DECLANȘAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS

FORMAREA PRINCIPALELOR ALIANȚE

Al Doilea Război Mondial s-a bazat pe alianța secretă dintre Uniunea Sovietică – condusă de Stalin -, și Germania nazistă – condusă de Hitler -, odată cu încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov „de neagresiune” (sau Pactul Hitler-Stalin), semnat de cele două puteri la Moscova, pe 23 august 1939.

Acest pact a fost continuarea fireasca a înțelegerilor anterioare dintre cei doi aliați: în 1922, Germania şi Rusia Sovietică încheiau Pactul de la Rapallo, prin care cele două țări se vor ajuta reciproc. Germania va construi în Rusia arsenale şi îşi va instrui trupele, la care nu avea dreptul prin Pacea de la Versailles, iar Rusia va beneficia de înzestrarea cu fabrici de armament şi de instrucția Armatei Roșii, de către instructorii germani.

„O cârdășie între doi pretendenți la hegemonia în Europa şi în lume” – notează Ion Stefan, în lucrarea „Sfârtecarea României Mari”.

| citește și: „URSS – FIDELĂ FAȚĂ DE CAUZA INDEPENDENȚEI ȚĂRILOR MICI”

GERMANIA NAZISTĂ INVADEAZĂ POLONIA

O săptămână mai târziu de la parafarea Pactului Hitler-Stalin, la adăpostul înțelegerii cu URSS, pe 1 septembrie 1939 (1), Germania nazistă invadează Polonia (sub pretextul că polonezii au efectuat o serie de acțiuni de sabotaj împotriva țintelor germane din apropierea graniței(2)).

După două zile, pe 3 septembrie 1939, ca urmare a ignorării, de către Hitler, a ultimatului britanic care cerea încetarea imediată a operațiunilor militare, Franța și Marea Britanie declară război Germaniei.

Fiind puteri coloniale, cu posesiuni în afara Europei, conflictul european se transformă într-unul mondial, iar Australia și Noua Zeelandă se alătură declarației de război. La scurtă vreme, Nepal, Newfoundland, Tonga, Africa de Sud și Canada, urmând exemplul britanicilor, declară, la rândul lor, război Germaniei.

„Britanicii, care se angajaseră să bombardeze Germania, dacă aceasta ar fi atacat Polonia, nu s-au ținut de promisiune, cu excepția unui singur raid asupra bazei de la Wilhelmshafen. Francezii, care se angajaseră să atace Germania dinspre vest, nu aveau nicio intenție să facă aceasta.” – nota Keegan, în 1997(p. 35./ Cienciala 2010, p. 128).

Soarta Poloniei a fost pecetluită la 12 septembrie, la conferința de la Abbeville, când Aliații au respins definitiv planurile unei ofensive în Polonia.

Conform specialiștilor, dacă Occidentul ar fi reacționat imediat, Hitler ar fi fost efectiv nevoit să-și disperseze forțele angajate în Polonia pentru o contra-ofensiva, ceea ce ar fi permis comandanților polonezi să-și organizeze frontul.

In același timp, ar fi însemnat, de asemenea, domolirea sau cel puțin amânarea asaltului lui Stalin, care ar fi intrat în Polonia numai atunci când ar fi fost sigur că Occidentul o va abandona în voia „sorții”.

Războiul ar fi durat mai puțin și s-ar fi încheiat cu victoria Aliaților, spune Bogusław Kubisz, istoric, redactor adjunct la publicația lunară Mówią wieki (în volumul Vorbesc veacurile)

Europa ar fi evitat astfel șase ani de masacru, suferințe și distrugeri și, poate, și zeci de ani de hegemonie sovietică și dictatură comunistă.

URSS INVADEAZĂ POLONIA

Pe 17 septembrie 1939 (3), fără sa declare război, Uniunea Sovietică invadează Polonia din est, sprijinind efortul militar nazist, dând astfel polonezilor lovitura de grație.

Agresiunea sovietică asupra Poloniei, spre deosebire de cea nazistă, va rămâne fără consecințe, URSS neprimind nicio declarație de război din partea Aliaților.

Atacată din două direcții distincte, de două forte militare aliate – URSS și Germania nazistă -, Polonia a fost învinsă fără nicio șansă de primi vreun sprijin extern.

Varșovia a capitulat la 27/28 septembrie 1939, ultimele elemente de rezistență fiind înfrânte la 6 octombrie (4).

În consecință, Polonia a fost împărțită „frățește”, între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, Lituania și Slovacia primind și ele mici teritorii (5).

| citește și „Al doilea Pact Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939

semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, Moscova, 23 august 1939

Campania din septembrie 1939 s-a dovedit a fi doar prima rundă dintr-o serie de confruntări care au durat sase ani, încheiate cu înfrângerea celui de-Al Treilea Reich, salinizarea Europei de Est și instaurarea comunismului in tarile aflate in sfera de influenta a URSS.

URSS ATACĂ FINLANDA

Pe 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietica a atacat Finlanda (6), declanșând ceea ce istoricii vor numi „războiul de iarnă”, acțiune care va duce excluderea URSS din Liga Națiunilor, la 14 decembrie 1940.

Apărarea finlandeză a fost neașteptat de dârză (7), deși sovieticii îi depășeau numeric pe cei finlandezi (în proporție de aproximativ 3 la 1).

In plus, pierderile masive suferite de Armata roșie in aceasta confruntare i-au dat lui Hitler suficienta încredere in slăbirea capacității de lupta a URSS, încurajându-l în luarea deciziei pentru Operațiunea Barbarossa – numele de cod al operațiunii germane, sub care s-a desfășurat atacarea Uniunii Sovietice.

Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză, considerând atacul URSS ca nejustificat, unele țari reacționând și concret cu un anumit sprijin constând in ajutoare medicale și intervenții militare (acordate in special de Suedia, care, la acea data, se declarase națiune nebeligerantă).

Finlanda a rezistat până la 12 martie 1940, când este obligată să semneze un tratat de pace (la Moscova) prin care cedează agresorului sovietic circa 10 % din teritoriul național (o parte din Karelia) și 20 % din capacitățile sale industriale. Aproximativ 422.000 de karelieni, reprezentând un procent de aprox.12% din populația Finlandei, și-au pierdut căminele. Armata și civilii din zonă au fost evacuați în grabă, în conformitate cu termenii acordului, și doar foarte putini dintre locuitori au ales să devină cetățeni sovietici.

URSS ANEXEAZĂ STATELE BALTICE ȘI PĂRȚI DIN ROMÂNIA

In următoarea etapa, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică anexează statele baltice, (Estonia, Letonia și Lituania – care și-au recâștigat independenta in 1991, devenind, in 2004, membre ale Uniunii Europene și NATO (8) și părți din România (Basarabia și Bucovina de Nord – pe care le obține „pașnic” in circa 24 de ore, după ultimatumurile adresate in scris guvernului Gh. Tătărescu, in zilele de 26/27 iunie 1940)

| citește și: Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

După o perioadă de neutralitate, în care Regatul României a permis evacuarea forțelor poloneze spre Egiptul britanic şi a pierdut mai multe teritorii în faţa aliaților Germaniei naziste – URSS, Ungaria și Bulgaria -, România își va schimba alianțele sub conducerea lui Ion Antonescu.

| citește și DICTATUL DE LA VIENA (textul arbitrajului)

România trece de parte Axei şi intră în război pe 22 iunie 1941, în încercarea de a recupera Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herței.

GERMANIA ATACĂ URSS

Pactul Hitler-Stalin a fost încălcat de către naziști pe 22 iunie 1941, când Germania, susținută de Italia și România – care dorea recuperarea teritoriilor cedate, au invadat Uniunea Sovietică în cadrul Operațiunii Barbarossa (Unternehmen Barbarossa), declanșând ofensiva pe Frontul de Est.(9).

Teritoriile pierdute de România sunt recuperate rapid, ofensiva fiind apoi continuată dincolo de Nistru.

citește și ION ANTONESCU – EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI?

Scopul declarat al lui Hitler a fost acela de a extermina „o populație de suboameni” – untermensch şi de a beneficia de imensul potențial agricol şi industrial oferit de teritoriile Rusiei Sovietice.

Însă modul în care Germania a conceput cucerirea Uniunii Sovietice și momentul ales a făcut ca operațiunea să eșueze.

Pe lângă condițiile grele impuse de iarna rusească (temperaturile extreme afectând capacitatea de lupta a militarilor), rezistența sovieticilor, care proclamaseră declanșarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei-Mamă„, a fost considerabil mai puternică decât preconizaseră comandanții germani.

SUA SE ALĂTURĂ ALIAȚILOR

Statele Unite ale Americii se alătura Aliaților, după atacul Japoniei de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941.

In decembrie Germania declara război și Americii. După șase luni de la invadarea Uniunii Sovietice, situația devine efectiv critică. Armata nazista nu era pregătită pentru un conflict de durată, iar planificarea operațiunii Barbarossa s-a dovedit greșită, atât din punct de vedere logistic, cat și datorita subestimării impactului condițiilor meteorologice asupra combatanților lipsiți de echipamente și resurse.

Iarna rusească a devenit, pentru Hitler, inamicul numărul 1 și un factor esențial in fisurarea ofensivei germane împotriva sovieticilor. In plus, armata nazistă nu a putut fi eficient aprovizionată, pentru a face fata desfășurații unor acțiuni militare îndelungate pe teritoriul URSS.

ALIANȚA „CU DIAVOLUL”

Indiferent de amploarea confruntărilor desfășurate pe frontul de est, acesta rămâne în penumbra istoriei, în faţa celebrelor bătălii precum cele de la Dunquerque, El Alamein, Normandia sau Arnhem.

O alta viziune esențială în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și pentru întreaga evoluție viitoare a Europei, a fost cea a lui Winston Churchill, care nu se îndoia că supraviețuirea Rusiei era vitală pentru Marea Britanie.

În ziua invaziei Uniunii Sovietice de către Germania, Churchill a fost auzit la radio BBC, reiterându-și opinia față de comunism.

In același timp, în modul sau caracteristic, el afirma limpede că orice inamic al lui Hitler era un prieten al Marii Britanii.

„Dacă Hitler a invadat iadul, atunci aș face o prezentare favorabilă Diavolului în Camera Comunelor”, a spus Churchill.

Invazia Rusiei nu este decât un preludiu la invazia Insulelor Britanice, invazie ce putea avea loc, în opinia sa, imediat ce statul sovietic ar fi fost cucerit.

| citește și UN TANC NUMIT „STALIN”

Scopul premierului Churchill era unul singur: salvarea Imperiului britanic, prin orice modalitate, cu orice preț.

Deoarece scopul scuză mijloacele, orice strategie favorabilă Marii Britanii, fie și una cu consecințe nefaste, pe termen lung, pentru oricare alte state, a fost, pentru Churchill, câștigătoare, inclusiv cea pentru care a optat: sacrificarea Europei de Est.

ACORDUL DE PROCENTAJ CHURCHILL-STALIN

Winston Churchill și Stalin la Moscova, octombrie 1944

Pe 9 octombrie 1944, premierul britanic, Winston Churchill face o „afacere bună„, împărțind lumea cu Stalin, în procente, notate succint, de mână, pe o hârtie.

În urma procentajului propus de Churchill, URSS își va „legifera” dominația în Blocul Estic European.

Al Doilea Război Mondial se sfârșește prin înfrângerea Germaniei naziste, în „Bătălia pentru Berlin„.

ÎNVINGĂTORI ȘI ÎNVINȘI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Prin „acordurile” stabilite (1944-1947), Uniunea Sovietică – agresor de facto și partener contractual al Germaniei naziste (prin pactul Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939, de „neagresiune”), ulterior, una din Marile Puteri Aliate, a fost considerată învingătoare (și a câștigat pe toate planurile), redobândind teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herţa, șamd), solicitând și primind, totodată, și daune de război.

România, devenită, din august 1944, aliata „Marilor Aliați” învingători (10) împotriva Germaniei naziste, a fost tratată, în final, ca o țară înfrântă.

| citește și CONVENȚIA DE ARMISTIȚIU (12 septembrie 1944)

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat, printre altele, recunoașterea înfrângerii României în războiul la care participase, începând din 22 iunie 1941.

Situația este limpede consemnata în preambulul „Convenției de armistițiu între guvernul român și guvernele Națiunilor Unite” (încheiată la Moscova, pe 12 septembrie 1944): „Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile armistițiului, prezentate de către Guvernele sus-menționatelor trei Puteri Aliate, acționând în interesul Națiunilor Unite”.

Pe lângă „datoriile de război” stabilite prin Convenție, autoritățile de la București – cu statut de „învinși”(11) – acceptă, în 1947 (cf. Art.28, pct.4 al Tratatului de pace), să renunțe definitiv la circa 1,3 miliarde de mărci (12) – datorie pe care fostul guvern de la Berlin o avea pentru petrolul și produsele agricole românești exportate în Germania, până la data de 23 august 1944, care nu fusese încă achitată.

Textul complet din Tratat, Art. 28, pct. 4: „România renunță în numele său și în numele cetățenilor săi, la orice pretențiuni împotriva Germaniei și a cetățenilor germani, pendinte la 8 Mai 1945, cu excepțiunea pretențiunilor rezultând din contracte și alte obligațiuni anterioare datei de 1 Septemvrie 1939, precum și din drepturi dobândite înainte de aceeași dată. Această renunțare va fi considerată ca înglobând creanțele, toate pretențiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamente încheiate în cursul războiului, precum și toate pretențiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului”.

Mai mult, prin același Tratat de pace de la Paris – semnat pe 10 februarie 1947 -, intrat în vigoare la 23 august 1947, România nu numai că renunța la toate creanțele sale constituite împotriva Germaniei, dar este obligată, după cum declara Gheorghe Tătărescu, la acea data, „să plătească Germaniei creanțele sale […] și, în fapt, să plătească ea Germaniei reparații„.(13)

| citește și: Tratatul de pace de la Paris cu Puterile Aliate și Asociate din 10 februarie 1947

– pentru creanțe, vezi art.28, pct.4

Practic, România a fost obligată să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, în același timp cu achitarea datoriei pe care „o avea” faţă de Germania (1,25 miliarde de mărci) (13).

„Anumite fonduri obținute din exportul de produse românești au fost utilizate pentru alimentarea contului din care se plătea datoria faţă de statul german după 10 februarie 1947 și acele sume ajungeau la cele Patru Mari Puteri, care țineau sub ocupație întreaga Germanie”, spune istoricul Petre Opriș.

„România a acceptat să achite în întregime datoriile pe care le avea faţă de Germania la data de 8 mai 1945, deși statul german se afla sub ocupație în februarie 1947, la fel ca România, iar acei bani au ajuns sub controlul celor Patru Mari Puteri: URSS, SUA, Marea Britanie şi Franța”, precizează Opriș.

„ALL INCLUSIVE”

Winston Churchil, Franklin Roosevelt, Iosif Vissarionovici Stalin, Yalta, 1945

În cartea sa, Diplomacy”, istoricul american Henry Kissinger, fost Secretar de Stat, nota că adevăratul lider al coaliției Națiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost Roosevelt, ci Stalin.

| citește și STALIN – „un om cu acel salvator simț al umorului”

Europa de Est a fost reconstruită după bunul plac al lui Stalin, cu acordul deplin al celorlalți doi mari lideri ai momentului – Churchill și Roosevelt, care aveau nevoie ca trupele sovietice să termine ofensiva împotriva lui Hitler.

expansiunea sovietica la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial

Drept bonus, la sfârșitul războiului (pe 8 mai 1945, Germania nazistă a capitulat), România, dar și toate țările din blocul estic (printre care unele declarate de partea „Puterilor Aliate și Asociate”, conform tratatului de pace de la Paris, și care nu ajunseseră „la Stalingrad” nici măcar cu imaginația), i-au fost oferite pe tava lui Stalin, într-un sistem „all inclusive”.

| citește și:

RUSIA LUI PUTIN RESCRIE CU IMPERTINENȚÂ ISTORIA

Deși, cumva miraculos, aceste state nu au sucombat, sufocate de bolșevism, comunism, „marxism-leninism”, stalinism, rusificare, dictatură, cenzură și alte delicii „made in URSS”, au ieșit, la capătul „experimentului sovietic” – încheiat oarecum la finalul lui ’89 -, cu grave mutații „genetice” în plan social, educațional, emoțional și mental.

| citește și „DAVAI CEAS, DAVAI PALTON”- TESTIMONIALE DESPRE ATROCITĂȚILE ARMATEI ROȘII ÎN ROMÂNIA

„CIREAȘA DE PE TORT”

În mod ironic (ceea ce s-ar numi „”cireașa” de pe „tort”),”tratatul de pace” de la Paris stipula inclusiv faptul că fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații „politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.”

În realitate, „tratatul de pace” a fost încălcat sistematic ani de zile la rând, având în vedere că guvernele comuniste au fost exact acele organizații care au avut drept scop suprimarea oricăror „drepturi democratice” – precum libertatea de expresie, de circulație, de gândire, s.a. -, acestea fiind efectiv atrofiate, până la anulare, pe toată perioada dictaturii comuniste instaurate de URSS în Europa de Est, sub oblăduirea Occidentului.

| citește și: „TE IMPLOR, PRIETENUL MEU, STALIN” sau cum să ne spălam pe mâini în fața istoriei

1. Data oficial recunoscută, ca prima zi a celui de-al Doilea Război Mondial.

Peste șase ani, la 2 septembrie 1945, după uriașe pierderi materiale și sacrificii umane, războiul se încheie, dar încetarea conflictului armat va reconfigura din temelii situația geo-politică internațională, marcând începutul sfârșitului democrației pentru toate țările blocului estic european, tutelat de URSS.

2. În perioada interbelică, Polonia, renăscută în 1918, se afla într-o situație geopolitică dificilă: un stat mare (cu o suprafață de 388.634 km² și o populație de 32.100.000 în 1931), cu granițe întinse și greu de apărat, înconjurat, cu excepția României și a Letoniei, de vecini ostili: Uniunea Sovietică, Germania, Cehoslovacia și Lituania.

3. Atacul URSS asupra Poloniei are loc in condițiile valabilității pactului de neagresiune polono-sovietic încheiat in 1932 și prelungit, în 1934, pentru o perioada de încă zece ani.

Într-o notă înmânată ambasadorului polonez la Moscova, autoritățile sovietice și-au motivat încălcarea tratatului din 1932 prin faptul că „statul polonez și guvernul său au încetat de facto să mai existe”. Kremlinul a invocat și dorința de „a apăra viața populației ucrainene şi bieloruse” din teritoriile poloneze aflate la graniță.

Stalin a aruncat în luptă 630.000 soldaţi, 4.700 tancuri şi 3.300 de avioane. Le-au opus rezistență 20 de batalioane din Corpul de Grăniceri (KOP), detașamente de rezervă ale Armatei Poloneze (WP), cărora li s-au alăturat voluntari, mai ales tineri.

La Vilnius locuitorii s-au organizat spontan pentru apărarea oraşului, iar pentru Grodno s-au dat lupte înverșunate, vreme de două zile.

O erodare a rezistenței poloneze a fost creată si de ordinul emis de mareșalul Rydz-Śmigły, în dimineața zilei de 17 septembrie, creând confuzie în rândul soldaților. „Ordon retragerea generală în România şi Ungaria, pe cele mai scurte drumuri. Nu luptați cu bolșevicii decât în caz de atac, sau dacă încearcă să vă dezarmeze”, preciza ordinul.

4. Orașul încercuit a fost bombardat atât pe cale aeriană, cât şi terestră, de artileria grea. Oamenii au pierit cu miile, iar monumentele de patrimoniu au fost incendiate, printre care și Palatul Regal.

Pentru a se salva de la distrugerea totală, Varșovia a capitulat pe 28 septembrie. O zi mai mult a durat apărarea fortificației de la Modlin; la 2 octombrie a căzut şi fortificația Hel.

Bilanțul luptelor din Polonia s-a încheiat cu moartea a cel puțin 70.000 de soldați polonezi, 133.000 de râniți și 420.000 luați prizonieri.

Pierderile Germaniei au fost si ele destul de mari: 45.000 de morți şi râniți, circa 1.000 de tancuri şi mașini blindate distruse (1/3 din totalul efectivului de la acea data), 370 de tunuri şi mortiere, precum şi peste 600 de avioane, din care aproape 300 distruse ireversibil. Germania a folosit în timpul campaniei din Polonia majoritatea rezervelor de combustibil şi muniție. Necesitatea refacerii pierderilor a făcut ca Wehrmacht-ul să fie din nou gata de atac abia în primăvara lui 1940.

Datorită polonezilor, Aliații au câștigat câteva luni, dar nu au reușit să folosească acest avantaj.

5. URSS şi Germania şi-au împărțit teritoriul polonez între ele, deși oarecum diferit faţă de ceea ce fusese stipulat în Pactul Ribbentrop-Molotov. Sovieticii le-au cedat nemților regiunile Lublin şi o parte din Podlasie, granița fiind stabilită pe râul Bug şi nu pe Vistula, primind, în schimb, includerea Lituaniei în sfera lor de influență.

Simbolul alianței germano-sovietice a devenit defilarea comună a unităților din cele două armate agresoare la Brest-Litovsk, pe 22 septembrie 1939, în prezența comandantului de brigadă, general Semion Moiseevici Krivoşein, şi generalului Heinz Guderian.

În octombrie, sovieticii au simulat organizarea de alegeri pentru Adunările populare ale Bielorusiei de vest şi Ucrainei de vest, iar delegații subordonați lor au votat alipirea acestor teritorii la Republicile Sovietice ale Ucrainei şi Bielorusiei, „la cererea” populației.

6. După atacul german asupra Poloniei, în toamna anului 1939, Uniunea Sovietică a cerut Finlandei, imperativ, să-i cedeze o fâșie de teritoriu de 25 km lățime, cât și acceptul privind concesionarea Peninsulei Hanko, în vederea construirii unei baze navale.
În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare ca suprafață, dar mai slab dezvoltată.

În urma refuzului Guvernului finlandez, pe 26 noiembrie 1939, URSS a înscenat un incident, în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona de frontieră Mainila, acuzând finlandezii pentru acest atac.
Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat teritoriul satului de frontieră, ucigând militari și civili, solicitând Finlandei să își ceară scuze și să își repoziționeze forțele armate, la circa 20–25 km depărtare de frontieră.

Guvernul Finlandei a negat orice responsabilitate privind incidentul și a refuzat să îşi retragă armata din zonă. Refuzul a fost folosit de Uniunea Sovietică ca pretext pentru încălcarea tratatului de neagresiune. Pe 30 noiembrie 1939, 23 de divizii ale Armatei Roșii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat Finlanda, atingând, în scurtă vreme, linia Mannerheim.

În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orășelul Terijoki – azi Zelenogorsk, pe 1 decembrie 1939 s-a instalat „un regim marionetă”, o așa-numită Republică Democrată Finlandeză, avându-l în frunte pe Otto Ville Kuusinen. Crearea acestei republici s-a făcut atât în scopuri propagandistice cat și diplomatice (guvernul lui Kuusinen devenind astfel singurul guvern finlandez recunoscut de URSS), dar și în scopuri militare, rușii sperând ca socialiștii din armata Finlandei să trădeze.
Această republică a „trăit” doar până la 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică.

7. Dezastrul produs in rândurile soldaților sovietici, ca urmare a „războiului de iarna”, l-a determinat pe Stalin să renunțe la controlul politic asupra Armatei Roșii.

După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a inițiat un proces de reinstalare a ofițerilor de carieră în funcțiile militare de conducere și a trecut la modernizarea forțelor armate, hotărâri care ar fi permis astfel sovieticilor să reziste și unui atac german.

8. Sovieticii au invadat statele baltice în 1940 în cadrul Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania nazistă. Un an mai târziu, în iunie, URSS a deportat circa 43.000 de cetăţeni baltici. Această campanie a fost întreruptă, când Germania şi-a îndreptat forţele împotriva fostului său aliat şi al Armatei Roșii în ţările baltice.

Între anii 1944 şi 1945, sovieticii au pus capăt ocupației naziste, în timpul căreia aproape toată comunitatea evreiască locală a dispărut, urmată rapid de deportarea a sute de mii de persoane în Siberia. Teroarea sovietică a provocat o îndârjită rezistență armată în țările baltice, în 1944 şi 1953, în principal în Lituania.

Abia în 1991, Lituania, Letonia şi Estonia şi-au redobândit independența.

Sovieticii au instituit în ţările baltice un sistem de represiune brutală împotriva opozanților politici şi deportări în masă, inclusiv a femeilor şi copiilor, în lagăre de muncă forțată din Siberia, amintește recent AFP.

„Victoria Aliaților împotriva naziştilor a fost extrem de importantă pentru destinul Europei, dar sfârşitul Celui de-Al Doilea Război Mondial nu a adus libertate Lituaniei”, a declarat, in 2019, ministrul afacerilor externe al acestei ţări, Linas Linkevicius.

9. Eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de-al Treilea Reich.

Frontul de răsărit, deschis prin această operațiune, avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Acest front a fost scena unora dintre cele mai ample și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești.

Hitler a fost extrem de încrezător în reușita planului său, atât datorită succesului obținut de naziști în Europa Occidentală, cât și datorită incapacității dovedite de Armata Roșie, în războiul împotriva Finlandei, preconizând o victorie relativ rapidă, în câteva luni de vară-toamnă, fără să aibă în vedere prelungirea conflictului, în condițiile aspre ale iernii rusești.

Dacă la început atacul german a fost un succes, în final, armata lui Hitler a intrat în criză de timp. Când nemții au ajuns în suburbiile Moscovei era deja începutul lunii decembrie și iarna avea sã joace un rol decisiv în înfrângerea lor.

10. După trei ani şi două luni de la intrarea in război, armata sovietică activa deja în nordul Moldovei, iar Regele Mihai va cere înlăturarea mareșalului Antonescu, în cazul în care acesta ar fi refuzat să semneze un armistițiu cu Națiunile Unite.

Antonescu refuză, regele Mihai cere arestarea sa, iar România trece de partea Aliaților.

11. La doi ani de la semnarea Convenției de Armistițiu (din 12 septembrie 1944)”, pe 12 august 1946, (și, ulterior, in 1947) România a solicitat la Paris acordarea statutului de ţară cobeligerantă, în locul celui de „stat învins în război”, cerere care nu a fost acceptata de reprezentanții Națiunilor Unite.

În telegrama trimisă la 12 septembrie 1944 Departamentului de Stat al SUA, Averel Harriman (ambasadorul SUA în URSS) menționa că „nu a avut timp” să analizeze cererile românești de includere în Convenția de Armistițiu a propunerilor privind „impunerea unui termen limită ocupației militare (sovietice – n.n.) şi valabilității articolelor respective ale acordului de armistițiu, precum şi la recunoașterea concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România”.

12. Conform unor documente invocate de Radu Golban, România și Germania au încheiat, la 23 martie 1939, un contract de clearing, prin care țara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri.

Contractul prevedea ca Germania să achite în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei românești către exportatori.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947, afirmă unele voci, ar pune România în imposibilitatea recuperării acestor sume.

Experții susțin însă că acest punct de vedere este incorect, deoarece articolul 28 (pct. 4) din Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunță la toate pretențiile faţă de Germania „cu excepția celor care rezultă din contracte și alte obligații anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum și din drepturi dobândite înainte de aceeași dată”. La 13 august 1946, referindu-se la clauzele economice şi militare ale Tratatului, pe care le-a calificat ca injuste în cea mai mare parte, [ministrul Afacerilor Externe] Gheorghe Tătărescu solicita o ameliorare, ținând cont de eforturile în războiul antihitlerist, ca şi de situația economică precară a României.

Guvernul român, preciza el, „îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri şi reparații atât de la Germania, cât şi de la Ungaria”. In cadrul Uniunii Europene, economistul Radu Golban remarca: „Relaţia economică româno-germană din perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de Compensație a Germaniei, o instituție pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenției, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidențiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul unor publicații; ulterior a devenit o provocare”.

13. Aliații au stabilit, la acea dată, „creanțele României faţă de Germania”, luând in considerare „cantitățile de armament, tehnică de luptă, muniții și echipamente pe care România le-a primit din Germania și nu le-a achitat până la 23 august 1944″, acestea fiind „în valoare de 1,25 miliarde de mărci”.

O altă fațetă a problemei ar fi generată de DATA REALĂ A SEMNĂRII ACORDULUI româno-german, respectiv de faptul ca acordul de colaborare între cele două state, (încheiat în scopul creșterii masive a exporturilor romanești de petrol, produse agricole şi forestiere către Germania și a importurilor de armament, muniții, tehnică de luptă și echipamente militare germane necesare armatei române), ar fi fost semnat la Berlin, la 4 decembrie 1940 (conform lui Petre Opriș, într-un articol din 12.02.2018 publicat pe contributors).

Dacă acest act este datat 1940, cum susține Opriș, și nu 1939, asa cum susține Radu Golban (în cazul in care cei doi vorbesc de unul și același acord), atunci, conform Tratatului de Pace, România nu mai poate pretinde recuperarea sumelor datorate de statul german, deduse/calculate in baza documentului menționat.

| Citește şi;

RUSIA LUI PUTIN RESCRIE CU IMPERTINENȚĂ ISTORIA

PACTUL Ribbentrop-Molotov „REABILITAT” DE VLADIMIR PUTIN