„COMUNISMUL NU A FOST INSTAURAT PRIN REVOLUȚII, CI PRIN LOVITURA DE STAT”

„Înainte de toate, trebuie ca istoria să clarifice un lucru:

Comunismul nu a fost instaurat nicăieri printr-o revoluție”, ci prin lovituri de stat sau prin război civil.

„Teza revoluțiilor a fost însă susținută ferm de regimurile comuniste, pentru că liderii comuniști aveau nevoie de legitimare printr-o poveste de succes.”

„Proiectul comunist prevăzut de Karl Marx stipula că proletarii exploatați de capitaliști aveau să instaureze o dictatură a proletariatului, din care toți muncitorii vor avea numai de câștigat.

Insa proletarii nu au făcut nicio revoluție. La putere s-a cocoțat un partid de «revoluționari profesioniști», care ar fi avut ca misiune sa instaureze dictatura proletariatului, ca reprezentant al proletariatului.

 Thierry Wolton, „O istorie mondială a comunismului”.

Iar „după ce partidul-stat a ajuns la conducere, nu s-a mai vorbit despre dictatura proletariatului, ci despre dictatura asupra proletariatului” – jurnalistul francez specializat în relații internaționale Thierry Wolton, autor al trilogiei „O istorie mondială a comunismului”.

EGALITATEA A FOST O MINCIUNA

„Succesul comunismului’ – a mai spus Wolton – „constă mai ales […] în felul în care acest sistem a fost impus întregii societății. Este regimul partidului-stat, care practică un război civil permanent.

”In esență, comunismul a fost impus de „o minoritate” – asa numita nomenclatura – singura categorie, de altfel, care a beneficiat de absolut toate privilegiile, in numele „comunismului””.

Comuniștii promiteau egalitate perfectă, dar egalitatea a fost o minciună, pentru că liderii nu au trăit niciodată la fel ca oamenii obișnuiți.

pressone, 12.12.2017


Citește și:


UN INTERVIU SECRET

Galerie

Această galerie conține 3 fotografii.

Pe 3 octombrie 2005, „La Stampa” a publicat un interviu cu Papa Ioan Paul al II-lea, realizat în octombrie 1988, de editorul și directorul ziarului, europarlamentarul Jas Gawronski. Papa a dorit ca această convorbire să rămână privată; din acest motiv interviul a rămas și el, un secret, timp de 18 ani. „DICTATURA COMUNISTĂ NU A FOST A PROLETARIATULUI, CI A NOMENCLATURII”, a afirmat Papa, în acest interviu. Continuă lectura

„DOAMNELE” „ARISTOCRAȚIEI” COMUNISTE

Intr-o succesiune aleatoare, lista de mai jos cuprinde o parte dintre cele care au fost soții, fiice, „tovarășele de viata” (dar și de partid), ale tovarășilor din straturile puterii comuniste – aparținând acelei „caste” pe care jurnalista Dominique Desanti a denumit-o „înalta aristocrație comunista”:

Ana Pauker, (născută Hanna Rabinsohn) membra a Biroului Politic si a Secretariatului, ministru de externe si vicepremier pana la mazilirea din 1952. Numărul doi in partid si in guvern (o scurta vreme chiar numărul unu, neoficial), căsătorita cu Marcel Pauker (executat in URSS) si „intr-o” relație cu Eugen Fried (militant slovac mort in Belgia in anii razboiului). Clanul Pauker, ca si cel al lui Dej, Luca, Chișinevschi, Maurer ceva mai târziu, a savurat toate privilegiile birocrației parazitare.

Ghizela Vass (n. Gisella FAERSTEIN)

Stela Moghioroș

Elena (n. Hertha Schwammen), soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu;

Adela, soția lui Gogu Petrescu (fratele Elenei Ceaușescu);

Iordana, soția lui Valentin Ceaușescu (fiul lui Nicolae și Elena Ceausescu), fiica lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV) și a Ecaterinei Borila (n. Katherina Abraham) „Fiul celor doi și nepotul lui Nicolae Ceaușescu, Daniel Valentin (n. 1981), este evreu cf. canoanelor religioase iudaice (Halaha). De altfel, imediat după Revoluție, fosta soție a lui Valentin (de care aceasta divorțase în a doua jumătate a anilor ‟80) și copilul ei s-au refugiat în Israel, grație ajutorului oferit de Nicolae Cajal, lider al comunității evreiești din România şi bun prieten de familie al soților Borilă” (“Moștenitorul secret al lui Ceaușescu”. Evenimentul Zilei – luni, 27 aprilie 2009).

Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, .căsătorită mai întâi cu Marcel Popescu, fostul aghiotant al lui Emil Bodnăraș, ministrul comerțului exterior in anii ‘50, cu care a avut trei copii (Smaranda, Gheorghe si Mandra).

Alice (n. Aroneanu, 1905, Olteniţa – d. 1970)), soția lui Traian Săvulescu, ministru al Agriculturii (1946-1948, „prim” și respectiv al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniştri (1948, 1948-1949)). Directoare adjunctă şi apoi directoare a Institului de Biologie Bucureşti, membru corespondent (23 martie 1952) şi titular (21 martie 1963) al Academiei Republicii Populare Române. Membră şi a altor instituţii de profil, românești sau străine, precum Societatea de Ştiinţe Biologice (vicepreședintă), Comisia de Radiologie a Academiei R. P. R., Academia de Științe din New York, Societatea Internaţională de Ştiinţe ale Naturii. Membru în conducerea U.F.A.R. (1944-1948), decorată cu “Ordinul Muncii” cls. III-a în 1951; fişă de cadre la secțiile Propagandă-Agitaţie (1955), respectiv Relaţii Externe ale C.C. al P.C.R. (4/1952). In 1970, ieșind din cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, care i-a comunicat că Institutul de Biologie va trece în subordinea Ministerului Agriculturii, a suferit o criză cardiacă pe culoarele Comitetului Central; dusă de urgenţă la spital, a încetat din viaţă.

Dorina (n. Rudich), (n 25 mai 1909 Roznov, Neamţ – 21 aug.1982 București), fiica lui Isac şi Maria Rudich) – soţia demnitarului comunist Gheorghe (zis Gogu) Rădulescu (căs. 1938); ajunsă în București în timpul adolescenţei, dactilografă în capitală în perioada interbelică, colaboratoare la Cuvântul liber (1935-1936), în cercul unor poeţi evrei avangardişti, recrutată de N.K.V.D., refugiată împreună cu soțul ei în URSS în 1941-1944 (perioadă în care este avansată până la gradul de colonel N.K.V.D., fiind demobilizată abia în 1947), revenită în ţară în 1944; dactilografă la Comisia Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Artelor (din martie 1945), redactor la Graiul Nou (cotidianul de limbă română al Armatei Roşii) (1944-1947), apoi la Viaţa capitalei (1947-1948), apoi activă în domeniul comerțului exterior în mandatul ministerial al lui Gogu Rădulescu, iniţial ca director în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, ulterior ca membru în conducerea ILEXIM, în paralel publicistă şi scriitoare mediocră; prietenă și protectoare a Anei Blandiana;

Raia, soția lui Ion Vidraşcu (Vania Didenko).

Sara, soția ambasadorului Nicolae Guină.

Melita (n. Scharf), soția lui Gheorghe Apostol;

Ani, soția lui Leontin Sălăjan (el însuși posibil evreu).

Ecaterina (n. Klein), soția lui Stoica Chivu;

Ileana (Ilonka Papp), soția lui Grigore Răceanu.

Ecaterina (n. Feher), soția lui Grigore Preoteasa, decedat în accidentul aviatic din U.R.S.S. din 1957. Activistă a secției Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.M.R. (iniţial la sectorul Evidenţa Cadrelor şi Documentare), apoi, până în anii ‟70, instructor al C.C. al P.C.R.; dosar de cadre din 1954). Mama Ilincăi (căsătorită în prezent/2013 Bartolomeu) – prima soție, în anii ‟70, a politicianului P.S.D. Adrian Năstase (recăsătorit în 1985 cu Dana, fiica fostului ministru al Agriculturii şi ambasador în China Angelo Miculescu). Decorată în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R„. clasa a II-a

Constanţa (Helene, Constanta Crăciun, n.16 februarie 1914 Constanţa – d. 2 mai 2002 București), membra a CC si șefa culturii pe linia guvernului, soția lui Ion Vinţe (Vincze), unul dintre cei mai temuți inchizitori ai partidului. Fostă ilegalistă, membra de partid din 1935. Membra în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), colaboratoare la revista Femeia a F.D.F.R. (din 1946), membra a Comitetului Executiv şi al C .C. şi “preşedinte activ” (i.e. executiv) al U.F.D.R. (1948-1952), membra al C.C. al P.C.R./P.M.R. (1945-1969, 1972-1974) şi a Biroului Organizatoric al C.C. (1950-1952), deputat M.A.N. (mandate succesive 1946-1969), membra a prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1953), membra al Consiliului General de Conducere al A.R.L.U.S. președinta Comitetului Central al Crucii Roşii România (1949-1951), secretar pentru probleme organizatorice al comitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1951-1953), ministru al Culturii (1953-1957), apoi ministru-adjunct (1957-1961), președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1962-1965), respectiv vicepreședinte al Consiliului de Stat (1965-1969); decorată, inter alia, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a în 1949 (decretul nr. 873 al MAN din 20 august 1949);

Martha (n. Cziko), soția lui Alexandru Drăghici.

Duţa (n. Witner), soţia ambasadorului Mihail Roşianu;

Betka (n. Brikner), soţia lui Gheorghe Vasilichi;

Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu (el însuși probabil evreu);

Elza (n. KATZ) soția lui Vasile Vaida – fostă deportată în Transnistria, membru C.C. al P.C.R. (1945-1979), ministru al Agriculturii (1948-1952) şi prim secretar al Comitetului Regional Cluj în mai multe rânduri (Balaş 2008: 228)

Florica (n. Cecilia ( Florica ) Glanzstein, 14 Septembrie 1922 – d. 1989 (66-67 ani)), fiica lui Leon Glanzstein, căsătorit cu Marie Fischler si prima soție a lui Emil Bodnăraş.

Maria (Mira), soţia colonelului V. Bucicov.

Felicia („Riri”) (n. Solomon, 28 ianuarie 1927, Focsani – 16 februarie 2013 (86 ani), București), fiica lui Moise (Moritz) Itzic Solomon (n. 16 august 1898, Beresti-Bistrita, Roman, Romania – d. 1992 (93-94 ani), Israel)și Clara Solomon (n. Revici, 17 octombrie 1905, Nicorești, Galați, Romania – d. 14 februarie 1993 (87 ani), București); soția generalului (ziarist militar) Constantin Antip (n.27 octombrie 1925 – d. 21 februarie 2011 (85 ani)), cu care a avut doi copii: Florin Antip (casatorit cu Oana-Lelia Antip) şi Igor Antip (căsătorit cu Rada (Rodica) Istrate). Redactor la Agerpres (1950-1963), la revista Lumea (1963-1971) şi la Radio (“Tribuna României”) (1971-1984); decorată în 1964 cu Medalia Muncii. Fosta soție a lui Ozias Lazarovici.(n. 1918)

Cecilia (n. Wolfsohn), soția ministrului Apărării Ion Ioniță;

Ana Toma (n. Grossman, 9 octombrie 1912, Vatra Dornei – d. 1991, Iasi, fiica lui Iancu Grosman si Jeni Grosman). Comunista ilegalista, membra PCR din 1932; soția lui Sorin Toma, Gheorghe Pintilie (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko) și Constantin Pârvulescu. Decorata cu ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei„, Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (Decret 155/1971, Art.1) „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră„. În procesul penal intentat lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost martora procuraturii împotriva lui Remus Kofler și a Victoriei Sârbu. Adjunct al ministrului de externe Ana Pauker și apoi al ministrului comerțului. O “versată agentă a direcţiei de informaţii externe a N.K.V.D.” (Troncotă 2006: 47).

Medi (n. Wechsler), soția lui Gheorghe Dinu (alias “Ştefan Roll”, secretarul Uniunii Ziariştilor între 1959 şi 1967);

Elisabeta (n. Gall), soţia colonelului de Securitate Pavel Aranici;

Sarina (n. Samoilă), cumnata lui Teohari Georgescu), soţia lui Paul Mitrache, prim secretar al Legaţiei României la Washington la începutul anilor ’50;

Tereza (n. Teri Ungar) (Solomovici 204: 506), prima soție diplomatului George Macovescu (n.28 mai 1913-d.20 martie 2002, recăsătorit cu Emilia Macovescu) Fiica lui Adolf şi Pepi (n. Peszel)), sora lui Sari Izsak; Edith Ungar şi Ilus Stoica (Ungar) – evreică maghiarofonă; fostă ilegalistă, după 1944 activistă a partidului, între 1948 şi 1949 alături de soţul ei (însărcinat cu afaceri) la Londra, exclusă în 1952 din partid “pentru atitudine uşuratică şi neprincipialitate în ceea ce priveşte raporturile cu unii mici burghezi”, ulterior traducătoare la diverse edituri, în special Editura pentru Literatură Universală; cu dosar anexă la secția Organizatorică a C.C. al P.M.R. (nr. inv. 187, nr. 156/1950-1952) (v. şi Balas 2008: 188-9, 195, 209; Simuţ 2007; Buzatu 2008: 421);(Will to Freedom: A Perilous Journey Through Fascism and Communism, Egon Balas)

Selina (n. Lupu), soția ilegalistului şi ulterior activistului Mihai-Bujor Sion (şeful sectorului Presă la secția Propagandă şi Agitaţie în anii ‘50) (A. Strihan în Solomovici 2004: 401);

Antoaneta (n. Burăh), soția lui Gheorghe Pană (președinte al C.C. al U.G.S.R. în anii ’70). Activistă de partid, în 1949 instructor în cadrul sectorului Învăţământ Public al secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în anii ‟50 şefă de cabinet a lui Leonte Răutu (dosar la secția Propagandă şi Agitaţie a C.C., nr. inv. 71, dosar 12/1954; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 236 şi 424, n.34; Mihai 2009)

Soțiile generalilor Marin Florea Ionescu, Bulcan şi Jean Moldoveanu; generalului-maior Nicolae Cambrea (subșef al Statului Major în 1947), ambasadorului Nicolae Cioroiu si Constantin Stere, etc (*).

Aceasta serie a doamnelor puterii (având în vedere mărimea comunității evreiești din România raportata la perioada comunista), și limitele obiective ale “plajei de selecție” – scrie Iulian Apostu in lucrarea sa (*) -„pare să confere substanță tezei fostului general de Securitate Neagu Cosma, în a cărui opinie, în deceniile postbelice ar fi existat chiar un plan bine articulat al elitei politico-militare israeliene privind maximizarea influenței asupra României pe mai multe căi, între care şi “[r]ealizarea de căsătorii mixte cu activiști de partid consacrați, dar şi cu tineri care prezentau perspective de promovare” (Cosma 1994: 273)”.


(*) Evreii şi comunismul, Cazul României (1944-1965) – ediția aprilie 2013, p. 167


BILEȚELUL ROZ: „VOM UCIDE, PENTRU CĂ ESTE NECESAR”

Pe 2 iunie 1919, in SUA avea loc al doilea val de atacuri cu bombe (după cel din aprilie), însoțite de fluturași tipăriți pe hârtie roz, care declarau război capitaliștilor, în numele principiilor anarhiste.

Mai multe pachete cu exploziv – fiecare conținând intre 11-25 kg de dinamită, ambalate in bucăți din metal, concepute să acționeze pe post de șrapnel -, au fost simultan detonate de Galleaniști (*) în opt orașe americane, unul dintre ele deteriorând casa procurorului general A. Mitchell Palmer, din Washington, D.C.

Palmer era pentru a doua oară subiectul unui atentat similar, având in vedere că mai primise deja o bombă prin poștă, in cadrul primului val de violențe, derulat spre sfârșitul lunii aprilie.

Destinatarii pachetelor cu explozibil din 2 iunie 1919 au fost oficiali guvernamentali care au aprobat deportarea imigranților suspectați de infracțiuni sau asociați cu mișcări ilegale, precum și judecători care au condamnat anarhiștii la închisoare.

Țintele au fost:
Biserica Romano-Catolică "Maica Domnului a Victoriei" (Philadelphia)
Harry Klotz, un industriaș care locuia pe 335 East 31st Street, dar bomba a deteriorat casa 331 East 31st Street a lui Henry Morris (Paterson, New Jersey) 
Primarul Harry L. Davis (Cleveland)
Judecătorul Albert F Hayden (Boston)
Reprezentantul statului Massachusetts Leland Powers (Newton, Massachusetts)
Judecătorul federal din Pittsburgh W. H. S. Thompson (Pittsburgh)
Șeful imigrației W. W. Sibray (Pittsburgh)
Judecătorul Charles C. Nott (New York)
Procurorul general A. Mitchell Palmer (Washington D.C.)

Niciunul dintre bărbații vizați de atacul din 2 iunie nu a fost ucis, dar o bombă a luat viața paznicului de noapte din New York, William Boehner, iar cea destinată casei procurorului general Palmer a explodat prematur și l-a ucis pe Carlo Valdinoci, fost editor al publicației galeaniste „Cronaca Sovversiva” și apropiat al lui Galleani. Deși nu a fost rănit grav, Palmer și familia sa au fost zguduiți de explozie și casa în sine a fost, în mare măsură, distrusă.

Președintele Woodrow Wilson, aflat în Franța pentru a negocia Tratatul de la Versailles, i-a trimis lui Palmer o telegramă: „Te felicit din adâncul inimii pentru faptul că ai reușit să scapi (de atentat). Sunt profund recunoscător că răufăcătorii au eșuat. ” (“My heartfelt congratulations on your escape. I am deeply thankful that the miscreants failed.”)

Două alte victime ale aceleiași bombe au fost Franklin Delano Roosevelt (la acea data asistent al Secretarului Marinei SUA) și soția sa Eleanor, care locuiau pe atunci vizavi de Palmer. Trecuseră de casă cu câteva minute înainte de explozie și, până la urmă, nu au fost vătămați, însă deoarece reședința lor se afla suficient de aproape de locul impactului, o bucată sfârtecată din corpul celui care a comis atentatul a aterizat direct pe pragul acesteia. In replică, in noiembrie 1919 și ianuarie 1920, autoritățile SUA vor declanșa raziile Palmer.

Fiecare dintre bombe a fost livrată împreuna cu mai multe exemplare ale unui pliant roz, intitulat „Cuvinte simple”("Plain Words"), pe care scria:

Război, război de clasă, și tu ai fost primul care l-ai purtat sub acoperirea instituțiilor puternice pe care le numești ordine, în întunericul legilor tale. 
Va trebui să fie vărsare de sânge; nu vom evita. 
Va trebui să existe crimă: vom ucide, pentru că este necesar.
Va trebui să fie distrugere; vom distruge pentru a scăpa lumea de instituțiile tale tiranice.[1]

Fluturașul a fost localizat mai târziu ca fiind tipărit într-o tipografie operată de doi anarhiști, compozitorii Andrea Salsedo și Roberto Elia, amândoi galeaniști, potrivit memoriilor ulterioare ale altor membri. Salsedo s-a sinucis și Elia a refuzat o ofertă de anulare a procedurilor de deportare dacă va depune mărturie despre rolul său în organizația galeanistă. Aflati in imposibilitatea de a obține suficiente dovezi pentru procesele penale, autoritățile au continuat să folosească Legea privind excluderea anarhică și statutele aferente, pentru deportarea galiștilor cunoscuți.

colaj, presa relatează, pe 3 iunie 1919, despre atacul cu explozibil organizat de anarhiști pe teritoriul SUA, care a avut loc pe 2 iunie 1919.
Raziile Palmer (the Palmer Raids) au fost efectuate în noiembrie 1919 și ianuarie 1920, în perioada administrației președintelui SUA, Woodrow Wilson, în timpul primei "sperieturi roșii" (Red Scare), de către Departamentul de Justiție al Statelor Unite, pentru capturarea și arestarea tuturor celor suspectați ca fiind simpatizanți de stânga - în majoritate imigranți italieni, activiști din rândul muncitorilor și imigranți evrei din Europa de Est cu presupuse legături de stânga, în special anarhiști și comuniști -, urmând a fi deportați din Statele Unite. 
Alimentat de conflictele repetate de muncă și atentatele anarhiste cu explozibil, și stimulat, după aceea, de încercarea procurorului general A. Mitchell Palmer de a suprima organizațiile de muncă radicale și non-radicale, răspunsul la bombardamentele din 2 iunie 1919 a fost caracterizat de o retorică exagerată, investigații și confiscări ilegale, arestări și detenții nejustificate și deportarea a câteva sute de radicali și anarhiști suspectați.
Raidurile (conduse de J. Edgar Hoover) și arestările au avut loc sub conducerea procurorului general A. Mitchell Palmer si s-au finalizat cu 3.000 de suspecți arestați. Deși 556 de cetățeni străini au fost deportați, printre care o serie de proeminenți lideri de stânga, eforturile lui Palmer au fost în mare parte boicotate și criticate de oficialii din cadrul Departamentului Muncii din SUA, care avea autoritate in privința deportărilor, și care a obiectat împotriva metodelor lui Palmer.

(*) adepți ai anarhistului Luigi Galleani, suspecții principali pentru campania de bombardamente desfășurată în perioada anilor 1914-1920 în Statele Unite

[1] War, Class war, and you were the first to wage it under the cover of the powerful institutions you call order, in the darkness of your laws. There will have to be bloodshed; we will not dodge; there will have to be murder: we will kill, because it is necessary; there will have to be destruction; we will destroy to rid the world of your tyrannical institutions.


1 mai 1939 – ISTORIA UNEI FALSIFICĂRI

Împlinirea a 100 de ani de la prima manifestație a muncitorilor, a fost sărbătorită printr-o falsificare, sub titlul: „O pagină glorioasă din istoria clasei noastre muncitoare, a Partidului Comunist Român

În perioada comunistă, s-a pus un accent deosebit pe trecutul „revoluționar” al liderilor P.C.R. Cum Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”, nu stătea prea bine la acest capitol, perioada de ilegalitate a fost „presărată” cu diferite acțiuni marcante. Una dintre acestea ar fi fost si „implicarea” lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu in demonstrația din capitală, din 1 mai 1939, la care, in fapt, aceștia nu au participat.

În realitate, manifestația a fost organizată de PNŢ, nu de PCdR. Ulterior, după ce comuniștii au preluat puterea, s-a lansat ideea că și ei au contribuit la organizarea evenimentului, pentru ca, în final, propaganda comunistă să informeze că a fost una din marile realizări ale PCR.

Mai mult chiar, cel mai important rol l-a avut însuși Ceaușescu, pe atunci în vârstă de 21 de ani, căruia, potrivit presei, poporul îi aduce „un fierbinte omagiu” pentru „strălucita activitate revoluționară pe care, cu eroism, cu profundă și fierbinte dragoste de țară, tov. Nicolae Ceaușescu o desfășoară încă din anii tinereții, consacrându-și viața luptei de eliberare socială și națională, luptei pentru edificarea noii orânduiri pe pământul României, pentru triumful cauzei păcii și colaborării naționale.” De aici și necesitatea introducerii celor doi Ceaușești printre manifestanți.

Ideea a fost pusă în practică și fotografia a fost publicată în presă în 1989, când se împlineau 100 de ani de la prima manifestație de 1 mai și 50 de ani de la acțiunea din 1939.

1 mai 1989 | fotografie trucata

Astfel, în grupul demonstranților, a fost plasat chipul lui Nicolae Ceaușescu (dreapta), luat de pe o legitimație UTM. După cum se poate observa, capul are o poziție nefirească, privind în faţă, în timp ce restul oamenilor se uită în dreapta lor.

Pentru Elena Ceaușescu, s-a ales imaginea de la concursul „Miss Munca”, purtând o rochie cu buline și volane, din care s-a folosit doar capul.

Deoarece nu părea veridic să figureze numai ei doi (se putea pune întrebarea: „De ce nu mai apare nici un alt comunist cunoscut în poză?”), în imagine a fost introdus și chipul lui Constantin David (ilegalist, executat de legionari la Jilava în 1940), imediat sub cel al lui N. Ceaușescu.

România Libera, 29 aprilie 1989: „O pagină glorioasă din istoria clasei noastre muncitoare, a Partidului Comunist Român”

Trucajele au fost executate de Serviciul Atelier Fotografic și Fototecă, al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al P.C.R. (cunoscut ca Institutul de Istorie a Partidului).


Citește și:

| SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
| SUBORDONAȚI COMINTERNULUI

NAȘTEREA ȘI DECESUL LUI NICOLAE CEAUȘESCU

CÂND S-A NĂSCUT DE FAPT NICOLAE CEAUȘESCU?

Conform documentului din „Registrul Stării Civile pentru nașteri” din Scornicești, întocmit sâmbăta, 26 ianuarie, 1918, ora 12:00, Nicolae Ceausescu s-a născut miercuri, 23 ianuarie, la ora 12:00.

„Act de naștere din anul una mie nouă sute optsprezece luna Ianuarie ziua două zeci şi şase, la orele douăsprezece amiazi.”

CERTIFICAT DE NAȘTERE – fisa din „Registrul Stării Civile pentru nașteri” din Scornicești,

„În ziua de două zeci şi trei ale curentei luni, la orele douăsprezece amiazi, s-a născut la casa părinţilor săi din comuna Scorniceşti, Judeţul Olt, un copil de sex bărbătesc căruia i s-a dat prenumele Nicolae, numele de familie fiind Andruţa Ceauşescu, fiu al dlui Andruţa Ceauşescu de ani douăzeci şi cinci, de profesie Agricultor, domiciliat în comuna Scorniceşti, şi al d-ei Licsandra Ceauşescu, născută Florea D. Militaru, de ani două zeci şi patru, de profesie Agri­cultoare, domiciliată în comuna Scornicești.”
„Naşterea ne-a fost anunţată de către tatăl copilului care ne-a înfățișat copilul.”
„Prezenta declarațiune ne-a fost făcută în prezenţa martorilor dl Chiriac Nicolaie, de ani cincizeci, de profesie agricultor domiciliat în Comuna Scorniceşti judeţul Olt, dl Andrei Ceauşescu, de ani şaptezeci, de profesie Agricultor, domiciliat în comuna Scorniceşti, judeţul Olt, cari după ce li s-a cetit actul, l-au subscris împreună cu declarantul și cu noi Simeon Pălutescu Primar şi ofiţerul de stare civilă din comuna Scorniceşti, judeţul Olt, şi dl Costea Rădulescu, notarul comunei Scornicești, judeţul Olt. Declarantele au semnat iar martori au subscris carte sau subscris de noi”.

Deci un act oficial, din moment ce apare numele primarului și al notarului comunei Scornicești

Pe aceeași fisă este consemnata (in lateral, stânga) și căsătoria lui Nicolae Ceaușescu cu Elena Petrescu, care a avut loc la București, în ziua de 23 decembrie 1947 (Conform actului de căsătorie nr. 2592/947), cat și decesul lui Nicolae Ceaușescu, notat la baza paginii, cu o stampilă semnată indescifrabil, pe care figurează data de 30 decembrie 1989, cinci zile mai târziu de la data execuției ambilor soți (dată care coincide cu cea a întocmirii actului de deces).

DE CE A DECLARAT, OFICIAL, CEAUSESCU, DATA NAȘTERII SALE PE 26 IANUARIE?

Conform celor menționate in act (foto), „copilul a fost înfățișat” autorităților care au întocmit fisa la data de 26 ianuarie 1918, ora 12.00.
Anumite voci/publicații susțin ca Ceausescu și-ar fi declarat intenționat data de naștere 26 ianuarie, pentru ca acest eveniment sa „nu fie umbrit” de Unirea Principatelor Romane, din 24 ianuarie.
Ipoteza nu este însa fundamentata de marturii și nici de alte documente, rămânând (din punctul nostru de vedere), la nivelul „senzaționalului” de presa.
Este posibil, deasemenea, având in vedere că data înregistrării actului este 26 ianuarie, ca Ceausescu să fi considerat aceasta zi ca fiind ziua sa de naștere.

CE VALOARE AU ACTELE IN ROMANIA?

Fapt stabilit, pe fisa din registrul de nașteri din Scornicești apare data de 23 ianuarie 1918 ca zi de naștere a lui Nicolae Ceaușescu.

Totuși, atât pe CERTIFICATUL DE DECES, seria DS 564045, emis la 30.12.1989, cat si ACTUL DE DECES Nr. 5040 din 30.12.1989 (document in subsolul căruia, sub mențiunea „Certificate eliberate”, sunt notate de mana seria/numărul Certificatului de deces) – acte întocmite de autoritățile romane -, data nașterii este trecută 26 ianuarie (iar CNP-ul decedatului nu figurează).

CERTIFICATUL DE DECES, seria DS 564045, emis la 30.12.1989, ACTUL DE DECES Nr. 5040 din 30.12.1989

In aceasta situație, ne întrebăm, retoric, și pur tehnic, CE VALOARE JURIDICA au aceste acte?!… Sunt, sau nu sunt, valabile actele de deces, din aceste considerente?

In subsidiar, ar trebui sa se pună și întrebarea:, pe baza cărui act s-a eliberat buletinul (cartea) de identitate a lui Nicolae Ceausescu ?…

Faptul ca Ceausescu este serbat de ziua lui, timp de zeci de ani de zile, in fiecare an, pe 26 ianuarie, nu are valoare juridica, doar istorica.

„AM SEMNAT CERTIFICATELE DE DECES ALE SOȚILOR CEAUSESCU FĂRĂ SĂ VĂD CADAVRELE”

„Fostul director al Institutului de Medicină Legală (INML), Vladimir Beliş, a declarat că a semnat certificatele de deces ale soților Ceauşescu la cererea generalului Victor Athanasie Stănculescu, după cinci zile de la execuție – pe 30 decembrie 1989 -, fără să fi văzut cadavrele”.

„Am fost chemat de generalul Victor Athanasie Stănculescu şi pus să semnez certificatele de deces ale lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Nu i-am văzut pe cei doi. Conform legii de atunci, la orice execuție trebuia să asiste un legist. Eu nu am fost chemat“, a afirmat profesorul Vladimir Beliş.

„Cele două procese verbale prin care era constatat decesul soţilor Ceauşescu erau semnate de doi medici militari. Pe aceste documente am semnat şi eu, cauza decesului fiind moarte prin împușcare, hemoragie internă şi externă“, a precizat fostul director al Institutului Naţional de Medicină Legală.(Mediafax)

„Belis afirma ca generalul nu l-a lăsat sa vadă cadavrele si ca l-a indemnat pe medic sa elibereze aceste certificate, dandu-i doar buletinele celor doi si un certificat de constatare a decselului emis de doi medici militari care nu erau legisti,d ar care fusesera la Targoviste, la simulacrul de proces de la acea vreme” – 9am.ro,27 ianuarie 2007

„NU AS MAI SEMNA” („ERAM EXTENUAT”)

„Acum nu aș mai semna. Mi-a trecut prin cap şi atunci, dar presiunea pe care o percepeam era prea mare. Iar eu eram după şapte zile şi şapte nopţi nedormite, eram extenuat, nu mă mai simțeam capabil să opun rezistenţă.”
„E foarte greu să-mi imaginez consecințele unui refuz din partea mea. Probabil că ar fi existat consecințe negative. Însă, cert e că nu am fost ameninţat în vreun fel, ci doar pus în faţa unui fapt împlinit, cerându-mi-se să semnez în urma celor doi medici care au văzut execuţia”. – Prof.dr. Vladimir Beliş, fostul director al Institutului de Medicină Legală (IML) pentru Gandul (gandul.info), 21 iulie 2010

CARE SUNT PROCEDURILE LEGALE PENTRU EMITEREA UNUI CERTIFICAT DE DECES?

„Întrebat care este traseul legal al emiterii unui certificat de constatare a decesului unei persoane, oricare ar fi ea si ce se poate întâmpla dacă acesta nu este respectat, conferențiar doctor Valentin Iftenie, medic primat legist in cadrul INML, ne-a declarat: Medicul legist, indiferent de cauza morții si de felul morții – violenta sau neviolenta – nu poate sa întocmească certificat constatator al decesului daca nu efectuează autopsia oficiala, dispusa de organele in drept. Dupa parerea mea, cine intocmeste astfel de documente oficiale, cu nesocotirea prevederilor legale, devine vinovat, urmand a se stabili daca a facut acest lucru cu intenție sau din culpa, iar organele abilitate trebuie sa-si spună cuvântul. Daca aceste documente n-au fost întocmite cu toate solemnitățile stipulate de lege, înseamnă ca acele cadavre nu pot fi înhumate. Tot ce susțin este conform normelor procedurale privitoare la efectuarea expertizelor, a constatărilor si altor lucrari medico-legale!” – 9am.ro,27 ianuarie 2007

In concluzie, actele de deces ar trebui sa fie lovite de nulitate, deoarece procedurile nu au fost respectate.

La cele relatate, se adaugă încă doua „meandre ale concretului”:
1. certificatele de deces nu specifica cimitirul în care au fost înhumați soții Ceauşescu.
2. certificatele consemnează faptul ca Nicolae și Elena Ceausescu au murit la București, și nu la Targoviste.

CONCESIONAREA LOCULUI DE VECI

„În aprilie 2005, Zoia Ceauşescu, fiica lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, a cerut concesionarea mormintelor părinţilor săi.” – rfi.ro

„Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane (ACCU), unde Zoia Ceauşescu s-a adresat pentru concesionarea celor două morminte din cimitirul Ghencea civil unde ar fi fost înhumaţi părinţii ei, a arătat, printr-un document depus la instanţă, că nu poate da curs solicitării acesteia pe motiv că nu există nici un document oficial care să ateste că acolo sunt înmormântaţi părinţii ei” – cotifianul.ro

„În 30 septembrie 2005, Judecătoria sectorului 5 a respins cererea Zoiei Ceauşescu, dar obliga Ministerul Apărării Naţionale să demonstreze cu acte că soţii Ceauşescu se află în mormintele respective.” – rfi.ro

Între timp „cea care a iniţiat acţiunea, fiica cuplului Ceauşescu, Zoia, a murit, procesul fiind însă continuat de soţul ei, Mircea Oprean, şi de fratele ei Valentin.” – cotidianul.ro

„După 4 ani de procese, Valentin Ceauşescu şi cumnatul său Mircea Oprean au obţinut în 2009 certificatul de concesiune a mormintelor.” – rfi.ro

TESTUL ADN, DUPĂ 21 DE ANI

„Sotii Ceausescu au fost deshumați in luna iulie 2010., la 21 de ani de la moartea cuplului, int-un demers inițiat de singurul fiu rămas in viata, Valentin Ceausescu, si de Mircea Opran – soțul Zoei Ceausescu, cu scopul de a stabili in mod cert dacă Elena si Nicolae Ceausescu sunt cei inhumati in mormântul de la Cimitirul Ghencea.”

„Testele ADN efectuate de IML” (care au durat 4 luni de zile) „asupra rămășitelor scoase din mormântul in care s-a sustinut oficial ca au fost ingropati Nicolae si Elena Ceausescu” au confirmat ca este vorba despre cei doi, a informat IML miercuri. Executati in decembrie 1989, cadavrele sotilor Ceausescu nu au fost autopsiate. Contrar legislatiei, la executie nu a asistat nici un medic legist. Certificatele de deces au fost semnate de Vladimir Belis, fost director IML, la cinci zile dupa executie, pe 30 decembrie 1989. Belis nu a văzut niciodată cadavrele.”

„CU RECURS…”

Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45 in urma „procesului” soților Ceausescu, început pe 25 decembrie ora 13:20 și terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana din Târgoviște” (a se vedea si Transcriptul ședinței Tribunalului Militar Excepțional din 25 decembrie 1989)

Sentința Tribunalului Militar Excepțional, România
Tribunalul Militar Teritorial București, Dispozitivul Sentinței nr. 1 din 25 decembrie 1989, se incheie astfel; „Potrivit articolului 163 și articolului 157, aliniat 2, litera c din Codul de procedură penală, menține măsurile asigurătorii luate de Direcția Procuraturilor Militare asupra tuturor bunurilor aparținând inculpaților. Cu drept de recurs.”

Recursul a fost menționat strict formal – sentința a fost executată cinci minute mai târziu (14:50), în curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă


citește și SENTINȚA DE CONDAMNARE LA MOARTE

„DACĂ ȘTIAM CĂ O SĂ-L ÎMPĂRTĂȘESC PE ANTONESCU ÎNAINTE DE EXECUȚIE, NU MĂ MAI FĂCEAM PREOT!”

MĂRTURIA LUI MIHAI TOTOLICI – fiul preotului Teodor Totolici, confesorul închisorii.(*1)

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo (n.r. la închisoarea Jilava), […] și ajungea la el (n.r. la Ion Antonescu), îi vorbea. […] În ziua execuției, operatorul care filma, Gologan (*2) sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care i-a împărtășit pe cei patru condamnați din lotul Antonescu.(*3)”

„PĂRINTE, EU AM FOST TRĂDAT”

„Tata a povestit cum […] Antonescu i-a spus: Părinte, eu am fost trădat!”
„Aceste cuvinte nu au fost menționate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuția, tata avea și cărțile religioase acolo”
„Antonescu i-a spus: Părinte, pot să iau o panglică de la carte? (taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile). Să tai şi să pun în piept la toţi.”
„Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalți trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, povestește Mihail Totolici.

In filmul oficial al execuției, se poate observa, lângă batista de la butonieră, o mică bandă tricolora – provine de la cartea preotului Totolici.

„Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniștii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”

Autoritățile de la Jilava ar fi trebuit să cheme, pentru execuție, un alt preot de la București.

“S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuții pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau niște preoţi de la diverse parohii din București, pe care tata îi cunoștea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naștere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

„DACĂ ȘTIAM CĂ O SĂ-L ÎMPĂRTĂȘESC ÎNAINTE DE EXECUȚIE, NU MĂ MAI FĂCEAM PREOT!”

“Închisoarea nu avea biserică, aşa că țineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniștii (n.r. printre cei deținuți figurau și unii comuniști) au început să cânte „Internaționala” în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenți la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toți să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligației de a nu fi prezenți cu toții să asculte predica”.

“Odată nu știu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită. Când am văzut că suntem urmăriți, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce.”

„Era obișnuit ca, de fiecare dată când se ducea la închisoare, să vorbească cu Mareșalul. Pentru a-l împăca cu ideea execuției, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească”

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc (n.r. pe Ion Antonescu) înainte de execuție, nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici, conform mărturiei fiului sau.

„L-AU EXECUTAT PE MAREȘAL!”

“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi.” – spune Mihai Totolici.

„Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”.

“El (n.r. Ion Antonescu) nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat […]. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. […] Toată lumea vorbea că el (n.r Antonescu) a vrut să facă bine ţării”.

„INIȚIAL, AU REFUZAT SĂ TRAGĂ”

„Circula legenda că au fost două echipe de execuție. Şi inițial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. – relatează Mihai Totolici.

În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldați în curtea închisorii care plângeau. Stau și mă întreb cine au fost cei care au refuzat”.

(*1) Parohia Jilava, fiind cea mai apropiată de închisoarea militară, făcea și servicii bisericești la închisoare. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii.
(*2) Execuția a fost filmata de doi cameramani: Gologan, operator al Oficiului National Cinematografic și Bobrov (care a filmat pentru sovietici). Procesul Mareșalului Ion Antonescu s-a desfășurat intre 6 și 17 mai 1946, la București. Hotărârea „Tribunalului Poporului” nr.17/1946, a fost emisă la 17 mai 1946. Execuția a început la ora 18:03, pe 1 iunie 1946. In fapt, Ion Antonescu a decedat la ora 18:15, deoarece plutonul de execuție a ratat executarea comenzii atât in cazul său cât și al lui Constantin Vasiliu.
(*3) Ion Antonescu, Constantin Vasiliu, Mihai Antonescu și Gheorghe Alexianu.


Citește și:


II. Proletari şi comunişti – Manifestul Partidului Comunist

Manifest der Kommunistischen Partei – Karl Marx, Friedrich Engels


Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.

Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite[1] după care să vrea să modeleze mișcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi[2].

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.

Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou. În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.

Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.

Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

Să trecem la munca salariată.

Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare. Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine. Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.

În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.

În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.

Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.

Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.

Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.

Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.

Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.

Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară — într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză —, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.

Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.

Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.

S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.

Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează. Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.

Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale. După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.

Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.

Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc. Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.

Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.

Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.

Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.

Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.

Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.

Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.

Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.? Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.

Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.

Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii — ne strigă în cor întreaga burghezie.

Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.

El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.

De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.

Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.

În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii. De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.

Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.

Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională[3], să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.

Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.

Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.

În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.

O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.

Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.

Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?

Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.

Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.

În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei[4].

„Dar“ — se va spune — „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.

În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.

La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.

Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.

Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.

Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.

După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.

Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:

1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.

3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.

4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.

5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.

6. Centralizarea tuturor[5] mijloacelor de transport în mîinile statului.

7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.

8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.

9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei[6] dintre sat şi oraş.

10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.

Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere[7], şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.   


III. Literatura socialistă şi comunistă | I. Burghezi și proletari


[1]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „deosebite“ — „sectariste“.  — Nota red.

[2]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „exploatarea unora de către ceilalţi“ — „exploatarea majorităţii de către minoritate“.  — Nota red.

[3]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „să se ridice la rangul de clasă naţională“ — „să se ridice la rangul de clasă conducătoare a naţiunii“.  — Nota red.

[4].  În ediţiile următoare, începînd cu ediţia germană din 1872, în loc de: „pe tărîmul conştiinţei“ — „pe tărîmul cunoaşterii“.  — Nota red.

[5]. În ediţiile următoare: centralizarea mijloacelor.  — Nota red.

[6]. În ediţiile germane următoare, începînd cu ediţia din 1872, în loc de: „opoziţie“ — „deosebire“.  — Nota red.

[7]. În ediţiile germane următoare, începînd cu ediţia din 1872, în loc de „ale claselor în genere“ — „clasele”


COMUNISMUL NU S-A ÎNTÂMPLAT NICIODATĂ

Comunismul nu s-a întâmplat niciodată. Nicăieri. Pentru ca, hămesiți de putere, cei care au preluat puterea au făcut din asta o afacere personala, au invocat idealurile comuniste ca pretext, au aplicat cate ceva, demagogic. Ca la noi, de exemplu, după război. Când asa-zișii comuniști nu au dat doi bani pe credințele lor, deși unii au stat in închisoare, au suferit, dar le-a trecut amintirea acestor suferinți și au rămas apucători. Dupa 23 august, când au pus comuniștii mana pe putere, pâinea, chiria erau aproape gratis, învățământul gratuit, inclusiv facultatea, îngrijirea medicala gratuita, inclusiv spitalul. Au dat ceva poporului, după aia s-au degradat treptat. Si-au dat arama pe fata, dar la început ne-au momit prin diferite reforme care aminteau de idealul comunist. Care nu s-a aplicat decât pretextual si un timp scurt, de fapt. Asta fiind însoțit de mii de arestări, de executii, de minciuni, de teroarea cenzurii in arta și literatura.” – Nina Cassian, intr-un interviu acordat presei in 2010

Cea mai dureroasa dezamăgire a fost „cea politica, in primul rand, văzând cum idealul, utopia in care am sperat, s-a transformat in contrariul ei, într-o minciuna gigantica și o atroce dictatura personala„. 

CEL MAI MARE RĂU

Cel mai mare rău a fost uciderea unui ideal, plus ura antiintelectuala pe care a promovat-o, in special, Ceaușescu

Ceausescu a stat la cârma 25 de ani, un sfert de secol. Un prost nu sta atâta timp. El nu era prost. Cum mi-a spus odată, când l-am întâlnit întâmplător, Silviu Brucan: „El nu e prost, el e inteligent.“ Si-am spus „da, cred ca e mai degrabă smecher“, cum se spune in engleza „shrewd“ – viclean, dar prost nu era.”

Ca era analfabet e adevarat. Asta e problema mea personala cu el. Eu nu as fi vrut ca el sa fie executat. Eu as fi vrut ca el sa aibă proces, iar eu i-as fi reproșat batjocorirea limbii romane. Astea sunt obsesiile mele. Spunea „muncipiu“, in loc de „municipiu“, „realimente“, in loc de „realmente“. El trebuia umilit, nu executat.

MAI RĂU CA STALIN, MAI RĂU CA MAO

Eu am ce am cu limba romana, lucrurile sunt mai complicate acolo pe eșichier, nu am eu competenta necesara… Dar as fi vrut sa fie umilit ca era atât de orgolios, el a promovat cultul personalității mai rău ca Stalin, mai rău ca Mao-Tse Dung. Probabil cel mai grotesc cult al personalității din toată lumea asta. Inclusiv Elena Ceausescu. Eu am scris niște poezii care sunt in jurnalul lui Babu (prietenul meu ucis in închisoare) (n.r. Gheorghe Ursu) și care au cauzat rămânerea mea in America. Pentru ea era asa: „Stimata și iubita/ Chimista și savanta/ Noi iți dorim otita/ Si eczema galopanta.“ Eram la o petrecere acasă la mine, erau 20 de inși de fata, cel putin cinci turnători. Dar nu ma interesa… eram ca pasarea, libera in prostie. Si le-am recitat asa… ha-ha-ha. Babu Ursu le-a pus in jurnalul lui, dar nu ca turnător. Inconștient și el. Inconștienta și eu….


CITEȘTE si:


„STEA A ROMANIEI” ȘI EROU AL MUNCII SOCIALISTE: Barbu ZAHARESCU (Bercu ZUKERMAN)

Galerie

Această galerie conține 3 fotografii.

| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI Barbu Zaharescu (nume real Bernard ZUCKERMAN, în alte documente “Bercu” Zukerman) (n. 11 martie 1906, Bârlad – d. 14 noiembrie 2000, București). Ilegalist comunist membru PCdR din 1923, membru CC al PMR/PCR, ambasador in multiple tari (Argentina, Turcia, China, Birmania, … Continuă lectura