„DOAMNELE” „ARISTOCRAȚIEI” COMUNISTE

Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:

Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.

Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)

Stela Moghioroș

Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu;

Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);

Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).

Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).

Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.

Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;

Raia, soția lui Ion Vidraşcu (Vania Didenko).

Sara, soția ambasadorului Nicolae Guină.

Melita (n. Scharf), soția lui Gheorghe Apostol;

Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).

Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;

Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.

Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a

Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);

Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.

Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;

Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;

Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);

Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)

Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.

Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.

Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)

Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;

Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).

Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);

Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;

Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;

Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)

Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);

Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)

Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).

Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.

---

(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167

---

„STELELE” REPUBLICII POPULARE ROMINE: Elisabeta Luca (Betty BIRMAN)

Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909,  in comuna Balotica, Balti, Basarabia – d. 1992, București), fiica lui Alter BIRMAN, sora lui Toni Yurman (n.1914, Romania – d. 8 ian. 2004, Israel), Paula Schmidt (n. 1918, Balti, Basarabia – d. 4 feb.1997, Israel) și Sulim Birman (n. ? -d. 10 iunie 1996, Israel, in anii 1949-50 trăia in Chernivtsi – URSS, fiind ajutat financiar de sora sa Betty, care ii trimitea acestuia ocazional, prin intermediul unor înalți demnitari români, diverse sume de bani). După căsătorie, preia numele de familie al soțului ei, Vasile Luca (Lazlo Luka).

Decorată în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a, iar în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.

Fostă ilegalistă, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 și 136/1972),.activează pentru Ajutorul Roșu in 1933, la Cernăuți, devenind membră PCdR in 1935; voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol – PCS), secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV (*)) până in iunie 1938, secretara Anei Pauker din iunie 1938 si jurnalist la Moscova. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova;

După război, membra în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948), membră a C.C. şi al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membră a delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate; membră în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 și 1952.

In 1952, este eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”, anchetată, deținută (din 16 august 1952-1954), ulterior eliberată la 19 noiembrie 1954, pe baza unui referat, declarațiile sale din timpul anchetelor fiind probe acuzatoare in procesul de condamnare la moarte a soțului ei, Vasile Luca; După eliberare, se angajează ca lucrătoare într-o fabrică (cf. altor surse, laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968.

Teohari Georgescu (s), Gheorghe Gheorghiu-Dej (c), Elisabeta Luca (Betty Birman) (d). In planul 2, Gheorghe Apostol.

DEZVĂLUIRILE ANCHETEI DIN 1952, IN PROCESUL „DEVIAȚIONIȘTILOR” – CAZUL ELISABETA LUCA

In spiritul metodelor sovietice, atunci când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat după arestarea lui Vasile (Lazlo) Luca cu cei patru copii înfiați, dar soția sa a fost arestata, doua zile mai târziu, la 16 august 1952 si anchetata.

La interogatoriul din 1952, Betty a mărturisit că prima dată fusese arestată la 11 mai 1934, la Cernăuți. Era membră in Comitetul local MOPR, având ca sarcină să tină legătura cu toate organizațiile “Ajutorului Roșu” din zona. “Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng si am căzut in nesimțire”, spune ea, despre arestarea din 1934. Cu toate aceasta, Betty susține ca nu a divulgat nimic până când i s-a spus ca cel care o dăduse pe mâna Siguranței fusese legătura sa superioară de partid, un anume Kimfeld, in acel moment, “si-a pierdut moralul”. După cercetare, este dusă la închisoarea militară din Iasi, unde ascunde faptul că trădase numele altor comuniști. (Lavinia Betea,  „O femeie pe frontul din Spania„)

In septembrie 1934, Betty este eliberată pe cauțiune, cu banii depuși de fratele ei, Simca (Sulim) Birman si revine la Cernăuți, împreună cu iubitul, dar si inițiatorul ei in activitățile politice comuniste, Avram Waissman, unde încearcă să organizeze o secțiune a “Ajutorului Roșu„. In septembrie 1935, este primită in partid, însă Betty afirma că „nu știe” – conform practicilor din ilegalitate – „cine o recomandase”, Confirmarea de primire i-a dat-o instructoarea CC al PCdR, Lenuța Tudorache, prin același Waissman.

Arestată pentru a doua oară, la 7 noiembrie 1935, după eliberare, in 1936, se duce la Iasi, unde reia legătura cu partidul prin Simion Bughici (Simon Moise) făcând “muncă tehnică”, până când începe “Procesul celor 106”. Pentru a evita o nouă arestare, se ascunde la fratele ei, secretar al avocatului Silim, prefectul județului Hotin. Acesta reușește sa facă rost de pașapoarte pentru ea si Waissman, cei doi plecând in Cehoslovacia. La Brno, acolo unde tinerii au stat in august-decembrie 1936, Betty il va întâlni pe Simion Zaigher, dar si pe ceilalți evrei comuniști care activau in “grupul de studenți romani”.

Ancheta condusă de securiștii regimului Gheorghiu-Dej, in 1952, in „dosarul Vasile Luca„, a vizat si interogarea „fostului sot” al Elisabetei Luca – Avram Waissman, cel care, in 1933, a introdus-o pe Betty in mișcarea muncitoreasca, pe atunci fiind student la Cernăuți si membru PCdR (ulterior arestat, ca sionist, in 1949)..Acesta mărturisea anchetatorilor ca Betty Birman s-a acomodat foarte repede in Spania, unde „a început o viață imorală si mult timp a conviețuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borila„. Din declarația sa rezulta si faptul că tânăra femeie ajunsese in Comintern sub protecția lui Borilă. Datorita lui „s-a aranjat” si ca secretara tehnica a Anei Pauker. In momentul anchetei, Borilă era membru al CC al PMR si președinte al Comisiei Controlului de Stat.

Din interogatoriul Elisabetei Luca (in 1952), conform celor declarate, a reieșit că, din iunie 1938 până in februarie 1939, trăise la Barcelona, lucrând pe lângă Secția de cadre B1 de pe lângă CC al Partidului Comunist Spaniol. In urma unui bombardament masiv asupra orașului Figueros, unde se afla evacuat CC al PCS, s-a hotărât trecerea frontierei franceze.

In Franța, Betty se internează in lagărul din Perpignan, împreună cu un grup de femei spaniole. După ce primește „directivă” să evadeze, se prezintă la sediul PCF (Partidul Comunist Francez), fiind repartizată in familia unui feroviar francez, de unde ajunge la Paris. Acolo intră in legătură cu conducerea emigranților români (compusă, după declarațiile Elisabetei Luca, din Pier Suciu [1], Grosu [2] si Boris Bruhman [3]), ocupându-se cu strângerea de ajutoare destinate voluntarilor români din Spania (emigrați, conform ordinelor Cominternului, in Franța) – numită reprezentanta românilor in Comitetul pentru Ajutorarea Spaniei Republicane, Betty va efectua diverse acțiuni, precum strângere de fonduri, organizarea unor excursii, chermeze si ceaiuri.

In aceasta perioadă, legătura sa superioară de partid este Alexandru Buican (n. Ern(e)st ARNOLDI) [4]. Betty a mai declarat la anchetă că se întreținea in Franța spălând rufe cu ora prin diferite case pariziene sau ca femeie de serviciu.

In vara anului 1939 era căsătorită cu Boris Zelter (nume de partid Rene). Înrolat voluntar in Armata franceză, după ce cade „prizonier la nemți, Betty își îmbunătățește mijloacele de trai primind pensie ca soție de voluntar francez”.

„ELIBERAREA” „BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE CĂTRE SOVIETICI”

„Când trupele germane au ocupat Parisul” – spune istoricul Lavinia Betea (in Ancheta soției „trădătorului” Vasile Luca), Betty Birman „a plecat pe jos cu un grup de români. Din cauza situațiilor întâlnite, s-a reîntors la Paris, unde a aflat de „eliberarea Basarabiei si Bucovinei de către sovietici„. Fericita de noutate, dorește sa ajungă pe meleagurile natale, unde nu mai exista pericolul de a fi vânata ca evreica. […] Participa, timp de doua luni, la un curs de croitorie înființat pe lângă Ambasada URSS (probabil cu intenția de a-i pregăti pe viitorii cetățeni sovietici intr-o munca utila societății noi in care vor fi primiți). Cu ocazia plecării, au fost „instruiți” de Ambasada sovietica de la Paris. Informația (n.r. din timpul anchetei regimului Dej, din 1952) se reduce la atât, instrucția fiind, probabil, din categoria secretelor care priveau „marele prieten de la Răsărit„. In octombrie 1940, s-a prezentat la Consulatul sovietic din Vichy. Fiind multi doritori de reîntoarcere, iar mijloacele puține si costisitoare, a trebuit sa aștepte, din noiembrie 1940 pana in martie 1941, la Marsilia, plecarea. In acest timp, s-a întreținut lucrând ca educatoare la o grădinița de copii”.

Pe „14 noiembrie 1952 urmează un alt interogatoriu, pe tema șederii sale in Uniunea Sovietica”. Din declarațiile date, reiese ca, in martie 1941, Betty a ajuns „pe tărâm sovietic (n.r. in URSS), fiind primită cum se cuvine. Timp de doua luni a stat in case de odihnă la Momino si Soci pentru refacere. Apoi a fost trimisă la lucru”, angajându-se, până in iunie 1943, la redacția postului de radio „România Libera„. „Redacta articole pentru emisiuni si era concomitent, in funcție de nevoi, dactilografă sau șpicheriță. Totodată, scria povestiri, schițe literare, poezii si cântece pentru postul de radio Moscova, ora in limba română. A lucrat si ca secretara a Anei Pauker” – pe atunci „personajul care reprezenta comuniștii români la Moscova – , ținând legătura cu comuniștii români care se aflau, in vreme de război, in Asia Centrala. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, (n.r. Betty) a primit o alta misiune – a devenit lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova, unde avea 45 de cursanți.”

„SĂ FIE DEMASCATĂ CA AGENTĂ”

In aprilie 1953, pe procesele-verbale ale interogatoriului Elisabetei Luca, anchetatorul Francisc Butyka notează „sa fie demascata ca agenta„.

Argumentele „demascării” apar in interogatoriile viitoare – legături cu sioniștii, transferuri ilicite de bani din fondurile statului in folosul rudelor sale etc.

In ancheta, precizează Lavinia Betea, „Elisabeta Luca declara unele dintre „relațiile neprincipiale” avute. Astfel, in 1948 i-a dat lui Vladescu-Racoasa, ministrul României in URSS, 1.500 de ruble sa le expedieze in trei rate fratelui ei, Sulim Birman, la Cernăuți. In decembrie 1949, pe când se afla la Moscova, la sesiunea Federației internaționale a femeilor democrate, […] au venit să o vadă frații ei care trăiau in URSS. Cu acest prilej, cu titlu de împrumut, a luat de la Simion Bughici – in acea vreme ambasador al României la Moscova – suma de 10.000 de ruble, ce urma să o ramburseze in bani românești in tară. Suma – imensă pentru acea vreme – nu a fost niciodată dată înapoi statului român. In 1950, cu ocazia plecării la Moscova a lui Alexandru Bârlădeanu, ministrul Comerțului exterior din acea vreme, a trimis, din nou, 1.000 de ruble pe adresa rudelor. In 1951, pe când se afla in concediu in Uniunea Sovietica, a trimis alte 3.000 de ruble rudelor sale. Interesant este ca nici unul dintre demnitarii care știau ca încalcă legile transferând in mod ilicit sume de bani intr-o tara străină nu o refuză pe soția preaputernicului Vasile Luca in momentul in care ii fac comisioane”.

„CĂSĂTORIE CU APROBARE DE LA KOMINTERN”

Intr-un alt interogatoriu, afirma istoricul Lavinia Betea, „Elisabeta Luca povestește cum si-a cunoscut soțul din cauza căruia se afla, in 1952, arestată. De remarcat că anchetatorii n-au fost interesați să afle cum s-a măritat cu Vasile Luca, de vreme ce in Franța primea pensie de nevastă de voluntar si de nicăieri nu reiese că soțul ei, numitul Rene, murise pe front ori că divorțaseră. L-a cunoscut pe Vasile Luca in aprilie 1943, când a primit sarcină de la Ana Pauker să-l ajute să-si redacteze autobiografia, Luca necunoscând bine limba română. La Hotelul Moscova, unde el avea o camera si unde se ducea, conform sarcinii primite, in orele ei libere, s-au stabilit intre ei „relații strânse” si au hotărât să se căsătorească. „Cu aprobarea cui?„, este întrebarea anchetatorului […]. Nu au avut aprobare de căsătorie, răspunde Elisabeta Luca. I-a chemat însă „la întrebări” Gheorghe Dimitrov (n.r. Gheorghi Dimitrov, pus in fruntea Kominternului (1934-1943) de către Stalin, după îndepărtarea adepților rivalului său, Lev Davidovici Troțki (Leon Trotsky)), mirat de grabnica uniune. Conducătorul Cominternului s-a declarat de acord”.

---

(*) BORILĂ, Petre (n. Iordan Dragan RUSEV) (n. 13 feb.1906 Silistra – d. 1973, București) – evreu din Bulgaria (cf. Cosma 1994: 31), “lucrător cu munca politică în URSS” (1936-1937, 1938-1944), voluntar în Spania (1937-1938), comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947), promovat progresiv până la gradul de general-locotenent; șeful organizației Bucureşti a P.C.R. (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru C.C. al P.M.R. (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ‟50; membru al Biroului Organizatoric al P.M.R. (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); ministru al Construcțiilor (1948-1951), președinte al Comisiei Controlului de Stat şi membru în Biroul Politic al C.C. responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); multiplu decorat de statul comunist. Cuscrul lui Nicolae Ceaușescu pentru câțiva ani, cât timp fiica sa, Iordana, a fost măritată cu Valentin Ceaușescu

[1] SUCIU, Petre (n. SCHAERF) – ilegalist, luptător în Spania, decorat alături de alți foşi combatanți cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a în 1949 (Decretul 873 din 20 august 1949), respectiv în 1967 (Decretul 380) cu Medalia Muncii; din 1948 director în cadrul Ministerului Comerțului Exterior, ulterior emigrat în Israel (Sugarman f.a.: 110)

[2] GROSU, Petre (n. Salman GRÜMBERG, 18.II.1900-1.III.1980) – ilegalist, apoi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., din 1953 director adjunct la Institutul de Istorie al Partidului, responsabil pentru problemele muzeului “Lenin-Stalin” şi lector nesalarizat al C.C. al P.M.R (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – secţia Prpagandă şi Agitaţie, dosar nr. 66/1953, f. 1; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 422; fd. I.S.I.S.P., inventar 1889-1956, nr. inv. 3231);

[3] HOLBAN, Boris (n. Baruh BRUCHMAN) (1908-2004 Paris) – evreu basarabean, ofiţer în cadrul Rezistenţei Franceze (şeful reţelei FPT-MOI, calitate în care a organizat peste 100 de atentate împotrica administraţiei germane), după război colonel, şeful Regionalei Bucureşti a Siguranţei (sept.1944-1948); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls.III-a, apoi şeful serviciului de cadre al M.Ap.N. (1949-1950); decorat în 1979 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. II-a (Rozei 2007, M.Ap.N. 2009); stabilit în 1984 în Franţa, unde, în 1989, publică Testament (Paris: Calmann-Levy);

[4] BUICAN, Alexandru (n. Ern(e)st ARNOLDI) (n. 1902 Rădăuți – d.?) – ilegalist, participant la Rezistența Franceză, (în 1941 figurând pe lista “comuniștilor categoria A” a Siguranței in forma parțial corectă “Aron Lazăr Arneldi”, n. 1902, Rădăuți, cu domiciliul pe str. Sf. Ilie nr. 7 din București); după august 1944 redactor la Scânteia și activist al secţiei Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R., prim consilier de presă la Ministerul Informaților (1947-1948), apoi consilier de presă la M.A.E. şi respectiv consilier de legație (1948), Pentru o pace durabilă, pentru o democrație populară, redactor la Scânteia şi Contemporanul; ministru adjunct al Învățământului Public (1949-1951), profesor la școala partidului (viitoarea Academie Ștefan Gheorghiu), respectiv vicepreședinte al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1956-1962); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R.” iar în 1978 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 199, n. 2; Solomovici 2001 I: 195; Betea 2005);

CONGRESELE PCR – ISTORIC

Această galerie conține 4 fotografii.

Partidul avea in componenta sa un Secretariat General, un Comitet Central și un Birou Politic, care, in teorie, erau controlate de organul superior al Partidului, “Congresul”, convocat, in principiu, o dată la patru ani sau la cinci ani. CONGRESUL s-a transformat rapid, în practică, din „organ superior de control”(pe hârtie), într–un simplu mediu de comunicare și certificare. Continuă lectura →

„DEVIAȚIONIȘTII DE DREAPTA” – cazul VASILE LUCA (LASZLO LUKA)

| VEZI ȘI COMUNIȘTII ROMÂNIEI

Vasile Luca, (născut László LUKA) (8 iunie 1898, Catalina, Covasna, Austro-Ungaria – d. 27 iulie 1963, in detenție la Aiud); fiul lui Anton (1) și Amalia. De profesie lăcătuș, fondator de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003); membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al P.C.R./P.M.R. (1945-1952); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Finanțe (1947-1952).

Ca fost înalt demnitar comunist, Vasile Luca nu poate fi încadrat in categoria deținuților politici decât formal, cazul său fiind unul emblematic pentru comuniștii ajunși victime ale regimului pe care tot ei l-au creat.

Membru al PCdR, închis pentru convingerile sale timp de zece ani (in perioadele 1924-1928; 1933-1939), Vasile Luca avea, in 1945, unul dintre cele mai „sănătoase” dosare posibile. La începutul anilor ’50, in luptele pentru putere din interiorul partidului, Vasile Luca, exponent al „aripii moscovite„, s-a situat în tabăra învinșilor, fiind trimis din nou in detenție, de data aceasta însă de către „colegii” săi de partid.

În ședința plenară a C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952, fostul ministru de Finanțe Vasile Luca a fost acuzat că a sabotat reforma monetară din ianuarie 1952, protejându-i pe țărani în defavoarea muncitorilor nemulțumiți de preturile foarte mari ale produselor agro-alimentare comercializate în piețele din întreaga ţară.

La aceeași reuniune, Teohari Georgescu și Ana Pauker au fost acuzați de „împăciuitorism faţă de devierea de dreapta a lui Vasile Luca” deoarece, în ședința din 13 martie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., au încercat să formuleze circumstanțe atenuante în favoarea fostului ministru de Finanțe, opunându-se vehement criticilor aduse acestuia. (*)

Arestat în 1952 (cu dosar 8/955, din 14 august 1952), împreună cu cei trei miniștri adjuncți (2), implicați în procesul devierii de dreapta, Vasile Luca va fi anchetat (3) timp de doi ani, si condamnat în 1954, prin Hotărârea nr. 180/954 a Tribunalului Suprem Militar, la munca silnică pe viaţă, pentru activitate intensă împotriva clasei muncitoare; in ianuarie 1963, sentința este comutată in 25 de ani munca silnica (D 5/963).

• 

• 

Deținut în penitenciarele Malmaison, Râmnicu Sărat, Jilava (13.04.1963) și Aiud (din 16.04.1963, cu ordin de transfer 37148/03.04.1963).

• 

• 

Decedat in detenție la Aiud, la 27 iulie 1963; înmormântat, apoi exhumat și incinerat, reabilitat post mortem de Nicolae Ceausescu, în 1968.

Conform ordinului 52814/4.IX.1963, decesul lui Vasile Luca, (desi înregistrat la Sfatul popular din Aiud cu nr. 1165/30 iulie 1963), nu a fost inițial comunicat familiei sale. Informarea rudelor cu privire la moartea sa a fost aprobata un an mai târziu, prin hotărârea 69406/29 septembrie 1964 (in 29 octombrie 1964, a fost înștiințat fratele sau, Varg Gavrilă, domiciliat in Tg. Mureș).

Medicul personal al lui Vasile Luca (dar și al altor lideri de partid, până în 1953) a fost LIEBLICH, Sandu (1901 – 1971 București) – ilegalist (internat în lagărul de muncă obligatorie de la Miercurea Ciuc), fost președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, după război consilier administrativ în cadrul Comisiei Române de Legătură cu Comisia Aliată de Control (M.Of. nr. 106 din 12 mai 1947, partea I-a, p. 3713), redactor la Veac Nou (organul de presă al A.R.L.U.S.), membru în conducerea C.D.E., președinte al F.C.E.R. pentru scurt timp după emigrarea lui W. Filderman (succedat de Israel Bacal), arestat și judecat, în 1953, ca spion sionist; eliberat în 1955 şi reabilitat, ulterior medic endocrinolog la Spitalul “G. Marinescu”; decorat în 1971 cu ordinul “Apărarea Patriei” clasa III-a; căsătorit cu Dita Gelehrter Lieblich; incinerat la crematoriul “Cenușa”.

Vasile Luca a fost căsătorit cu Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909, Balti, Basarabia – d. 1992, București), cu care, după cum reiese din fisa penala a lui Vasile Luca, are patru copii (2 fete, 2 băieți) – de fapt, toți înfiați. Originară din Basarabia, fostă ilegalistă, voluntară în războiul civil din Spania (si membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol), in tinerețe secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV, viitorul cuscru al lui Nicolae Ceausescu). După metoda sovietica, când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Elisabeta Luca nu a fost o excepție, fiind arestata, două zile mai târziu după arestarea soțului ei, la 16 august 1952.[mai mult…]

citește si „STELELE” REPUBLICII POPULARE ROMINE: Elisabeta Luca (Betty BIRMAN)

---

VASILE LUCA ȘI REFORMA MONETARĂ DIN 1952

În primăvara anului 1951, Iosif Stalin solicita delegației conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej (din care făcea parte și Ana Pauker) să realizeze în cel mai scurt timp o reformă monetară, concepută, de fapt, în defavoarea țăranilor din România. In august 1951, Vasile Luca, in calitatea sa de ministru român de Finanțe, declara membrilor grupului de economiști sovietici condus de Ivan Danilovici Zlobin (sosit la București pentru pregătirea reformei in cauză) că, pentru îndeplinirea directivei lui Stalin, ar mai avea nevoie de timp, respectiv de circa un an și jumătate [5]

Cu toate ca era conștient de caracterul deficitar al reformei, Vasile Luca a pus-o totuși în practică, la 26 ianuarie 1952 (Hotărârea nr. 147/1952) . Reforma a reprezentat, in fapt, o confiscare a masei monetare aflate în circulație, operata prin cursuri de schimb diferențiate (a) 1 leu nou pentru 20 lei vechi; (b) 1 la 100; (c) 1 la 400.

La 20 februarie 1952, același ministru Vasile Luca afirma că, prin noua lege monetară, „cetăţenii … au pierdut, pentru că dacă ar fi cheltuit banii şi nu i-ar fi ţinut la C.E.C., avea (sic!) mai multe mărfuri. Deci pentru ei înseamnă devalorizarea banilor lor. Au primit înapoi o valoare mai mică, pentru că noi am sterilizat banii în interesul obștesc. De aceea lumea nu vrea să depună la C.E.C. O să mai dureze până ce întăreşti încrederea depunătorilor şi vor reveni. Deocamdată C.E.C.-ul este lovit. Depunerile sunt extrem de slabe, în schimb există tendința de a ridica tot ce este la C.E.C.„

In contextul nemulțumirii sovieticilor faţă de modul in care Vasile Luca implementase reforma, al pierderilor financiare suferite de toate societățile „Sovrom” (aprox. 180 milioane de lei vechi, deoarece nu au respectat regulile Băncii de Stat a R.P. Române referitoare la depunerea imediată la „Sovrombanc” a tuturor încasărilor obținute din vânzarea mărfurilor şi păstrarea unui sold foarte mic în numerar [6]), al tensiunilor sociale apărute după devalorizarea monedei naționale, in paralel cu punerea în pericol a unui contract de livrare a 6000 tone de carne în Republica Democrată Germană (1952), Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu Alexandru Moghioroş, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au înlăturat din guvern trei miniștri, cu care colaboraseră cot la cot pentru instaurarea regimului comunist în România, sub protecția Armatei Roșii instalate pe teritoriul tarii. Astfel, destituirea lui Vasile Luca (9 martie 1952), a fost urmata de demiterea lui Teohari Georgescu (27 mai 1952) şi eliberarea Anei Pauker din funcţia de ministru al Afacerilor Externe (prin Decretul nr. 168 din 26 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) – in locul ei fiind numit Simion Bughici.

In valul doi, au fost revocați la 31 mai 1952 Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale), Vasile Vaida (ministrul Agriculturii) şi Chivu Stoica (ministrul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice), iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat conducerea guvernului în locul dr. Petru Groza, care a devenit președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (2 iunie 1952).

---

(*) Printr-o coincidența, ședința respectivă s-a desfășurat chiar în ziua în care un aparat de luptă „Heinkel-111 H6”, aparținând Regimentului 190 Bombardiere Brașov, a fost utilizat pentru o evadare aeriană din România în Iugoslavia, de către locotenentul-major Dumitru Piţurcă (locțiitor de zbor al comandantului unității respective), plutonierul Eugen Horhoianu (radiotelegrafist), sergentul Gheorghe Ciurea (mecanic de bord), locotenentul Ioan C. Ghinea (locţiitorul politic al comandantului regimentului) şi locotenentul-major Ioan Bucur (medicul unității). În aceeași zi, la ora 18.00, la reuniunea Biroului Politic, Emil Bodnăraş a solicitat sa prezinte primul concluzia sa privind abaterile lui Vasile Luca, apoi a plecat din ședința. Istoricul Petre Opriș considera ca atât Gh. Gheorghiu-Dej, cat și ministrul Forțelor Armate știau deja despre evenimentul de la Regimentul 190 Bombardiere și ca Emil Bodnăraş a părăsit locul reuniunii anume pentru rezolvarea cazului de la Brașov. (Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), op. cit., p. 394-395, p. 312; 323; idem, vol. IV (partea a II-a), Arhivele Naționale ale României, București, 2007, p. 21.

1. Evreu vorbitor de limbă maghiară originar din satul Cătălina (fostul judeţ Trei Scaune, actualmente Covasna), a luptat împotriva Armatei Române ca voluntar în “Divizia Secuiască” a trupelor lui Bela Kun (Cohen) în Revoluția bolșevică din Ungaria, din 1919 (Levy, 2002: 171; Betea, 2001: 167 și 1997: 119). A se vedea și mărturia în faţa organelor de anchetă din 1949 a lui Avram Weissman (primul soț al Elisabetei Luca) în Levy 2002:171, precum şi misterioasa vizită a soților Luca în Israel, în 1947.
2. WEISS, Ioan – între funcționarii Ministerului de Finanțe epurați în 1952 în cadrul “Lotului Vasile Luca” (Buzatu şi Chirățoiu 1998); In cadrul valului de epurari au mai fost arestați si/sau anchetați Al. şi Magdalena Iacob, E. Balaș, Al. Nistor, Zoltan Eidlitz [4] şi E. Mendel, Aurel Vijoli (președintele Băncii de Stat), Ion Craiu, Victor Morfei, Vasile Hulduban, Gh. Dobriş, Victor Ivănceanu, Gr. Gheorghiu, Constantin Dinu, Emil Papuc, Ioan Magda, Dumitru Georgescu, maghiarii Adalbert Szabo, Emeric György Kiss, Victor Nagy ş.a. (dosarul nr. 113 din 27 ian. – 22 martie 1952 din arhiva secției Economice, 1920-1965 a A.N.I.C.).
3. ABRAMOVICI, Marcu – locotenent de Securitate, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954, apoi anchetator la penitenciarul Uranus din București (Caţavencu 2007: 2; Solomovici 2004: 566; Jela 2001)
4. EIDLITZ, Zoltan – ilegalist originar din Oradea, secretar de cadre la comitetul județean P.C.R. Bihor după război, din 1947 consilier administrativ în centrala Ministerului Finanţelor (M.Of. nr. 79 din 3 apr. 1948, partea I-a, p. 79; M.Of. nr. 84 din 9 apr. 1948, partea I-a, p. 3188), apoi şeful Direcţiei Cadre în Ministerul de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat in 1952 ca apropiat al lui Vasile Luca (Solomovici 2004: 31, 576), eliberat în 1954), implicat în uciderea mamei lui Ștefan Foriș; N.B. în mai–iunie 1948, un “Zoltan Eidlitz” era numit controlor contabil la nou-înfiinţata întreprindere de stat “Petrolexport” (v. B.I.R.E. 18 (14 iunie 1948): 6); menționat la conducerea sectorului industriei laptelui după război (Nikolić f.a., p.2); cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 9/1988.
5. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006, p. 55; 62; 73; 82-83; 91; 94; 125; 380; Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952, editori: Dan Cătănuş, Vasile Buga, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 143-144; 149; 154-159.
6. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), op. cit., p. 38.

---