Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.
Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;
Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).
Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;
Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.
Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.
Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;
Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;
Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);
Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)
Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.
Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)
Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).
Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);
Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;
Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;
Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)
Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);
Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)
Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).
Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.
(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167
“Amintiri despre Nicolae Ceaușescu?…. Sigur că impresiile sunt puţin deformate în oglinda timpului şi într-un fel judeci la 20-22 de ani, altfel judeci mai târziu” – Sergiu Celac.
„DEJ AVEA O MAI MARE UMANITATE”
„Îţi formezi nişte filtre, nişte criterii, nişte standarde de gândire şi de apreciere.[…]. Dacă e vorba de comparaţie, atunci aş spune că Gheorghiu Dej, cel puţin atunci, mi-a făcut impresia de o mai mare umanitate, cel puţin cu anturajul imediat, care includea într-un fel şi interpreţii. Ceaușescu, încă de la început, încă de pe vremea când era doar membru al Biroului Politic avea o detaşare, o răceală şi o distanţă”
„INFERIOARE ERAU FIINȚELE CARE SCRIAU”
„Într-un fel discuta cu egalii şi superiorii săi şi cu totul altfel discuta cu fiinţele pe care le considera inferioare. Fiinţe inferioare erau nu atât chelnerul, desigur doctorul care era stimat, frizerul sau gărzile de corp. Inferioare erau fiinţele care erau utilizate din cauza unor profesiuni ciudate: limbile străine şi cei care scriau.”
„DAMIGEANA CU VIN OFERITĂ DE DEJ, INDICIU CĂ ERA PE DUCĂ”
„Dacă în cazul lui Gheorghiu Dej “oamenii de condei”, cum se numeau atunci, erau principalii scriitori de discursuri şi alte materiale… […] George Ivașcu, Nicolae Corbu şi Silviu Brucan. Pe vremea aia se călătorea mult cu trenul în interiorul lagărului socialist așa că am constatat că exista o atmosferă de colegialitate … Gheorghiu Dej nu se sfia să ceară părerea chiar unui interpret sau unui expert, cum am fost şi eu la ultima ședință a Tratatului de Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej, la Varşovia, în primăvara anului 1965. Vă spun drept, nu-mi amintesc exact unde am fost cazați. Nu era o reşedinţă foarte luxoasă, cred că era o vilă rezidenţială. Îmi amintesc doar că ministrul apărării era atunci Leontin Sălăjan și colegii lui din minister sau din conducerea de partid nu doreau să-i fie vecini de cameră pentru că sforăia foarte tare. Dar Sălăjan era un om foarte simpatic, cânta foarte frumos şi la recepţii şi la dineuri, cântece bătrâneşti, în special din Ardeal şi din Banat şi se făcea plăcut. Era băiat de viaţă sau, cum se spunea, “băiat de comitet””.
„Dej încuraja o astfel de atmosferă. Se amuza, era ţuicar, bea ţuică în special şi uneori vin. În privinţa asta, ca element de umanizare a relaţiilor, vă spuneam de călătoria la ultima şedinţă la Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej în primăvara lui ’65. La întoarcere de la Varşovia, trenul special a făcut o escală în gara Oradea. Primul secretar al regiunii a venit împreună cu oamenii de la gospodăria de partid și i-a adus lui Gheorghiu Dej șase damingene speciale cu cadarcă de Oradea, care erau îmbrăcate în nuiele. Și atunci a dat Gheorghiu Dej două damigene de vin pentru experţi, interpreţi şi o parte din ofiţerii de gardă care nu erau în tură.” „Ăsta a fost indiciul pentru noi toţi că Dej e pe ducă. Vinul acela, cadarca de Oradea, Dej îl ţinea în beci la reşedinţa lui şi îl bea singur sau numai aşa, cu un prieten, câte un pahar. Era un vin roşu de o calite excepţională, care se făcea în cantitate mică. Şi atunci bârfa noastră, până am ajuns la Bucureşti, era că nu o mai duce mult, ceea ce s-a şi întâmplat.”
„A EXISTAT UN STALIN MARE, DOAMNE, FEREȘTE ROMANIA DE UN STALIN MIC!”
„Foarte puţină lume s-a așteptat la ascensiunea lui Ceaușescu. Ţin minte că la moartea lui Gheorghiu Dej m-am întâlnit cu un coleg din Ministerul de Externe, Puiu Țibuleac, și i-am spus uşor profetic şi riscant că ,,a existat un Stalin mare. Doamne, ferește România de un Stalin mic!”.” „Asta a fost impresia pe care am avut-o despre venirea lui Ceauşescu, când am aflat că el este succesorul lui Gheorghiu Dej. Pe Ceaușescu îl văzusem vorbind prin ședințe şi defectul de vorbire atunci era mult mai vizibil şi mai accentuat. Cred că a făcut eforturi serioase pentru a depăşi acest handicap, dar crea atunci o impresie de duritate, care era oarecum neobișnuită la Gheorghiu Dej.”
„DEJ ȘTIA SĂ NETEZEASCĂ COLȚURILE”
„Gheorghiu Dej ştia cumva să netezească colţurile, nu l-am văzut niciodată ridicând tonul sau să fie aspru sau răutăcios. Ceauşescu era întotdeauna foarte distant şi rece faţă de ceilalţi, mai ales din această categorie [a intelectualilor]. La mine cred că o singură dată a ridicat tonul şi a vorbit urât. Cu ocazia unui turneu în America Latină, cred în ‘72, nu i-am pus în faţă carneţelul în care să-şi ia note. Reacţia a fost disproporţionată faţă de abaterea comisă.”
„În perioada ‘74-’78, cât am funcţionat eu ca interpret la Preşedinţie, am avut de fapt un birouaş în sediul Comitetului Central. Apoi, în jurul datei de 23 august 1978, am avut la Neptun o discuţie, întâmplătoare, cu secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carrillo, aflat la odihnă pe litoral. Sub impresia unor lecturi recente am intrat într-o discuţie despre euro-comunism şi alte lucruri, care, probabil, nu i-au plăcut [lui Ceaușescu], nu i-au plăcut nici lui Santiago Carrillo, deşi era un adept al unui perestroikism de tip vest european, nu a plăcut nici celor care au raportat [discuția] pe baza înregistrărilor care s-au făcut la aceea reşedinţă”.
„O ȘEDINȚĂ INCHIZITORIE”
„Acesta a fost momentul şi cauza imediată pentru eliminarea mea. S-a făcut o şedinţă în care mi s-a cerut să-mi fac autocritica. Am cam refuzat. Mi s-a cerut să recunosc că datoresc totul tovarăşului [Ceaușescu] şi că l-am dezamăgit. Am spus că eu am fost interpretul lui Ceaușescu pentru că știu limbi străine și nu invers, ceea ce nu a plăcut personajelor care au făcut această mică şedinţă inchizitorie. Ședința a fost uşor jenantă, nu a fost ostilă, nu a fost un proces ca pe vremea stalinismului. S-a hotărât trecerea mea [ca director] la Editura Enciclopedică, ceea ce a fost mult mai profitabilă pentru mine personal”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Virginia Călin, 1997]
Desi a pus umărul din plin la sovietizarea României si a produs victime in serie in timpul regimului comunist pe care l-a patronat, atât prin înființarea lagărelor de munca (de „reeducare”), sau operațiunile „noaptea demnitarilor” si „deportarea in Bărăgan„, cat si prin acțiuni punctuale care au vizat, in diferite rânduri, eliminarea tuturor rivalilor săi politici, Gheorghe Gheorghiu-Dej a înțeles, după cum reiese din stenogramele vremii, importanta unor documente, din punct de vedere istoric. Născut în 1901, viitorul lider al Partidului Muncitoresc Român a fost unul dintre beneficiarii sistemului de învățământ elaborat de ministrul Spiru Haret la începutul secolului XX, iar educația primita în școala elementară este posibil să fi contribuit la dezvoltarea sa, inducandu-i ideea conservării actelor relevante pentru istoria poporului roman. Faptul ca, in 1961, PCR serbase 40 de ani de la înființare, putea, de asemenea, sa constituie un factor determinat al deciziei sale. Motivația arhivarii, mai presus de orice speculație, este însă oferită chiar de Gheorghiu-Dej care, la 17 noiembrie 1961, afirma: „Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică„
După un an și jumătate de la constatarea făcută (in afara ordinii de zi) de către Gheorghe Gheorghiu-Dej în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 noiembrie 1961 (a cărei stenograma este prezentata mai jos), Secretariatul C.C. al P.M.R. a solicitat, intr-o Adresa, tuturor structurilor de partid, prin intermediul Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., să predea Arhivei C.C. al P.M.R. toate dosarele membrilor Partidului Comunist din România (ilegaliști PCdR) și ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 și care decedaseră până la data solicitării respective, acțiune care punea in practica observațiile anterioare a lui Dej, încercându-se totodată si completarea fondului arhivistic.
Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român conține multe „surprize” pentru cercetătorii interesați de trecutul tarii, unele dintre acestea fiind, probabil, cunoscute si celor care lucrau în arhivă la vremea in care era subordonata Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., precum și după ce a fost despărțită de institutul respectiv (februarie 1961).
Potrivit referatului întocmit de Leonte Răutu la 4 ianuarie 1961, la începutul anului respectiv Paul Niculescu-Mizil îndeplinea funcțiile de director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului și de șef al arhivei. Ca urmare a deciziilor adoptate la ședința din 8 februarie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Goldberger1 (director I.S.I.S.P. 1958-1970) a păstrat funcția de director adjunct la institutul respectiv, însă Gheorghe Matei a fost eliberat din funcţie, iar Paul Niculescu-Mizil a trecut „cu munca la Arhiva C.C. al P.M.R., care, pe baza Hotărârii conducerii partidului, se desparte de Institutul de Istorie a Partidului”.
Numirea lui Paul Niculescu-Mizil la conducerea unei importante surse de informație a Partidului, denota ca liderul suprem al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea încredere în acesta. Totodată, este posibil ca, după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu să-l fi preluat pe Paul Niculescu-Mizill nu doar pentru a-i conferi o serie de funcții importante în structura de partid şi de stat timp de două decenii și jumătate, ci și pentru că, prin natura atribuiților deținute, Mizil cunoștea multe dintre secretele celor din conducerea P.M.P./P.C.R. Ipoteza acceptabila având in vedere dorința de control total manifestata permanent de Nicolae Ceaușescu, chiar daca, in acest moment, nu se poate cuantifica exact in ce măsura documentele in cauza, aflate in prezent la Arhivele Naționale (informații confidențiale din dosarele de cadre din Arhiva C.C. al P.C.R) au fost utilizate, pe parcursul timpului, în scopuri mai mult sau mai puțin politice, fie de el personal sau de către Elena Ceaușescu.
Stenograma ședinței din 17 noiembrie 1961 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre problemele care existau la Arhiva C.C. al P.M.R. (extrase).
Stenograma
ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 17 noiembrie 1961, la care au participat tovărășii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ștefan Voitec, Dalea Mihai, Alexandru Bârlădeanu, Gh. Gaston Marin, Ion Cozma, Ilie Murgulescu, Nădejde Costin, Dragomir Gheorghe și Dinu Vasile
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Privește, tovarășe [Ştefan] Voitec, la această fotografie (Rumoare).
Trebuie pusă Stela (Moghioroş, probabil – nota P. Opriş) şi un grup de tovarăși să caute la „Agerpres”, în arhivă, unde au fost depozitate diferite filme şi fotografii ocazionale. Este bine de stabilit perioada aceasta de la 23 August [1944] încoace, totul, an de an. Eu am căutat stenograme ale ședințelor Consiliului de Miniștri din timpul colaborării noastre cu burghezia și nu le găsesc, nu știu unde s-au ascuns.
Tov. A. Moghioroş: O vreme nu s-au luat stenograme.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-au luat stenograme, ele trebuie să fie. Dar este aşa o risipă, o dezlânare nemaipomenită. Am căutat un document foarte important și nu-l găsesc. Nu are altă importanţă decât importanţă istorică. Trebuie luați câțiva oameni perseverenți să caute, să ia an de an, tot ce se poate găsi în cursul unui an, până la preluarea puterii și chiar după aceea un timp, până în 1952, pentru că și la noi ai să găsești dezordine. Sunt foarte multe ședințe care nu au fost stenografiate. Vorbesc la partid acum. Este dezordine, nu știu de ce. Toate aceste documente (filme şi fotografii) să fie strânse la voi, acolo, la propagandă.
Nu cred că ele ar fi concentrate, pentru că n-a existat preocupare. Acum trebuie date indicaţii clare, să fie strânse fotografii şi filme ocazionale, jurnale din acestea. Este bine să le avem pe toate, indiferent cine apare în ele, dar este bine să fie, pentru că asta arată procesul. Eu sunt convins că multe se găsesc pe la diferite ministere, sunt mulți care au asemenea fotografii. Însă este bine de căutat întâi la instituții. Era atunci aşa-numitul Minister al Informațiilor.
Tov. L. Răutu: De acolo totul a fost preluat de Cinematografie şi de Ministerul de Interne.
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: S-a găsit fotografia aceasta din Valea Jiului, care este foarte interesantă. Vezi în ce hal erau minerii, sunt redate grupuri mari de muncitori, adunări, consfătuiri. [Alexandru] Moghioroş este acolo slab. Trebuie strânse fotografiile de la fotograful acesta, Francisc Iosif Karoly. El a avut pasiunea să strângă tot felul de fotografii, a strâns şi manifestele care au apărut în prima zi; era un colecționar de fotografii, de manifeste; interesant om. Trebuie de văzut ce fotografii are din timpul acesta.
Tov. A. Moghioroş: Noi am văzut aseară cu tov. [Gheorghe] Apostol fotografii foarte interesante. Una cu Ceaușescu, cum vorbeşte la primirea Armatei Roşii (la marginea Bucureștiului, în ziua de 30 august 1944 – nota P. Opriş).
Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Trebuie făcute albume, strânse sistematizat, de pus, pe cât posibil, în succesiunea cum s-au petrecut evenimentele.
Să intrăm în ordinea de zi. Aţi citit materialul în legătură cu reorganizarea învățământului agricol. […]
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1961, f. 7-8.
Adresa nr. 155/661 din 8 iunie 1963
a Direcției Treburilor C.C. al P.M.R., privind predarea către Arhiva C.C. al P.M.R. a tuturor dosarelor membrilor Partidului Comunist din România (ilegalişti) şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească înainte de 23 august 1944 şi care decedaseră până la data emiterii adresei respective.
Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.
Nr. 155 / 661
[Consemnare manu:] VIII – 8
Către
Comi[itetele]. Reg[ionale]. P.M.R., Direcţiei Politice, Verdeţ Ilie, Onescu Cornel, Tatu Jianu, Andreescu Dumitru
Vă comunicăm că în vederea completării documentelor arhivistice privind activitatea Partidului și a mișcării muncitoreștii din ţara noastră, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât ca dosarele de partid ale membrilor de partid cu stagiu din ilegalitate şi ale membrilor de partid care au avut legături cu mișcarea muncitorească sau au activat în diferite organizații conduse de P.C.R. şi care nu mai sunt în viaţă, să fie predate Arhivei C.C. al P.M.R.
8 VI 1963
DIRECŢIA TREBURILOR C.C. AL P.M.R.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 30/1963, f. 92.
GOLDBERGER, Nicolae (n. Miklos GOLDBERGER), fiul lui Wolf, haham local, şi Reghina) (1.V.1904 Someş-Odorhei, Sălaj – 19.IX.1970 Viena) – dintr-o “familie evreiască tradițională [sic]” (Kuller 2008a: 171), de profesie cizmar; ilegalist cu stagiul recunoscut din 1923107, îşi românizează numele în perioada interbelică, revenind la originalul evreiesc după război; instructor C.C. al P.C.d.R. pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; după război acuzator al administrației românești reinstaurate în Ardealul de Nord şi adept al unui stat transilvănean independent, în linia de ultimă concesie adoptată de leadership-ul de la Budapesta (Watts 2011: 150, 160); membru în conducerea C.D.E. șef-adjunct de secție (adjunctul lui L. Răutu) şi responsabil al Comisiei Propagandă din secția Direcția Propagandă şi Agitație a C.C. al P.M.R. (1948-1952); șeful Direcției Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă C.C. al P.M.R. (din 1956); director adjunct al Institutului de Studii Istorice și Social-Politice (pe lângă C.C. al P.C.R.) (1958-1970), deputat M.A.N. (1952-1957); multiplu decorat de autoritățile comuniste; înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc Carol din Bucureștii; Şi-a românizat numele în perioada interbelică, revenind la cel de rezonanță iudaică după 23 august 1944, cf. Solomovici 2001; II: 13, care prezintă și o fotografie a legitimației sale de participant la Congresul al VII-lea al Internaționalei Comuniste de la Moscova, iulie-august 1935.
Pe 4 noiembrie 1957, ora 9.48, delegația Partidului Muncitoresc Român, care urma să participe in URSS, la Kremlin, la sărbătorirea a 40 de ani de la „revoluția” bolșevică din 1917 (eveniment programat pentru 7 noiembrie), precum și la Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14–19 noiembrie 1957), a decolat din București la bordul unui avion rusesc* (tip Ilyushin Il-14P, amenajat în variantă VIP, înmatriculat YR-PCC) pus la dispoziția oficialilor români in vederea deplasării la Moscova.
Din delegația PMR făceau parte șase persoane: premierul Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Miniștri 4 oct. 1955–21 martie 1961) și conducătorul grupului, Grigore Preoteasa[1] (secretar al C.C. al PMR cu propaganda), Nicolae Ceaușescu, Ștefan Voitec (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri), Leonte Răutu (șeful secției Propagandă și Agitație din Comitetul Centrul al PMR) și Alexandru Moghioroș (locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri). Aceștia erau însoțiți și de un personal « tehnic » format din Mihail Novicov (translator), jurnalistul Ștefan Voicu (redactor – responsabil al revistei „Lupta de clasă”), stenograful Ion Petrescu și ofițerul de Securitate Alexandru Micu, „garda de corp” a lui Chivu Stoica.
În avion ar fi trebuit să se afle și GheorgheGheorghiu-Dej; în ultimul moment însă, liderul PMR și-a declinat prezenta, invocând o gripă care l-ar fi obligat să rămână in țară.
Avionul s-a prăbușit într-o pădure, in timp ce se pregătea sa aterizeze pe aeroportul Vnukovodin Moscova; patru persoane au murit, dar Nicolae Ceaușescu a scăpat cu câteva leziuni minore.
La ora 10.31, avionul a făcut o escală la Kiev, pentru realimentare, iar delegația română a avut o scurtă întrevedere cu membri din conducerea RSS Ucraina, continuând apoi zborul către Moscova. La scurt timp, avionul a fost întors din drum, din cauza condițiilor meteo defavorabile, revenind la Kiev, unde se afla și delegația maghiară, sosită cu o alta aeronava, care mergea tot la Moscova, in același scop. Într-un final, ambele avioane au decolat din nou cu direcția Moscova. „Cuprinși fiind de oboseală, membrii delegației au transformat cele două saloane ale avionului în sufragerii improvizate, în care pasagerii s-au întins în fotolii sau pe canapele și dormitau” (istoricul Adrian Cioroianu, ”Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc“).
La ora 17.58, in timpul manevrelor de aterizare, din cauza unei erori de pilotaj și a lipsei de vizibilitate, aeronava IL-14P care transporta delegația română, a survolat zona la o altitudine prea joasă (cca la 10-15 m deasupra solului), a atins crengile unor copaci și s-a prăbușit într-o pădure, in apropiere de pista aeroportului Vnukovo (VKO). La scurt timp după impact, cabina piloților a luat foc.
Din cele 16 persoane aflate la bordul avionului (zece aparținând delegației române si șase ruși, membrii ai echipajului), au decedat patru: trei cetățeni sovietici – locotenentul-major Valeri Nikolaievici Şliahov/Sleakov, comandantul avionului; Nikolai Zaharovici Pavlikov, tehnicianul de bord; căpitanul Ivan Ivanovici Hriukalov, navigator -, şi comunistul Grigore Preoteasa – care, se presupune, se afla în picioare în momentul producerii accidentului, în timp ce povestea despre felul cum în America pasagerii sunt legați înainte de decolare și aterizare.” (Adrian Cioroianu)
Potrivit mărturiilor celorlalți membri ai delegației, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloții nu le-au cerut să poarte centura de siguranță. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus:„Asta nu era în program”.
Până să explodeze avionul, nouă persoane din delegație au reușit să se salveze, printre care și Nicolae Ceaușescu, viitorul președinte al României. Potrivit raportului medical emis de Ministerul Sănătății al URSS, acesta avea „o contuzie la jumătatea dreaptă a coșului pieptului și a încheieturii stângi a gambei. Plăgi zgâriate la faţă, mâini și picioare. Temperatura: 37,3 grade, starea generală fiind satisfăcătoare”.
Copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov, radiotelegrafistul A.G. Romanov şi ceilalți membri ai delegației române, deși răniţi, au scăpat cu viață.(**)
Momentul prăbușirii avionului a fost descris de translatorul Mihai Novicov, în memoriile sale „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo”:
„Călătorii şi-au dat seama că ceva nu era în regulă după o primă smucitură, care nu semăna a fi contactul roților avionului cu solul. De fapt, aeronava se lovise de vârfurile copacilor. A urmat un al doilea impact, şi mai puternic, ce a smuls pasagerii de pe locurile lor. Scaunele nu erau prevăzute cu centuri de siguranță la aterizare şi asta a favorizat rănirea lor. După ce avionul a atins solul, românii au reuşit să sară şi să fugă cât mai departe, evitând suflul exploziei. Şi-au dat seama că Grigore Preoteasa nu era cu ei în momentul primei bubuituri cauzate de aprinderea rezervoarelor”[2].
Supraviețuitorii au fost transportați de urgență la spitalul de partid Kremliokova, unde au fost vizitați de o delegație sovietică, în frunte cu premierul Bulganin.
O comisie guvernamentală condusă de Alexei Kosîghin (prim-ministrul Uniunii Sovietice intre anii 1964-1980), a deschis o anchetă care a dezvăluit mai multe nereguli. Astfel, s-a constatat că echipajul rusesc nu era suficient pregătit pentru zborul din 4 noiembrie 1957, piloții neavând suficiente ore de zbor pentru tipul de transport pe care il operau; în plus, zborul fusese efectuat fără pilotul 2 și navigator. În momentul aterizării pe aeroportul Vnukovo, se pare că Valeri Nikolaievici Sleakov ar fi ignorat indicațiile turnului de control, comunicând că se descurcă și nu are probleme, însă avionul a lovit crengile unor copaci și s-a prăbușit.
IL-14P (implicat în catastrofă) era nou și fusese livrat autorităților de la București în decembrie 1956.
Epava avionului IL-14 P (YR-PCC), prăbușit la 4 noiembrie 1957 în pădurea din imediata apropiere a aeroportului de la Vnukovo.
Sovieticii au concluzionat că „mortul e de vina” și ca responsabilitatea prăbușirii aeronavei revine exclusiv echipajului, deoarece avionul nu avea nicio defecțiune înainte de producerea catastrofei. Membrii echipajul condus de Valeri Nikolaievici Sleakov locuiau în zona Bucureștiului; după accident, familiile lor au părăsit România în grabă.
DEZVALUIRILE LUI FLOREA CEAUȘESCU
Florea Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu cadrele, Miliţia, Securitatea și activul de partid, a fost trimis la Moscova imediat după accident – relatează jurnalistul Virgil Lazar (intr-un articol din Romania Libera, publicat pe 28.10.2010)
„Întors acasă, Florea ne-a povestit amănunțit cum s-au întâmplat lucrurile” „Au plecat cu un avion Iliuşin – 18 (n.r. de fapt IL-14P) condus de piloți militari români, pe o vizibilitate zero. Întreaga zonă fiind întunecată de o ceață foarte deasă, ceea ce a făcut zborul extrem de dificil. Aşa stând lucrurile, la Kiev, piloții români au refuzat să mai conducă acest avion, cu toate că ministrul de atunci al Armatei, Sălăjan, îi amenințase cu curtea marțială. Dar piloții militari români, având în vedere demnitarii de partid și de stat din delegație, au refuzat net, cu toate riscurile pe care și le asumau. Atunci, comandantul sovietic al aeroportului le-a spus că tocmai s-au întors dintr-o misiune câțiva piloți militari, eroi ai Uniunii Sovietice, care s-au angajat să-i transporte pe demnitarii români la Moscova”.
„Piloții sovietici zburau pe aceeași vizibilitate zero, dar erau orientați prin radio și radar. Deci, o dublă comandă. În apropiere de Moscova, li s-a comandat pregătirea pentru aterizare, moment în care, Grigore Preoteasa, demnitarul comunist român, s-a ridicat din scaun și a intrat în cabina piloților să le dăruiască un „cartuș” de țigări […] pentru eroismul cu care i-au adus la Moscova. Dar n-a intrat bine acolo, că avionul și-a prins coada într-un copac solid și a fost rupt exact pe la rama cabinei piloților, care a fost aruncată, apoi, câțiva zeci de metri mai încolo, astfel că ajunsă la sol, cei din interior băteau și strigau cu disperare să fie ajutați să iasă. Numai că, în acel moment un militar din echipa guvernamentală a strigat „la pământ„, iar cabina a explodat cuprinsă de flăcări. Aşa a murit Grigore Preoteasa, promovat de puțin timp, în ierarhia superioară a partidului din funcția de redactor-șef al României Libere”.
„Cealaltă parte a avionului, cu coada prinsă de un arbore, s-a întors în jos, iar pasagerii au căzut, unul câte unul, la rădăcina copacului, ca dintr-o pungă. S-au rănit, dar nu prea grav, dar au scăpat cu viaţă, inclusiv Nicolae Ceaușescu. În ceea ce-l privește pe „vulpoiul” de Gheorghe Gheorghiu-Dej, după știința mea, a plecat și el la Moscova, dar cu un tren special, motivând o răceală. Să fi simțit ceva?! Greu de spus”, afirma Florea Ceaușescu, conform jurnalistului Virgil Lazar.
FUNERARIILE LUI GRIGORE PREOTEASA
Leonid Brejnev, Nicolae Ceausescu (care, în timpul ceremonialului, și-a ascuns mâna afectata de arsurile provocate de accident), purtând sicriul lui Grigore Preoteasa.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Grigore Preoteasa a fost depus, timp de 24 de ore, pe un catafalc, flancat de gărzi de onoare, la Casa Sindicatelor din Moscova, fiind apoi transportat cu un tren mortuar, în România.
Presa românească a publicat știrea accidentului aviatic abia după două zile, pe 6 noiembrie 1957, iar informațiile despre moartea lui Grigore Preoteasa au apărut pe prima pagină a ziarului „Scânteia“ la o săptămână distanță, miercuri, 13 noiembrie1957, când „organul” anunța, cu chenar negru, decesul si sosirea trenului mortuar.
După funeraliile naționale organizate in capitala pe 12 noiembrie 1957 in onoarea secretarului CC al PMR (ceremonie care a crescut suspiciunile prin prezenţa delegaților și reprezentanților serviciilor secrete sovietice care însoțiseră sicriul la București) Grigore Preoteasa a fost îngropat la Cimitirul Militar Ghencea.
Gheorghiu-Dej, la funeraliile secretarului CC al PMR, Grigore Preoteasa. 12.11.1957
In 1963, sicriul lui Grigore Preoteasa a fost transferat în rotonda Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertății (azi Carol I), proiectat de arhitecții Horia Maicu si Nicolae Cucusi (inaugurat la 30 decembrie 1963) – (Plăiașu, Ciprian, „Moartea lui Grigore Preoteasa”, Historia, Nr. 107, noiembrie 2010). În primăvara anului 1997, osemintele lui Grigore Preoteasa au fost exhumate pentru a doua oară si încredințate familiei, care trăiește azi în străinătate.
Casa de Cultură a Studenților ridicată pe Calea Plevnei, la inițiativa lui Stelian Popescu (președinte al societății anonime ,,Universul”), inaugurată la 18 noiembrie 1937, s-a numit, intre anii 1957 și 1982, Casa de Cultură a Studenților București ,,Grigore Preoteasa”. (director Laurențiu Toma, in perioada 1972-1989)
CEAUȘESCU A FOST TRIMIS LA MOSCOVA IN LOCUL LUI GHEORGHIU-DEJ
„După întoarcerea delegației de la Moscova, Chivu Stoica a susținut că Gheorghiu-Dej nu a efectuat deplasarea în URSS deoarece medicii nu au permis acest lucru. Cercetând circumstanțele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei ședințe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„. [3]
„După foarte mulți ani de la acele evenimente, Paul Niculescu-Mizil a amintit despre anunțul iniţial apărut în presa de la București, referitor la deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej, în fruntea delegației de partid şi guvernamentale române și, apoi, despre gripa acestuia de la începutul lunii noiembrie 1957 – care putea fi reală și care a determinat trimiterea lui Nicolae Ceaușescu la festivitățile de la Moscova, în locul lui Dej.” [4]
„Opinia respectivă a apărut după ce Paul Sfetcu, fost director de cabinet al prim-secretarului P.M.R., a susţinut într-o lucrare memorialistică faptul că şeful său contactase o boală pulmonară în copilărie, după care s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară în perioada detenţiei sale în diferite locuri din ţară [5] – închisoarea militară de la Jilava (14 februarie 1933 – primăvara anului 1934), penitenciarul corecţional de la Văcăreşti (1934), închisoarea militară de la Craiova (aprilie – septembrie 1934), închisoarea centrală din Craiova (septembrie 1934 – ianuarie 1935), penitenciarele de la Ocnele Mari şi Aiud (1935-1937), Doftana (mai 1937 – noiembrie 1940) şi Caransebeş (noiembrie 1940 – iunie 1943), precum şi în lagărul de „internați” politici de la Târgu-Jiu (26 iunie 1943 – 16 august 1944) [6].
Ulterior, Gheorghiu-Dej ar fi urmat tratamente medicale atât în România, cât şi în URSS (posibil pe țărmul Mării Negre, la Ialta şi Gagra, unde microclimatul este de tip mediteraneean), dar putem presupune faptul că plămânii săi au rămas sensibili la frig şi umezeală. De asemenea, Paul Sfetcu a declarat că șeful său a suferit de gripă virotică peste 90 de zile, chiar în perioada în care la Moscova s-a desfășurat Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (14-19 noiembrie 1957). [7]
La rândul său, Simion Bughici i-a declarat lui Alexandru Şiperco, la 15 aprilie 1976, că medicii i-au interzis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să plece la Moscova în noiembrie 1957. Medicii recomandă şi în zilele noastre ca persoanele care au suferit de boli pulmonare să meargă în stațiuni aflate la o altitudine sub 1000 de metri, în perioadele de convalescență şi de recuperare fizică. În acest sens, poate fi înţeleasă şi menţiunea neexplicată de Paul Niculescu-Mizil, referitoare la preferința liderului suprem al P.M.R. de a se odihni în localitatea Timişu de Jos (județul Brașov), situată la înălțimea de 740 metri faţă de nivelul mării. [8]
De asemenea, în cadrul cercetării istorice poate fi analizat şi un alt aspect, aparent banal: Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat foarte mulți ani cu avioane sovietice nepresurizate (Li-2, Il-12 şi Il-14). În acest mod, liderul român a ajuns la Paris (11 august 1946) [9], Varşovia (mai 1955), Praga (ianuarie 1956), Beijing (septembrie 1956), Phenian (2 octombrie 1956), Ulan Bator (6 octombrie 1956), Belgrad (octombrie 1956) [10], Budapesta (22 noiembrie 1956 şi 1 ianuarie 1957), Sofia (28 martie 1957), Berlin (24 aprilie 1957), Praga (20 octombrie 1958), Varşovia (24 aprilie 1961) şi Budapesta (1 septembrie 1961).
Totodată, Gheorghiu-Dej a zburat la Moscova de cel puțin 29 de ori: la 4 septembrie 1945 [11], 2 aprilie 1946, 15 ianuarie şi 15 iunie 1947, 2 februarie 1948, în decembrie 1948, ianuarie şi iunie 1949, februarie 1950, ianuarie şi martie 1951, aprilie sau mai 1952, iulie 1952 (în concediu) [12], octombrie 1952, martie 1953, iulie 1953, ianuarie 1954, februarie 1956, mai 1958, ianuarie 1959, februarie și noiembrie 1960, martie 1961, august 1961 (călătoria de la București la Moscova şi retur a fost efectuată cu trenul, iar autoritățile sovietice au pus la dispoziție un avion Il-18 pentru ca delegația română să se poată deplasa rapid de la Moscova la Leningrad, Tbilisi şi Kiev) [13], octombrie 1961, iunie 1962, septembrie şi octombrie 1962 (cu un avion Il-18 oferit de autoritățile de la Moscova) și iulie 1963.
Avioanele nepresurizate folosite în perioada septembrie 1945 – iulie 1963 de Gheorghe Gheorghiu-Dej zburau la o altitudine medie de 2800-3000 de metri, iar pasagerii şi membrii echipajelor nu utilizau măşti de oxigen şi costume speciale de zbor deoarece viaţa nu le era pusă în pericol la înălţimea respectivă. Cu toate acestea, atât în zborurile la altitudinea de croazieră, cât şi la decolări şi aterizări, putea să apară un disconfort fizic pentru liderul comunist român, ai cărui plămâni slăbiți de boală sufereau din cauza presiunii mai scăzute a aerului şi a schimbărilor rapide ale acesteia, în cursul manevrelor de zbor efectuate de piloţi. Şi este interesant de remarcat faptul că avionul prăbuşit la Vnukovo era nepresurizat – fapt ce vine în sprijinul sfatului medicilor, care i-au recomandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să îşi menajeze sănătatea în luna noiembrie 1957, când avea şi o gripă virotică puternică.
Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii interesați să afle motivele contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova din luna noiembrie 1957 este o cerere de grațiere redactată la 19 decembrie 1943 chiar de liderul comunist – internat în acel moment în lagărul de la Târgu-Jiu. Acesta preciza pentru ministrul de Interne de la acea vreme, generalul Dumitru Popescu, faptul că suferea de „ulcer duodenal care necesită o intervenție chirurgicală urgentă iar după aceasta – lucru principal – un regim alimentar de durată, imposibil de asigurat în condițiunile pe cari Lagărul le oferă. Recent m-am supus la spitalul din Tg. Jiu şi unei operații de hemoroizi, o altă boală contractată (sic!) în timpul detențiunii mele. Un reumatism cronic mă chinuiește în ultimul timp de nesuferit, iar starea mea nervoasă – firește – a suferit şi ea (subl.n.)”. Evident, surprinde faptul că Gheorghiu-Dej nu a menționat în cererea sa despre tuberculoza pulmonară cunoscută ulterior de directorul de cabinet Paul Sfetcu şi a scris în schimb despre reumatismul cronic de care suferea.
Pe fondul unor probleme reale de sănătate, pe care liderul comunist le-a avut în timpul detenției în România şi, probabil, au fost cunoscute ulterior şi la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit în octombrie 1957 informația privind neparticiparea lui Iosip Broz Tito la consfătuirea de la Moscova – în locul său fiind trimis ministrul de Interne, Aleksandar Rancović. Paul Niculescu-Mizil a încercat să interpreteze știrea, susținând că Tito ar fi evitat în acel mod o posibilă intenție sovietică de excludere din nou a partidului iugoslav din mișcarea comunistă internaţională condusă de la Kremlin, iar Gheorghiu-Dej nu a dorit o nouă schismă şi a hotărât în ultimul moment să nu mai plece pentru 15 zile în URSS, folosind ca scuză gripa virotică de care suferea.
Analizând întregul context de fapte şi împrejurări de la sfârșitul lunii octombrie 1957, putem afirma că deplasarea la Moscova a lui Gheorghiu-Dej se prefigura a fi obositoare şi reuniunea la care urma să participe nu avea o importanţă cardinală pentru România. Pe acel fond, a existat posibilitatea ca divergențele dintre Tito şi Hruşciov să provoace liderului român o stare suplimentară de tensiune nervoasă, capabilă să agraveze boala de care suferea şi putem presupune că medicii săi i-au recomandat să se menajeze pentru o perioadă mai lungă. În consecință, Gheorghiu-Dej a aplicat o metodă mai puțin obișnuită pentru a demonstra sovieticilor că știa despre importanţa ceremoniilor care se organizau în URSS, expediind la Moscova editorialul său „Marele Octombrie – o răscruce în destinele omenirii”. Acesta a apărut atât în „Pravda” (29 octombrie 1957), cât şi în „Scânteia” (30 octombrie 1957), fiind unicul articol publicat în acel an de liderul român în ziarul P.M.R. Astfel, Gheorghiu-Dej şi-a onorat o obligație faţă de liderii politici de la Kremlin (care îi revenea în calitate de conducător al unui partid comunist) şi a evitat în ultimul moment să se deplaseze la Moscova cu avionul în care s-a aflat delegația condusă de Chivu Stoica și care, cu totul întâmplător, s-a prăbușit înainte de aterizarea pe aeroportul Vnukovo.” [14]
„După cum se poate constata, informațiile la care istoricii au avut acces până în prezent sunt incomplete şi, uneori, controversate (cu excepția vinovăției piloților sovietici, indicați de către autoritățile de la Moscova drept cauza principală a producerii accidentului). De aceea, considerăm că pentru elucidarea pe deplin a enigmei care planează asupra contramandării vizitei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova, din luna noiembrie 1957, este necesară consultarea dosarului medical al liderului suprem al P.M.R., existent probabil în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, după îndeplinirea termenului legal de menţinere a clasificării iniţiale a acestuia” (Opris)
TEORIA CONSPIRAȚIEI
Catastrofa a fost urmată de numeroase întrebări, rămase fără răspuns. De ce aeronava delegației române a primit acordul aterizării în condiții de vizibilitate redusă, în timp ce delegația Ungariei fusese întoarsă din drum? De ce s-a aprobat ca avionul sa fie pilotat de un echipaj pe care ancheta ulterioara l-a considerat „lipsit de experiență”? Cine si ce interes avea să se prăbușească avionul? Sub auspiciile diverselor bănuieli care planau asupra evenimentului, accidentul aviatic din1957 de lângă Aeroportul Vnukovo din Moscova a devenit subiect de speculații si teorii ale conspirației, conform cărora totul ar fi fost plănuit, printre „țintele” sovieticilor figurând Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu. In realitate, a fost un accident datorat unui sir de erori pe fondul lipsei de vizibilitate si al ignorării indicațiilor turnului de control; tot in realitate, in orice varianta si indiferent de rezultat, comunismul din România ar fi mers „tot înainte”.
Potrivit istoricului Petre Opriș, după accidentul de la Vnukovo, autoritățile de la București au renunțat la toate echipajele sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităților române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens Biroului Politic al C.C. al P.M.R; trei luni mai târziu, s-a aprobat „să se asigure o subunitate specială de aviație de transport în cadrul Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviație Transport – Otopeni”. Astfel, s-au stabilit câte trei echipaje complete pentru fiecare model de avion prevăzut în înzestrare: „două Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate” şi două Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”. Concomitent, a fost menținută în activitate unitatea de aviație a Ministerului Afacerilor Interne, înființată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, generalul Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaților, Nicolae Profiri.
Regimentul 108 Aviație Transport a fost înființat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În luna martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice Po-2, două aparate de şcoală „Junkers 34”, un „Focke-Wulf 58”, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase avioane de transport (patru „Junkers 52” şi două „Heinkel 111”). Două bimotoare noi, „Aero-45” (cehoslovace), au fost aduse în luna august 1950 pentru a completa înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda acelei unități maiorului Ioan Zamfirescu.” (Opris)
*Aparatul II-14P era nou și fusese livrat autorităților de la București în luna decembrie 1956. [inapoi]
[1] Grigore Preoteasa (n. 25.08.1915- d. 04.11.1957) redactor-șef al ziarului România Liberă (1944 – 1946), director al Agerpres, Ministru de Externe (4 octombrie 1955 – 15 iulie 1957, când este înlocuit cu Ion Gheorghe Maurer), membru supleant al Biroului Politic și Secretar al C.C. al PMR. Tatăl său, Ion Preoteasa, a făcut parte din Partidul Naţional-Ţărănesc; la sciziunea lui Grigore Iunian a trecut în Partidul Radical Țărănist. În anii ’30, în timpul studiilor universitare, Grigore Preoteasa adera la Frontul Studențesc Democratic. Membru al PCdR în 1933, cu ocazia grevelor ceferiștilor de la Grivița. Pentru propaganda în favoarea greviștilor a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare (la Jilava, Doftana şi Văcărești, în compania mai multor viitori membri ai Partidului Comunist, între care si Nicolae Ceausescu). Implicat în mișcarea comunista ilegala, devine un militant fidel si devotat. Conform declarațiilor sale, a „participat la redactarea mai multor publicații antifasciste legale si ilegale ale U.T.C. si P.C.dR„. unde se folosea „de nume conspirative precum Saul si Sorel.” (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securității. Membrii C.C. al P.C.R. 1945–1989.). Căsătorit cu PREOTEASA, Ecaterina (zisă Kati) (n. FEHER) – activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954); mama Ilincăi (căsatorita în prezent Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu); decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R. clasa a II-a. În 1980, copiii fostului lider comunist Preoteasa au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. [inapoi]
[2] Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv de Mihai Pelin, Editura Evenimentul Românesc, București, 1998. [inapoi]
[3] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 49/1957, f. 2. Apud Dan Cătănuş, P.M.R. și evoluțiile ideologice din lagărul comunist, în: Politica externă comunistă şi exil anticomunist. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 191[inapoi]
[4] Paul Niculescu-Mizil, „De la Comintern la comunism național. Despre Consfătuirea partidelor comuniste şi muncitorești, Moscova, 1969”, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 67-68. [inapoi]
[5] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, selecție, introducere şi note de Lavinia Betea, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000, pp. 124-125. [înapoi]
[6] Cf. Gheorghe Vasilichi, Trei evadaţi, în: „Magazin istoric”, anul II, nr. 7-8 (16-17), iulie/august 1968, p. 16-19; Pavel Bojan, Nu bate! Viaţa de zi cu zi la Doftana, în idem, anul IV, nr. 2 (35), februarie 1970, p. 19; Dennis Deletant, Studiu introductiv, în Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, coord. Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Iaşi, Editura POLIROM, 2012, p. 16; [inapoi]
[8] Op.cit, catastrofa aeriană de la Vnukovo (Moscova, 4 noiembrie 1957), Petre Opriș [inapoi]
[9] Pentru plecarea delegației de pe aeroportul de la Băneasa (11 august 1946), vezi ANIC, Fototeca online a comunismului românesc (în continuare, se va cita: Fototecă), cota nr. 2/1946. Întoarcerea delegației române de la Conferința de Pace de la Paris s-a realizat cu trenul. Acesta a ajuns în gara Băneasa la 21 septembrie 1946. [înapoi]
[10] Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întors de urgenţă la București, cu avionul, din cauza crizei politice din Ungaria. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu şi Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 132. [înapoi]
[11] Aceasta a fost a doua vizită a liderului comunist român în Uniunea Sovietică. Prima a avut loc în perioada decembrie 1944 – ianuarie 1945, deplasarea de la Bucureşti la Moscova şi retur fiind realizată cu trenul (vezi ANIC, Fototecă, cotele nr. 52/1945; 53/1945). Pentru întoarcerea de la Moscova a lui Gh. Gheorghiu-Dej, cu avionul (Băneasa, 13 septembrie 1945), ibidem, cotele nr. 222/1945; 226/1945. [înapoi]
[12] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea a II-a), Bucureşti, Arhivele Naționale ale României, 2007, pp. 23-24. [înapoi]
[13] Arhiva Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fondul Fotografii, mapa I/166. Apud ANIC, Fototecă, cota nr. 25/1961; Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin- Răzvan Mihai, Ilarion iu, Viaţa lui Ceauşescu, vol. 2: Fiul Poporului, Bucureşti, Adevărul Holding, 2013, pp. 64-66. Vizita de prietenie în Uniunea Sovietică a delegaţiei conduse de liderul suprem al P.M.R. a avut loc în perioada 31 iulie – 12 august 1961. [înapoi]
[14] Elis Neagoe-Pleşa, Reflectarea imaginii şi a cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia” (1956-1965), în: Arhivele Securităţii, vol. II, coordonator: Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, p. 133. [înapoi]
(**) Cf. Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, București, Editura Evenimentul Românesc, 1998; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944–1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, București, Editura PAIDEIA, 1998, pp. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2005, pp. 273-278; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Ploieşti, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. [inapoi]
După izbucnirea revolutei din Ungaria, din 23 octombrie 1956, Partidul Comunist Român l-a desemnat pe Nicolae Ceaușescu, pentru supravegherea politica a evoluției evenimentelor. Continuă lectura →
La 30 iulie 1947, cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă, s-a decis dizolvarea Partidului Național Țărănesc (aprobată de către Adunarea Deputaților, pe baza raportului întocmit de Teohari Georgescu („D.A.D.”, nr.54, ședința din 29 iulie 1947) Continuă lectura →
România a fost „aliatul cel mai activ al Uniunii Sovietice in timpul crizei ungare„.
Pe fundalul evenimentelor de la Budapesta din octombrie 1956, Gheorghiu-Dej a urmărit un singur țel: să-și conserve poziția (amenințată de mișcările din țara vecină, dar și de intențiile lui Hrușciov de a-l schimba de la conducere). In acest scop, liderul de la București a dat Moscovei toate asigurările sale de loialitate: in primul rând, și-a manifestat adeziunea deplină privitor la intervenția armatei sovietice in Ungaria; in al doilea rând, și-a arătat disponibilitatea de a contribui la aceste eforturi cu efective militare (dar a fost refuzat de Hrușciov), in al treilea rând, și-a demonstrat abilitatea de a stopa rapid protestele studenților din București /Iași / Cluj /Timisoara, inspirate de exemplul tinerilor maghiari (convingându-l astfel pe liderului URSS că deține controlul total „la el acasă”), in al patrulea rând, a luat urgent masuri economice de relaxare pentru calmarea nemulțumirilor populației si a pus la bătaie toate resursele necesare operațiunilor sovietice, inclusiv pentru obținerea informațiilor utile clarificării problemelor generate de tensiunile momentului. Si, nu in ultimul rând, l-a trădat pe Nagy. Sfârșitul lui Imre Nagy a fost salvarea lui Dej.
REGIMUL DEJ, FAȚĂ IN FAȚĂ CU REACȚIUNEA
Explozia maghiară din octombrie 1956, l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele despre situația nou survenita, l-au determinat să-și întrerupă intempestiv călătoria.
La 24 octombrie 1956, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. se întrunea pentru analizarea evenimentelor din Ungaria si a impactului pe care acestea l-ar putea avea in România. Măsurile luate indică îngrijorare: s-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați ofițeri de serviciu; armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse la condiția optimă; soldaților în curs de a fi lăsați la vatră nu li s-a mai permis să iasă din cazărmi; s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită, iar Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, fără sa alarmeze populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru evitarea eventualelor izbucniri de nemulțumire. În acest sens, în următoarea ședința, din 26 octombrie, a fost evocată si posibilitatea creșterii salariilor.
In această perioadă, exista temerea ca spiritul revoluționar ar putea să contamineze si minoritatea maghiară din Romania (cca două milioane de oameni). Prin extenso, Revoluția de la Budapesta putea contamina tot blocul sovietic.
Membrii Comitetului Central au fost mobilizați în regim de maximă urgenţă, având obligația să facă de serviciu noaptea la sediul CC. Unii dintre ei s-au deplasat în teritoriu, mai ales în Transilvania, unde estimau pericolul solidarizării populației maghiare cu revoluția din Ungaria.Miron Constantinescu a fost trimis în regiunea Cluj, Ianoş Fazekaş, în Regiunea Autonomă Maghiară, iar Nicolae Ceauşescu a rămas la București, urmărind „pas cu pas” mișcările politice din Ungaria. Ca secretar al Comitetului Central responsabil, printre altele, si cu problemele tineretului, Ceaușescu mai avea și o altă misiune importantă: să vegheze la „prelucrarea” politică a studenților și UTM-iștilor (UTC), în vederea „înțelegerii” naturii contrarevoluționare a evenimentelor din Ungaria.
Aprehensiunea lui Gheorghiu-Dej era sporită si de faptul ca nu cunoștea exact care urma sa fie direcția imprimata de desfășurarea evenimentelor din Ungaria. Depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau fie lapidare, fie, in loc de informații utile, conțineau mai degrabă păreri. Intr-o telegramă din 27 octombrie 1956, acesta nota: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.
Poetul Mihai Beniuc relata si el o convorbire cu Popescu-Puțuri pe aceasta tema: „La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă, care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.
De fapt, mai periculoasă pentru regim decât cauza Ardealului, era opoziția studențimii. După ce la București se înfiripase un protest redus in intensitate (cu dezideratele „Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem știință, nu politică în universitate!”, „Urmați exemplul studenților unguri, cehi şi poloni!”), urmat de unul mai substantial la Cluj (unde participaseră aproape 300 de tineri de la Universitatea de Arte Plastice Ion Andreescu, precum și de la Universitățile Babeș și Balyai), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o mișcare destul de semnificativă .La 30 octombrie 1956, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic cu o listă de revendicări, care prevedea retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea relațiilor economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. Aceștia au fost închiși în căminele lor, nefiind lăsați să se solidarizeze cu muncitorii sau să își facă publice solicitările.
În aceeași zi, o nouă ședință a Biroului Politic decidea arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (din care 2.000 au fost reținuți). De asemenea, s-a înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș, compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate), cu „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar”
Pe de alta parte, muncitorii intraseră într-o panică a cumpărăturilor, făcându-și stocuri de alimente; unii s-au lansat în acțiuni de răspândire a zvonurilor, incendieri sau vandalisme Oamenii se temeau de un al treilea război mondial sau de un război pentru Transilvania, ori de o revoltă a maghiarilor din România. Sloganele „Cereți pâine, nu pace”, „Români, să punem capăt foamei și mizeriei” sau sintagme precum cele care cereau revenirea Regelui Mihai și căderea comuniștilor, afișate pe pereții clădirilor sau chiar în toaletele publice, au determinat regimul Dej să „cumpere” bunăvoința populației prin măsuri economice urgente, pentru ca subiectul schimbărilor politice să nu devină o prioritate.
Până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de proteste, printre acestea evidențiindu-se cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.
În ciuda acestor incidente, partidul (PMR/PCR) și instituțiile sale represive au stăpânit situația; pe de alta parte, societatea nu era încă pregătită, si nici suficient de organizată, pentru o schimbare majora.
La a doua intervenție sovietică în Ungaria, pe 4 noiembrie 1956, în toate magazinele din București, se puteau găsi produsele necesare (carne, zahăr, ulei, pâine) la prețuri mici, iar muncitorilor de la fabricile din Timișoara li s-a oferit hrană gratuită. În acest interval, guvernul a mărit salariul minim, alocația pentru familii și bursele pentru studenți, și a promis că va rambursa la timp plățile pentru produsele agricole livrate de țărani. Măsurile, menite sa creeze un confort privitor la nivelul de trai al populației, au fost însoțite de o propagandă naționalistă, care insista pe amenințarea cu pierderea Transilvaniei, pentru a crea o miza mai mare decât „sacoșa” zilnică.
„FIECARE VA DA UN SINGUR PUMN”
Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.
În timpul dialogului, liderul sovietic fost ușurat să constate că liderii români îi împărtășeau punctele de vedere. Conform memoriilor sale, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să trimită militari in zona. Hrușciov a declinat propunerea, replicând că sovieticii au „experiență”, deoarece, în 1919, lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum doreau să ocupe din nou Budapesta. Potrivit altor surse, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș ar fi evitat sa dea curs solicitării, pretextând că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.
Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Exista însă stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid de la Moscova, din 4 noiembrie 1956, la scurt timp după dialogul purtat cu Dej. Desi nici din acest document nu reiese prea clar în ce anume a constat efectiv asistența românească (excepție afirmația lui Hrușciov, cumcă Bucureștiul ar fi oferit două divizii, pentru înăbușirea „contrarevoluției” maghiare), stenograma e totuși relevantă, deoarece conturează atât tonul discuțiilor, cât și starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.
La Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au reacționat prompt. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, alții bătuți, toți fiind amenințați că vor ajunge la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile Partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse; in plus, părinții au fost convocați de autorități și atenționații să-și strunească odraslele. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția lui Gheorghiu-Dej să nu întindă coarda prea tare, pentru a nu avea și alte surprize. Dej a bravat, afirmând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov relata activiștilor sovietici, citându-l pe Dej: „Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. „Vulpea din Carpați” dorea să arate sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de revendicările studenților si nici de acțiunile maghiarilor din România.
Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, însă aportul său în înăbușirea revoluției maghiare nu a fost neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu nume de cod VIHRI-„Viforul”.
În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție. Spioni de naționalitate maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declara că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania. Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă: „Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”.Alexandru Bârlădeanu infirma însă această mărturie, considerând-o exagerată.
ALĂTURI DE URSS, ÎMPOTRIVA UNGARIEI
Poziția guvernului de la București a fost, de fapt, similară cu cea adoptata de restul statelor din lagărul socialist. Bulgarii, într-un exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da o mână de ajutor:
„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.
Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru întărirea eforturilor Securității și comuniștilor. In plus, frontiera cu Ungaria a fost închisa, fiind mobilizați in acest scop aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă. Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe.
Reticenți s-au arătat doar polonezii. În aceeași lună (octombrie), scăpaseră în ultimul moment de o confruntare cu armata sovietica. Polonia a declarat doar că va da arme și muniție muncitorilor din Ungaria, pentru ca aceștia să-i poată înfrunta singuri pe „contrarevoluționari”.
Prin urmare, gestul lui Dej nu era singular. Pentru a-l informa exact despre ce se petrece la Budapesta, au fost trimiși la fata locului Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și Valter Roman (vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică, care îl cunoștea pe Nagy din perioada moscovită, când fuseseră amici; tatăl viitorului prim-ministru al României, Petre Roman). Au fost prezente două delegații succesive: prima, între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de cea din 3 – 7 noiembrie.
ROMÂNIA PUNE UMĂRUL LA TRĂDAREA LUI NAGY
Imre Nagy avea încredere în tovarășii români, cu care, in acele clipe, dorea să se sfătuiască. La 2 noiembrie 1956, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.
Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, la șase ani după execuția lui Nagy, Dej il întreba retrospectiv pe Valter Roman: „Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? …plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!””
De asemenea, pe 4 noiembrie 1956, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, în cursul nopții (noaptea de 3 spre 4 noiembrie), de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români doresc să aibă o întâlnire cu el, pentru a-l sprijini – o minciună menită să- liniștească. Câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în capitala Ungariei. În fața amenințării tancurilor sovietice, Nagy s-a refugiat (însoțit de un grup restrâns de susținători – cca 38 de persoane), in ambasada Iugoslaviei din Budapesta.
La 9 noiembrie 1956, Valter Roman isi relata impresiile, vizavi de evenimentele din Ungaria: „În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși: unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri. Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem. Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude, în provincie, pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze; unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare: împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.
EFECTE SECUNDARE: „ARDEALUL INAPOI”
Mai interesant decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de W. Roman, referitor la sensul și caracterul mișcărilor din Ungaria: „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective: primul –restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre (subl. a.). Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”.
In realitate, protestatarii maghiari din Budapesta își îndreptaseră furia in special asupra simbolurilor sovietice și comuniste. In acord cu „discursul secret” al lui Hrușciov; statuia lui Stalin s-a numărat printre primele obiective distruse.
Revoluția maghiara, octombrie 1956
Valter Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Gheorghiu-Dej; la 2 noiembrie, ii relata acestuia întâlnirea avută cu János Kádár, care i-ar fi spus:„dați autonomie Ardealului”. Aceasta era și percepția lui Dej, relativ la ceea ce se petrecea peste graniță.
Potrivit unor informații, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică (din 4 noiembrie), Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Deplasarea rămâne totuși o ipoteză. Cert este ca Mihai Beniuc, aflat în vacanță în Ungaria, primise instrucțiuni să raporteze orice considera a fi relevant. Revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, a fost primit de Gheorghiu-Dej care l-a ascultat cu atenție. Probabil ca poetul i-a spus liderului roman ceea ce le împărtășea si confraților săi, scriitorii, la 9 noiembrie 1956: „După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi: Ardealul înapoi, Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.
Pe fundalul pericolului concretizării unor idei de genul „Ardealul înapoi„, Gheorghiu-Dej si-a sporit vigilenta – în zilele de 21 și 22 noiembrie 1956, era la Budapesta, într-o vizită oficială. Între timp, Kremlinul instalase in capitala Ungariei un nou guvern, filo-sovietic, condus de JanosKádár.
În 1961, Dej relata cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, pe care i-ar fi admonestat. „Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia, după zdrobirea revoluției din Ungaria, și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta: ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.
Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost însă lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare” ar fi transformat Ungaria „într-un focar de război”, care ar fi amenințat „pacea popoarelor vecine și a Europei” subliniind că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.
Gheorghiu-Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”. De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Doar că, pentru acoperirea promisiunilor sale, Dej a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat anume la Moscova) un împrumut substanțial.
IMRE NAGY, PĂCĂLIT DE „VULPEA DIN CARPAȚI”
Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza încă un obiectiv, mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia a fost luată de Moscova, după consultările avute cu comuniștii români.
Nagy fusese convins de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei (unde, la invitația lui Tito, se refugiase pe 4 noiembrie), fiind asigurat că va rămâne in libertate, și că poate reveni în siguranță in confortul propriei locuințe. Pe drum – cu știrea si acordul guvernului ungar – a fost răpit de K.G.B. și închis sub pază militară.
In prealabil, Valter Roman primise de la Dej misiunea de a-l convinge pe Nagy să recunoască public noul Cabinet maghiar (Janos Kadar) și să accepte găzduirea românilor, care ii promiteau protecție. La 22 noiembrie, Nagy refuzase însă „generoasa” propunere:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Walter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”.
În aceeași zi (22 noiembrie), guvernul R.P.U. transmitea guvernului R.P.R. (printr-o scrisoare), rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. Paradoxal, se invoca faptul că Nagy era in pericol de a deveni victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluțieimaghiare”. Astfel, guvernului Chivu Stoica (4 octombrie 1955 – 19 martie 1957), i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, azilul urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.
Răspunsul a venit in câteva ore, prin Aurel Mălnășan; acesta certificând că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”.
La 23 noiembrie, Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov informau Moscova: „Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri. Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activității desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate. După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza înțelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.
PRIZONIERUL LUI GHEORGHIU-DEJ
In cartea sa (apăruta postum), „Însemnări de la Snagov” (2004, Editura Polirom), Imre Nagy consemna: „In interesul nostru, guvernul iugoslav, prin intermediul ambasadorului sau la Moscova, a intrat in legătura cu guvernul sovietic, respectiv cu reprezentantul acestuia in problema de mai sus (după cate știu, ministrul de Externe Sepilov). Problema era să ni se dea posibilitatea săpărăsim in mod liber si in siguranță clădirea Ambasadei (n.r. Iugoslaviei), să ni se garanteze securitatea si să nu se folosească mijloace de represiune împotriva noastră. In cazul in care era refuzată această soluție, să ni se permită ca, împreună cu familiile noastre, să putem părăsi teritoriul tării si să putem pleca in Iugoslavia (n.r. Ceea ce nu știa Imre Nagy, este că, la 21 noiembrie 1956, Kádár încheiase deja la un acord cu guvernul iugoslav, respectiv cu Tito). După cateva minute, am ajuns in fata clădirii comandamentului orășenesc sovietic de pe calea Ajtaoi-DUrer. Aici i-au dat jos pe cei doi functionari amintiti mai sus de la Ambasada Iugoslava si paza de autobuz a fost preluată de ostasi sovietici. In aceeasi zi – 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 10,30 seara -, am fost chemat afara din camera (n.r. de la noua locatie unde fusese depus de sovietici, sub pază) si mi s-a spus că vrea să vorbească cu mine Roman Walter. Cu Roman Walter, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, incă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru strainatate care reprezentau politica Cominternului. L-am întâlnit la Budapesta in zilele lui octombrie 1956, unde se găsea din însărcinarea tovarășilor romani pentru informarea lor, împreună cu locțiitorul ministrului Afacerilor Externe, Mălnasanu. In cursul discuțiilor care au durat aproape doua ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Kadar Janos. In numele lor, mi-a comunicat cărugămintea lor este sa părăsesc tara de bunăvoie, să plec in Romania unde voi primi cea mai buna îngrijire si voi sta pana la normalizarea relațiilor politice in Ungaria… In dupa-amiaza aceleiași zile, la orele 4, brusc, a trebuit să ne pregătim, pentru ca rușii ne-au comunicat că ne vor duce in alta parte. Ne-am încărcat in doua autobuze militare închise, fără geamuri. (…) Acum eram din nou împreună si, escortați de care blindate si soldați înarmați, ne-au transportat pe drumuri ocolite pană la aeroportul Ferihegy, unde ne-au îmbarcat in două avioane sovietice… După o călătorie de 2 ore si un sfert, zburând la o înălțime de 3.000 m, la ora 7 seara am ajuns pe un aeroport necunoscut, acoperit de zăpadă. La început am crezut ca am putea fi undeva pe lângă Lvov. Insotitorii noștri n-au vrut să ne spună nici după aterizare unde eram. Numai atunci când la aeroport a apărut tovarășul Moghioroș, membru al Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Roman, am aflat că eram la București. Eu, însoțit de Moghioros, am părăsit aeroportul intr-o mașina de turism si am ajuns la o vilă, pe malul lacului Snagov, care mi-a fost desemnata ca locuință”.
Practic, pus in fata faptului împlinit, Nagy a fost obligat să accepte noul „cămin”, cât și „tradiționala ospitalitate românească”.
„SĂ MĂ ARESTEZE SI SĂ MĂ SPANZURE”
Deportat la Snagov (unde va rămâne prizonier până in aprilie 1957), Nagy a fost vizitat de Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au încercat să-l determine să declare că îșirecunoaște erorile și complicitatea la crime. In pofida presiunilor exercitate asupra sa de KGB si de oamenii sovieticilor din România (Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Walter Roman, Aurel Malnaşan, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu), Nagy nu a cedat – el s-a menținut ferm pe poziții, afirmând căRevoluția Maghiara a fost justificată politic, social si moral.
Rapoartele ajungeau la Walter Roman și la Gheorgiu-Dej. acesta făcând uneori însemnări cu creionul pe marginea lor. Unul din rapoarte specifica că, intr-un moment de disperare, Nagy ar fi exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Alături, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă?”
CARACATIȚA DE LA SNAGOV
In repetate rânduri, Imre Nagy a protestat împotriva răpirii si a faptului ca atât el, cât si membrii grupului sau, erau ținuți ostatici de către români. Un imens aparat de monitorizare i-a contabilizat fiecare vorbă si i-a urmărit fiecare gest. La acțiunea politica secretă româno-ungaro-rusa au luat parte, conform rapoartelor din perioada respectiva, următoarele unități ale Securității: Direcția I – Informații Externe, Direcția a II-a – Contraspionaj, Direcția a III-a – Informații Interne, Direcția a VII-a – de urmărire, Direcția a IX-a – ofițeri însoțitori ai conducătorilor de partid. (între 23 noiembrie 1956 si 15 aprilie 1957, sub conducerea colonelului Stefan Mladin, au fost implicați, zi/noapte, peste 70 de ofițeri).
Zilnic, timp de 24 de ore, de la Direcția a IX-a au fost de serviciu la acțiunea de paza a zonei Pace Trainica 30 de ofițeri. „Fiecare casa avea personalul propriu de paza„, preciza un administrator. „Numai acesti ofiteri aveau acces în apropierea celor trei vile.” De la Contraspionaj au participat la acțiune doi ofiteri si un subofițer, de la secția tehnica un ofițer fotograf, patru-cinci ofițeri de la ascultări si 30-35 subofițeri.
Pentru securizarea zonei, in exterior au fost stabilite 10-11 puncte de paza în jurul vilelor, între care patrulau ostași ai trupelor de Securitate. In cursul nopții „somnul deținuților a fost păzit” si cu patrule cu câini. Timp de șase luni, obiectivul nu a putut fi părăsit nici de către membrii personalului de pază. Dintre angajații civili ai Gospodăriei de Partid în zona Pace Trainica aveau acces numai un administrator, doi bucătari, două spălătorese, un magazioner si un tăietor de lemne.
De acțiunea serviciilor secrete ungaro-sovieto-romane privind grupul Imre Nagy, a răspuns, din partea maghiara, Sándor Rajnai. Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957, acesta a făcut mai multe vizite la București pentru a supraveghea acțiunea serviciilor secrete legate de grup.
Rajnai s-a străduit să finalizeze ancheta până în septembrie 1957. Procesul lui Nagy, prevăzut pentru perioada de după Sesiunea Ordinara a Adunării Generale a ONU din acel an, a fost insa amânat la cererea sovieticilor. Același lucru s-a repetat si în februarie 1958
Preocuparea principală a celor din jurul „grupului Nagy” a fost culegerea de informații, atât prin spionaj (prin intermediul personalului de serviciu si a microfoanelor instalate pretutindeni), cât si prin ancheta directă. Interogatoriile si discuțiile „tovărășești” pregăteau procesul.
Consilieri sovietici, cadre de nivel înalt din România si Ungaria (activiști si ofițeri din serviciile speciale) au lucrat in tot acest timp in comun. Materialul informativ obținut trebuia sa clarifice evenimentele de la sfârșitul lui octombrie-inceputul lui noiembrie. Prin gesturile sale politice, Nagy amenințase „cuceririle” sovietice din anii ’40. Nagy, care beneficiase de încrederea liderilor de la Kremlin, ca fost agent al serviciilor speciale sovietice, in anii ’30-’40, când locuise la Moscova, era privit acum ca un „trădător al cauzei proletariatului” de către anchetatori si de către cei care ordonaseră arestarea sa.
Nagy, spune V. Tismăneanu, era un politician atipic – „avea principii; a respins cu indignare acuzațiile proferate de neo-Stalinist si a înțeles că însuși Hrușciov, oricât a încercat să pozeze in reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia ii datora totul”.
La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a evalua personal impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat opinia despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care, în 1920, scrisese despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, pe care le considera echivalente cu trădarea.
Intr-o discuție cu un comisar sovietic, precizează V. Tismăneanu, Gheorghiu-Dej ar fi afirmat ca, după ce vor fi terminat sa-l investigheze autoritățile romane, il vor preda pe Nagytovarășilor maghiari pentru a-l spânzura, dar nu de gat, ci de limba. In final, după aproape doi ani de captivitate,
In aprilie 1957, Imre Nagy a fost oficial arestat de autorități, împreună cu o parte dintre membrii grupului său, repatriați in Ungaria si „judecați”. Familia lui Nagy a rămas ostatecă in România.
EPILOGUL REVOLUȚIEI MAGHIARE
Procesul lui Nagy, în fața tribunalului popular de la Budapesta, a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată la 15 iunie. La 16 iunie, Imre Nagy a fost spânzurat.
Fata de fostul șef al guvernului ungar, o mare parte a politicienilor occidentali au arătat neîncredere, chiar antipatie, pana în ultimele zile ale revoluției maghiare; si In perioada 1953-1954, când a fost pentru prima oara prim-ministru, fusese văzut doar ca pe un „reformator fără succes al sistemului sovietic„.
S-a bănuit ca si rolul jucat de el în 1956 ar fi reprezentat o manipulare sovietica. Modul în care s-a primit vestea morții sale în Occident denota însă ca Imre Nagy a fost perceput ulterior ca o figura tragica a „luptei de eliberare antisovietica„. Cele mai multe comentarii au atribuit răspunderea pentru execuțiile respective sovieticilor, personal lui Hrușciov.
Conform analizei lui Paul Lendvai, afirmă V. Tismăneanu, „asasinatul cu pojghiță judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viată, chiar si după gratii„. Evident, Kádár nu ar fi putut decide executarea lui Imre Nagy fără aprobarea Moscovei, ceea ce nu înseamnă ca execuțiile ar fi fost initiate de Moscova. După însemnările sovietice făcute cu privire la vizita din august 1957 a lui Béla Biszku („holnap tudom megirni, hogy ki volt”), conducerea Kádár a dorit ca procesul „cu usile închise” sa pronunțe pedeapsa capitala pentru Imre Nagy, Géza Losonczy, Ferenc Donáth, József Szilágyi, Miklós Gyimes, Pál Maléter si Béla Király.
In zorii zilei de 16 iunie 1958, după execuție, corpurile neînsuflețite ale lui Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gyimes au fost așezate în sicrie si îngropate în curtea Penitenciarului Central din Budapesta. Deasupra gropilor s-au aruncat tot felul de vechituri. La 24 februarie 1961 sicriele au fost dezgropate în secret, învelite în hârtie gudronata si transferate în parcela 301 a cimitirului Rákoskeresztúr din apropiere, aici au fost reînhumate cu nume false (Imre Nagy, de exemplu, sub numele de „Borbiró Piroska”), altele în morminte fără semne.
In ziua în care s-a publicat sentința în procesul Imre Nagy si executarea celor condamnați (17 iunie 1958), cititorii ziarelor nu aveau de unde sa știe ca József Szilágyi, amintit ca al patrulea executat, decedase de doua luni, iar al cincilea, Géza Losonczy, decedase înaintea începerii procesului, în decembrie 1957. Opinia publica si politicienii din tarile democratice au fost consternați la vestea executării lui Imre Nagy, dispărut de la Budapesta încă din noiembrie 1956.
În 1975, Valter Roman schița oarece remușcări discrete:„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre: la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”
Valter Roman omite însă sa explice și ce alt procedeu, mai puțin regretabil, ar fi fost posibil.
Cel care a tras concluziile lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea Moscovei în afacerile interne poate amenința nu doar poziția sa de lider, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace, în 1956, rolul locotenentului servil.
În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina ulterior prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria sa versiune de naționalism. Hrușciov, care încerca sa convingă Occidentul ca regimurile de „democrație populara” nu sunt rezultatul ocupării lor militare si ca intervenția tancurilor sovietice la Budapesta fusese un accident, a decis retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, lucru întâmplat chiar in anul execuției lui Imre Nagy, iunie-iulie 1958.
„Strict secret Întocmit in 3 exemplare Nr. oficial 127/A Exemplar 1 Data 16.VI.58, 21.20 16.VI.5, 21.20 Fulger Telegrama cifrata intrata Expeditor Budapesta catre Destinatar MAE
Azi la ora 16 am fost chemat la Ferencz Munich (sic!), președintele Consiliului de Miniștri al R.P. Ungare împreuna cu tov. Hao De Tin ambasadorul R.P. Chineze, Astafiev, însărcinatul cu afaceri al Uniunii Sovietice, tov. Gromoj fiind chemat la Plenara de mâine. Tovarășul Munich a spus ca a chemat reprezentanții tarilor care au fost cele mai apropiate de Ungaria în zilele contrarevoluției, pentru a le face următoarea comunicare: Procesul lui Nagy si al complicilor sai s-a pregătit de multa vreme, însa a fost amanat în perioada cand se spera ca va avea loc în curand o conferința a șefilor marilor puteri. Deoarece aceasta conferinta se amana, forurile ungare au considerat necesar sa încheie aceasta problema. Intre 9 si 15 iunie s-a judecat procesul, iar la 15 iunie s-a dat sentinta. Nagy Imre – condamnat la moarte prin spanzuratoare. Ionos (sic!) sJánosit Ferenc – la 12 ani închisoare. Gymes (sic!) sGyimest Miklós – la moarte. Tildi (sic!) sTildyt Zoltán – la 6 ani închisoare. Maléter Pál – la moarte. Kopacsics (sic!) sKopacsit Sándor – la închisoare pe viata. Szilagy (sic!) sSzilágyit József – la moarte. Vasarhely (sic!) sVásárhelyit Miklós – la 5 ani închisoare. Losonczi (sic!) sLosonczyt a murit în închisoare în toamna anului trecut, fiind bolnav. Sentintele s-au executat în dimineata zilei de 16 iunie. Popescu 233.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 10).[inapoi]
„127/b data 16.VI.’958, ora 21.35 16. VI.’958, ora 21.40
Saiilagy (sic!) József a fost judecat în urma cu doua luni, deoarece a încercat de repetate ori sa se sinucida. Maine dimineata va apare în presa un comunicat în care se arata pe scurt motivele pentru care au fost judecati si s-au dat sentintele. In cursul noptii comunicatul va fi dat si agentiei TASS. Despre iugoslavi comunicatul va da numai strictul necesar. Maine va fi invitat la tov. Munich ambasadorul iugoslav si i se va face recomandarea ca partea jugoslava sa nu faca mult caz în aceasta problema. In caz contrar se va arata ca partea ungara va fi nevoita sa dea publicitatii acele documente care vorbesc despre comportarea iugoslavilor în perioada contrarevolutiei, ceea ce probabil nu va conveni partii iugoslave. Sfarsit. Popescu 234.” (Arh. MAE, fond. Ungaria 1957-’58, vol. II, f. 11).[inapoi]
ROMAN, I. Valter (n. Ernst (în unele documente maghiarizat Ernö) NEULÄNDER)118 (7.X.1913, Oradea – 11.XI.1983, Bucureşti) – evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, membru de partid din 1931; în 1945 cu grad de maior, şeful secţiei educaţie şi cultură în Divizia a 2-a de voluntari români “Horia, Cloşca şi Crişan” (în cadrul Armatei Roşii); după august 1944 general-maior (în 1949), şeful Direcţiei Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.S.P.) (1945-1948), transformată ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950, perioadă în care a îndeplinit funcţia de locţiitor politic al Marelui Stat Major), membru în colegiul de redacţie de la Scânteia (1946), coordonatorul reorganizării Siguranţei ca D.G.S.P. în cadrul Ministerului de Interne în 1948, cadru didactic la Universitatea P.C.R. la sfârşitul anilor ‟40, ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1951-1953, când este destituit, fiind reabilitat în 1964); profesor de economie politică la I.P.B. (1953-1955, chiar şef de catedră între 1953 şi 1955, respectiv în 1967-1968 cu grad de conferenţiar la catedra de socialism ştiinţific), directorul Editurii Politice (1964-1967, 1968-1983); membru al C.C. al P.C.R. (1965-1983); în anii ‟70 președintele secției de Științe Politice a Academiei de Științe Sociale şi Politice “Ștefan Gheorghiu”; decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, cu ordinul Muncii clasa I la împlinirea a 50 de ani în 1963 (Decretul nr. 614 din 9 oct. 1963), iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a; tatăl lui Petre Roman, primul premier al României după decembrie 1989. [inapoi]
SĂLĂJAN, Leontin (19.VI.1913 Santău, jud. Satu Mare – 28.VIII.1966, Bucureşti) (n. după unele surse Ignác (Andreescu, Nastasă şi Varga 2003a: 20), după altele Leon (C. Levant 2007) SZILÁGYI) – membru de partid din 1939, g-ral de armată (în 1959), ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), preşedinte al Comitetului pentru Verificarea Armatei, ministru al Construcţiilor (1949-1950), şef al Marelui Stat Major al Armatei (1950-1954) şi apoi ministrul Forţelor Armate (1955-1966); considerat de regulă maghiar, uneori chiar român (Gh. Gaston Marin într-un interviu acordat Laviniei Betea), deşi ambele prenume indicate sunt de rezonanţă mai degrabă iudaică decât maghiară; căsătorit cu Ani, identificată fără excepţie ca evreică în literatura de specialitate [inapoi]
În incinta ambasadei se retrăseseră Imre Nagy împreună cu soţia, fiica, ginerele şi doi nepoţi, însoţiţi de alţi lideri comunişti maghiari şi membri ai familiilor acestora. În total, 15 bărbaţi, 15 femei şi 17 copii.[inappoi]
La cererea Ministerului de Interne ungar, organele Ministerului de Interne din Romania au fotocopiat însemnările lui Imre Nagy si ale celor din grupul lui, din care rezulta ca Nagy a fost separat de ceilalți membri ai grupului. Imre Nagy si soția sa, au fost cazați în comuna Izvoreni (lângă malul lacului Snagov, vizavi de baza nautica Dinamo), Complexul Pace Trainica, vila 3. Géza Losonczy, împreuna cu soția si copilul lor, în vila 2. Ferenc Donáth, mama sa, soția însărcinată si cei doi fii ai săi, în vila 8. Vilele zonei de agrement au fost construite în 1935, de întreprinderea mixta de prelucrare a petrolului Astra-Româna. După război, până la sfârșitul lui aprilie 1956, au fost folosite de Comintern, apoi de Cominform (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste). Zona a fost aleasa pentru ca era izolata si se putea asigura paza corespunzătoare, dispunând de suficient spațiu pentru cazarea celor internați cat si a personalului necesar. Gospodăria PCR si Securitatea au folosit vilele până în 1989, pentru desfășurarea unor acțiuni politice secrete (de ex. teroristul Carlos „Sacalul„, care a fost găzduit aici). Intre 23 noiembrie 1956 si 16 aprilie 1957 membrilor grupului Nagy, separați si izolați, li s-a interzis sa comunice unii cu alții [inapoi]
Rajnai a fost unul dintre ofițerii KGB (nesovietic) cu rangul cel mai înalt care a supravegheat implantarea – în anii șaptezeci – a agenților KGB acoperiți în Europa Occidentala. Una din chezășiile aprobării pentru stabilirea lui în Israel după 1989 a fost dezvăluirea listei cu numele acestor agenți acoperiți. Intre 1978-1981 a fost ambasadorul Ungariei la București, unde a întreținut relații foarte apropiate cu Valter Roman. Din 1982 a fost ambasadorul Ungariei la Moscova, unde legăturile sale bune cu Andropov s-au datorat acțiunilor comune din 1956, Andropov fiind atunci ambasadorul sovietic la Budapesta. [inapoi]
Masurile s-au concretizat prin arestarea studenților implicați, bătăi, amenințări, suspendarea cursurilor, exmatriculări, epurarea unor profesori si înființarea unor asociații studențești capabile să monitorizeze activitățile din universități. Principalii organizatori ai acțiunilor de protest au fost demascați în ședințe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizație, s-a cerut eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele i-au exmatriculat pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învățământ superior. Aceste acţiuni au fost coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, s-au iniţiat petiţii, semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestați- ca urmare actiunile represive au fost intensificate, prin noi condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese din mediul universitar, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.[înapoi]
surse: 45 de ani de la execuția lui Imre Nagy, Varga Andrea, Stelian Tănase | Revoluția Maghiara, Imre Nagy, V. Tismăneanu | Ungaria 1956, prima mare revolta anticomunista din Est, adevărul | Hungarians remember Imre Nagy, hero of ’56, the guardian | Însemnări de la Snagov, Imre Nagy
Ierarhia politică din Partidul Muncitoresc Român (1948-1965), redenumit, din 24 iulie 1965, Partidul Comunist Român, s-a reflectat și in numărul înscris pe carnetul de partid.- marcându-se astfel poziția pe care posesorul actului o deținea în piramida puterii din România1.
Modul în care s-a operat modificarea gărzii de conducere a Partidului Muncitoresc Român după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965) reiese din documentele fostei arhive a Comitetului Central al P.C.R2. Astfel, conform hotărârii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., la 1 noiembrie 1965 începe acțiunea de preschimbare a carnetelor de membru de partid (tip 1963), unul dintre motivele invocate fiind renunțarea la denumirea „Partidul Muncitoresc Român” în favoarea „Partidului Comunist Român” – potrivit deciziei aprobate în unanimitate de participanții la Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965).
carnet de membru PCR
Schimbările majore survenite la vârful conducerii politice, anumite persoane sunt avansate, iar altele retrogradate pe listele întocmite de Secţia Organizaţiilor de Partid a C.C. al P.C.R duc la o noua renumerotare: Nicolae Ceaușescu, care avea carnetul de partid cu numărul 5 înainte de decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de la 1 noiembrie 1965 va deţine carnetul de partid cu numărul 1.
Fostul prim-ministru Chivu Stoica avansează, la rândul său, patru locuri (de la numărul 6, la numărul 2), in timp ce fostul prim-secretar al P.M.R. Gheorghe Apostol pierde două locuri, ajungând de la numărul 2 la numărul 4.
Premierul Ion Gheorghe Maurer câștigă cinci poziții (de la numărul 8, la numărul 3),, la fel și Alexandru Bârlădeanu (de la numărul 10 la numărul 5), iar Emil Bodnăraș este retrogradat trei poziţii (de la numărul 3 la numărul 6), urmat de Petre Borilă care coboara de la numărul 4 la numărul 8.
Cea mai spectaculoasa avansare o realizează însă Gogu Rădulescu, care reușește excepționala performanta de a urca, de la numărul 623208, la numărul 10.
In ceea ce-i priveşte pe Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Stefan Voitec şi Mihai Dalea, aceștia „au bătut pasul pe loc”, fiind menținuți în pozițiile din ierarhia partidului existentă la 19 martie 1965 (numerele 7, 9, 11, 12, 13, 14 şi 15).
In 2015, carnetul de partid al lui Nicolae Ceaușescu s-a vândut, în cadrul licitației „Epoca de aur”, cu suma de 2000 EURO, fiind apoi donat unui muzeu din România. Analiza carnetului roșu – carnetul de partid al lui Nicolae Ceaușescu, a oferit informații în premieră, precum apartenența tatălui său la PNL, unul dintre partidele istorice ale epocii, şi excluderea sa din PMR (Partidul Muncitoresc Român) pe motiv de atitudine reacționară.
1Aspectul era evidențiat si prin numerele de înmatriculare ale automobilelor utilizate de nomenclatura Partidului Comunist Român, cat şi de membrii instituțiilor cheie (precum Ministerul de Interne).
2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 228/1965, f. 4; 45-48; 59-61.
Două creaţii sovietice: Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debretin”
Direcția Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A., înființată, prin transformarea Inspectoratului General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă (IGAECP) la 5 octombrie 1948; din 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei – C.P.S.A.) a reprezentat structura de comandă şi de conducere din armata română care avea ca principal obiect de activitate pregătirea politico-ideologică a militarilor prin intermediul organizațiilor de partid şi ale Uniunii Tineretului Comunist existente în unitățile armatei române.
În conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 320 din 26 aprilie 1945, în armata română au fost încadrați 996 de ofițeri şi subofițeri din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” – creată de autoritățile sovietice în lagărele de prizonieri de la Seleţk (în apropiere de Riazan şi Iambol, localități din U.R.S.S.), în perioada octombrie 1943 – martie 1944. Conform ordinelor primite, şase ofiţeri şi patru subofiţeri din divizia respectivă au rămas la Bucureşti pentru a înfiinţa Direcţia Superioară de Cultură, Educaţie şi Propagandă, structură subordonată direct Ministerului de Război (Ordinul General nr. 29 din 8 mai 1945). Ceilalți voluntari au fost retrimişi pe front, în marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4, pentru a pune bazele aparatului politizat de Educaţie, Propagandă şi Cultură – condus iniţial de colonelul Victor Precup.
Se cuvine să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 12.500 prizonieri români au acceptat în toamna anului 1943 să facă parte din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Acea unitate militară – repetăm, creată şi echipată la iniţiativa autorităţilor de la Moscova – s-a aflat iniţial în rezerva Frontului 2 Ucrainean din luna mai 1944. După lovitura de stat de la Bucureşti (23 august 1944), aceasta a fost introdusă în luptă împotriva trupelor ungare şi germane aflate în zona oraşului Sfântu Gheorghe (judeţul Trei Scaune, ulterior Covasna), apoi a participat la ofensiva sovietică pentru cucerirea oraşelor Oradea şi Debreţin (care a avut ca scop încercuirea trupelor germano-ungare aflate în nord-vestul Transilvaniei). Din cauza pierderilor grele suferite în luptele respective, divizia a intrat în refacere pe teritoriul Ungariei şi a primit din U.R.S.S. un grup mare de foşti prizonieri români, iar din România au sosit circa 450-500 voluntari – recrutaţi şi trimişi direct la divizie de organizaţia românească „Apărarea Patriotică”, aflată sub coordonarea şi controlul Partidului Comunist Român. Până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, doar 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în divizia respectivă au reuşit să supraviețuiască şi s-au întors în România.
Pentru a nu dezvălui adevăratele scopuri ale Direcţiei Superioare de Cultură, Educaţie şi Propagandă, înfiinţată la 8 mai 1945 (cu câteva ore înainte de capitularea necondiţionată a liderilor Germaniei naziste), ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Constantin Vasiliu-Răşcanu, nu a ordonat desfiinţarea Serviciului cultural din Marele Stat Major, existent în mod tradiţional în armata română sub diferite denumiri, ci transformarea acestuia în Direcţie Superioară.
La 2 octombrie 1945, structura respectivă a primit denumirea de „Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă” (I.G.A.E.C.P.).
La alegerilor electorale din anul 1946, membrii I.G.A.E.C.P. i-au sprijinit pe toţi candidaţii Blocului Partidelor Democratice (creat de comunişti, sub directa coordonare a autorităţilor sovietice), iar secţia militară de pe lângă Comitetul Central al P.C.R. a coordonat manifestări cultural-politice şi ideologice cu militarii şi a încercat să înfiinţeze celule de partid în cât mai multe unităţi militare, în mod ilegal.
Imediat după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), liderii Partidului Comunist Român au urmărit crearea cadrului legislativ în concordanţă cu preceptele lor ideologice, prin care să anihileze orice tip de rezistenţă antisovietică şi să ofere un aspect de legalitate actelor de autoritate pe care le săvârşeau. De asemenea, au fost constituite în continuare, în mod ilegal, organizaţii de bază ale partidului comunist şi ale U.T.C. în comandamente, instituţii şi direcţii militare, regimente şi batalioane.
Un alt exemplu de implicare decisivă a factorului politic în armata română îl reprezintă „Directiva pentru instrucţia în armată”, emisă la 18 martie 1948. În documentul respectiv se sublinia faptul că instrucţia militară şi educaţia politică reprezentau „stâlpii care pot ridica valoarea armatei noastre”. Se oferea astfel un fundament politico-ideologic preluat de la sovietici privind instrucţia în Armata Română, bazat pe „noi metode de instrucţie a trupei şi viitoarelor cadre, metode corespunzătoare ideologiei pe baza căreia se clădeşte armata populară”.
În luna mai 1948, generalul Dumitru Petrescu (şef al Secţiei Politice a Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” până la 12 aprilie 1945, apoi locţiitor al comandantului Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” pentru munca de educaţie şi cultură) a fost înlocuit de la comanda I.G.A.E.C.P. din cauza conflictului său cu colonelul Eromin, şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D., precum şi cu protejatul acestuia, colonelul Valter Roman (locţiitorul comandantului I.G.A.E.C.P. şi şef al Secţiei Propagandă). Succesorul lui Dumitru Petrescu, generalul-maior Petre Borilă, îndeplinise la rândul său funcţia de locţiitor politic la Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1945) şi primise gradul de căpitan în Armata Roşie.
Sub conducerea generalului Petre Borilă a avut loc transformarea I.G.A.E.C.P. în Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), la 5 octombrie 1948, conform modelului existent în armata sovietică. Acest organism – structurat pe patru direcţii (organizare şi instructaj; propagandă şi agitație; cadre; administrație) – a condus activitatea politico-ideologică din armata română, fiind împuternicit atât cu atribuţiile unei instituţii militare de stat, cât şi cu cele ale unui organism superior de partid.
Prin înfiinţarea D.S.P.A. au fost oficializate organizaţiile de partid şi ale U.T.C. din armată (sub denumirea de organizaţii de bază), acestea fiind trecute sub autoritatea comandantului secund al unităţii (în cazul în care acesta era membru de partid) sau a instructorului de partid de la marea unitate. Astfel, comunizarea armatei române s-a realizat treptat, între anii 1945-1948 – în mod ilegal, iar din toamna anului 1948 – în mod oficial.
În scopul susținerii procesului de ideologizare rapidă a militarilor, conducerea P.C.R. a cooperat cu sovieticii pentru a trimite în armata română, în perioada 1944-1949, peste 2000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, în loturi succesive. Astfel, Mihail Florescu[1], Ion Enescu, Alexandru Teodorescu, Ion Ioniţă (viitor ministru al Forțelor Armate), Virgil Trofin, Victor Voichiţă, Gheorghe Stoica, Ioan Rab[2], Constantin Antip, Boris Holban, Ilie Ungureanu, Gheorghe Zaharia, Laurian Medvedovici, Corneliu Soare, Trofim Gubrei şi Vasile Gherghescu au primit direct grade militare, devenind peste noapte ofiţeri şi au fost numiţi în funcţii de conducere pe diferite trepte ierarhice.
Concomitent, s-au adoptat măsuri pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi liderii comunişti. În acest sens, în perioada aprilie 1949 – mai 1950, o comisie condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu) a efectuat verificarea tuturor comuniștilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.
Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile luate în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R.
Pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis, la 30 iulie 1949, Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naționale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi. Această realitate a fost camuflată de apologeţii regimului comunist mai ales după martie 1965, posibil şi din cauza faptului că, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, la conducerea D.S.P.A. s-a aflat generalul Nicolae Ceauşescu – unul dintre susţinătorii fervenţi ai centralizării puterii – nu doar militare – în mâinile liderului politic suprem al partidului şi statului român.
Numirile în fruntea aparatului de partid din armată s-au efectuat pe criterii politice şi în funcţie de fidelitatea dovedită faţă de conducerea P.C.R./P.M.R. Este de remarcat faptul că nici unul dintre cei care au condus aparatul respectiv în perioada 1947-1989 – Dumitru Petrescu, Petre Borilă, Mihail Florescu, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Zaharia, Ion Dincă, Ion Coman, Constantin Opriţă, Gheorghe Gomoiu, Ilie Ceauşescu – nu a avut, la începutul carierei în armată, pregătirea profesională care să le confere dreptul de a contrasemna ordinele şefilor de comandamente sau comandanţilor de unităţi. De exemplu, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a urmat abia în perioada ianuarie – iulie 1953 Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din București, în timp ce îndeplinea deja de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.
Pe baza rezoluţiilor C.C. al P.M.R. şi a ordinelor emise de ministrul Apărării Naţionale, conducerea D.S.P.A. a elaborat directive şi dispoziţii în prima parte a anului 1949 pentru ca toţi comuniştii militari, indiferent de grad sau funcţie, să fie cuprinşi în organizaţii de partid comune. Din acel moment, corpurile de cadre comuniste nu au mai funcţionat separat, iar militarii în termen au făcut parte din noile organizaţii împreună cu ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii. În acelaşi timp, toate organizaţiile de partid au început să-şi desfăşoare adunările în cazărmi, în mod oficial. Întreaga activitate era condusă de comandantul secund al regimentului, care primea instrucţiuni direct de la secţia politică a diviziei, subordonată direcţiei politice a unei regiuni militare sau a unui comandament de armă. În afară de componenţa birourilor organizaţiilor de bază, a comitetelor şi comisiilor de partid (care erau eligibile), restul organelor de partid din armată erau numite de eşalonul politic superior.
Pe baza unei hotărâri adoptate de Secretariatul C.C. al P.M.R. în luna aprilie 1951, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a ordonat, în calitate de şef al D.S.P.A., ca funcţiile de comandant de regiment să fie încadrate în cea mai mare parte cu membri de partid. Astfel, au fost epurate pe criterii politice toate cadrele militare considerate nesigure de activiştii de partid. Concomitent, au fost promovaţi veleitari, insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, însă corespunzători sub raport politic.
Un mecanism asemănător de promovare în funcţii importante de conducere a unor cadre nepregătite din punct de vedere profesional, însă fidele conducerii P.M.R., a fost impus la Ministerul de Interne şi în sistemul românesc de justiţie, fiind copiat fără discernământ modelul sovietic. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a declarat: „În general, noi am mai discutat în Biroul Politic, ne-a preocupat de mai multe ori problema aceasta cu militarizarea unora. Va trebui să examinăm într-un viitor apropiat diferite aspecte ale militarizării diferitelor persoane în cadrul Ministerului de Interne, la justiţie şi la procuratură. Cine e militar, să rămână militar. Să examinăm întregul sistem şi să aducem îmbunătăţiri. Trebuie să mergem treptat la a schimba caracterul militar al anumitor instituţii. Bine că nu am acceptat atunci când s-a insistat foarte mult ca şi membrii Biroului Politic să primească grade militare. Ar fi fost ceva curios să ne fi pomenit îmbrăcaţi militari la diferite festivităţi.”
Însăşi caracterul statului trebuie să capete pe parcurs noi şi noi schimbări corespunzătoare şi cu stadiul de dezvoltare. Eu nu am în vedere aci armata, însă sunt alte instituţii care pot şi trebuie să fie îmbrăcaţi în civil (sic!). Sunt tot felul de generali, colonei, care nici nu ştiu să salute măcar.
Problema aceasta trebuie s-o studiem. Sunt multe lucruri [pe] care le-am preluat de la sovietici şi care se pretează la îmbunătăţiri (subl.n.)”[3].
Revenind la Direcţia Superioară Politică a Armatei, putem afirma că influenţa aparatului P.M.R. în armată a devenit omniprezentă prin intermediul D.S.P.A., până la cele mai mici structuri ale acesteia. Toate acţiunile realizate de militari au primit o conotaţie politică pentru a legitima regimul politic impus de sovietici în România. În acest sens, activitatea cluburilor şi a caselor armatei era îndrumată de organizaţiile politice din unităţile militare, iar secţia de producţie de filme documentare militare aflată la dispoziţia D.S.P.A. (în perioada 1949-1952) a fost utilizată în favoarea noului regim politic de la Bucureşti. Impactul scăzut al filmelor realizate în secţia respectivă a condus în cele din urmă la emiterea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 3055 din 31 decembrie 1952, în baza căreia Comitetul pentru Cinematografie a preluat acea secţie de la D.S.P.A. împreună cu întregul personal şi dotarea materială din acel moment. Comitetul respectiv, prin studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, trebuia să realizeze anual, pentru armata română, „cel puţin 4 filme documentare, 6 jurnale sau ediţii speciale militare, precum şi câte un subiect cu caracter militar, care să fie introdus lunar în jurnalul de actualităţi (subl.n.)”[4].
În perioada 1953-1962, filmele româneşti de propagandă cu caracter militar au fost puţine şi au costat foarte mult (de exemplu, aproximativ 600.000 lei pentru patru filme documentare turnate în 1961-1962, la insistenţa D.S.P.A.), iar această situaţie a creat nemulţumiri atât la Ministerul Forţelor Armate, cât şi la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”. În consecinţă, la 14 decembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R., iar membrii Biroului Politic au aprobat la 26 decembrie 1962 „transformarea cineclubului Casei centrale a armatei în Studio cinematografic al Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., subordonat Direcţiei superioare politice a armatei, care va conduce şi îndruma producţia de filme militare”. Obiectivele anuale stabilite de ministrul Forţelor Armate pentru Serviciul Cinematografic al M.F.A. au fost următoarele: „5-6 filme documentare militare a câte 2-3 acte; 12 jurnale de actualităţi cu aspecte din viaţa militarilor armatei noastre; subiecte necesare schimbului cu studiourile cinematografice ale armatelor prietene; de asemenea, studioul va realiza anual 1-2 filme documentare pentru nevoile M.A.I., la cererea acestuia (subl.n.)”[5].
Rolul pe care D.S.P.A. l-a avut în structurile militare a fost accentuat odată cu adoptarea noului Statut al P.M.R., la Congresul al II-lea al P.M.R. (Bucureşti, 23-28 decembrie 1955). Cu acel prilej, a fost introdus în Statut un capitol nou, intitulat „Organizaţiile de partid din Forţele armate”. Totodată, la capitolul 66 din documentul respectiv s-a precizat: „Conducerea muncii de partid în Forţele Armate ale R.P.R. se înfăptuieşte prin Direcţia Superioară Politică a Armatei, care lucrează cu drepturi de secţie a Comitetului Central. […] Organizaţiile din Forţele Armate ale R.P.R. acţionează pe baza regulamentelor aprobate de Comitetul Central al partidului”.
Concomitent, a fost stabilit faptul că „şefii direcţiilor politice ale regiunilor militare şi ale comandamentelor de armă trebuie să aibă un stagiu de partid de cel puţin 5 ani, iar şefii secţiilor politice ale diviziilor şi brigăzilor de cel puţin 3 ani”.
În scopul perfecţionării activităţii lucrătorilor politici din armată, Şcoala militară politică Nr. 3 de la Breaza, singura instituţie de acest fel rămasă după desfiinţarea şcolilor politice de la Ineu (11 august 1952) şi Beiuş (13 august 1953), a fost transformată într-un curs de perfecţionare a cadrelor politice, pentru încadrarea funcţiilor existente la subunităţi şi în statele majore ale unităţilor şi formaţiunilor militare. În acelaşi scop, Academia Militaro-Politică a armatei a trecut în subordinea D.S.P.A. în luna martie 1957, iar la 19 august 1957, conform Decretului nr. 400 al Prezidiului M.A.N., s-a format Academia Militară Generală – rezultată din contopirea Academiei Militare (de stat major) cu Academia Militaro-Politică.
După plecarea trupelor sovietice din România (1958), conducerea D.S.P.A. a aplicat în toate unităţile de învăţământ din subordine un nou plan tematic de educare patriotică a militarilor. Acesta cuprindea probleme de bază ale filozofiei materialist-dialectice, descrierea situaţiei internaţionale (pornindu-se de la principiul luptei de clasă), teze privind industrializarea rapidă a României şi colectivizarea agriculturii. În acelaşi timp, popularizarea tradiţiilor armatei române s-a făcut în funcţie de orientarea politică a regimului de la Bucureşti. O serie de evenimente importante la care a participat armata română de-a lungul secolelor au fost complet ignorate datorită rolului important pe care l-au avut la un moment dat monarhii României şi oamenii politici proscrişi de comuniştii români.
Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român s-a efectuat cu paşi mici, în aşa fel încât autorităţile să nu fie învinuite de „atitudine antisovietică”. În acest sens, au fost amenajate camere ale tradiţiilor de luptă şi puncte muzeistice în unităţile şi marile unităţi ale armatei. Totodată, a fost creat în fiecare batalion independent, regiment şi brigadă „Albumul unităţii” – care cuprindea fotografii cu cele mai importante aspecte din istoria unităţii.
La 17 iunie 1959 au fost instituite Ordinul „23 August” (5 clase) şi Medalia „Virtutea ostășească” (3 clase). Pe aceeași linie se înscrie şi Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 381 din 1 octombrie 1959, referitor la schimbarea datei de sărbătorire a Zilei Forţelor Armate – de la 2 octombrie (data la care a fost înfiinţată în mod oficial Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, în anul 1943, de către sovietici) la 25 octombrie. Concomitent, Editura Militară, subordonată D.S.P.A., a renunţat la publicarea excesivă a traducerilor şi adaptărilor din literatura politico-militară sovietică, în favoarea literaturii originale privind istoria militară a poporului român şi educarea patriotică a militarilor.
Începând din 1960, pe baza indicaţiilor membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., D.S.P.A. a trecut la modificarea structurii organizatorice a P.M.R. din armată. Secţiile politice din câteva comandamente şi direcţii centrale, precum şi din instituţiile militare de învăţământ au fost transformate în comitete de partid (experimental).
La 27 iunie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. desfiinţarea Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi înfiinţarea Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, ca urmare a aprobării de către C.C. al P.M.R. a noului regulament privind activitatea organelor şi organizaţiilor de partid şi de U.T.M. din armată.
Propunerea respectivă a fost urmată, în aceeaşi zi, de un alt raport al ministrului Forţelor Armate, referitor la desfiinţarea direcţiilor şi secţiilor politice din armată şi înfiinţarea consiliilor politice la următoarele structuri militare: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Direcţia Învăţământului Militar, Comandamentul Marinei Militare, direcţiile centrale ale Ministerului Forţelor Armate, comisariatele militare ale tuturor regiunilor, Armatele 2 şi 3, Diviziile 1, 2, 9, 10, 11 şi 18 Mecanizate, Divizia 6 Tancuri, Diviziile 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Divizia 42 Maritimă, Brigada 8 Artilerie Tunuri, Brigada 17 Artilerie Rupere, Brigăzile 32 şi 37 Artilerie, Brigada 29 Vedete, Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană Mixtă, Brigada 35 Drumuri, Brigada 38 Căi Ferate, Brigada 24 Fluvială, Brigăzile 6, 27, 39, 44, 48 şi 51 Grăniceri, precum şi regimentele subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (4, 11, 15, 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixtă; 17 Artilerie Antiaeriană; 57, 86, 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare; 49 şi 67 Aviaţie Vânătoare-Bombardament; 22, 61 şi 87 Radiotehnice).
La începutul lunii iulie 1964, membrii C.C. al P.M.R. au aprobat componenţa Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (format din 31 de membri) şi a Biroului Consiliului Politic Superior (general-maior Ion Dincă – secretarul C.P.S.A.; colonelul Ion Ionescu – secretar adjunct; colonel Ion Tudor – secretar adjunct şi şef al Direcţiei organizatorice; colonelul Constantin Opriţă – secretar adjunct şi şef al Direcţiei propagandă şi cultură; locotenent-major George Petre – secretar adjunct şi şef al Secţiei U.T.M.; colonelul Mihai Martin – preşedintele Colegiului de partid; general-maior Gheorghe Catană – şeful Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate; colonelul Constantin Antip – redactorul-şef al ziarului „Apărarea patriei”; colonelul Constantin Indrei – secretarul Consiliului politic al Direcţiilor Centrale M.F.A.).
Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază.
Totodată, au fost promovate o serie de schimbări pentru dezvoltarea spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea şi aplicarea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.
Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.
Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)
Stela Moghioroș
Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu; 
Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).
Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).
Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);
Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918) 
Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47). 
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
PORTRETUL UNUI COMUNIST: GHEORGHIU-DEJ
Delațiunea lui Grigore Preoteasa împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Am greșit că n-am informat Partidul”
MOARTEA LUI GHEORGHIU-DEJ
ROLUL LUI CEAUSESCU IN TIMPUL REVOLUȚIEI MAGHIARE DIN 1956
Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956) în viziunea sovieticilor
AMINTIRI DIN COMUNISM 