - Reuniunea ministerială a EAPC la Reykjavik.

21 noiembrie 2002 - Summitul NATO de la Praga - România este invitată să înceapă negocierile de aderare.

22 noiembrie 2002 - Reuniunea ministerială a EAPC de la Praga.

13 decembrie 2002 - Prima rundă de negocieri de aderare a României la NATO are loc la Bruxelles. Delegația română a fost condusă de secretarul de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Mihnea Motoc.

9 ianuarie 2003 - A doua rundă de negocieri de aderare a României la NATO are loc la Bruxelles

27-29 ianuarie 2003 - Vizita în România a echipelor de experți NATO în domeniul apărării, securității și afacerilor economice

18 februarie 2003 - Are loc la Bruxelles reuniunea CPS(R) + România. Este abordat calendarul de finalizare a reformelor pentru România.

3 martie 2003 - Vizita în România a secretarului general al NATO, Lord George Roberston

21 martie 2003 - Ministrul român al afacerilor externe îi scrie secretarului general al NATO, confirmând disponibilitatea și capacitatea României de a îndeplini obligațiile și angajamentele necesare pentru aderarea la NATO. Calendarul României pentru finalizarea reformelor este anexat la această scrisoare oficială.

26 martie 2003 - Ministrul român al afacerilor externe participă la ceremonia de semnare a Protocoalelor de aderare, la Bruxelles

4-5 aprilie 2003 - Are loc la Snagov reuniunea informală a prim-miniștrilor celor șapte invitați NATO

7 mai 2003 - Reuniunea NAC+7 la Bruxelles

7-8 mai 2003 - Miniștrii afacerilor externe ai celor șapte invitați NATO participă la votul din Senatul SUA privind rezoluția de ratificare a Protocolului de aderare

8 mai 2003 - Congresul SUA ratifică protocoalele de aderare

19 mai 2003 -Vice-secretarul american al apărării Paul Wolfowitz vizitează România

20 mai 2003 - Vilnius și convocarea președinților parlamentelor statelor membre NATO

3 iunie 2003 - Miniștrii de externe ai CNA și EAPC se reunesc la Madrid

12 iunie 2003 - Reuniunea ministerială a miniștrilor apărării, Bruxelles

1 iulie 2003 - Conferința finală de pregătire a exercițiului NATO/PfP DACIA - 2003, axat pe protecția civilă.

7 iulie 2003 - Ministrul norvegian al apărării efectuează o vizită la București

25 iulie 2003 - Ceremonia de predare-primire a președinției Comitetului de Coordonare a Miniștrilor Apărării din Europa de Sud-Est (SEDM-CC) și a Comitetului Director Politico-Militar (PMSC) al Forței Multinaționale de Pace din Europa de Sud-Est (MPFSEE) și a comandamentului forței multinaționale SEEBRIG, precum și a relocării cartierului general al SEEBRIG la Constanța. La eveniment a participat amiralul Gregory Johnson, șeful Forțelor Aliate din Europa de Sud, AFSOUTH.

4-5 august 2003 - Vizita oficială în România a comandantului suprem al Forțelor Aliate din Europa, generalul James L. Jones.  

6-10 octombrie 2003 - Exercițiul NATO/PfP DACIA - 2003 la Pitești.

5 noiembrie 2003 - Este prezentat Planul de acțiune pentru aderare V.

18 noiembrie 2003 - Reuniunea CPS(R) + România la Bruxelles pentru a discuta Planul de acțiune pentru aderare V.  

2 decembrie 2003 - Reuniunea ministerială a miniștrilor apărării din cadrul EAPC, Bruxelles.

4 decembrie 2003 - Reuniunea ministerială CNA+7 a miniștrilor afacerilor externe, Bruxelles. 

26 februarie 2004 - Parlamentul României adoptă în unanimitate legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord.

1 martie 2004 - Legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord este promulgată de președintele Ion Liescu.

4 martie 2004 - Ion Iliescu semnează instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.

POST ADERARE

29 martie 2004 - Primul-ministru al României, domnul Adrian Năstase, prezintă instrumentul de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, SUA 

2 aprilie 2004 - Ceremonia de arborare a drapelelor naționale la sediul NATO din Bruxelles și reuniunea informală a miniștrilor de externe ai NATO

20 aprilie 2004 - Întrevederea ministrului român al afacerilor externe, domnul Mircea Geoană, cu ambasadorii statelor membre NATO acreditați pe lângă România

10-12 mai 2004 - Vizita în România a Asistentului Secretarului General NATO pentru Diplomație Publică, domnul Jean Fournet și participarea acestuia la seminarul cu tema "Schimbarea percepțiilor în Europa de Sud-Est".

13-14 mai 2004 - Vizita la București a secretarului general al NATO, domnul Jaap de Hoop Scheffer.

28 mai - 1 iunie 2004 - Sesiunea de primăvară a Adunării Parlamentare a NATO are loc la Bratislava.

14-15 iunie 2004 - Reuniunea anuală a Consorțiului PfP al Academiilor de Apărare și al Institutelor de Studii de Securitate are loc la București.

28-29 iunie 2004 - Summit-ul NATO de la Istanbul  

13 octombrie 2004 - Poiana Brașov găzduiește reuniunea informală a miniștrilor apărării din NATO

23-31 octombrie 2004 - Vizită de cercetare în România (și Bulgaria) efectuată de Comitetul NATO pentru bugete militare.

12-16 noiembrie 2004 - Sesiunea anuală a AP NATO, Veneția.

8-9 decembrie 2004 - Reuniunea miniștrilor de externe NATO la Bruxelles.

3 aprilie 2006 - Cu prilejul aniversării NATO, Ministerul Afacerilor Externe în parteneriat cu Institutul Diplomatic Român a organizat conferința "NATO în perspectiva Summit-ului de la Riga". NATO a fost reprezentată de secretarul general adjunct al NATO pentru diplomație publică, domnul Jean Fournet.

27-28 aprilie 2006 - Reuniunea informală a miniștrilor de externe NATO la Sofia.

12 mai 2006 - La Cartierul General al NATO, în cadrul unei ceremonii prezidate de Secretarul General al NATO, România a semnat documentele de înființare a Fondului de Asistență NATO/Parteneriat pentru Pace - OSCE/ENVSEC (Inițiativa pentru Mediu și Securitate) pentru eliminarea substanțelor chimice periculoase și a pesticidelor în Republica Moldova. România, împreună cu Belgia, a preluat sarcina de țară coordonatoare pentru etapa 1 a acestui proiect, în contextul deținerii mandatului de Ambasadă Punct de Contact NATO la Chișinău (CPE), pentru perioada 2005-2006

In perioada ianuarie 2007 - decembrie 2008 - România deține al doilea mandat de Ambasadă Punct de Contact NATO la Chișinău; România a avut o contribuție substanțială la finalizarea și deschiderea Centrului de Informare și Documentare NATO de la Chișinău 

26 ianuarie 2007 - Reuniunea miniștrilor de externe ai NATO la Bruxelles 

28 martie 2007 - CNA de la Bruxelles a adoptat decizia privind organizarea Summit-ului NATO din 2008 la București (2-4 aprilie 2008) 

26-27 aprilie 2007 - Reuniunea informală a miniștrilor de externe NATO la Oslo 

29 octombrie 2007 - Vizita la București a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer 

6-7 decembrie 2007 - Reuniunea miniștrilor de externe NATO la Bruxelles 

2-4 aprilie 2008 - Summit-ul NATO de la București  

29-30 mai 2008 - Sesiunea anuală a AP NATO, Muntenegru

12-13 iunie 2008 - Reuniunea miniștrilor apărării din cadrul NATO la Bruxelles

12-13 iunie 2008 - Reuniunea miniștrilor apărării din țările NATO, Cartierul General al NATO, Bruxelles 

18 august - Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniștri de externe, Cartierul General al NATO, Bruxelles 

18-19 septembrie 2008 - Reuniunea miniștrilor apărării din țările NATO, Londra 

9-10 octombrie 2008- Reuniunea informală a miniștrilor apărării din țările NATO, Budapesta 

2-3 decembrie 2008 - Reuniunea miniștrilor de externe din țările NATO, Cartierul General al NATO, Bruxelles. 

Ianuarie 2009- Ambasada României la Baku deține mandatul de Ambasadă Punct de Contact NATO (CPE) în Azerbaidjan (până în decembrie 2010).

3-4 aprilie 2009 Reuniunile la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern, Strasbourg, Franța / Kehl, Germania 

11 - 12 iunie 2009 - Reuniunea miniștrilor apărării din cadrul NATO, Bruxelles

7 iulie 2009 - Lansarea noului concept strategic al NATO

3 - 4 decembrie 2009 - Reuniunea miniștrilor de externe ai NATO, Bruxelles

14 ianuarie 2010, Oslo, Norvegia - Bogdan Aurescu, secretar de stat pentru afaceri strategice în cadrul Ministerului român al Afacerilor Externe, a participat la cel de-al treilea Seminar privind Conceptul Strategic al NATO: "Parteneriatele NATO și dincolo de ele"

14 ianuarie 2010, Trakai, Lituania- Teodor Baconschi, ministrul afacerilor externe al României, a participat la "Reuniunea Zăpezii", alături de miniștrii afacerilor externe din Suedia, Slovacia, Ungaria, Grecia și Republica Moldova.

28 ianuarie 2010- Teodor Baconschi, ministrul afacerilor externe al României, a participat la Londra la Conferința internațională privind Afganistanul, organizată de Marea Britanie;

4-5 februarie 2010 - Reuniunea informală a miniștrilor apărării din cadrul NATO, Istanbul, Turcia, 

22 martie 2010 - Teodor Baconschi, ministrul afacerilor externe al României, s-a întâlnit pentru prima dată, în mod oficial, cu domnul Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO;

26-28 martie 2010 - Teodor Baconschi, ministrul afacerilor externe al României, a participat la conferința internațională "Brussels Forum", organizată de German Marshall Fund US, în cooperare cu Guvernul Belgiei și Delegația UE în SUA;

7-9 aprilie 2010 - Vizita în România a domnului Ümit Pamir (Turcia) și a domnului Bruno Racine (Franța), membri ai Grupului de experți calificați pentru Noul Concept Strategic al NATO ;

22-23 aprilie 2010 - Teodor Baconschi, ministrul afacerilor externe al României, a participat la reuniunea informală a miniștrilor de externe ai NATO de la Tallinn, Estonia

6-7 mai 2010 - Domnul Anders Fogh Rasmussen, Secretarul General al NATO a efectuat o vizită oficială în România. A fost prima vizită oficială a domnului Rassmusen în România;

10-11 iunie 2010 - Reuniunea miniștrilor apărării din cadrul NATO, sediul NATO, Bruxelles,

ACCIDENTUL AVIATIC CARE PUTEA SCHIMBA SOARTA ROMÂNIEI

Publicat pe de
Răspunde

Pe 4 noiembrie 1957, ora 9.48, delegația Partidului Muncitoresc Român, care urma să participe in URSS, la Kremlin, la sărbătorirea a 40 de ani de la „revoluția” bolșevică din 1917 (eveniment programat pentru 7 noiembrie), precum și la Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14–19 noiembrie 1957), a decolat din București la bordul unui avion rusesc* (tip Ilyushin Il-14P, amenajat în variantă VIP, înmatriculat YR-PCC) pus la dispoziția oficialilor români in vederea deplasării la Moscova. 

Din delegația PMR făceau parte șase persoane: premierul Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Miniștri 4 oct. 1955–21 martie 1961) și conducătorul grupului, Grigore Preoteasa [1] (secretar al C.C. al PMR cu propaganda), Nicolae Ceaușescu, Ștefan Voitec (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri), Leonte Răutu (șeful secției Propagandă și Agitație din Comitetul Centrul al PMR) și Alexandru Moghioroș (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri). Aceștia erau însoțiți și de un personal « tehnic » format din Mihail Novicov (translator), jurnalistul Ștefan Voicu (redactor – responsabil al revistei „Lupta de clasă”), stenograful Ion Petrescu și ofițerul de Securitate Alexandru Micu, „garda de corp” a lui Chivu Stoica.

În avion ar fi trebuit să se afle și Gheorghe Gheorghiu-Dej; în ultimul moment însă, liderul PMR și-a declinat prezenta, invocând o gripă care l-ar fi obligat să rămână in țară.  

Avionul s-a prăbușit într-o pădure, in timp ce se pregătea sa aterizeze pe aeroportul Vnukovo din Moscova; patru persoane au murit, dar Nicolae Ceaușescu a scăpat cu câteva leziuni minore.

La ora 10.31, avionul a făcut o escală la Kiev, pentru realimentare, iar delegația română a avut o scurtă întrevedere cu membri din conducerea RSS Ucraina, continuând apoi zborul către Moscova. La scurt timp, avionul a fost întors din drum, din cauza condițiilor meteo defavorabile, revenind la Kiev, unde se afla și delegația maghiară, sosită cu o alta aeronava, care mergea tot la Moscova, in același scop. Într-un final, ambele avioane au decolat din nou cu direcția Moscova. „Cuprinși fiind de oboseală, membrii delegației au transformat cele două saloane ale avionului în sufragerii improvizate, în care pasagerii s-au întins în fotolii sau pe canapele și dormitau” (istoricul Adrian Cioroianu, ”Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc“).

La ora 17.58, in timpul manevrelor de aterizare, din cauza unei erori de pilotaj și a lipsei de vizibilitate, aeronava IL-14P care transporta delegația română, a survolat zona la o altitudine prea joasă (cca la 10-15 m deasupra solului), a atins crengile unor copaci și s-a prăbușit într-o pădure, in apropiere de pista aeroportului Vnukovo (VKO). La scurt timp după impact, cabina piloților a luat foc.

Din cele 16 persoane aflate la bordul avionului (zece aparținând delegației române si șase ruși, membrii ai echipajului), au decedat patru: trei cetățeni sovietici – locotenentul-major Valeri Nikolaievici Şliahov/Sleakov, comandantul avionului; Nikolai Zaharovici Pavlikov, tehnicianul de bord; căpitanul Ivan Ivanovici Hriukalov, navigator -, şi comunistul Grigore Preoteasa – care, se presupune, se afla în picioare în momentul producerii accidentului, în timp ce povestea despre felul cum în America pasagerii sunt legați înainte de decolare și aterizare.” (Adrian Cioroianu)

Potrivit mărturiilor celorlalți membri ai delegației, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloții nu le-au cerut să poarte centura de siguranță. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus:„Asta nu era în program”.

Până să explodeze avionul, nouă persoane din delegație au reușit să se salveze, printre care și Nicolae Ceaușescu, viitorul președinte al României. Potrivit raportului medical emis de Ministerul Sănătății al URSS, acesta avea „o contuzie la jumătatea dreaptă a coșului pieptului și a încheieturii stângi a gambei. Plăgi zgâriate la faţă, mâini și picioare. Temperatura: 37,3 grade, starea generală fiind satisfăcătoare”.

Copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov, radiotelegrafistul A.G. Romanov şi ceilalți membri ai delegației române, deși răniţi, au scăpat cu viață.(**)

Momentul prăbușirii avionului a fost descris de translatorul Mihai Novicov, în memoriile sale „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo”:

„Călătorii şi-au dat seama că ceva nu era în regulă după o primă smucitură, care nu semăna a fi contactul roților avionului cu solul. De fapt, aeronava se lovise de vârfurile copacilor. A urmat un al doilea impact, şi mai puternic, ce a smuls pasagerii de pe locurile lor. Scaunele nu erau prevăzute cu centuri de siguranță la aterizare şi asta a favorizat rănirea lor. După ce avionul a atins solul, românii au reuşit să sară şi să fugă cât mai departe, evitând suflul exploziei. Şi-au dat seama că Grigore Preoteasa nu era cu ei în momentul primei bubuituri cauzate de aprinderea rezervoarelor”[2].

Supraviețuitorii au fost transportați de urgență la spitalul de partid Kremliokova, unde au fost vizitați de o delegație sovietică, în frunte cu premierul Bulganin.

O comisie guvernamentală condusă de Alexei Kosîghin (prim-ministrul Uniunii Sovietice intre anii 1964-1980), a deschis o anchetă care a dezvăluit mai multe nereguli. Astfel, s-a constatat că echipajul rusesc nu era suficient pregătit pentru zborul din 4 noiembrie 1957, piloții neavând suficiente ore de zbor pentru tipul de transport pe care il operau; în plus, zborul fusese efectuat fără pilotul 2 și navigator. În momentul aterizării pe aeroportul Vnukovo, se pare că Valeri Nikolaievici Sleakov ar fi ignorat indicațiile turnului de control, comunicând că se descurcă și nu are probleme, însă avionul a lovit crengile unor copaci și s-a prăbușit.

IL-14P (implicat în catastrofă) era nou și fusese livrat autorităților de la București în decembrie 1956.

Epava avionului IL-14 P (YR-PCC), prăbușit la 4 noiembrie 1957 în pădurea din imediata apropiere a aeroportului de la Vnukovo.

Sovieticii au concluzionat că „mortul e de vina” și ca responsabilitatea prăbușirii aeronavei revine exclusiv echipajului, deoarece avionul nu avea nicio defecțiune înainte de producerea catastrofei. Membrii echipajul condus de Valeri Nikolaievici Sleakov locuiau în zona Bucureștiului; după accident, familiile lor au părăsit România în grabă.

DEZVALUIRILE LUI FLOREA CEAUȘESCU

Florea Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu cadrele, Miliţia, Securitatea și activul de partid, a fost trimis la Moscova imediat după accident – relatează jurnalistul Virgil Lazar (intr-un articol din Romania Libera, publicat pe 28.10.2010)

„Întors acasă, Florea ne-a povestit amănunțit cum s-au întâmplat lucrurile” „Au plecat cu un avion Iliuşin – 18 (n.r. de fapt IL-14P) condus de piloți militari români, pe o vizibilitate zero. Întreaga zonă fiind  întunecată de o ceață foarte deasă, ceea ce a făcut zborul extrem de dificil. Aşa stând lucrurile, la Kiev, piloții români au refuzat să mai conducă acest avion, cu toate că ministrul de atunci al Armatei, Sălăjan, îi amenințase cu curtea marțială. Dar piloții militari ro­mâni, având în vedere demnitarii de partid și de stat din delegație, au refuzat net, cu toate riscurile pe care și le asu­mau. Atunci, coman­dantul sovietic al aeroportului le-a spus că tocmai s-au întors dintr-o misiune câțiva piloți militari, eroi ai Uniunii So­vietice, care s-au angajat să-i tran­sporte pe dem­ni­tarii ro­mâni la Moscova”.

„Piloții sovietici zburau pe aceeași vizibilitate zero, dar erau orientați prin  radio și radar. Deci, o dublă comandă. În apropiere de Moscova, li s-a comandat pregătirea pentru aterizare, moment în care, Grigore Preoteasa, demnitarul comunist român, s-a ridicat din scaun și a intrat în cabina piloților să le dăruiască un „cartuș” de țigări […] pen­tru eroismul cu care i-au adus la Moscova. Dar n-a intrat bine acolo, că avionul și-a prins coada într-un copac solid și a fost rupt exact pe la rama cabinei piloților, care a fost aruncată, apoi, câțiva zeci de metri mai încolo, astfel că ajunsă la sol, cei din  interior băteau și strigau  cu disperare să fie ajutați să iasă. Numai că, în acel moment un mili­tar din echipa guverna­mentală a strigat „la pă­mânt„, iar cabina a explodat cuprinsă de flăcări. Aşa a murit Grigore Preoteasa, promovat de puțin timp, în ierarhia superioară a parti­dului din funcția de redac­tor-șef al României Libere”.

„Cealaltă parte a avionului, cu coada prinsă de un arbore, s-a întors în jos, iar pasagerii au căzut, unul câte unul, la rădăcina copacului, ca dintr-o pungă. S-au rănit, dar nu prea grav, dar au scăpat cu viaţă, inclusiv Nicolae Ceaușescu. În ceea ce-l privește pe „vulpoiul” de Gheorghe Gheorghiu-Dej, după știința mea, a plecat și el la Moscova, dar cu un tren special, moti­vând o răceală. Să fi simțit ceva?! Greu de spus”, afirma Florea Ceaușescu, conform jurnalistului Virgil Lazar.

FUNERARIILE LUI GRIGORE PREOTEASA

Leonid Brejnev, Nicolae Ceausescu (care, în timpul ceremonialului, și-a ascuns mâna afectata de arsurile provocate de accident), purtând sicriul lui Grigore Preoteasa.

Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Grigore Preoteasa a fost depus, timp de 24 de ore, pe un catafalc, flancat de gărzi de onoare, la Casa Sindicatelor din Moscova, fiind apoi transportat cu un tren mortuar, în România.

Presa românească a  publicat știrea accidentului aviatic abia după două zile, pe 6 noiembrie 1957, iar informațiile despre moartea lui Grigore Preoteasa au apărut pe prima pagină a ziarului „Scânteia“ la o săptămână distanță, miercuri, 13 noiembrie 1957, când „organul” anunța, cu chenar negru, decesul si sosirea trenului mortuar.

După funeraliile naționale organizate in capitala pe 12 noiembrie 1957 in onoarea secretarului CC al PMR (ceremonie care a crescut suspiciunile prin prezenţa delegaților și reprezentanților serviciilor secrete sovietice care însoțiseră sicriul la București) Grigore Preoteasa a fost îngropat la Cimitirul Militar Ghencea.  

Gheorghiu-Dej, la funeraliile secretarului CC al PMR, Grigore Preoteasa. 12.11.1957

In 1963, sicriul lui Grigore Preoteasa a fost transferat în rotonda Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertății (azi Carol I), proiectat de arhitecții Horia Maicu si Nicolae Cucusi (inaugurat la 30 decembrie 1963) – (Plăiașu, Ciprian, „Moartea lui Grigore Preoteasa”, Historia, Nr. 107, noiembrie 2010). În primăvara anului 1997, osemintele lui Grigore Preoteasa au fost exhumate pentru a doua oară si încredințate familiei, care trăiește azi în străinătate.

Casa de Cultură a Studenților ridicată pe Calea Plevnei, la inițiativa lui Stelian Popescu (președinte al societății anonime ,,Universul”), inaugurată la 18 noiembrie 1937, s-a numit, intre anii 1957 și 1982, Casa de Cultură a Studenților București ,,Grigore Preoteasa”. (director Laurențiu Toma, in perioada 1972-1989)

citește si Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”

CEAUȘESCU A FOST TRIMIS LA MOSCOVA IN LOCUL LUI GHEORGHIU-DEJ

„După întoarcerea delegației de la Moscova, Chivu Stoica a susținut că Gheorghiu-Dej nu a efectuat deplasarea în URSS deoarece medicii nu au permis acest lucru. Cercetând circumstanțele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei ședințe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„. [3]

„După foarte mulți ani de la acele evenimente, Paul Niculescu-Mizil a amintit despre anunțul iniţial apărut în presa de la București, referitor la deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej, în fruntea delegației de partid şi guvernamentale române și, apoi, despre gripa acestuia de la începutul lunii noiembrie 1957 – care putea fi reală și care a determinat trimiterea lui Nicolae Ceaușescu la festivitățile de la Moscova, în locul lui Dej.” [4]

„Opinia respectivă a apărut după ce Paul Sfetcu, fost director de cabinet al prim-secretarului P.M.R., a susţinut într-o lucrare memorialistică faptul că şeful său contactase o boală pulmonară în copilărie, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară în perioada detenţiei sale în diferite locuri din ţară [5] – închisoarea militară de la Jilava (14 februarie 1933 – primăvara anului 1934), penitenciarul corecţional de la Văcăreşti (1934), închisoarea militară de la Craiova (aprilie – septembrie 1934), închisoarea centrală din Craiova (septembrie 1934 – ianuarie 1935), penitenciarele de la Ocnele Mari şi Aiud (1935-1937), Doftana (mai 1937 – noiembrie 1940) şi Caransebeş (noiembrie 1940 – iunie 1943), precum şi în lagărul de „internați” politici de la Târgu-Jiu (26 iunie 1943 – 16 august 1944) [6].

Ulterior, Gheorghiu-Dej ar fi urmat tratamente medicale atât în România, cât şi în URSS (posibil pe țărmul Mării Negre, la Ialta şi Gagra, unde microclimatul este de tip mediteraneean), dar putem presupune faptul că plămânii săi au rămas sensibili la frig şi umezeală. De asemenea, Paul Sfetcu a declarat că șeful său a suferit de gripă virotică peste 90 de zile, chiar în perioada în care la Moscova s-a desfășurat Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14-19 noiembrie 1957). [7]

La rândul său, Simion Bughici i-a declarat lui Alexandru Şiperco, la 15 aprilie 1976, că medicii i-au interzis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să plece la Moscova în noiembrie 1957. Medicii recomandă şi în zilele noastre ca persoanele care au suferit de boli pulmonare să meargă în stațiuni aflate la o altitudine sub 1000 de metri, în perioadele de convalescență şi de recuperare fizică. În acest sens, poate fi înţeleasă şi menţiunea neexplicată de Paul Niculescu-Mizil, referitoare la preferința liderului suprem al P.M.R. de a se odihni în localitatea Timişu de Jos (județul Brașov), situată la înălțimea de 740 metri faţă de nivelul mării. [8]

De asemenea, în cadrul cercetării istorice poate fi analizat şi un alt aspect, aparent banal: Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat foarte mulți ani cu avioane sovietice nepresurizate (Li-2, Il-12 şi Il-14). În acest mod, liderul român a ajuns la Paris (11 august 1946) [9], Varşovia (mai 1955), Praga (ianuarie 1956), Beijing (septembrie 1956), Phenian (2 octombrie 1956), Ulan Bator (6 octombrie 1956), Belgrad (octombrie 1956) [10], Budapesta (22 noiembrie 1956 şi 1 ianuarie 1957), Sofia (28 martie 1957), Berlin (24 aprilie 1957), Praga (20 octombrie 1958), Varşovia (24 aprilie 1961) şi Budapesta (1 septembrie 1961).

Totodată, Gheorghiu-Dej a zburat la Moscova de cel puțin 29 de ori: la 4 septembrie 1945 [11], 2 aprilie 1946, 15 ianuarie şi 15 iunie 1947, 2 februarie 1948, în decembrie 1948, ianuarie şi iunie 1949, februarie 1950, ianuarie şi martie 1951, aprilie sau mai 1952, iulie 1952 (în concediu) [12], octombrie 1952, martie 1953, iulie 1953, ianuarie 1954, februarie 1956, mai 1958, ianuarie 1959, februarie și noiembrie 1960, martie 1961, august 1961 (călătoria de la București la Moscova şi retur a fost efectuată cu trenul, iar autoritățile sovietice au pus la dispoziție un avion Il-18 pentru ca delegația română să se poată deplasa rapid de la Moscova la Leningrad, Tbilisi şi Kiev) [13], octombrie 1961, iunie 1962, septembrie şi octombrie 1962 (cu un avion Il-18 oferit de autoritățile de la Moscova) și iulie 1963.

Avioanele nepresurizate folosite în perioada septembrie 1945 – iulie 1963 de Gheorghe Gheorghiu-Dej zburau la o altitudine medie de 2800-3000 de metri, iar pasagerii şi membrii echipajelor nu utilizau măşti de oxigen şi costume speciale de zbor deoarece viaţa nu le era pusă în pericol la înălţimea respectivă. Cu toate acestea, atât în zborurile la altitudinea de croazieră, cât şi la decolări şi aterizări, putea să apară un disconfort fizic pentru liderul comunist român, ai cărui plămâni slăbiți de boală sufereau din cauza presiunii mai scăzute a aerului şi a schimbărilor rapide ale acesteia, în cursul manevrelor de zbor efectuate de piloţi. Şi este interesant de remarcat faptul că avionul prăbuşit la Vnukovo era nepresurizat – fapt ce vine în sprijinul sfatului medicilor, care i-au recomandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să îşi menajeze sănătatea în luna noiembrie 1957, când avea şi o gripă virotică puternică.

Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii interesați să afle motivele contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova din luna noiembrie 1957 este o cerere de grațiere redactată la 19 decembrie 1943 chiar de liderul comunist – internat în acel moment în lagărul de la Târgu-Jiu. Acesta preciza pentru ministrul de Interne de la acea vreme, generalul Dumitru Popescu, faptul că suferea de „ulcer duodenal care necesită o intervenție chirurgicală urgentă iar după aceasta – lucru principal – un regim alimentar de durată, imposibil de asigurat în condițiunile pe cari Lagărul le oferă. Recent m-am supus la spitalul din Tg. Jiu şi unei operații de hemoroizi, o altă boală contractată (sic!) în timpul detențiunii mele. Un reumatism cronic mă chinuiește în ultimul timp de nesuferit, iar starea mea nervoasă – firește – a suferit şi ea (subl.n.)”. Evident, surprinde faptul că Gheorghiu-Dej nu a menționat în cererea sa despre tuberculoza pulmonară cunoscută ulterior de directorul de cabinet Paul Sfetcu şi a scris în schimb despre reumatismul cronic de care suferea.

Pe fondul unor probleme reale de sănătate, pe care liderul comunist le-a avut în timpul detenției în România şi, probabil, au fost cunoscute ulterior şi la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit în octombrie 1957 informația privind neparticiparea lui Iosip Broz Tito la consfătuirea de la Moscova – în locul său fiind trimis ministrul de Interne, Aleksandar Rancović. Paul Niculescu-Mizil a încercat să interpreteze știrea, susținând că Tito ar fi evitat în acel mod o posibilă intenție sovietică de excludere din nou a partidului iugoslav din mișcarea comunistă internaţională condusă de la Kremlin, iar Gheorghiu-Dej nu a dorit o nouă schismă şi a hotărât în ultimul moment să nu mai plece pentru 15 zile în URSS, folosind ca scuză gripa virotică de care suferea.

Analizând întregul context de fapte şi împrejurări de la sfârșitul lunii octombrie 1957, putem afirma că deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej se prefigura a fi obositoare şi reuniunea la care urma să participe nu avea o importanţă cardinală pentru România. Pe acel fond, a existat posibilitatea ca divergențele dintre Tito şi Hruşciov să provoace liderului român o stare suplimentară de tensiune nervoasă, capabilă să agraveze boala de care suferea şi putem presupune că medicii săi i-au recomandat să se menajeze pentru o perioadă mai lungă. În consecință, Gheorghiu-Dej a aplicat o metodă mai puțin obișnuită pentru a demonstra sovieticilor că știa despre importanţa ceremoniilor care se organizau în URSS, expediind la Moscova editorialul său „Marele Octombrie – o răscruce în destinele omenirii”. Acesta a apărut atât în „Pravda” (29 octombrie 1957), cât şi în „Scânteia” (30 octombrie 1957), fiind unicul articol publicat în acel an de liderul român în ziarul P.M.R. Astfel, Gheorghiu-Dej şi-a onorat o obligație faţă de liderii politici de la Kremlin (care îi revenea în calitate de conducător al unui partid comunist) şi a evitat în ultimul moment să se deplaseze la Moscova cu avionul în care s-a aflat delegația condusă de Chivu Stoica și care, cu totul întâmplător, s-a prăbușit înainte de aterizarea pe aeroportul Vnukovo.” [14]

„După cum se poate constata, informațiile la care istoricii au avut acces până în prezent sunt incomplete şi, uneori, controversate (cu excepția vinovăției piloților sovietici, indicați de către autoritățile de la Moscova drept cauza principală a producerii accidentului). De aceea, considerăm că pentru elucidarea pe deplin a enigmei care planează asupra contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova, din luna noiembrie 1957, este necesară consultarea dosarului medical al liderului suprem al P.M.R., existent probabil în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, după îndeplinirea termenului legal de menţinere a clasificării iniţiale a acestuia” (Opris)

TEORIA CONSPIRAȚIEI

Catastrofa a fost urmată de numeroase întrebări, rămase fără răspuns. De ce aeronava delegației române a primit acordul aterizării în condiții de vizibilitate redusă, în timp ce delegația Ungariei fusese întoarsă din drum? De ce s-a aprobat ca avionul sa fie pilotat de un echipaj pe care ancheta ulterioara l-a considerat „lipsit de experiență”? Cine si ce interes avea să se prăbușească avionul? Sub auspiciile diverselor bănuieli care planau asupra evenimentului, accidentul aviatic din1957 de lângă Aeroportul Vnukovo din Moscova a devenit subiect de speculații si teorii ale conspirației, conform cărora totul ar fi fost plănuit, printre „țintele” sovieticilor figurând Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu. In realitate, a fost un accident datorat unui sir de erori pe fondul lipsei de vizibilitate si al ignorării indicațiilor turnului de control; tot in realitate, in orice varianta si indiferent de rezultat, comunismul din România ar fi mers „tot înainte”.

Potrivit istoricului Petre Opriș, după accidentul de la Vnukovo, autoritățile de la București au renunțat la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităților române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens Biroului Politic al C.C. al P.M.R; trei luni mai târziu, s-a aprobat „să se asigure o subunitate specială de aviație de transport în cadrul Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviație Transport – Otopeni”. Astfel, s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fiecare model de avion prevăzut în înzestrare: „două Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate” şi două Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”. Concomitent, a fost menținută în activitate unitatea de aviație a Ministerului Afacerilor Interne, înființată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, generalul Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaților, Nicolae Profiri.

Regimentul 108 Aviație Transport a fost înființat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În luna martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice Po-2, două aparate de şcoală „Junkers 34”, un „Focke-Wulf 58”, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase avioane de transport (patru „Junkers 52” şi două „Heinkel 111”). Două bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în luna august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unități maiorului Ioan Zamfirescu.” (Opris)

*Aparatul II-14P era nou și fusese livrat autorităților de la București în luna decembrie 1956. [inapoi]

[1] Grigore Preoteasa (n. 25.08.1915- d. 04.11.1957) redactor-șef al ziarului România Liberă (1944 – 1946), director al Agerpres, Ministru de Externe (4 octombrie 1955 – 15 iulie 1957, când este înlocuit cu Ion Gheorghe Maurer), membru supleant al Biroului Politic și Secretar al C.C. al PMR.  Tatăl său, Ion Preoteasa, a făcut parte din Partidul Naţional-Ţărănesc; la sciziunea lui Grigore Iunian a trecut în Partidul Radical Țărănist. În anii ’30, în timpul studiilor universitare, Grigore Preoteasa adera la Frontul Studențesc Democratic. Membru al PCdR în 1933, cu ocazia grevelor ceferiștilor de la Grivița. Pentru propaganda în favoarea greviștilor a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare (la Jilava, Doftana şi Văcărești, în compania mai multor viitori membri ai Partidului Comunist, între care si Nicolae Ceausescu). Implicat în mișcarea comunista ilegala, devine un militant fidel si devotat. Conform declarațiilor sale, a „participat la redactarea mai multor publicații antifasciste legale si ilegale ale U.T.C. si P.C.dR„. unde se folosea „de nume conspirative precum Saul si Sorel.” (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității. Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989.). Căsătorit cu PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER) – activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954); mama Ilincăi (căsatorita în prezent Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu); decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R. clasa a II-a. În 1980, copiii fostului lider comunist Preoteasa au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. [inapoi]

[2] Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv de Mihai Pelin, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998. [inapoi]

[3] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 49/1957, f. 2. Apud Dan Cătănuş, P.M.R. și evoluțiile ideologice din lagărul comunist, în: Politica externă comunistă şi exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 191[inapoi]

[4] Paul Niculescu-Mizil, „De la Comintern la comunism național. Despre Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 1969”, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 67-68. [inapoi]

[5] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, selecție, introducere şi note de Lavinia Betea, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000, pp. 124-125. [înapoi]

[6] Cf. Gheorghe Vasilichi, Trei evadaţi, în: „Magazin istoric”, anul II, nr. 7-8 (16-17), iulie/august 1968, p. 16-19; Pavel Bojan, Nu bate! Viaţa de zi cu zi la Doftana, în idem, anul IV, nr. 2 (35), februarie 1970, p. 19; Dennis Deletant, Studiu introductiv, în Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, coord. Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Iaşi, Editura POLIROM, 2012, p. 16; [inapoi]

[7] Paul Sfetcu, op. cit., pp. 124-125 [înapoi]

[8] Op.cit, catastrofa aeriană de la Vnukovo (Moscova, 4 noiembrie 1957), Petre Opriș [inapoi]

[9] Pentru plecarea delegației de pe aeroportul de la Băneasa (11 august 1946), vezi ANIC, Fototeca online a comunismului românesc (în continuare, se va cita: Fototecă), cota nr. 2/1946. Întoarcerea delegației române de la Conferința de Pace de la Paris s-a realizat cu trenul. Acesta a ajuns în gara Băneasa la 21 septembrie 1946. [înapoi]

[10] Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întors de urgenţă la București, cu avionul, din cauza crizei politice din Ungaria. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu şi Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 132. [înapoi]

[11] Aceasta a fost a doua vizită a liderului comunist român în Uniunea Sovietică. Prima a avut loc în perioada decembrie 1944 – ianuarie 1945, deplasarea de la Bucureşti la Moscova şi retur fiind realizată cu trenul (vezi ANIC, Fototecă, cotele nr. 52/1945; 53/1945). Pentru întoarcerea de la Moscova a lui Gh. Gheorghiu-Dej, cu avionul (Băneasa, 13 septembrie 1945), ibidem, cotele nr. 222/1945; 226/1945. [înapoi]

[12] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea a II-a), Bucureşti, Arhivele Naționale ale României, 2007, pp. 23-24. [înapoi]

[13] Arhiva Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166. Apud ANIC, Fototecă, cota nr. 25/1961; Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin- Răzvan Mihai, Ilarion 􀄟iu, Viaţa lui Ceauşescu, vol. 2: Fiul Poporului, Bucureşti, Adevărul Holding, 2013, pp. 64-66. Vizita de prietenie în Uniunea Sovietică a delegaţiei conduse de liderul suprem al P.M.R. a avut loc în perioada 31 iulie – 12 august 1961. [înapoi]

[14] Elis Neagoe-Pleşa, Reflectarea imaginii şi a cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia” (1956-1965), în: Arhivele Securităţii, vol. II, coordonator: Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 133. [înapoi]

(**) Cf. Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, București, Editura Evenimentul Românesc, 1998; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944–1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, București, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2005, pp. 273-278; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. [inapoi]

citește si MOARTEA LUI GHEORGHIU-DEJ

Grigore Preoteasa: „Intrând în mișcare, nu-mi dădeam seama că intru în mod activ într-o luptă de clasă fără cruțare”

Publicat pe de
Răspunde

Grigore Preoteasa (25 august 1915, București – 4 noiembrie 1957, Moscova). Gazetar (redactor-șef al ziarului „România libera”, director al „Agerpres”), activist al P.C.R., ministru al Afacerilor Externe (1955–1957). Fisa ilegalist.

Căsătorit cu PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER)[1]

Grigore Preoteasa moare într-un accident aviatic, fiind membru al delegației PMR care se deplasa la Moscova, in 4 noiembrie 1957, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de la „Revoluția din Octombrie”. In tara, se organizeaza funeralii naționale.

citește si Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”

Cum si-a construit Grigore Preoteasa, viitor diplomat si ministru al afacerilor externe o identitate politica radicala de stânga în anii primului deceniu comunist (1915–1940) (*).

AVANTAJUL DEZAVANTAJULUI

Faptul ca părinții săi erau simpatizanți ai Partidului National-Țărănesc va deveni, pentru Grigore Preoteasa, un stigmat care îl va urmări timp îndelungat. Desigur, el se va desprinde de „râul” moștenirii sale, alăturându-se „binelui”, reprezentat de structurile comuniste, dar țărănismul din în trecutul sau îl va obliga permanent sa apeleze la diverse formule explicative privitoare la originile sale mic-burgheze.

Pe de alta parte, rădăcinile țărăniste vor căpăta o importanță strategică în activitatea sa de ilegalist, când Preoteasa se va infiltra în structurile partizane pentru a racola noi membri în interiorul mișcării radicale emergente de stânga. În aceasta perioadă, Preoteasa participa la acțiuni de protest, devine U.T.C.-ist si este încarcerat pentru prima oară, ajungând astfel în compania mai multor viitori membri marcanți ai Partidului Comunist, între care Laurențiu Pătrășcanu, de care Preoteasa se va lepăda in ’48, dar si Nicolae Ceausescu.

„UN TALENT VIGUROS”, NĂSCUT „IN CARTIERELE MUNCITOREȘTI DIN GRANT”

Grigore Preoteasa s-a născut „în comuna București, județul Ilfov, la 25 august 1915” [2] într-o familie de muncitori – „tatăl sau fiu de țărani din Barbatesti-Gorj, iar mama sa era originara din Nicoresti-Vrancea” [3]. În autobiografia atașata dosarului sau de ilegalist, descoperit în cadrul Arhivelor Nationale, el declara: „sunt născut în anul 1915 în București. Părinții mei erau ambii de origine țărănească din București, tatăl meu a fost angajat la C.F.R. într-o calitate care ezita între serviciul de funcționar si acea de tipograf, anume manipulant de imprimate speciale ale C.F.R. În acest serviciu este si astăzi. Mama a fost muncitoare de fabrica, la C.A.M.” [4].

Evident, Grigore Preoteasa încerca sa sublinieze ca nu s-a născut într-o familie privilegiata, ca are „origine sociala muncitoreasca” sănătoasă [5] , așa cum specificau „observațiunile” Comisiei de Verificare a dosarului sau de „preschimbare a carnetului de partid si de eliberare a carnetului model 1953.” [6] Părinții, desi simpli muncitori, au fost în trecut atrași de viata politica. Tatăl sau, Ion Preoteasa, a făcut parte „din Partidul National-Țărănesc si, apoi, la sciziunea lui Grigore Iunian a trecut în partidul acestuia, Partidul Radical-Țărănist.” [7]

In prima parte a vietii, după cum singur declara, Grigore Preoteasa a „trait în copilărie în cartierele muncitorești Grant, Giulești” [8]. În perioada 1922–1933 „a urmat scoala primara în localitatea București” [9], iar intre anii 1926–1933 „a urmat Liceul Aurel Vlaicu” [10], unde a trecut bacalaureatul.

În anii de liceu era atras de istorie, dar cocheta si cu poezia; „la îndemnul criticului Pompiliu Constantinescu, pe atunci profesor la acel liceu, Grigore Preoteasa publica, la 17 ani, în revista Vremea primele sale versuri. Versurile publicate în Vremea între anii 1932 si 1934, în Dacia noua în 1938 si în alte reviste ale timpului consemnau în Grigore Cluceru (pseudonim pe care îl va folosi, mai târziu, si ca publicist) ivirea unui talent viguros.” [11]

ANUL DE GRAȚIE 1933

Potrivit istoriografiei comuniste, în perioada anilor 1929-1932, în România au avut loc cca 377 de proteste muncitorești (greve, revolte si demonstrații) […], iar o analiza a ramurilor industriale arata ca muncitorii din industria feroviara, petroliera, metalurgica si textila au inițiat majoritatea grevelor.” [12]

Anul 1933 este unul de referința pentru viitoarea cariera politica a lui Grigore Preoteasa, in contextul frământărilor sociale generate de „profunda criza din 1929–1933 [care] a dus la reducerea masiva a salariaților, ceea ce a provocat revolte, greve si demonstrații ale muncitorilor.

Pe 2 februarie 1933 o dare de seama adresata Comitetului Central al P.C.dR., descria situația de la Atelierele Grivița: „la 31.I. muncitorii s-au prezentat la lucru. După cum s-a stabilit, la ora 12 munca a încetat. S-a organizat un miting în cadrul căruia delegații trimiși de direcție au dat raportul. Direcția, de comun acord cu social-democrații, a făcut unele concesii cu totul neînsemnate fata de revendicările muncitorilor… Imediat au luat cuvântul tovărășii noștri, care au problema ca măririle acordate de direcțiune nu rezolva revindicările muncitorilor, si ca e necesar sa se desfășoare lupta pentru mărirea salariilor cu 40%, desființarea impozitului global de 4% –8%, împotriva concedierilor, pentru reprimirea celor concediați etc… Muncitorii au pus mâna pe sirena, chemând alți 7000 de muncitori. Pe lînga acestea, grupe de muncitori au început sa cutreere toate secțiile si atelierele… Atmosfera a fost atât de însuflețită, încât niciunul din social-democrați n-a îndrăznit sa ia cuvîntul.” [13]

Greva de la Atelierele Grivița C.F.R. este momentul in care Grigore Preoteasa „ia pentru prima oara contact cu acțiunile de stânga” [14], participând la „ajutorarea greviștilor” [15].

În autobiografia din dosarul sau de ilegalist, Preoteasa consemna: „contactul cu ideile de stânga l-am avut de mult, contactul cu acțiunile de stânga si anume a Partidului Comunist, l-am avut în 1933 când greva de la atelierele Grivița ne-a dat prilejul sa ne manifestam. Numeroși elevi ai liceului au participat atunci la ajutorarea greviștilor si la ciocnirile de strada. Acest eveniment a determinat orientarea mea ulterioara.” [16]

Sprijinul acordat greviștilor de tineri este amintit si într-un raport referitor la situația de după terminarea grevelor, trimisa Comitetului Central la 15 martie 1933: „munca de pâna acum a fost dusa prin cei 2 din afara si prin membrii tineretului.” [17]

Acțiunile desfășurate de agitatorii aflați la fata locului s-au dovedit a fi eficiente: „după ce a fost declarata greva, s-au alăturat de asemenea si muncitorii de la triaj si stația Grivița. Pâna la sfârșitul grevei în jurul atelierelor se aflau cîteva mii de muncitori care au ținut mitinguri si vorbind peste gard, încurajau greviștii.” [18]

„PE DRUMUL ARĂTAT DE PARTIDUL COMUNIST”

Greva de la Grivița l-a marcat fundamental pe Grigore Preoteasa care mărturisea, în 1945, Comisiei Centrale de Verificare a Sectorului Ministere: „datorita evenimentelor revoluționare care s-au petrecut sub ochii mei, greva dela Grivița din 1933, care m-au prins în clocotul lor si au dat o precisie politica gândurilor mele pâna atunci necristalizate într-o concepție revoluționară, aceasta revolta s-a îndreptat pe drumul arătat de Partidul comunist.” [19].

„PRIMA ȘEDINȚĂ DE CELULĂ”

După examenul de bacalaureat, Grigore Preoteasa s-a înscris la „Facultatea de litere, secția filologie moderna” [20], unde, curând după începerea anului universitar, si-a creat legături cu studenți de aceeași orientare politica. Unul dintre aceștia era Mihail Dragomirescu, care, intr-o referința despre Preoteasa, declara la 24 februarie 1947: „ne-am cunoscut în 1933 toamna, ca studenți în anul I la Facultatea de Litere din București. Împreuna am participat la sesiuni marxiste si la prima ședința de celula în primăvara anului 1934, la care au mai luat parte Petre Vulpescu, Ion Stănescu si Victor Pascu. Toamna celula s-a mărit cu Constanta Crăciun, Mironica Mihail si Emilian Bâcov. Legătura ne era Peter Fincher (n.r. Fischer; Petre Năvodaru). Ulterior, Grigore Preoteasa a fost scos din munca studențească si trecut la organizarea U.T.C. la Atelierele Grivița. Am rămas mai departe colegi si prieteni buni.” [21]

„In U.T.C. m-a recomandat Pascu Niculae de a cărui existenta nu mai știu. Am intrat în U.T.C. odată cu Mihail Dragomirescu.”- Grigore Preoteasa [22].

fisa de ilegalist 7881Dosar 122348

[înapoi]


[1] PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER, 21.09.1919), activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor și Documentare); Intre 1944 – mai 1948, la ziarul Romania Libera „in administrație si apoi in redacție”; membru PMR din 1945, cu carnet de partid nr. 000477/2726, eliberat de Comitetul Sectorului Central. Până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954); Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013, Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii și ambasador în China, Angelo Miculescu); decorată cu Medalia „Eliberarea de subjugul fascist” si în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a.

NR. FISANR. DOSARNUMEDATA NASTERII
15184122348 PREOTEASA ECATERINA1919-09-21

[înapoi]

[*] Ionel RADOVICI, Grigore Preoteasa. Începutul carierei politice, pe baza documentelor descoperite la Arhivele Nationale ale României, 2013 [înapoi]

[2] Arhivele Nationale ale României (A.N.R.), Arhiva C.C. al P.C.R., Colectia 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Chestionar pentru evidenta cadrelor, f. 5. [înapoi]

[3] Octavian Butoi, Gavril Horja, Georgeta Oancea (editori), Grigore Preoteasa. Texte social-politice, Editura Politica, București, 1974, p. 7. [inapoi]

[4] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Autobiografie, f. 32. [inapoi]

[5] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Observațiunile Comisiei de Verificare, f.16. [inapoi]

[6] Ibidem [inapoi]

[7] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Chestionar de preschimbare a carnetului de partid si de eliberare a carnetului model 1953, f. 12. [inapoi]

[8] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colectia 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Autobiografie, f. 32. [inapoi]

[9] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colectia 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Chestionar de preschimbare a carnetului de partid si de eliberare a carnetului model 1953, f. 12. [inapoi]

[10] Ibidem [inapoi]

[11] Octavian Butoi, Gavril Horja, Georgeta Oancea (editori), op. cit., p. 8. [înapoi]

[12] V. Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc, Editura Polirom, Bucuresti, 2005, p. 104. [înapoi]

[13] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R. – Sectia Cancelarie, Dosar Nr. 14/ 1933, Scrisoarea Nr. 12 catre C.C. semnata de Stoian, despre desfășurarea lucrurilor la C.F.R. [inapoi]

[14] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Observațiunile Comisiei de Verificare, f. 16. [înapoi]

[15] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Nota informativa, f. 4. [înapoi]

[16] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Autobiografie, f. 32. [înapoi]

[17] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R. – Sectia Cancelarie, Dosar Nr. 46/ 1933. [înapoi]

[18] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, Dosar Nr. 15/ 1933. [înapoi]

[19] A.N.R., Arhiva C.C. al P.C.R., Colecția 53, Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiu în ilegalitate care au încetat din viata, Dosar Nr. P/ 158, Grigore Preoteasa – Declarație Către Comisia Centrala de Verificare a Sectorului Ministere, f. 22. [înapoi]

CRĂCIUN, Constanţa (n. Helene, căs. VINŢE) (16.II.1914 Constanţa – 2.V.2002 București) – fostă ilegalistă (membru de partid din 1935), membru în conducerea U.F.A.R.(1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membru al Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membru al C.C. al .C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi al Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membru al prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membru al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orășenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965); vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949); [înapoi]

NĂVODARU, Petre (n. Peter FISCHER, la 21.III.1913) (socrul lui Paul Goma) – ilegalist (membru de partid din 1933), după august 1944 redactor la cotidianul pro-comunist Era Nouă şi la Scânteia, în 1946-1947 redactor la ziarul Universul, respectiv director adjunct al editurii omonime; exclus din partid urmare a implicării sale în “dosarul Pătrăşcanu”, după 1957 director adjunct la Direcția Centrală de Statistică (șeful departamentului Studii Demografice) şi ulterior publicist la diverse edituri; în 1961 propus pentru decorare într-un raport al Direcției Treburilor Cancelariei P.M.R. (Goma 2007; Balaş 2008: 413, 424; Solomovici 2004: 184; Tismăneanu 1991: 141); [înapoi]

Decretul nr. 138/1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România

Galerie

Publicat pe de

Consiliul de Stat Text publicat în Buletinul Oficial nr. 171 din 31 decembrie 1971. În vigoare de la 31 decembrie 1971 Pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea … Continuă lectura →

Evenimentele zilei în istoria lumii – 28 decembrie

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 5 fotografii.

În cafeneaua „Grand Café” din Paris are loc prima proiecție de film, realizată de frații Lumière | Ronald Reagan, impune sancțiuni economice Poloniei | Mihai Chițac devine ministru de Interne in Guvernul Petre Roman | Ambasada Rusiei provoacă un scandal, după o postare în care se condamnă „miturile” legate de atrocitățile comise de militarii sovietici în România | Continuă lectura →

Evenimentele zilei în istoria lumii – 12 decembrie

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 2 fotografii.

România declară război SUA | Bunurile Teatrului Național din București au fost cedate rușilor, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenția de Armistițiu | Moare Alexandru Drăghici | Moare Amza Pellea | Primarul Bucureștiului, Traian Băsescu, câștigă alegerile, învingându-l pe primul ministru, Adrian Năstase | Viktor Bout, traficantul de arme eliberat de SUA, devine membru de partid Continuă lectura →