„DOAMNELE” „ARISTOCRAȚIEI” COMUNISTE

Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:

Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.

Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)

Stela Moghioroș

Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu;

Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);

Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).

Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).

Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.

Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;

Raia, soția lui Ion Vidraşcu (Vania Didenko).

Sara, soția ambasadorului Nicolae Guină.

Melita (n. Scharf), soția lui Gheorghe Apostol;

Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).

Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;

Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.

Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a

Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);

Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.

Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;

Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;

Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);

Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)

Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.

Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.

Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)

Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;

Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).

Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);

Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;

Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;

Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)

Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);

Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)

Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).

Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.

---

(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167

---

Români împotriva românilor. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”

Constituită din inițiativa lui Stalin, la 15 noiembrie 1943, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost una dintre cele două unități formate – pe baza de voluntariat – din prizonieri români aflați în Uniunea Sovietică. Aceștia au avut de ales între a lupta pe front, de partea Aliaților, sau de a rămâne pe loc, în lagărele sovietice. Cei care au refuzat „voluntariatul” au fost eliberați abia în 1949 sau chiar mai târziu.

Membrii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au luptat împotriva României, alături de armata sovietică în Transilvania, pe tot frontul vestic până în munții Tatra. După război, divizia a devenit mijloc de propagandă și instrument pentru instalarea regimului comunist în ṭară. Era condusă de colonelul Nicolae Cambrea ṣi locotenent-colonelul Iacob Teclu.

Din 1951 și până în 1959, ziua de 2 octombrie a fost sărbătorită anual în Republica Populară Română drept Ziua Forțelor Armate, 2 octombrie 1943 fiind data la care Stalin aprobase înființarea pe teritoriul URSS a Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”.

Această unitate devenise obiectul unui adevărat cult al admirației și prestigiului comunist, fiind folosită drept argument propagandistic pentru a dovedi „frăția de arme româno-sovietică”, „eroismul luptelor anti-hitleriste”, „superioritatea morală și ideologică a armatei populare față de corupta fostă armată regală”, atașamentul indisolubil al armatei față de popor.

Din 1943 și până în 1945, membrii diviziei „Tudor Vladimirescu”, aflate sub comandă sovietică (a Frontului II Ucrainean), au fost considerați în România, atât din punct de vedere juridic (potrivit Codului Justiției Militare din 1939 aflat în vigoare), cât și moral, trădători de neam, țară și tron, care, odată capturați, trebuiau a fi deferiți imediat Curții Marțiale și plutonului de execuție.

În 1947 a fost transformată în Divizia 1 Blindată ṣi, după transformări succesive, zece ani mai târziu a devenit Divizia 37 Mecanizată.

La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de voluntari comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată. Concret, membrii Diviziei erau trădători de țară.

Același lucru era valabil și pentru cea de-a doua divizie de voluntari români, „Horea, Cloșca și Crișan”, înființată pe 12 aprilie 1945, tot în URSS, aflata sub comanda colonelului Mihai Lascăr, 1889-1959 (decorat de Hitler cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în bătălia de la Stalingrad, luat prizonier în noiembrie 1942 de Armata Roșie), viitor ministru comunist al forțelor armate.

Denumirile celor două unități aveau conotații propagandistice, personajele istorice Tudor Vladimirescu, Horea, Cloșca și Crișan (se vehicula inclusiv numele lui Avram Iancu) fiind folosite cu cinism de sovietici, pentru a induce romanilor, in mod fals, ideea glorioasa de revoltă socială a norodului cel asuprit și exploatat.

Din cele 200.000 de prizonieri români în URSS, doar o mică parte, circa 12.000, au acceptat trădarea. Dintre aceștia, aproximativ 90% au fost soldați și gradați, sovieticii trebuind să instruiască în doar două luni, la Centrul din Riazani, și să avanseze rapid la gradul de sublocotenent sau locotenent de infanterie, artilerie, transmisiuni circa cinci sute de subofițeri pentru a acoperi nevoile imediate de comandă ale diviziei.

Cea mai mare parte a corpului de ofițeri români căzuți prizonieri, fie din considerente morale sau datorita unui nivel de educație, nu au acceptat să trădeze, sa treacă de partea inamicului si „să vândă sânge de frate pe un blid de terci”, după cum declara sublocotenentul supraviețuitor Mateianu, chiar dacă astfel își primejduiau viața.

In lagărele de prizonieri din URSS s-au creat astfel două tabere dușmane: tabăra celor care semnaseră angajamentul de înrolare (voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei), aceștia fiind mutați în barăcile de voluntari și a „bandiților fasciști”, meniți a putrezi în Siberia.

Cei care s-au perindat, în toamna anului 1943, prin lagărele de prizonieri romani, cu rolul de „moderatori”, prezidând adunări motivaționale in vederea înrolărilor deținuților in Divizia „Tudor Vladimirescu„, au fost Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Petre Borilă, Nicolae Cambrea, Mircea Haupt, Dumitru Petrescu si Iacob Teclu, care vor ocupa ulterior poziții importante în viitoarea nomenclatură comunistă.

Divizia militară „Tudor Vladimirescu“, formată pe teritoriul URSS din prizonieri români care-și negociaseră libertatea pentru funcții, sub atenta îndrumare a Anei Pauker (n. Hanna Rabinsohn) și sub supravegherea Moscovei, foști militari slugarnici, și viitori activiști nomenclaturiști, intră în România in august, prin Est. Sunt primiți de populație cu flori și aplauze, prezentați si văzuți ca „eliberatori”, deși nu erau decât niște arestați, cu consemn comunist. Petre Borilă (n. Iordan Dragan Rusev) a fost unul dintre „păpușarii-sefi” ai acestor militari-marionetă, ca locțiitor comandant al Diviziei/ comisar politic.

La 15 aprilie 1945, militarii diviziei (care vor purta uniformele Armatei Române) sunt reintegrați în Armata Română printr-un decret lege semnat de regele Mihai şi de ministrul de Război, Constantin Vasiliu-Răşcanu.

Petre Borilă primește gradul de locotenent colonel, numit direct la conducerea Secției Centrale de Cadre a Comitetului Central (CC) al PCR/PMR.

TESTIMONIALE ALE UNOR FOSTI MEMBRII AI DIVIZIEI „TUDOR VLADIMIRESCU”

„AM DEPUS JURAMANTULPOPORULUI IN UNIUNEA SOVIETICA, PE DRAPEL ROMANESC FARA COROANA REGALA”

„După ce s-a format Divizia „Tudor Vladimirescu” – am fost al doilea eşalon – s-a schimbat, ne-a dat uniformă nouă românescă ṣi s-a schimbat bineînțeles şi regimul de trai, adică echipament, hrană şi celelalte drepturi, soldă, toate drepturile care se cuveneau unui ofițer. Asta a durat până am depus jurământul poporului în Uniunea Sovietică, în Rusia. După aceea am fost izolați completamente de către trupele sovietice, dar în cadrul diviziei fiecare unitate şi subunitate avea câte un instructor din ăsta sovietic.

Eu aveam la companie pe locotenentul major Costică Alimanovici, basarabean era, dar era în armata rusă înrolat. Pe drapel am depus jurământul poporului român, pe drapelul românesc, fără coroana regală pe el!

De faţă au fost Ana Pauker, Cambrea, Teclu, atuncea erau colonei. Lumea era îmbrăcată în uniformă românească, numai instructorii sovietici erau îmbrăcați în uniformă rusească” – Ion Dumbravă [1]

COMANDA UNITATII, PRELUATA DE CAMBREA

La formarea diviziei au căutat rușii ca să vadă care dintre ofițeri ar putea să ia comanda acestei unități. I s-a propus generalului Ciobanu, fostul comandat din Regimentul 27 Bacău, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric!

I s-a propus lui Lascăr Mihail care a fost comandatul Diviziei 6, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric!

Şi atuncea din toţi ofițerii superiori care erau, s-a prezentat generalul Cambrea, [atunci] colonel, şi a luat comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu„. De aici s-a făcut un grup de ofiţeri care a plecat la Moscova pentru aprobarea lui Stalin, ca să ne dea [aprobarea] pentru formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu„.

Şi a ramas Cambrea cu divizia până la venirea în ţară, iar generalul Ciobanu şi cu Lascăr Mihail au rămas în lagăr.

După aceea s-a format Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan„„ dar parte la lupte nu a luat. Au venit până în ţară şi în ţară s-au oprit. [Noi] am mers în continuare cu generalul Cambrea pe front, până a fost rănit – a fost rănit la mâna stângă – în locul lui a rămas colonelul Teclu. […]

Şi am venit în ţară cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am trecut Prutul pe la Iaşi, am venit către Buzău, Urziceni; în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu” s-a avut în vedere şi nu au recrutat pe foștii jandarmi şi cei care au fost depistați ca legionari şi grăniceri.

După întoarcerea de pe front cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am venit înapoi în București și am stat în cadrul diviziei până în anul 1948, când am fost mutat la Direcția Superioară Politică a Armatei, comandantul Companiei transport.” – Ion Dumbravă [1]

„ANA PAUKER RACOLA OFITERI”

„Eu am fost forțat, înainte de a ajunge la Mânăstârca, ca să mă înscriu în divizie şi am fost chemat la acest N.K.V.D.-ist, Birman, şi mi-a propus ca să mă înscriu în Divizie şi am spus nu. […] O săptămână m-a ținut la poartă și adică mă constrângea, n-aveam voie să vorbesc cu nimeni, mi-aducea mâncare acolo, […] eram la poarta lagărului, într-o cabină, acolo, unde stătea portarul sau să fi fost nu știu cine. […] – Constantin Popescu [1]

În ’43, la 18 septembrie, vine în lagăr Ana Pauker şi face adunarea pe lagăr şi ce vrea, vrea să prindă ofițerii, că ei formaseră divizia din soldați, dar nu aveau şi ofițeri, n-aveau comandanți şi aici [la Mănăstârca] este lagăr compact, numai de ofiţeri, şi vroia să rupă din el.

A ţinut discurs acolo pe lagăr, în sfârşit, şi între altele, cine răspunde din partea românilor, răspunde căpitanul Tudor Popescu, căpitan de artilerie activ care căzuse prizonier în ’41, era fiul avocatului Tudor Popescu din Bucureşti. Până a ne duce noi, el făcea cronica luptelor. Intrând în contact cu noi, cu ofițerii ăștia care ne-am dus, şi-a schimbat atitudinea.

Şi atunci ia cuvântul Ana Pauker, cu Maltopol, cu un rus care-a mai venit, [cu] Teohari Georgescu, Vasile Luca care au venit atunci în lagăr cu ei. […] Se ridică Tudor Popescu şi spune care au fost intențiile lui Petru cel Mare, cum vroia să ajungă la gurile Dunării, cum să vrea să iasă la mare, în sfârșit, „De ce ne-aţi luat Basarabia, de ce Cetatea Albă, Tighina, Hotinul, Soroca, [că] sunt cetăți românești?!„

Şi-atunci şi Ana Pauker se ridică şi zice: „Dacă vorbeai altfel, eu îţi întindeam mâna şi ţi-o strângeam…„ Da’ ăsta îi răspunde: „Nu ţi-o întindeam eu, că mi-o murdăream!„ ṣi atunci a fost ridicat imediat, dus în celălalt lagăr. Ei au spus că l-au împușcat, dar au mințit, că a fost în alt lagăr, în Siberia, ofițerii care a venit de-acolo ne-au spus de el, că trăiește…”

„FACE-TI SI VOI O DIVIZE, SA VA ELIBERAM ARDEALUL”

„Eu eram acolo bibliotecar și au venit Dumitru Petrescu, Ana Pauker şi un reprezentant al sovietelor care era comisarul acelor lagăre ṣi a spus: „După cum știți, după cum sunteți informați, războiul lui Hitler este terminat. Polonezii au un corp de armată, cehii iar au un corp de armată [2] şi noi facem apel la voi, românii, ca să nu vă distrugem ţara, pentru ca să vă eliberăm Ardealul, faceți și voi o divizie.” – Alexandru Antoniu (unul din cei care a organizat Divizia „Tudor Vladimirescu„) [1]

Acest lucru s-a şi început să se facă la Planîi Iernaia, lângă Moscova, de anumite grade superioare: Lascăr, colonelul Ciobanu, colonelul Cambrea, ei formaseră nucleul acestei divizii şi acum căutau cadre militare de comandă.

„CINE E LAS SI NU VREA SA AJUTE TARA (!) SA NU SE INSCRIE”

Zic: „Dar ce spun ostaşii?„ „Ostaşii s-au oferit mai mult decât ne trebuie, fiindcă ei muncesc în condiţii grele şi vor să scape…„ „Da, dar ăsta-i un risc. Aici, cel puțin, stai şi eşti asigurat. Mâncare primim de la americani…„ – şi primeam şi pâine albă şi praf de ouă ṣi aṣa mai departe, deci puteam aştepta sfârşitul războiului. Şi ni s-a spus: „Cine e laş şi se teme de moarte şi nu vrea să ajute ţara, să nu se înscrie!„ […]

Eu nu mă puteam duce căci eram bibliotecar, dar mi-a spus: „Desemnează trei ofiţeri în care să ai încredere, ca să-i trimetem la Oransk din partea acestui lagăr mic de concentrare„.

Şi am trimis pe Boţoacă, pe unul Moldoveanu, nu mai ţin minte pe al treilea. Ei s-au dus acolo, eu am rămas mai departe. Şi am început să-i lămuresc pe ceilalți ofițeri, printre care generalul de armată Tutoveanu care era sublocotenent şi era la spălătorie, spăla rufele, sublocotenentul Orban, care era sanitar, Dinescu, un învăţător, care era la bucătărie, Poduleanu, era comandantul lagărului, tot un învăţător. Ăştia duceau şi muncă de lămurire. „Ce facem, ne înscriem sau nu ne înscriem?!„ […] Aproape toţi s-au înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu„. […]

„Dacă nu mă înșel, în noiembrie 1943 am fost duși la Sârţi, a fost o tabără, s-au făcut bordeie. Şi comandantul batalionului, Boţoacă, care mi-era prieten bun şi viteaz om şi locțiitorul politic, eu. Greșeala lui a fost următoarea: că ne-a dat uniforme noi, însă cu steaua pe nasture. Tresele, de asemenea românești, tot, cu costum, uniforma toată românească, drapele românești. Însă Boţoacă spunea: „Măi, omule, ne-a dat armament sovietic, ne-a dat hainele astea. Atunci să ne întoarcem în lagăr şi să nu mai facem nimic…„ Probabil că astea se auzeau, că nu eram numai eu acolo. Azi aşa, mâine aşa, Dumitru Petrescu vine la căpitanul Burcă, azi general-colonel, care era locțiitorul politic al Regimentului 1 şi trimite să-l aducă şi pe Boţoacă şi-l dezarmează şi-l trimite înapoi în lagăr… a venit în ţară în ’51″

„Aveam şi un ziar, ziarul Înainte pe care eu l-am preluat şi l-am condus ca redactor şef, pe Aleea Filipescu. Şi există această colecţie, este şi jurământul, colecţia ziarului Înainte al Armatei a II-a.„

„NU VA PUNEM SA LUPTATI IMPOTRIVA ARMATEI ROMANE”

„De la comandant de companie era câte un sovietic. Pe lângă Cambrea şi Teclu, era colonelul Novikov. N.K.V.D.-ul era şi el prezent acolo. Am fost şi eu luat, după ce l-au luat pe Borţoacă, că de ce nu am informat… „Eu sunt educator, nu sunt informator„.

„Noi am investit aici bani, v-am dat libertate, o să luptați alături de noi pentru dezrobirea Ardealului şi poate şi mai departe. Nu o să vă punem să luptați împotriva armatei române…„, ṣi aşa s-a şi întâmplat. Noi am intrat în luptă la 27 august (1944).”

---

[1] Interviuri realizate de Mariana Conovici, Octavian Silivestru ṣi Remus Cârstea în anii 1993, 1999 ṣi 2000 pentru Arhiva de istorie orală.

[2] Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling; Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvig Svoboda [înapoi]