Arhive etichetă: Marx

COMUNISMUL DE LA A LA Z

Publicat pe de
Răspunde

Comunism | Comunism si socialism | Marxism | Leninism | Marxism-leninism | Stalinism |

Comunismul (din latinescul communis, „comun, universal”) – este o ideologie și o mișcare filozofică, socială, politică și economică, al cărei scop este instaurarea unei societăți comuniste, și anume o ordine socio-economică structurată pe ideile de proprietate comună sau socială a tuturor bunurilor, in absența claselor sociale, a banilor și a statului.

Comuniștii sunt de acord cu privire la dispariția statului, dar nu si asupra mijloacelor pentru atingerea acestui scop, reflectând o distincție între o abordare mai libertară a comunizării, a spontaneității revoluționare și a autogestionării muncitorilor și o abordare mai avangardistă sau condusă de partidul comunist prin dezvoltarea unui stat socialist constituționalist.

Comunismul include o varietate de școli de gândire care includ, în linii mari, marxismul, leninismul și comunismul libertarian, precum și ideologiile politice grupate în jurul acestora, având în comun teoria conform căreia ordinea actuală a societății provine din capitalism, din sistemul economic și modul de producție al acestuia, și anume că în acest sistem există două clase sociale majore, că relația dintre aceste două clase este una bazata pe exploatare și că această stare de lucruri poate fi rezolvată, în cele din urmă, doar printr-o revoluție socială.

Cele două clase sunt proletariatul (clasa muncitoare), care reprezintă majoritatea populației din cadrul societății și care trebuie să muncească pentru a supraviețui, și burghezia (clasa capitalistă), o mică minoritate care obține profituri de pe urma angajării clasei muncitoare prin intermediul proprietății private a mijloacelor de producție. Conform acestei analize, revoluția ar pune clasa muncitoare la putere și, la rândul său, ar stabili proprietatea comună asupra bunurilor, care este elementul principal în transformarea societății către un mod de producție comunist.

În secolul al XX-lea, guvernele comuniste adepte ale marxism-leninismului (și variantele sale) au ajuns la putere în unele părți ale lumii, mai întâi în Uniunea Sovietică, odată cu Revoluția bolșevică din 1917, și ulterior, după cel de-al Doilea Război Mondial, în anumite zone din Europa de Est, Asia și alte regiuni.

Împreună cu social-democrația, comunismul a devenit tendința politică dominantă în cadrul mișcării socialiste internaționale, până în anii 1920.

Criticii comunismului se impart, în principiu, în două mari categorii,: cei care se referă la aspectele practice ale statelor comuniste și cei care se referă la principiile și teoria comunistă.

Comunismul poate fi interpretat ca „a fi parte din comunitate sau a exista pentru comunitate”. Înainte de a fi asociat cu concepția mai modernă de organizație economică și politică, a fost inițial utilizat pentru a desemna diverse situații sociale. Comunismul este asociat în primul rând cu marxismul, întruchipat mai ales în Manifestul comunist

În 1793, Restif de la Bretonne a folosit pentru prima dată termenul communisme pentru a descrie o ordine socială bazată pe egalitarism și pe proprietatea comună a bunurilor. Restif va continua să folosească frecvent termenul în scrierile sale; a fost primul care a descris comunismul ca formă de guvernare. 
John Goodwyn Barmby este creditat cu prima utilizare a termenului comunism în limba engleză, în jurul anului 1840.

Gândirea și teoria politică comunistă au în comun câteva elemente de bază. Formele dominante de comunism se bazează pe marxism sau leninism, dar există și versiuni nemarxiste ale comunismului, cum ar fi anarho-comunismul și comunismul creștin, care rămân parțial influențate de teoriile marxiste și, în special, de marxismul libertarian și umanist.

Printre elementele comune se numără faptul că sunt mai degrabă teoretice decât ideologice, că identifică partidele politice nu prin ideologie, ci prin clasa și interesul economic, și că împărtășesc o identificare cu proletariatul.

Potrivit comuniștilor, proletariatul poate evita șomajul în masă doar dacă capitalismul este răsturnat. Pe termen scurt, comuniștii orientați spre stat favorizează proprietatea de stat asupra vârfurilor de comandă ale economiei ca mijloc de a apăra proletariatul de presiunea capitalistă. Unii comuniști se deosebesc de alți marxiști prin faptul că văd în țăranii și micii proprietari ca pe niște posibili aliați în obiectivul lor de a scurta abolirea capitalismului.

Pentru comunismul leninist, un astfel de obiectiv, inclusiv interesele pe termen scurt ale proletarilor de a-și îmbunătăți condițiile politice și materiale, nu poate fi atins decât prin avangardism, o formă elitistă de socialism, care se bazează pe analiza teoretică pentru a identifica interesele proletarilor, mai degrabă decât pe consultarea proletarilor înșiși, așa cum susțin comuniștii libertarieni.

Atunci când se angajează în alegeri, principala sarcină a comuniștilor leniniști este aceea de a educa alegătorii în ceea ce se consideră a fi adevăratele lor interese, mai degrabă decât ca răspuns la exprimarea intereselor de către alegătorii înșiși.

Atunci când au obținut controlul statului, principala sarcină a comuniștilor leniniști a fost aceea de a împiedica alte partide politice să înșele proletariatul, cum ar fi prin prezentarea propriilor candidați independenți. Această abordare avangardistă provine din angajamentele lor față de centralismul democratic, în care comuniștii pot fi doar cadre, adică membri ai partidului care sunt revoluționari profesioniști cu normă întreagă, așa cum a fost conceput de Vladimir Lenin.

[înapoi]

Comunism și socialism

Începând cu anii 1840, comunismul a fost interpretat, de regula, ca fiind distinct de socialism. Definiția și utilizarea modernă a socialismului se va stabili până în anii 1860, devenind predominantă față de termenii alternativi asociaționist (fourierism), cooperatist și mutualist, utilizați anterior ca sinonime; în schimb, comunismul a ieșit din uz în această perioadă.

O distincție timpurie între comunism și socialism a fost aceea că socialismul urmărea doar socializarea producției, în timp ce comunismul viza să socializeze atât producția, cât și consumul (sub forma accesului liber la bunurile finale).

Până în 1888, marxiștii au folosit termenul de socialism în locul comunismului, considerat un sinonim demodat pentru primul.

In 1917, odată cu Revoluția bolșevică, socialismul a fost considerat o etapă distinctă între capitalism și comunism, introdusă de Vladimir Lenin ca mijloc de a apăra preluarea puterii de către bolșevici împotriva criticilor marxiste tradiționale, potrivit cărora forțele de producție ale Rusiei nu erau suficient de dezvoltate pentru o revoluție socialistă.

O distincție între comunist și socialist ca descriptori ai ideologiilor politice a apărut în 1918, după ce Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia s-a redenumit Partidul Comunist Pan-Rus, iar termenul de comunist a ajuns să se refere, în mod specific, la socialiștii care susțineau politicile și teoriile bolșevismului/leninismului și, mai târziu, în anii 1920, pe cele ale marxism-leninismului, deși partidele comuniste au continuat să se descrie pe ele însele ca fiind socialiste sau dedicate socialismului.

Atât comunismul, cât și socialismul au adoptat aceeași atitudine a oponenței față de religie. În creștinătatea europeană, comunismul era considerat a fi un mod de viață ateu. În Anglia protestantă, comunismul trimitea, strict fonetic, la ritul comuniunii romano-catolice, motiv pentru care ateii englezi s-au denumit socialiști.

Friedrich Engels afirma că în 1848, în momentul în care a fost publicat pentru prima dată Manifestul comunist, socialismul era respectabil pe continent, în timp ce comunismul nu.

Owenii din Anglia și fouriștii din Franța erau considerați socialiști respectabili, în timp ce mișcările clasei muncitoare care „proclamau necesitatea unei schimbări sociale totale” se denumeau comuniști. Această ultimă ramură a socialismului a produs opera comunistă a lui Étienne Cabet în Franța și a lui Wilhelm Weitling în Germania.

În timp ce democrații liberali priveau Revoluțiile de la 1848 ca pe o mișcare democratică, care, pe termen lung, a asigurat libertatea, egalitatea și fraternitatea, marxiștii au denunțat „momentul 1848” ca pe o trădare a idealurilor clasei muncitoare de către o burghezie indiferentă la cererile legitime ale proletariatului.

Conform The Oxford Handbook of Karl Marx, „Marx a folosit mulți termeni pentru a se referi la o societate post-capitalistă – umanism pozitiv, socialism, comunism, tărâmul individualității libere, libera asociere a producătorilor etc.”. El a utilizat acești termeni în mod complet interschimbabil. Ideea că „socialismul” și „comunismul” sunt etape istorice distincte este străină de opera sa și a intrat în lexicul marxismului numai după moartea sa.

[înapoi]

Marxismul este o metodă de analiză socio-economică care utilizează o interpretare materialistă a dezvoltării istorice, cunoscută sub numele de materialism istoric, pentru a înțelege relațiile de clasă și conflictul social, precum și o perspectivă dialectică pentru a vedea transformarea socială. Ea își are originea în lucrările filosofilor germani din secolul al XIX-lea Karl Marx și Friedrich Engels. Întrucât marxismul s-a dezvoltat de-a lungul timpului în diverse ramuri și școli de gândire, în prezent nu există o teorie marxistă unică și definitivă.

Unele școli de gândire marxistă pun un accent pregnant pe anumite aspecte ale marxismului clasic, respingând sau modificând alte aspecte. Altele au încercat să combine concepte marxiste și concepte nemarxiste, ceea ce a dus apoi la concluzii foarte diferite.

Marxismul a avut un impact profund asupra mediului academic mondial, influențând numeroase domenii, inclusiv antropologia, arheologia, teoria artei, criminologia, studiile culturale, economia, educația, etica, teoria filmului, geografia, istoriografia, critica literară, studiile media, filosofia, științele politice, psihologia, studiile științifice[9], sociologia, planificarea urbană și teatrul.

[înapoi]

Leninismul este o ideologie politică elaborată de revoluționarul marxist rus Vladimir Lenin, care propune instaurarea dictaturii proletariatului, condusă de un partid revoluționar de avangardă, ca preludiu politic al instaurării comunismului.

Funcția partidului leninist de avangardă este de a oferi clasei muncitoare conștiința politică (educație și organizare) și conducerea revoluționară necesare pentru a detrona capitalismul în Imperiul Rus (1721-1917).

Conducerea revoluționară leninistă se bazează pe Manifestul comunist (1848), care identifică partidul comunist ca fiind „cea mai avansată și mai hotărâtă secțiune a partidelor clasei muncitoare din fiecare țară; acea secțiune care le împinge pe toate celelalte”. În calitate de partid de avangardă, bolșevicii au privit istoria prin intermediul cadrului teoretic al materialismului dialectic, care sancționa angajamentul politic pentru răsturnarea cu succes a capitalismului și apoi pentru instaurarea socialismului; și, în calitate de guvern național revoluționar, pentru a realiza tranziția socio-economică prin toate mijloacele.

[înapoi]

Marxism-leninismul este o ideologie politică dezvoltată de Iosif Stalin.

Potrivit susținătorilor săi, se bazează pe marxism și leninism si descrie ideologia politică specifică pe care Stalin a implementat-o în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și la scară globală în Comintern.

Nu există un acord definitiv între istorici cu privire la faptul dacă Stalin a urmat de fapt principiile lui Marx și Lenin.

De asemenea, conține aspecte care, în opinia unora, sunt abateri de la marxism, cum ar fi socialismul într-o singură țară.

Marxism-leninismul a fost ideologia oficială a partidelor comuniste din secolul al XX-lea (inclusiv a celor troțkiste) și a fost dezvoltat după moartea lui Lenin.

Cele trei principii ale sale au fost materialismul dialectic, rolul conducător al partidului comunist prin centralism democratic și o economie planificată cu industrializare și colectivizare agricolă.

Ca termen, marxism-leninism este înșelător, deoarece Marx și Lenin nu au sancționat sau susținut niciodată crearea unui -ism după ei, și este revelator deoarece, fiind popularizat după moartea lui Lenin de către Stalin, conținea acele trei principii doctrinare și instituționalizate care au devenit un model pentru regimurile ulterioare de tip sovietic.

Influența sa globală, care, la apogeu, a acoperit cel puțin o treime din populația lumii, a făcut din marxism-leninism o etichetă convenabilă pentru blocul comunist ca ordine ideologică dinamică.

[înapoi]

Stalinismul este modul de guvernare și împreuna cu politicile marxist-leniniste puse în aplicare în Uniunea Sovietică între 1927 și 1953 de către Iosif Stalin.

Acesta a inclus crearea unui stat polițienesc totalitar cu un singur partid, industrializarea rapidă, teoria socialismului într-o singură țară, colectivizarea agriculturii, intensificarea conflictului de clasă, cultul personalității și subordonarea intereselor partidelor comuniste străine față de cele ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, considerat de stalinism ca fiind principalul partid de avangardă al revoluției comuniste la acea vreme..

Regimul lui Stalin a epurat cu forța societatea de ceea ce vedea ca fiind amenințări la adresa sa și a brandului său de comunism (așa-numiții „dușmani ai poporului”), care includeau dizidenții politici, naționaliștii non-sovietici, burghezia, țăranii mai înstăriți („kulaks”), și cei din clasa muncitoare care manifestau simpatii „contrarevoluționare”.

Acest lucru a dus la o represiune în masă a acestor persoane, precum și a familiilor lor, inclusiv arestări în masă, procese-spectacol, execuții și încarcerări în lagăre de muncă forțată și de concentrare cunoscute sub numele de gulaguri Cele mai notabile exemple au fost Marea epurare și campania de dekulakizare.

Stalinismul a fost, de asemenea, marcat de persecuții religioase în masă și de epurarea etnică prin deportări forțate.

Unii istorici, precum Robert Service, au acuzat politicile staliniste, în special politicile de colectivizare, de faptul că au provocat foamete precum Holodomor. Alți istorici și cercetători nu sunt de acord cu privire la rolul stalinismului.

[înapoi]

| vezi si citate celebre din clasicii comunismului

„COMUNISMUL NU A FOST INSTAURAT PRIN REVOLUȚII, CI PRIN LOVITURA DE STAT”

Publicat pe de
Răspunde

„Înainte de toate, trebuie ca istoria să clarifice un lucru:

„Comunismul nu a fost instaurat nicăieri printr-o revoluție”, ci prin lovituri de stat sau prin război civil.„

„Teza revoluțiilor a fost însă susținută ferm de regimurile comuniste, pentru că liderii comuniști aveau nevoie de legitimare printr-o poveste de succes.”

„Proiectul comunist prevăzut de Karl Marx stipula că proletarii exploatați de capitaliști aveau să instaureze o dictatură a proletariatului, din care toți muncitorii vor avea numai de câștigat.

Insa proletarii nu au făcut nicio revoluție. La putere s-a cocoțat un partid de «revoluționari profesioniști», care ar fi avut ca misiune sa instaureze dictatura proletariatului, ca reprezentant al proletariatului.

 Thierry Wolton, „O istorie mondială a comunismului”.

Iar „după ce partidul-stat a ajuns la conducere, nu s-a mai vorbit despre dictatura proletariatului, ci despre dictatura asupra proletariatului” – jurnalistul francez specializat în relații internaționale Thierry Wolton, autor al trilogiei „O istorie mondială a comunismului”.

„EGALITATEA A FOST O MINCIUNA„

„Succesul comunismului’ – a mai spus Wolton – „constă mai ales […] în felul în care acest sistem a fost impus întregii societății. Este regimul partidului-stat, care practică un război civil permanent.

”In esență, comunismul a fost impus de „o minoritate” – asa numita nomenclatura – singura categorie, de altfel, care a beneficiat de absolut toate privilegiile, in numele „comunismului””.

„Comuniștii promiteau egalitate perfectă, dar egalitatea a fost o minciună, pentru că liderii nu au trăit niciodată la fel ca oamenii obișnuiți.„
–
pressone, 12.12.2017

Citește și:

CE ESTE UN INTELECTUAL PROGRESIST?

Publicat pe de
1

In „frumoasa” sa epoca de glorie, „genialul Generalissim Stalin”, era, printre altele (in pauza dintre diverse acțiuni marxist-leniniste, precum gulagurile, transplantul de populație, epurările, actele de terorism și decimările in masă), și „călăuzitorul intelectualilor progresiști”.

Dar ce este de fapt intelectual progresist? Si, înainte de orice, CE ESTE UN INTELECTUAL?

Contrar stereotipului curent, termenul de ‘intelectual’ nu desemnează, neapărat, o persoană cu studii universitare.

De exemplu, primul numit ‘intelectual’ a fost Emile Zola, (care, prin editorialul său, „J’accuse”, a dus la schimbarea radicală a opiniei publice franceze). Emile Zola nu doar că nu avea studii universitare, dar nu reușise să treacă nici măcar examenul de bacalaureat, ceea ce nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai marcanți scriitori şi jurnaliști ai epocii sale.

‘Intelectualul’ nu este, deci, nici un recipient al neologismelor, nici un producător de formule lingvistice elaborate și complicate, si nici un deținător ori colecționar de diplome.

‘Intelectualul’ este, in primul rând, acea persoana care gândește – și, in al doilea rand, care acționează.în sfera publică (de regulă articulat și pașnic, in apărarea unui sistem de valori centrat pe umanism, progres și modernitate, și nu in baza unor recompense, care îl motivează sa presteze servicii de influențare a opiniei publice, in funcție de interesele unui grup sau altul)

Cat despre intelectualul progresist, el se diferențiază de restul intelectualilor printr-un procedeu foarte simplu: folosind, (după cum indica și Stalin), „LIMBA CA ARMA DE LUPTA”.

Lupta lui Marx, Lenin, și Stalin era clara – se numea lupta de clasa – lupta împotriva „dușmanului de clasa și a poporului muncitor”. La aceasta lupta, care nu a dus nici la progres, nici la egalitatea promisa, ci doar la dictatura imposturii și a non-culturii, au contribuit decisiv intelectualii staliniști progresiști.

PENTRU CE LUPTA AZI UN INTELECTUAL PROGRESIST ?

Începând cu „fenomenul Zola”, Intelectualul a devenit, şi urma să rămână pentru încă o sută de ani, un om de stânga – iar influența sa s-a dovedit uriașă. Acesta este și rațiunea pentru care, din ianuarie 1898 (după publicarea eseului „J’accuse”), antiintelectualismul unor personaje precum Maurras sau Barrés s-a concentrat cu obstinență pe demonstrația caracterului anarhic şi trădător al intelectualului.

Evoluţia intelectualului, începând de la 1800 și până in ziua de azi, relevă ambiguitatea poziţiei politice a gânditorului angajat în apărarea unui sistem de valori / sau de non-valori, după caz.
In acest parcurs „istoric“, intelectualul și-a pierdut nu numai rolul central dar și libertatea de expresie, devenind un simplu instrument și exponent al unui grup de interese.

INTELECTUALUL PROGRESIST CONTEMPORAN

„Vechii intelectuali de stânga” – explica profesorul Adrian Papahagi, într-un articol online, publicat in octombrie, 2019 -, „care au aderat la comunism (din idealism, se înțelege) pe când Stalin tăia și spânzura, au ajuns să dea lecții de libertate tinerilor pentru care Marx (în versiunea freudizată a lui Marcuse) e chic, Che Guevara e o marcă de tricouri, iar Ana Pauker e un joc de cărți.”

„Totodată” – afirmă Papahagi -„fiii vechilor comuniști redescoperă pasiunea părinților lor: vânătoarea de fasciști imaginari și importanța filozofică a lui Marx. Dacă l-ai studiat pe Carl Schmitt sau pe Heidegger (cum i-ai putea ignora?) ești denunțat ca nazist; dacă ai fost comunist cu carnet de partid, pe când șeful comunismului mondial era Stalin, beneficiezi de indulgență plenară.”

Citește și DE CE AR TREBUI SA NE PESE DE INTELECTUALII PROGRESIȘTI?

„EXPERIMENTUL LENIN”, LA NIVEL PLANETAR

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 3 fotografii.

22 aprilie 1870 – zi nepieritoare in memoria istoriei mondiale, marcând nașterea unuia dintre cei mai mari impostori și „influenceri” al tuturor timpurilor – „tovarășul Vladimir Ilici Lenin” (1), fondatorul URSS, al Cominternului (Internaționala comunistă) și al doctrinei care ii … Continuă lectura →

V. I. LENIN – SARCINILE UNIUNILOR TINERETULUI: „Voi trebuie să construiți societatea comunistă”

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 1 fotografie.

„Sarcina generației precedente se reducea la răsturnarea burgheziei. Pe atunci, sarcina de căpetenie era criticarea burgheziei, cultivarea în rîndurile maselor a urii împotriva ei, dezvoltarea conștiinței de clasă, a priceperii de a-şi uni forţele. În faţa generației noi stă o sarcină mai complexă. Voi trebuie să construiți societatea comunistă.” Continuă lectura →

STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD

Publicat pe de
Răspunde

| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME

„Penitenciarul din Aiud. O sală austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-a spus că doi ziarişti îi solicită un interviu. La început, refuză, dar acceptă cînd află că sîntem de la Sibiu. Întrebat asupra motivului, răspunde:

„Am hotărît să nu mai stau de vorbă cu ziarişti – cu cei străini, ziariştilor români nu le-am acordat pînă acum nici un interviu, ei neprimind, probabil, aprobările necesare –, deoarece aceştia mi-au răstălmăcit spusele”.

Îi prezentăm întrebările, le citește şi cădem de acord să purtăm o discuție liberă, pe toate subiectele care ne interesează.”

În premieră națională, jurnalistii care au realizat interviul, au prezentat stenograma acestei discuții – fara „nici un fel de modificări asupra textului de bază – exceptînd unele corecturi de ordin gramatical –, tocmai pentru a nu cădea involuntar în păcatul unor răstălmăciri.[…] este şi motivul pentru care vor apărea o seamă de repetiţii, de reveniri asupra unor subiecte […]. Folosim acest prilej pentru a mulţumi generalului maior Nistor, preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Ministerului de Interne, precum şi d-lui lt. Col. Vasile Tîrţan, comandantul Penitenciarului Aiud, pentru modul în care au înţeles să răspundă solicitărilor noastre de a facilita realizarea acestui interviu.

Cu toţii am înţeles că acţionau forţe străine

– Se cunoaşte că la teleconferinţa din 17 decembrie, situaţia de la Timişoara a fost premeditat prezentată în mod eronat de către fostul secretar general al partidului, respectiv că integritatea şi suveranitatea ţării este iminent ameninţată de forţe străine. Dumneavoastră, cînd aţi aflat de situaţia reală, ce măsuri aţi dispus la nivelul judeţului Sibiu?

Nicu Ceausescu: Cu toţii am înţeles că, la Timişoara, cu sprijinul unor agenturi străine, se acționează pentru destabilizarea ţării, situaţia tinzînd spre agravare, din moment ce s-a decretat stare de necesitate. Eu am interpretat situația ca fiind deosebit de gravă, de aceea am şi afirmat că, în acest caz, nu-i stare de necesitate, ci este stare de război, dată fiind acţiunea unor forţe străine în interiorul ţării. Pe acest considerent m-am bazat cînd, referindu-mă la posibilitatea ca Sibiul să fie atacat, noi să tragem în duşmani fără somaţie. Nici un moment nu m-am gîndit să tragem în populaţie! Ar fi fost un nonsens. Despre situaţia reală am aflat miercuri după-amiază, şi atunci am şi dispus măsurile de-a nu se trage, deşi vizavi de situaţia care era în judeţul Sibiu, în acea perioadă, personal – şi nu ştiu dacă cineva va crede sau nu – nu credeam că se va întîmpla ceea ce s-a întîmplat în zilele de 21 şi 22 şi, după cîte am înţeles mai apoi, pînă în zilele de 30-31 decembrie. Adevărul este că, după cum se prezenta situaţia la Sibiu în acel moment, era foarte greu să prevezi că la noi s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. Puteau să fie demonstraţii – asta nu era nici o problemă – dar, ca să se ajungă să se tragă în populaţie, asta n-aş fi putut să cred că se va ajunge.

– De ce credeţi că s-a ajuns aici?

Nicu Ceausescu: De ce? Să ştiţi că este foarte complicat de dat un răspuns. Sînt foarte împărţite părerile. Dar, părerea mea este că undeva s-a greşit. Şi s-a greşit fie din instinct de conservare – care poate să apară în asemenea situaţii –, fie datorită unui plan premeditat.

– Premeditat, în ce sens?

Nicu Ceausescu: Plan premeditat în sensul de-a se trage… Sînt foarte multe întrebări care se pun şi la cale nu se răspunde, inclusiv dv., în „Tribuna”, aţi pus o serie întreagă de întrebări pe aceste probleme, dar nu numai presa din Sibiu, ci şi, în general, cea din ţară, pe care am reușit cît de cît s-o citesc aici… Bun. Sînt foarte multe… întrebări. Una este „Cine a tras primul pe 22 decembrie?” pentru că, pe 21 decembrie, lucrurile sînt clarificate. Adică, dimineaţa, primele focuri în Piaţa Republicii, le-a tras Armata, este cert, lucru-i stabilit. Urmează să vedem dacă martorii vor mai recunoaște sau nu acest lucru. Ăsta-i rolul procesului…

De asemenea, seara, cei de la Interne au tras la Miliţie, asta de asemenea fiind stabilit cu claritate. Oricum, în ambele situaţii din 21 decembrie, atît Dragomir (n.r. Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu în decembrie 1989), cît şi Rotariu trebuiau să facă raport. Nu le-au mai făcut… Adică, primul – de ce s-au tras acele focuri de avertisment. Pentru mine este o surpriză, pentru că focul de avertisment, după cîte am învățat eu şi după cîte confirmă toată lumea, se trage pe verticală. După cîte am înțeles eu, Armata era plasată la pensiunea „Dunărea”. Or, ca să spargi geamul cu foc pe verticală la un birou de la Direcția comercială (deasupra clădirii C.E.C. – n.r.) este o abatere gravă de la verticalitate.

– Probabil, unul dintre cei care au tras a ţinut arma mai jos. Posibil să fi fost, totuşi, foc de avertisment, dar…

Nicu Ceausescu: Din ceea ce am discutat eu cu Dragomir – de fapt, am relatat şi în faţa instanţei – am înțeles că un elev a fost lovit de demonstranți şi, probabil, în lovire a declanşat foc de averstiment în cădere…

– Dar, se ştie, nu a fost un foc de avertisment, adică doar un singur foc, ci rafale…

Nicu Ceausescu: Da, rafală. După aceea, Dragomir a declarat că a tras un pluton cu arme automate, deci n-a fost doar un foc. Sper că specialiştii au făcut probă balistică… Deşi, dacă s-au tras peste 1 milion de cartuşe (nu atunci, desigur), este destul de complicat pentru specialişti să stabilească cine anume a tras şi cînd. Pentru focurile trase în Piaţa Republicii este ceva mai simplu de stabilit autorii, pentru că, în 21 decembrie, pînă seara în jurul orei 22, cînd s-a tras la Miliţie, în Sibiu nu s-a mai auzit nici un foc.

citește si DOSARUL SIBIU – declarațiile martorilor

– Aş vrea să relev un aspect deosebit de important, reieşit din desfăşurarea tuturor proceselor de la Sibiu legate de evenimentele tragice din decembrie 1989, inclusiv din „Procesul celor 7“. Rotariu a afirmat şi a susţinut în toate depoziţiile sale, inclusiv în instanţă şi în ultimul cuvînt avut înaintea pronunţării sentinţei, că a avut numeroase convorbiri cu dv. – directe sau telefonice – şi că de fiecare dată i-aţi spus personal „să nu se folosească arme, să nu se tragă, în nici un caz“. Acelaşi lucru a reieşit şi din depoziţiile lui Petrişor, Silvestru şi Pescaru – depoziţii susţinute şi în instanţă. Se poate deduce că aţi aflat adevărata stare a lucrurilor de la Timişoara şi, deci, că nu se impunea a se face uz de arme în Sibiu?

Nicu Ceausescu: Despre evenimentele de la Timişoara m-am informat de la primul secretar, Radu Bălan, asupra situaţiei în general şi asupra numărului morţilor. El mi-a spus că sînt în jurul a 57-58 de morţi – asta fiind miercuri. Discuţii despre situaţia din Timişoara erau şi în sediul (Comitetului Judeţean n.r.);o serie de oameni avînd rude, prieteni acolo, au aflat cîte ceva… Apoi, italienii au dat la TV, marţi seara, preluînd ştiri de la unguri, că au fost 2000 de morţi. Atunci mi-am zis:„Stai, dom’le, 2000 de morţi e un lucru grav…”. Cei din Bucureşti nu-mi spuseseră despre aşa ceva, ci că n-a fost nimica, ci doar nişte acte de devastare… Deci, linia care s-a dat la teleconferinţa din 17 decembrie a fost, practic, menţinută uniform pînă în ziua de 22 decembrie, cînd eu am aflat de plecare (a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu n.n.). Deci, am vorbit cu şeful securităţii statului, cu adjunctul lui, cu ministrul de interne, cu Bobu, inclusiv cu maică-mea, şi-am întrebat:„Ce se întîmplă?” De peste tot mi se răspundea:„Nimic. Totu-i linişte şi frumos…”. După aia, te trezeşti cu…

citește si STENOGRAMA TELECONFERINTEI din 17 decembrie 1989

– Cu tatăl dv. n-aţi vorbit?

Nicu Ceausescu: Nu. După 9 decembrie,  n-am mai vorbit cu el. Deci, 9 decembrie, cînd l-am văzut ultima dată. Pleca la o şedinţă… Am trecut pe-acasă… „Bună-ziua, Bună-ziua” şi-am plecat.

– Vă rog să ne răspundeţi la o întrebare cu caracter mai general:ce părere aveţi de Revoluţia românească din decembrie ’89?

Nicu Ceausescu: Era necesară o schimbare, şi-mi pare un lucru foarte normal şi era evident că se va produce. Toată problema era cum se va produce… După părerea şi dorinţa mea, se putea produce foarte simplu, fără să moară nimeni şi fără nici un act de violenţă.

– Cine să facă această schimbare?

Nicu Ceausescu: Poporul! În orice istorie pe care o luăm sînt două soluţii:fie lovitură de stat – şi-atunci să se organizeze într-un grup, cu ajutorul unor forţe, de regulă, cele care posedă armament – fie printr-o revoltă populară, sau revoluţie, cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, eu am altă concepţie despre Revoluţie.

– Totuşi, eu cred că exista şi a treia cale:calea sovietică, revoluţia de sus în jos.

Nicu Ceausescu: Da, dar şi revoluţia de sus în jos se putea face foarte simplu. Revoluţia din decembrie se putea face foarte simplu:se putea retrage (Nicolae Ceauşescu n.r.), foarte simplu, la Congresul al XIV-lea, fără nici o problemă…

citește si CONGRESUL XIV – ULTIMUL CONGRES AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

– Exact. Şi asta aştepta toată lumea, mai ales în condiţiile ştiute, în care se aflau ţările din Europa de Est… Era mult mai înţelept.

Nicu Ceausescu: Exact. De fapt, şi eu personal (nu o spun post-factum), am ajuns la o concluzie, sub acest aspect. Faptul că s-a început foarte tîrziu cu problema realegerii (a lui Nicolae Ceaușescu la Congresul al XIV-lea, n.r.) a fost pentru mine clar că se merge pe ideea că la Congres, „mă retrag, pot să rămîn într-o funcţie onorifică, fără nici o putere executivă, de nici un fel” – asta nu era nici o problemă.

– Simbolic, deci…

Nicu Ceausescu: ... şi cu astea lucrurile s-ar fi terminat. După aceea, văzînd că problema cu realegerea a apărut prin septembrie, mi-am zis:„Stai un pic, lucrurile nu sînt, pesemne, clare…”. De fapt, urmărind presa şi evoluția evenimentelor, după prima clătinare, de fapt după R.D.G., s-a văzut destul de brusc urmarea. Ce intenţii au fost? Sau că era o intenţie de retragere sau nu, asta este foarte greu să spun, pentru că nu am discutat cu el.

– Eu, cînd v-am pus această întrebare, mă gîndeam dacă la fostul Secretar General al Partidului nu exista voinţa politică de-a face nişte schimbări – nu neapărat să se retragă –, ci de-a alinia România la schimbărilesurvenite în ţările socialiste. Fiindcă întregul popor aştepta astfel de schimbări… S-au plătit datoriile externe…

Nicu Ceausescu: Ştiu, aşa este. Da, toată lumea aştepta, după achitarea datoriilor externe, în luna martie 1989, un moment de relaxare, de destindere. Problema care o puneţi o intrepretez în felul următor:o dată cu vîrsta, devii conservator. Aceasta-i o realitate pe care nimeni, indiferent cît şi-ar impune, nu o poate ignora. Discuţii pe tema asta sînt în toată lumea şi vor mai fi „n” ani, cu „n” tinzînd spre infinit, dacă Pămîntul va mai exista… Deci, din punctul acesta de vedere, nu cred că avea (Nicolae Ceauşescu n.r.) de gînd să facă schimbări. Adică, o aliniere a României, vis-à-vis de anumite schimbări în Uniunea Sovietică, nu.

– Nu numai din Uniunea Sovietică

Nicu Ceausescu: Da, în general din Europa Răsăriteană, în care această aliniere a apărut sub două aspecte. Unii care declarau că sînt de acord cu măsurile pe care le întreprindea Gorbaciov, şi alţii care erau, sub o formă sau alta, reticenţi. Noi, eram reticenți pe faţă. Adică, spuneam că tot ceea ce s-a făcut în România s-a făcut acum 20 de ani. Doar asta se sublinia în toate cuvîntările…

– Deci, credeţi că n-a existat voinţa asta politică…

Nicu Ceausescu: Nu, în nici un caz! Invers, da, să demonstreze că numai el avea dreptate. Păi, de aia am şi mers pe calea retragerii. Adică nu pe schimbarea unui guvern, anumiţi demnitari, şi aşa mai departe…

– Toată lumea ştia că, de fapt, în România cel care conducea era Nicolae Ceauşescu, nu guvernul, care a fost marginalizat…

Nicu Ceausescu: Da, dar şi el are partea lui de vină… Fiecare are partea sa de vină… Nu pledez pro-cauza, ori pro-familia…

– În ce măsură conducerea superioară era informată de realitatea din ţară?

Nicu Ceausescu: În această problemă, principalul sînt informaţiile. Primul lucru – trebuia să ai informaţii. Or, aici, la noi, problema era foarte simplă:informaţiile nu veneau decît printr-un singur canal. În momentul cînd te informează un singur om, apare subiectivismul…

– Care era canalul, cine era omul?

Nicu Ceausescu: Cum cine? Internele… Era de notorietate publică, ştie toată lumea, am afirmat şi în proces. Deci, practic, informarea de partid dispăruse, sau se reducea la ceea ce transmiteau şi pe linie de Interne… În mod voit erau camuflate informaţii privitoare la situația din economie, de care răspundea, în primul rînd, guvernul, incapabil de a asigura materiile prime. Şi, de-aici, toate necazurile. Fac o paranteză: este foarte simplu să spui că avem de toate… Ca să nu superi (pe Nicolae Ceaușescu – n.r.), îi dai numai informații bune, lăsîndu-i, astfel, impresia şi alimentîndu-i convingerea că totul este bine şi decurge aşa cum ai stabilit. Într-o ţară unde conduce un partid unic de guvernămînt, cum era la noi, răspunderea, în întregul sistem, revenea automat conducerii partidului…

– Dar nu credeţi că secretarul general al Partidului s-a complăcut să primească de la Interne, ca să nu zic că a cerut numai astfel de informaţii?

Nicu Ceausescu: Trebuie să fac o analiză foarte serioasă ca să dau un răspuns cît mai complet şi mai exact, ceea ce, desigur, nu pot să fac acum. Oricum, părerea mea este nu numai că s-a complăcut, dar cred că a şi provocat şi impus această manieră de a fi informat... Vedeţi dv., este exact precum în povestea aceea, cînd începi să-i spui unui copil de mic că-i deştept, iar el ajunge la concluzia că-i deştept toată viaţa. Or, discutînd foarte serios, la un moment dat s-a creat un cerc din anumite persoane, şi toate informațiile – şi din interiorul cercului spre exterior şi invers – erau filtrate şi trimise numai acele care le conveneau lor…

–  Vă propun să ne referim la un exemplu concret, de notorietate publică. Am în vedere nivelurile cantitative ale recoltelor produselor agricole raportate anul trecut…

Nicu Ceausescu: După cum cunoaşteţi, eu am interzis nu numai publicarea în presa judeţului a producţiilor „umflate”, ci şi unităţilor agricole să-mi raporteze, sau să raporteze organelor tutelare obţinerea de recolte… măsluite. La ce ne-ar fi folosit? Să mîncăm noi… diferenţele.

– Convingerea mea este că Secretarul general al Partidului, oricît de izolat de realităţile concrete ar fi fost la un moment dat, nu putea – dacă n-ar fi vrut-o el personal – să fie dezinformat într-o asemenea măsură. Să nu uităm că a lucrat şi la Ministerul Agriculturii…

Nicu Ceausescu: Corect, absolut corect. Eu ştiu unde doreau americanii să ajungă cu producţiile. Şi, cu toată agrotehnica de care dispun şi pe care o cunoaştem, n-au reuşit. La noi, să iau exemplul cartofului, mai mult de 35 t/ha, în condiţii pedoclimatice şi agrotehnice excepţionale, nu se pot produce. Şi ei vin cu… 80 t/ha?! Or, orice plantă are propriile sale limite biologice de producţie… Deci, practic, dublu şi ceva în plus!

– Ajutaţi-ne să înţelegem, totuşi, ce s-a urmărit prin această păguboasă strategie, ca să nu-i zicem politică, de raportare falsă a producţiilor agricole.

Nicu Ceausescu:  Ce s-a urmărit? Un lucru foarte simplu, care l-am spus în multe împrejurări, dar nu în presă, într-adevăr. S-a urmărit să se demonstreze că agricultura socialistă şi cooperatistă este superioară, sub toate aspectele, agriculturii… nesocialiste, deci privatizată, sub o formă sau alta, deşi, într-un fel sau altul, ca să faci o agricultură eficientă, rentabilă, oamenii tot trebuie să se asocieze. Aşa-i, în toată lumea, pentru că altfel nu răzbeşti. Să luăm cazul judeţului Sibiu. Cîţi oameni, cîţi ţărani avem în agricultură? Vă spun eu: în jurul a 12.000. Media de vârstă? În jurul a 60 de ani. Cît la sută femei? Circa 90 la sută. Totul, raportat la o populaţie de aproape o jumătate de milion. Şi-atunci, cine lucrează? Desigur, sînt de acord cu privatizarea în agricultură, dar ea trebuie făcută cu cap, deci cu ştiinţă, cu tact şi cu răbdare. Este o realitate axiomatică faptul că, indiferent în ce ţară, omului trebuie să-i asiguri un cîştig, un mijloc sigur, garantat, de subzistenţă civilizată. Am înţeles că s-au făcut deja primii paşi în privatizarea agriculturii. Foarte bine! Oamenii au primit pămînt sau au luat pămînt, în condițiile legii, cît au considerat că pot să lucreze. Asta, deocamdată. Se pune întrebarea? Trebuie să angajeze oameni pentru muncă? (valabil şi pentru sectorul liberei iniţiative, din sfera micii industrii, serviciilor ş.a.), pentru că respectivii sau respectiva familie sau grup de asociaţii n-au, efectiv, posibilitatea să cultive, să producă cît şi-au propus de pe terenurile lor. Mai apare şi activitatea de vînzare a produselor. Deci, devii producător şi negustor, fără a apela la intermediari, care să-ţi vămuiască veniturile. Aşadar, trebuie să-ţi angajezi muncitori? Trebuie. Trebuie să le asiguri retribuţia? Trebuie. Aicea este toată problema reuşitei în acţiunea de privatizare!

– Credeţi că, sub raportul eficienţei, proprietatea privată este superioară sau nu proprietăţii socialiste?

Nicu Ceausescu: Da, este, şi-i absolut normal. De ce? Pentru că, atîta timp cît nu există o concurenţă este ca în povestea aia:alergi de unul singur şi eşti tot primul… La noi, nenorocirea nu consta doar în asta; nu numai că nu exista concurenţă, dar toate lucrurile erau excesiv dirijate. Sigur că era doar un singur avantaj:asigurai, cît de cît, la toată lumea, salarii şi asta, pentru că, practic, statul subvenţiona toate sectoarele şi domeniile de activitate. Înţeleg că acest lucru se întîmplă şi acum, în primul rînd în industrie. Ca să revin la necazul de fond, vreau să vă spun că, la Congresul al XIV-lea, trebuia redus, din venitul naţional, fondul de dezvoltare de la 22 la 20-25%, pentru că o dezvoltare excesivă nu numai că nu se mai impunea, dar nici nu mai avea şanse de reuşită, nu mai mergea… Şi aşa s-au făcut anumite lucruri care nu-şi aveau sensul. După mine, nici combinatele de la Midia şi Călăraşi nu-şi aveau sensul şi, desigur, nu numai acestea. Adică, la nevoile de oţel ale României, şi la resursele mineraliere pe care nu le mai prea avem de mai multă vreme, deci trebuia să  le importăm pe devize grele, ce nevoie mai era de aceşti mamuţi, care mergeau doar pe materia primă de la ruşii… Dar, să vorbim deschis:carnea noastră unde se ducea? Acolo de unde aduceam minereul, dar şi petrolul…

– Să revenim la formele de proprietate. Sub raport social, care dintre cele două forme vi se par mai bune, mai eficiente, mai pretabile la noua economie a României postrevoluţionare?

Nicu Ceausescu: A treia… Trebuie să existe o îmbinare, o armonizare a celor două forme. Nu trebuie avut în vedere doar individul ca atare, ci şi colectivitatea; trebuie să coexiste, deci, o armonie cît mai benefică între şi pentru individ şi colectivitate. Aici, la această osmoză trebuie ajuns în procesul de democratizare a economicului şi socialului. Comunismul vorbea de om, dar se interesa, efectiv, doar de mase, aproape ignorînd individul, ceea ce desigur n-a fost corect deloc şi, precum s-a văzut, nici bine pentru români. Trebuie să te intereseze fiecare om în parte, dar şi masa, în același timp.

– Ce părere aveţi despre marxism, în general?

Nicu Ceausescu: Ooo! Păi dacă mă întrebaţi pe mine despre marxism, să ştiţi că n-aţi nimerit-o… Am o părere proastă. Mă explic imediat. N-am studiat marxismul în mod exhausiv; aş zice că nu l-am studiat – ceea ce înţeleg prin studiu – aproape deloc, pentru că nu m-a interesat. În multe teorii de-ale lor, Marx şi Engels au revenit asupra conceptelor elaborate privind revoluţia, probabil dîndu-şi seama că nu-i chiar cum o gîndesc ei, deşi au trăit destul ca să se convingă că orice revoluţie duce la autocraţie… Posterior, au existat destui gînditori, dar şi practicieni în de-ale revoluţiei, care au continuat să creadă în ideea înfăptuirii revoluţiei permanente, a revoluţiei mondiale. Unul dintre ei a fost Troţki, cel care a şi plătit eroarea  de-a persista în acest caz, lucru atestat şi de evenimentele din Mexic. Mă rog, asta-i altă poveste… Dar de aici şi pînă la un sistem totalitar este o distanţă foarte mare. De ce? Pentru că în momentul în care instalez o dictatură – şi asta a fost eroarea fundamentală! – n-ai nici o șansă ca să determini dispariţia luptei de clasă. Deci, ăsta este înţelesul termenului:ai o dictatură – unii dictează, alţii execută – exact cum ne-o relevă etimologia cuvîntului.

– Am înţeles, din ceea ce aţi spus dv., că marxismul generează o dictatură…

Nicu Ceausescu: Dictatura apare automat, ca, mai apoi, să se ajungă, inevitabil, la situaţia ca toţi să depindă de unul singur, ceea ce, desigur, nu numai că nu-i corect, dar nici nu-i de dorit, precum s-a văzut de mai multă vreme. Eu, personal, desfid orice fel de dictatură.

– Cu marxismul ne-am lămurit. Puteţi să ne spuneţi ce ideologie vă este mai apropiată?

Nicu Ceausescu: Aaa! Asta-i cu „dus şi întors…”. Eu mi-am explicat, mai înainte, punctul de vedere în acest sens. Totuşi, în completare, pot să vă spun că o democraţie, dar în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu trebuie să ducă, în nici un caz, la anarhie. De fapt, eu, în concepţiile mele, sînt mai liberal. De altfel, şi în comportament, s-a văzut, mă rog…

– Dacă d-l Radu Câmpeanu citeşte acest interviu, de bună seamă că se va bucura…

Nicu Ceausescu: … liberal nu în sensul luptei pentru putere, care este cu totul altceva. Eu n-am cunoscut platformele politice ale partidelor angajate în primele alegeri libere din această primăvară. Am întrebat despre platformele principalelor partide şi am dedus că nu există deosebiri esenţiale, dar toate doresc înfăptuirea unei democraţii reale în România, ceea ce-i lucrul cel mai important. Şi asta este bine. Rezumînd, eu împărtăşesc acea ideologie care serveşte cel mai fidel o democraţie reală.

– Puteţi să ne răspundeţi sau nu:cu cine aţi votat? Se ştie că votul este secret doar pînă cînd este exprimat, după aceea…

Alegeri prezidențiale 20 mai 1990, Nicu Ceausescu la vot

Nicu Ceausescu: Eu? Votul este în funcţie de conştiinţa fiecăruia. Răspund foarte clar, am votat cu cei de la F.S.N. Niciodată nu mi-am ascuns convingerile. Nu pentru că, aşa cum se susţine de către unii, ar fi, într-un fel sau altul, urmaşii comuniştilor. Nu. Ci pentru că, cel puţin, pe unii dintre aceştia îi cunosc. M-am uitat şi eu, normal, pe listele candidaţilor. Era normal să-l votez pe cineva pe care-l ştiu cît de cît… De exemplu, am aflat că şi avocata mea, d-na Paula Iacob, era pe lista candidaţilor unui partid pentru Senat. Chiar îi zisesem, desigur, după alegeri:„De ce nu mi-aţi spus că vă votam pe dv., pentru că vă cunosc…”. Pe cine era să votez în noianul de partide? Parcă-s vreo 82…, chiar dacă nu toate au participat la alegeri. Cert este că nu vor rămîne toate pe scena politică a ţării. Democraţiile cele mai vechi şi puternice din lume se bazează pe acţiunea unui număr restrîns de partide care participă la actul de guvernare. Din această situaţie rezultă întrebarea:cum stăm cu marxismul?

– Să fi fost marxiştii precursorii dictaturii proletariatului?

Nicu Ceausescu: Cred că da, pentru că Marx şi Engels ce prevedeau? Că, odată cu dezvoltarea mijloacelor de producţie şi a forţelor de producţie se va conştientiza proletariatul, iar, odată cu aceasta, îşi vor da seama că, de fapt, ei, proletarii, sînt cei care produc plus-valoarea, care, în numele lor, este luată de un grup de persoane sau de o persoană, şi atunci trebuie să fie o echitate în repartizarea a ceea ce a mai rămas din surplusul rezultat. Nu este ăsta, oare, un prim pas spre apariţia, dezvoltarea şi-apoi consolidarea unei dictaturi, de care cu toţii ne-am săturat? În partidele comuniste din toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cu o democraţie reală, cu excepţia japonezilor, care au un partid comunist destul de puternic, dictatura nu are condiţii să se dezvolte, şi-apoi să se afirme, tocmai datorită pluripartidismului, care menţine, printr-o opoziţie ponderată, nu extremistă, un echilibru de forţe. Această realitate istorică este, dacă vreţi încă „un vot de blam” pentru marxismul care, iată, după numai şapte decenii, şi-a dovedit anacronismul în constituirea socialismului şi comunismului „biruitor…”.

– Apropo, care credeţi că va fi viitorul partidului comunist, în contextul românesc, şi, într-un context mai larg, al ideii de comunism – ca ideologie şi politică?

Nicu Ceausescu: Sînt două probleme, cred eu, foarte simple. Din punct de vedere ideologic, unele aspecte teoretice pot să facă obiectul unor strategii în evoluţia politică mondială, dar cea mai mare parte din ele trebuie abandonate, date la o parte. Din materialismul dialectic şi istoric, dar mai ales din aşa-zisul „socialism ştiinţific”, trebuie reţinute numai conceptele care privesc grija faţă de om – ca individ, dar şi ca, desigur, colectivitate. Dacă, timp de 20 de ani, comunismul a fost bun sau a fost rău, ne putem da seama fiecare… Dar, ar fi înţelept să se reţină şi menţină din el ceea ce a fost cu adevărat bun pentru om, pentru nevoile sale. Nu poţi şterge totul cu buretele… Nu merge… Uite, eu discut cu oamenii din închisoare, care tot aşteaptă un decret care, cred ei, îl va da noul guvern al ţării… Le tot zic:„Măi oamenilor, voi v-aţi obişnuit cu un sistem (al decretelor de graţiere sau amnistie n.r.). Dar sistemul acela s-a schimbat, o dată cu revoluţia…” Dar ei, oricît le explic, nu pot să înţeleagă.

De 45 de ani, lumea s-a obişnuit cu un sistem. Este foarte greu să-i tragem de-o parte aceşti 45 de ani şi, oricum, nu peste noapte… Şi ce punem în loc? Aicea-i problema! Trebuie, mai ales, să învăţăm să nu mai repetăm greşelile care ne-au adus unde ne-au adus… Din păcate – aşa cum ne-o dovedeşte Istoria – greşelile fundamentale au, nu în puţine dintre cazuri, un dezastruos caracter de repetabilitate… Deci, din orice situaţie de fapt, din orice eveniment, indiferent de factura lui, societatea, dar şi individul, trebuie, necondiţionat să înveţe ceva, ceva care să-i folosească pentru mai binele de mîine. Dacă nu trage nici o concluzie, se autoexpune greşelii care-l poartă înapoi, la punctul de unde a plecat iniţial. Interesul primordial al colectivităţii şi individului trebuie să fie nerepetarea greşelilor.

–  În acest context, ce părere aveţi de viitorul P.C.R.?

Nicu Ceausescu: Viitorul P.C.R.? Care P.C.R.? Nu mai există P.C.R. Sau, s-ar putea, dar eu nu cred că mai există… Am înţeles că s-a autodizolvat…

– Acceptînd că P.C.R. nu mai există, ce şansă acordaţi unei ipotetice reînvieri a P.C.R., a comunismului în ţara noastră?

Nicu Ceausescu: Şansă? În ce sens? Să strîngi 251 de adepţi şi să înregistrezi partidul la judecătorie? Asta-i o chestiune pur formală… Problema este dacă acest partid ar mai putea cîştiga aderenţi în mase… Ştiu şi eu? Depinde ce platformă politică îşi propune. Ce şi-ar putea propune, în viitor? Ce poate să aducă nou pentru a regenera, ca partid comunist, şi pentru a nu repeta greşelile comise anterior? Nu, în nici un caz! Sub aceeaşi formă, cu acelaşi program, P.C.R. nu va reînvia niciodată, deşi cei aproape 4 milioane de foşti comunişti mai trăiesc, ca să nu-i mai adun şi pe utecişti… Ce vor face cei aproape 4 milioane de foşti membri de partid? Este o problemă foarte complicată. Eu am stat de vorbă cu vreo cîţiva, din diverse medii… Am înţeles că, deocamdată, este o nebuloasă în ei, în tot ce se întîmplă cu ei. Nu că-i ignor, dar, acum, mă gîndesc ce fac eu, neinteresîndu-mă cîtuşi de puţin, nici partidul, nici politica.

– Dar, v-a interesat politica vreodată?

Nicu Ceausescu: Politica? Da, m-a interesat. Dacă nu mă interesa politica, nu vă puteam oferi unele răspunsuri astăzi.

[interviu realizat de jurnaliștii Lucian Jiman şi Rudolf Kamla din Sibiu, care s-au deplasat in închisoarea de la Aiud si l-au intervievat in exclusivitate pe Nicu Ceausescu, in timp ce acesta era in detenție]

citește si

STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD (II)

STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD (III)

STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD (IV)

STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD (V)

CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru (II)

CONSPIRAȚIA – dezvăluiri din culisele revoluției române, într-un interviu cu Nicolae Militaru (III)

„REVOLUȚIA S-A SUPRAPUS CU UN PUCI MILITAR COORDONAT DE KGB”

NU ESTE NIMIC DE SERBAT PE „23 AUGUST”

Publicat pe de
5

23 August marchează, începând din 1939, unele dintre cele mai nefaste momente din istoria României. la polul opus, semnificația acestei date a ocupat un loc central in epopeea marilor minciuni ale regimului comunist.

23 august 1939: Germania nazistă și Uniunea Sovietică încheie, la Moscova, pactul Ribbentrop-Molotov (pactul Hitler-Stalin, semnat de ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german) – un tratat de „neagresiune” care va rescrie istoria.

Practic, printr-un protocol secret adițional, Hitler și Stalin își împărțeau „frățește” teritoriile rămase neocupate din Europa Centrală și de Est, respectiv Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, iar România avea să piardă Basarabia și Bucovina de Nord.

[citește și Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact)]

Cu toate că pactul Ribbentrop-Molotov, ”denunțat” în momentul declanșării războiului dintre Germania și Uniunea Sovietică, devine (cu tot cu protocolul secret) nul, Stalin obține de la Churchill, în 1941, recunoașterea frontierelor URSS anterioare invaziei naziste, respectiv recunoașterea de facto a Pactului Ribbentrop-Molotov și a beneficiilor vizate de sovietici, ca o condiție pentru alianța URSS cu Marea Britanie. Deși a rămas doar la nivelul unei înțelegeri verbale (notata sumar, pe un petec de hârtie, la o masa servita in doi), pactul Churchill-Stalin a funcționat perfect și a fost reciproc respectat.


23 august 1944: La cinci ani distanta de la pactul Ribbentrop-Molotov, Regele Mihai, cu suportul Blocului Naţional Democratic(BND), îl convoacă pe mareşalul Ion Antonescu, solicitându-i încheierea unui armistițiu cu puterile aliate.

Prin urmare, România întoarce armele împotriva fostului sau aliat -Germania nazista-, trecând astfel de partea Aliaților(URSS,SUA și Marea Britanie), în cel de-al Doilea Război Mondial.

Regele Mihai cere demisia guvernului Petru Groza, ca fiind nerecunoscut de Aliați, dar Groza refuza sa se conformeze, sub aceste auspicii, prima aniversare a zilei de 23 august se desfășoară, în 1945, sub semnul grevei regale (declanșate pe 21 august).

Parada militara cu ocazia zilei de 23 August 1945, in Piata Palatului Regal; statuia Regelui Carol I; in fundal portretele lui Attlee (liderul Partidului Laburist englez, prim ministru al Marii Britanii (1945-1951), Mihai I, Stalin si Truman.

În decembrie 1947, Regele Mihai este obligat să abdice, iar Partidul Comunist devine suveran în România, instaurând dictatura comunistă.

Consecințele pactului și ale războiului au fost dramatice: timp de 45 de ani, până în 1989, Europa va rămâne divizată, prin așa-numita “Cortină de fier” – vestul, sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influența Uniunii Sovietice.

În toată aceasta perioadă, începând din 1949, ziua de “23 august” va fi confiscată de comuniști, ca cea mai glorioasă sărbătoare naţională.

23 august 1949 – La cinci ani distanta de întoarcerea armelor și zece la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, 23 august este declarata, prin hotărârea Consiliului de Miniștri condus de dr. Petru Groza, Ziua Nationala a României.

Astfel, “23 august” este prezentată propagandistic, in istoriografia comunista, ca „ziua eliberării României de către glorioasa armată sovietică și a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist„, fiind marcată de ample manifestări, în care personajele centrale, Marx, Lenin și Stalin, sunt omniprezente, prin portrete supradimensionate, sub care defilează cu entuziasm oamenii muncii.

Defilare de 23 august, portretul lui Stalin

Ulterior, aceste grandioase spectacole au fost dominate de figurile noilor idoli, Nicolae și Elena Ceaușescu, ca lideri unici ai României. Semnificația zilei de 23 august se schimba odată cu detașarea României și a Partidului Comunist față de Moscova, astfel încât  „Insurecția armată antifascistă” devine (este reintitulata) „revoluția antifascista și antiimperialista”.

demonstrație de 23 august 1984

Timp de decenii, data de 23 august, considerata ziua „Naţională” a României (Socialiste), a fost sărbătorită cu fast – cu demonstrații militare și coloane de oameni ai muncii, tineri, elevi și copii, obligați să mărșăluiască cu steaguri roșii (steagul Partidului Comunist Roman), și tricolore, purtând portretele iubiților conducători comuniști care, cu timpul, au rămas doar doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Ultima defilare de 23 august, 1989

citește și:

Se numea KARL MARX

Publicat pe de
7

La 14 martie 1883, un om născut in Germania, pe 5 mai 1818, a decedat la Londra, Marea Britanie.
A fost înmormântat in tăcere, fără nicio ceremonie speciala, sâmbătă, 17 martie, la cimitirul Highgate, în același loc de veci în care, cu cincisprezece luni în urmă, fusese îngropată soția sa.
Unul dintre putinii care au asistat la eveniment, G. Lemke, a depus pe mormânt două coroane cu panglici roșii, în numele redacției și serviciului de expediție ale ziarului „Sozial-demokrat” şi în numele Asociației culturale a muncitorilor germani de la Londra. Se numea KARL MARX.

Lenin, Stalin, Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ceaușescu, Fidel Castro, și multi alți discipoli de renume din lumea întreagă, care au provocat (însumat) moartea și suferința a milioane de oameni, nu i-au vizitat niciodată mormântul, deși ii datorează enorm.

„TRIMIS AL DIAVOLULUI PE PĂMÂNT”

In epocă, era „portretizat în termeni ce mergeau de la șarlatan intelectual și diletant academic, la spion și trimis al diavolului pe pământ”(*)

„Mai târziu, Marx a devenit, in extenso, părintele spiritual al Gulagului și, în general, co-responsabil pentru mai toate atrocitățile secolului XX , produse de comuniști, in numele socialismului si comunismului „

„Isaiah Berlin a fost printre primii care au pus bazele imaginii despre Marx ca fanatic al propriilor idei, fanatism ce a infuzat apoi, se pare, în mod paroxistic pe urmașii săi” (*)

„ALCOOL IN EXCES”

În timp ce „scria „Das Kapital”, avea insomnii, acuzând deseori probleme cu ficatul sau stomacul. „Fuma nonstop şi bea alcool în exces.” – David Cates în ”Karl Marx: Philosopher and Revolutionary”.

SPONSORII LUI MARX: PHILLIPS& ENGELS

Marx și-a început cariera în contextul ultra-conservator al Europei post-napoleoniene. […] „Critica acerbă îndreptată contra statului prusac și mai ales a ideologiei conservatoare (în care alianța dintre Coroană și Biserică era centrală) l-a marginalizat și i-a împiedicat accesul la o slujbă academică, împingându-l către jurnalismul de provincie. Era dependent de filantropia magnaților locali din Koln, chiar dacă unii cu vederi mai progresiste”.

Marx a fost susţinut financiar o perioada de unul din unchii sai, „un negustor olandez pe nume Lion Philips, al cărui fiu şi nepot aveau să fondeze compania de electronice Philips”.

„Corespondenţa dintre Marx şi familia Philips îl dezvăluie pe Marx manipulatorul care folosea familia ca sursă de venit în vremurile cele mai aprige şi care se distanţa de ei când ajutorul ei nu mai era necesar”, notează Frank E. Manuel în ”A Requiem for Karl Marx”.

A supraviețuit precar, scriind articole, în principal „pentru New York Tribune și oferind cursuri la seral, plătite cu ora emigranților germani.
În fapt, mijlocul principal de existenta a fost ajutorul generos dat de Engels și, ocazional, dar deloc nesemnificativ, moștenirile lăsate de diverși membri ai familiei sale.
Foarte târziu, după donația făcută de Engels în urma vânzării părții sale din firma din Manchester, situația financiara a familiei Marx va deveni mai consistenta”.

FANTEZIILE ISTORIEI

Contrar fanteziilor ulterioare care l-au înfățișat pe Karl Marx ca fondator al Internaționalei, el nici măcar nu s-a numărat printre organizatorii reuniunii de la St Martin’s Hall. Pe28 septembrie 1864, ziua fondării IWA – Prima Internaționala, Marx a stat „în calitate de nevorbitor pe o platformă”, după cum el însuși preciza, într-o scrisoare adresată prietenului său Engels.

Cu toate acestea, Marx a sesizat imediat potențialul evenimentului și a lucrat din greu pentru a se asigura că noua organizație își va îndeplini cu succes misiunea. Datorită prestigiului care se lega de numele său, cel puțin în cercurile restrânse, a fost numit în comitetul permanent format din 34 de membri, unde a câștigat în curând suficientă încredere pentru a i se încredința sarcina de a redacta Discursul inaugural și Statutul provizoriu al Internaționalei. În aceste texte fundamentale, ca și în multe altele care au urmat, Marx s-a inspirat din cele mai bune idei ale diferitelor componente ale Internaționalei, eliminând, în același timp, înclinațiile corporatiste și tonurile sectare.

El a legat ferm lupta economică și lupta politică una de cealaltă și a făcut din gândirea și acțiunea internațională o alegere ireversibilă. În principal, datorită capacităților lui Marx, Internaționala și-a dezvoltat funcția de sinteză politică, unificând diferitele contexte naționale într-un proiect de luptă comună, care recunoștea muncitorilor o autonomie semnificativă, dar nu o independență totală, față de centrul director. Menținerea unității a fost uneori epuizantă, mai ales că poziția anti-capitalista promovata de Marx nu a fost niciodată poziția politică dominantă în cadrul organizației. Cu toate acestea, în timp, în parte prin propria sa tenacitate, în parte prin scindări ocazionale ale IWA, gândirea lui Marx a devenit doctrina hegemonică a Internaționalei.

Caracterul mobilizărilor muncitorești, provocarea anti-sistemică a Comunei din Paris, sarcina fără precedent de a ține laolaltă o organizație atât de mare și de complexă, polemicile succesive cu alte tendințe din mișcarea muncitorească pe diverse probleme teoretice și politice, l-au determinat pe Marx să depășească limitele economiei politice, care îi absorbise atât de mult atenția de la înfrângerea revoluției din 1848 și de la refluxul forțelor cele mai progresiste. De asemenea, a fost stimulat să își dezvolte și, uneori, să își revizuiască ideile, să pună în discuție vechile certitudini in fata unor noi întrebări și, în special, să își perfectioneze critica capitalismului, desenând, in linii mari, portretul unei societăți comuniste. Viziunea sovietică ortodoxă asupra rolului lui Marx în cadrul Internaționalei, conform căreia acesta a aplicat mecanic, la etapa istorică data, o teorie politică pe care o făurise deja în limitele studiului său, este total ruptă de realitate.

UN OM FĂRĂ CETĂȚENIE

În cele din urmă Marx a fost „forțat să renunțe la cetățenie și să emigreze la Londra. Karl și familia sa au trait aici toată viața, ca outsideri, în cercurile emigrației germane, având un contact superficial și ocazional cu lumea engleză”. Marx a murit, de fapt, fără nici-o cetățenie.

––
surse: (*) Francis Wheen. Karl Marx. Harper Collins. 1999. Introduction (ebook version); vezi Hobsbawm, op. cit.;Isaiah Berlin. Karl Marx. His life and environment. Oxford. 1939. Pp. 20. Ce-i drept, Berlin recunoaște faptul că Marx nu a fost un ”fanatic patologic”, sistemul său, deși unul închis, fiind bazat pe observație și date emprice; Franz Mehring. Karl Marx. The story of his life. University of Michigan Press. 1962;.David McLellan. Karl Marx. His Life and Thought. MacMillan. 1970.

Citește și

Lucrările lui Marx și Engels despre români: „chestiunea Basarabiei” si abuzurile comise de ruși

ABRAHAM LINCOLN ȘI KARL MARX, DOUA PERSONALITATI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA LUMII: „despărțiți de un ocean, uniți de o idee”.

„RĂZBOIUL CIVIL DIN RUSIA – UN HOLOCAUST AL CREȘTINILOR RUȘI, FINANȚAT DE WALL STREET ȘI BANCHERII DIN LONDRA”

Manifestul Partidului Comunist – Manifest der Kommunistischen Partei – Karl Marx, Friedrich Engels

CULTUL PERSONALITĂȚII: DE LA DEJ LA CEAUȘESCU

Galerie

Publicat pe de

Această galerie conține 3 fotografii.

Înainte de a fi ales secretar general al PCR, la Congresul al IX-lea al Partidului (19-24 iulie 1965), Nicolae Ceaușescu „reușise să facă o impresie bună veteranilor comuniști. El s-a opus cultului personalității și a dat ordin ca toate tablourile predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu Dej, cat cele și ale și clasicilor marxism-leninismului să fie date jos de pe pereți” Continuă lectura →

8 martie – ZIUA FEMEII, DE LA COMUNISM LA CAPITALSIM

Publicat pe de
Răspunde

Marx și Engels au subliniat legătura dintre emanciparea femeii și restructurarea economică și socială, imposibil de realizat, în viziunea lor, fără abandonarea capitalismului în favoarea comunismului. În acest sens, în volumul „Originea familiei, a proprietății private și a statului„, Engels oferea un program concret, bazat pe egalitatea deplină a femeilor cu bărbații în faţa legii și a independenţei economice pentru femei prin muncă (în care munca domestică ar trebui înlocuită cu munca salariată), concomitent cu abolirea capitalismului.

„Ziua femeii” a debutat însă pe cel mai capitalist tărâm posibil – la New York -, și a fost organizată pe 28 februarie 1909, de Partidul Socialist/Comunist American.

Inspirată probabil de versiunea „made în USA” , cât și de lucrările lui Marx/Engels, în 1910, la Congresul celei de a doua Internaţionale Socialiste, militanta Clara Eissner Zetkin (aripa de extremă stânga a Partidului Social-Democrat German care, în 1918, va forma Partidul Comunist German), propunea, de principiu, o zi internațională a femeii, fără să specifice însă și o dată anume.

Ideea Clarei Zetkin capătă consistență simultan cu demonstrațiile care au loc pe 19 martie 1911, în Germania, Austria și Danemarca. [1]

Șase ani mai târziu, în 1917, impulsionat și de Aleksandra Mihailovna Kollontai [2], „comisar al poporului” pentru Sănătate în guvernul bolșevic, Lenin decretează oficial „8 martie” zi de sărbătoare în URSS.
Practic, pe fondul unor nemulțumiri de amploare, la 23 februarie 1917 stil vechi (respectiv 8 martie, stil nou) femeile din Sankt Petersburg au declanșat o grevă provocată de raționalizarea alimentelor, de lipsurile generate de Primul Război Mondial, dar și de închiderea Uzinelor de armament Putilov.

„Ziua Internaţională a Femeii” (instituită în 1910); a fost recunoscută oficial de către Națiunile Unite în 1975, odată cu proclamarea „Anului Internațional al Femeii” și declararea perioadei 1976–1985 ca „Deceniu ONU pentru condiția femeii”.

In 1977, Adunarea Generală a ONU a proclamat, printr-o rezoluție, si „Ziua Națiunilor Unite pentru drepturile femeilor și pace internaţională”.

„Ziua Femeii” a fost stabilită și la nivel național, prin Legea 22/2016 și (ca sa fie egalitate) pe 19 noiembrie, are loc „Ziua Bărbatului„.

Pentru foștii „șoimi ai patriei” și „pionieri” precizăm că, în România, „Ziua femeii” diferă de „Ziua mamei”, aceasta fiind sărbătorită în prima duminică a lunii mai (începând din 2010).

[1] În discuția sa cu Clara Zetkin în legătură cu situația femeilor, Lenin sublinia că adevărata libertate pentru femei este posibilă doar prin comunism, iar mișcarea comunistă trebuie să fie singura salvare pentru femeile exploatate, așa cum este şi pentru toate victimele capitalismului.
Ceea ce stipula Lenin în discursul său era că femeile trebuie să fie egale bărbaților în drepturi şi îndatoriri, că trebuie instruite în lupta proletară. El vedea femeile ca o parte integrantă a proletariatului, pe care putea să o folosească în triumful socialismului, si nu ca pe o categorie dezavantajată pe care trebuia să o salveze.

[2] Aleksandra Mihailovna Kollontai este şi autoarea eseului „Iubirile a trei generații”, în care Zhenya (18 ani), membră a Komsomolului (Uniunea Tineretului Comunist) ajunge la concluzia că actul sexual nu trebuie să aibă, neapărat, vreo legătură cu iubirea. Zhenya trăiește cu doi bărbați si rămâne însărcinată, dar nu are importanta cine este tatăl. Unii istorici susțin că tovarășa Kollontai milita de fapt împotriva familiei, pe care aceasta o numea „odioasa instituție burgheză”.