Ca membru în „Comisia pentru cercetarea abuzurilor și ilegalităților” din Ministerul Educației Naționale (noiembrie 1944 – mai 1945), plasat în fruntea comitetelor dedicate epurării pro-naziștilor reali sau presupuși din instituțiile de învățământ, Iorgu Iordan a scos toată floarea intelectualității de la catedre și din instituțiile de cercetare, majoritatea ajungând, ulterior, la pușcărie. El l-ar fi apreciat, de asemenea, pe Nicolae Ceaușescu, pentru că… „vorbea bine”. Continuă lectura →
A trecut prin închisorile Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti şi Jilava – Fortul „13”, prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de la Strâmba, Stoieneşti şi Salcia, precum şi cele din Delta Dunării, ca Bacul „4”, Periprava Centru şi Periprava – Secţia Grindu. Continuă lectura →
Pe 8 mai1945, la o săptămână de la sinuciderea lui Hitler, aliații anunțau, oficial, la Berlin, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dar in privința datei care ar trebui sa marcheze V-E Day ((VE) DAY)- Ziua Victoriei in Europa – exista viziuni si opinii diferite.
„7 mai 1945 este data reală a capitulării” – susțin specialiștii si unii istorici, potrivit lui Marc Bouxin, curator (1995) al Muzeului Saint-Rémi, Reims (Franța,). Deoarece pe 7 mai 1945, la ora 02:41 dimineața, în prezenta comandantului-șef Eisenhower, șeful OKW – Comandamentul Suprem al Armatei Germane, generalul Alfred Jodl, semna, la Reims, actul de predare al armatei germane . El a recunoscut capitularea necondiționată a celui de-al Treilea Reich – pe ambele fronturi simultan – și a ordonat ca încetarea luptelor sa aibă loc pe 8 mai, la ora 23:01.
Acest document includea fraza: „Toate forțele sub controlul german să înceteze operațiunile active la orele 23:01 Ora Europei Centrale (OEC) pe 8 mai 1945„
De ce Reims?Pentru că aici se afla sediul Statului Major Suprem al Forțelor Expediționare Aliate din Europa, condus de comandantul-șef Eisenhower. După bătălia de la Ardennes, din decembrie 1944, Eisenhower a vrut să fie cât mai aproape de front. Acesta este motivul pentru care, la 15 februarie anul următor, a decis să-și mute sediul de la Versailles la Reims. O alegere înțeleaptă, având in vedere ca orașul beneficia de mijloace excelente de comunicare rutieră și feroviară, precum și de baze aeriene importante. Toate aceste structuri erau operaționale, deoarece nu fuseseră distruse de armata germană.(Marc Bouxin)
L’Union de Reims, 8 mai 1945
Organe du Comité départemental de libération nationale
Patru generali au semnat acest act, care legifera capitularea forțelor germane, punând capăt conflagrației: Alfred Jodl [1], șeful Statului Major al Forțelor Armate Germane; americanul Bedell-Smith[2]), în numele taberei aliate;Susloparov[3], pentru Armata Roșie și francezul Sevez[4], adjunct al generalului Juin (reținut în Statele Unite). De fapt, Eisenhower ceruse, din amabilitate, ca un reprezentant francez să poată semna un act întocmit in propria sa tara.
Atmosfera semnării a fost tensionată si grava, spune Marc Bouxin. Toată lumea era conștientă de acest moment istoric. Peste cinci ani de suferințe cumplite aveau să se încheie, cu pixul, pe hârtie. Șaptesprezece corespondenți de război au fost prezenți pentru a imortaliza momentul.
"Albert Meserlin, fotograful lui Eisenhower, mi-a spus că în întreaga sa carieră nu a trebuit niciodată să lucreze așa de repede ca in acea zi" - a declarat Marc Bouxin.
"Suzan Ibert, dactilografa însărcinata cu redactarea actului în limba engleză, îmi spunea, în 2005: "A fost oribil. Ne întorceau din drum intr-una cu foile, in funcție de rezultatele negocierilor. De fiecare dată a trebuit să începem de la zero și să facem schimbări urgente. Când m-am întors cu hârtia finala, eram în lacrimi. Un ofițer mi-a adus un strop de șampanie, drept consolare."
Libres, 9 mai 1945
Journal fondé sous l’Occupation
par le Mouvement national des prisonniers de guerre et déportés
În ziua următoare, pe 8 mai 1945, generalul Wilhelm Keitel și alți reprezentanți OKW, au plecat la Berlin unde, la scurtă vreme după miezul nopții, au semnat un document similar, capitulând în mod explicit în fața forțelor sovietice, în prezența generalului Gheorghi Jukov.
De ce a cerut Stalin organizarea unei a doua ceremonii la Berlin pe 8 mai?
"Era furios că germanii plecaseră la Reims. Și s-a revoltat că Wehrmarcht si-a acordat o întârziere pentru a-i permite să ajungă în zonele de vest fără a fi prins de Armata Roșie. Stalin a dorit, din motive evidente de propagandă, ca predarea să aibă loc în Est. (n.r. Berlinul de est) Trebuie spus că, cu peste douăzeci și cinci de milioane de morți, URSS. purtase pe umeri o parte imensă din greutatea războiului. Acesta este motivul pentru care Churchill și Truman au acceptat cererea liderului sovietic de a organiza o a doua ceremonie pe frontul de est - în ciuda opoziției viscerale a lui Eisenhower. Pentru el, capitularea Reims a fost suficientă. Dar a trebuit să accepte că era considerat doar temporar. De atunci, Berlinul fiind luat de sovietici pe 2 mai, acest oraș a fost simbolic cel mai bun loc pentru a aduce un omagiu "Micului" Tată al Popoarelor." (Marc Bouxin)
In seara zilei de 8 mai 1945, conform actului de la Reims, la ora 23:01, ora Berlinului, luptele încetau definitiv. La Moscova era ora 1:01, respectiv deja 9 mai. Din acest motiv, din ordinul lui Stalin, Uniunea Sovietică a ales sa sărbătoreasca finalul celui de-al Doilea Război Mondial cu un decalaj de o zi.
Pentru a se demarca de occidentali, sovieticii au refăcut ceremonia capitulării. A două zi după capitularea de la Reims, a fost organizată, în Berlinul ocupat de Armata Roșie, o altă capitulare, de asta dată în față mareșalului sovietic Jukov.
8 mai 1945 – Ziua Victoriei
Actul semnat la Berlin pe 8 mai, cu puțin înainte de miezul nopții, confirmă documentul încheiat la Reims?
"Absolut. Documentul este aproape același. Dacă memoria colectivă europeană a păstrat data de 8 mai pentru a comemora capitularea Germaniei, aceasta se datorează faptului că știrea a fost anunțată în toate capitalele occidentale în acea zi, la ora 15:00. La mai mult de douăzeci și patru de ore după ce Jodl a semnat la Reims, in prezenta lui Eisenhower. Dar în Rusia, data de 9 mai este sărbătorită în fiecare an, deoarece Stalin a dorit ca ora oficială a capitularii să fie stabilită după fusul orar sovietic. Ironia istoriei, ca să spunem așa, este că predarea Germaniei este sărbătorită pe 8 sau 9 mai, când în realitate evenimentul a avut loc pe 7 mai1945." (Marc Bouxin)
Gheorghi Konstantinovici Jukov semnând actul de capitulare al Germaniei, 8/9 mai, Berlin.Mareșalul Wilhelm Keitel semnează predarea necondiționată a armatei germane, la sediul sovietic din Berlin, 8/9 mai 1945.
Documentul care legifera capitularea forțelor germane și care a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, semnat la Reims, în fața generalului american și viitor președinte – Eisenhower,pe 7 mai 1945, a fost redactat din nou, in mod similar, la decizia lui Stalin, si semnat pe 8 mai 1945, la Berlin (Berlinul de est, ocupat de Armata Roșie), de către mareșalul ArthurTedder [5](ca reprezentant al generalului Eisenhower), generalul Lattre de Tassigny[6] și mareșalul Gheorghi Jucov, URSS[7], pentru aliați. Din partea germana, a semnat feldmareșalul Wilhelm Keitel[8] și comandanții șefi ai Aviației militare. La ceremonia semnării capitulării Germaniei au mai luat parte delegații din partea Marii Britanii, Franței și Uniunii Sovietice. Ceremonia semnării a avut loc într-o vilă din suburbia răsăriteană a Berlinului, Karlshorst. (numită, uzual, „Muzeul germano-rus din Karlshorst”)
Generalul Jucov citind actul capitularii germane la Berlin, Germania, semnat la 8 martie 1945., alături de reprezentatul lui Eisenhower, Sir Arthur Tedder, mareșal al Royal Air Force
Conform hotărârii lui I. V. Stalin, prin Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS (semnat la Moscova/Kremlin, 8 mai 1945, de către M. Kalinin – Președinte, si A. Gorkin-Secretar), data de 9 mai 1945 va fi oficial declarată „Ziua Victoriei” și va sărbătorită ca atare, si in România, pe toată durata perioadei comuniste.
Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS(M. Kalinin – Presedinte, A. Gorkin-Secretar), Moscova, Kremlin, 8 mai 1945. Arhiva personala MTF.
Regele Mihai a participat la sărbătorirea zilei de 9 mai, in 1945 și a inaugurat statuia Ostașului Sovietic Eliberator, amplasată in fata Guvernului României.
parada militara si defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 Mai 1945 – „Ziua Victoriei”| au participat dr. Petru Groza, Președintele Consiliului de Ministri, Ivan Zaharovici Susaikov, general-colonel al armatei sovietice, Majestatea Sa, Regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul Comunicațiilor si Lucrărilor Publice, membrii ai guvernului, precum si reprezentanți ai Națiunilor Unite.
La parada militară si defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 mai 1945 – „Ziua Victoriei„, alături de Majestatea Sa, Regele Mihai I, au luat mai parte dr. Petru Groza, Președintele Consiliului de Miniștri, Ivan Zaharovici Susaikov, general-colonel al armatei sovietice, Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul Comunicațiilor si Lucrărilor Publice, membrii ai guvernului, precum si reprezentanți ai Națiunilor Unite.
Parada militara din București, 9 mai1945Parada militara si defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 Mai 1945 – „Ziua Victoriei”Parada militara si defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 Mai 1945 – „Ziua Victoriei”
Desi actul capitularii fusese semnat, Karl Dönitz continua, de facto, sa fie șeful statului German, iar guvernul său, instalat la Flensburg, era încă activ.
Pe 23 mai 1945, la Flensburg, a fost trimis un ofițer de legătură britanic care să aducă la cunoștință miniștrilor acestui guvern ordinul lui Eisenhower de dizolvare a cabinetului și de arestare a membrilor săi. Aliații au realizat rapid că, deși forțele armate ale Germaniei capitulaseră necondiționat, guvernul civil german nu semnase niciun act. Pe de altă parte, aceștia nu intenționau să ofere unui guvern german, posibil ostil, un argument legal pentru deschiderea unei confruntări. In final, Aliații au căzut de acord să nu-l recunoască pe Dönitz ca șef al statului, semnand în schimb un document al celor patru puteri victorioase prin care se crea Comisia Aliată de Control și care cuprindea, printre altele, următoarele prevederi: Guvernele Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și guvernul provizoriu al Republicii Franceze, își asumă prin aceasta autoritatea față de Germania, inclusiv toate puterile posedate de guvernul german, Înaltul Comandament și orice autoritate guvernamentală de stat, municipală sau locală. Preluarea, pentru scopurile arătate mai sus, a numitelor autorități și puteri nu are ca efect anexarea Germaniei. [Departamentul de Stat al SUA, Seriile „Tratate și alte acte internaționale” nr. 1520.]
Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un nou document la Berlin, prin care situația de facto devenea de jure. La Conferința de la Potsdam, Aliații au făcut planuri pentru Germania postbelică, au redesenat granițele, au ordonat demilitarizarea și denazificarea Germaniei și au stabilit cuantumul reparațiilor de război pe care, ca țară învinsă, trebuia să le plătească.
La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA, Harry S. Truman, cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef).
Mihai I a fost, de asemenea, decorat şi de către Iosif V. Stalin, prin mareșalul URSS Fiodor Ivanovici Tolbuhin, cu Ordinul sovietic „Victoria” cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației.
foto: Ceremonia decorării M.S. Regelui Mihai cu cel mai înalt ordin sovietic, ordinul Victoria, în iulie 1945. Distincția i-a fost înmânată M.S. Regelui Mihai de către mareșalul URSS F.I. Tolbuhin. sursa: RADOR
[1]Alfred Josef Ferdinand Jodl (n. 10.05.1890 – d. 16.10.1946); general german; a servit ca șef al Statului Major al Operațiunilor Oberkommando der Wehrmacht, Înaltul Comandament al Forțelor Armate Germane, pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial. După război, Jodl a fost pus sub acuzare pentru „conspirație la crime împotriva păcii; planificarea, inițierea și purtarea războaielor de agresiune; crime de război; și crime împotriva umanității”, la procesele organizate de Aliați de la Nürnberg. Găsit vinovat pentru toate acuzațiile, a fost condamnat la moarte și executat la Nürnberg în 1946.
[2]Generalul Walter Bedell „Beetle” Smith (n. 05.10.1895 – d. 09.08.1961) După război, a servit ca ambasador al SUA în Uniunea Sovietică din 1946 până în 1948. În 1950, Smith a devenit directorul serviciilor de informații centrale, șeful Agenției centrale de informații (CIA) și al celorlalte agenții de informații din Statele Unite. A părăsit CIA în 1953 pentru a deveni subsecretar de stat. După ce s-a retras din Departamentul de Stat în 1954, Smith a continuat să servească administrația Eisenhower în diferite posturi timp de câțiva ani până când s-a retras puțin înainte de a muri (9 august 1961)
[3]Ivan Alexeyevich Susloparov (n. 19.10.1897 – d. 16.12.1974); general sovietic, a servit drept comandant al misiunii de legătură militară cu guvernul francez și cu Forța Expediționară Aliată în Europa, în 1944–1945. A semnat, pentru Uniunea Sovietică, actul german de capitulare, la 7 mai 1945. Cu toate acestea, deoarece nu avea autorizația de la Moscova pentru a face acest lucru, Uniunea Sovietică a insistat să se semneze încă un Act de capitulare militară, lângă Berlin, două zile mai târziu. După război, a lucrat în Academia Militară Diplomatică din Moscova, instituție care a pregătit atașați militari și ofițeri de informații.
[4]François Sevez (n. 22.10.1891 – d. 29.02.1948); general francez în timpul celui de-al doilea război mondial. Sevez a fost prezent la capitularea germană la Reims și a semnat actul german de capitulare, ca martor oficial.
[5]ArthurTedder (n. 11 iulie 1890 – d. 3 iunie 1967) – Mareșalul Forței Aeriene Regale, primul baron Tedder, GCB; comandant superior al Forțelor Aeriene Regale. Pilot și comandant de escadron în Royal Flying Corps în primul război mondial; a continuat să servească ca ofițer superior în Royal Air Force în anii interbelici, în Turcia, Marea Britanie și Extremul Orient. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în calitate de ofițer aerian comandant al Comandamentului RAF din Orientul Mijlociu, a dirijat operațiuni aeriene în Mediterana și Africa de Nord, inclusiv evacuarea Cretei și operațiunea „Crusader” în Africa de Nord. Tacticile sale de bombardare au devenit cunoscute sub numele de „Tedder Carpet”. Mai târziu, în război, Tedder a preluat comanda Comandamentului Aerian Mediteranean și, în acest rol, a fost strâns implicat în planificarea invaziei aliate din Sicilia și apoi a invaziei aliaților din Italia. Pentru Operațiunea Overlord – invazia Franței -, Tedder a fost numit comandant suprem adjunct la Forța Expediționară Aliată a Cartierului Suprem al Generalului Eisenhower.
[6]Lattre de Tassigny (n. 2 februarie 1889 – d. 11 ianuarie 1952) a fost general al armatei franceze în timpul celui de-al Doilea război mondial și al primului război din Indochina. A fost ridicat postum la rangul de mareșal al Franței. De la 31 martie 1945 până la 27 mai 1947, a fost comandantul-șef al forțelor franceze din Germania. Între decembrie 1945 și martie 1947, a fost inspector general al armatei franceze și șef al Statului Major al Apărării, vicepreședinte al Consiliului Suprem de Război, continuând să funcționeze ca inspector general al armatei și apoi inspector general al forțelor armate.
[7]Gheorghi Konstantinovici Jucov (n. 1 decembrie stil nou/19 noiembrie stil vechi 1896 – d. 18 iunie 1974). Jukov a condus ofensiva sovietică finală asupra Germaniei și a fost cel care a cucerit Berlinul de est, în aprilie 1945, fiind și primul comandant al zonei de ocupație sovietică din Germania. Ca cel mai proeminent comandant militar al (ceea ce Stalin a numit) Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Jukov a deschis Parada Militară a Victoriei din Piața Roșie din Moscova, in 1945.
[8] Wilhelm Bodewin Johann Gustav Keitel (n. 22 septembrie 1882 – d. 16 octombrie 1946); mareșal german, șef al Oberkommando der Wehrmacht (OKW) – înaltul comandament al armatei germane naziste, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ascensiunea lui Keitel la înaltul comandament al Wehrmacht a început cu numirea sa în funcția de șef al Oficiului Forțelor Armate la Ministerul de Război al Reich-ului, în 1935. După ce Hitler a preluat comanda Wehrmacht-ului în 1938, Keitel a fost botezat, printre colegii săi militari drept un „yes man” al lui Hitler. După război, Keitel s-a confruntat cu Tribunalul Militar Internațional (IMT), care l-a acuzat pentru toate cele patru capete de acțiune: conspirație pentru comiterea de crime împotriva păcii, planificarea, inițierea și purtarea războaielor de agresiune, crimele de război și crimele împotriva umanității. Cea mai mare parte a cazului împotriva sa s-a bazat pe semnătura sa, prezentă pe zeci de ordine care solicitau ca soldații și prizonierii politici să fie uciși sau „dispăruți”. În instanță, Keitel a recunoscut că știa că multe dintre ordinele lui Hitler erau ilegale. Apărarea sa s-a bazat aproape în totalitate pe argumentul pe care doar îl urma ordinele în conformitate cu „principiul liderului” (Führerprinzip) și jurământul său personal de loialitate față de Hitler
–-foto antet articol: „Aspect al tribunei din Piaţa Aviatorilor, cu prilejul sărbătoririi în Capitală a zilei de 9 Mai, Ziua Victoriei. În tribună Gh.Gheorghiu Dej, Petru Groza, general colonel Susaicov şi alte persoane (Pavlov Bogdenco, regele Mihai, Gh.Tătărescu, general Dămăceanu, Lt.general Vinogradov)” Sursa: Fototeca online a comunismului românesc.
„Eu nu sunt o regalistă convinsă, dar mie mi-a rămas așa, întipărită in minte, imaginea aia in care regele a trecut prin Turnu Severin, așa, copil cum era el, dar ca un om responsabil, îmbrăcat cu costumație din aia, militara, ostășească, si admirat de lume, o…o noblețe aparte, as putea spune, ca un om de cultură, atunci când a trecut prin fata, pe la Teatrul National, că atunci Severinul nostru avea Teatru National, unde jucau mari actori…mai târziu a apărut si regizorul Geo Saizescu, dar la noi a fost Teatru National… ce frumoase piese se punea in spectacol, frumos de tot, cu Caragiale…eu eram fetișcană pe atunci, dar mă duceam si eu, mergeam cu clasa de colege… „
„Eu, ce să vă povestesc, că mie nu prea mi-a plăcut cartea. Mie îmi plăcea să cos. Făceam goblene, mamă, mamă. Am făcut „Răpirea din Serai” ; știu că ala a fost un goblen foarte scump, la vândut mama la o doamnă din târg de la noi, cu multi bani, că mi-a spus, „ia si tu mamă, că ai cusut goblenu’ asta si tare scump a ieșit la preț”… da’ după aia a venit comunismu’ si nu am mai avut voie să fac goblene, ca mie îmi plăcea.”
„Si am făcut tâmplărie. Dar nu mi-a plăcut.”
„LA COADA MATURII”
„Si am trecut la coada măturii, am stat, fir’ar ea a dracu’ să fie cu zilele ei, patruzeci de ani de ani, de dimineață pană seara…la coada măturii” …”da, mi-a plăcut, mai maturam, mai stăteam… iar mai măturam, iar mai stăteam…mai venea te miri ce director, tovarăș de secție sau știu eu cine, mai tipa si el mine…si iete așa, am ajuns la scoală femeie de serviciu, si aici a fost mai frumos, ca eram respectată de copii, de elevi, mă ajutau cu ce puteau, mai duceau coșu’ la pubelă, găseau ei…”[…] „mai dădeam o fuga pe-acasă, mai puneam oala pe foc, mai fugeam la scoală, mai dădeam cu matura, să ma vadă directoarea…”
‘LA CPL, ERA CU MUNCA DE PARTID”
„Înainte [n.r de a lucra la școală] eram femeie de serici la CPL. […] acolo nu a fost așa de frumos […] acolo era lumea cu producția, cu norma… că trebuie să faci nu știu câte mese pe zi, ca să te încadrezi in norma, si după aia sa mai faci in plus două, trei, ca să depășești norma…să nu dai de belea la partid, că acolo trebuia sa îndeplinești planu’, numai așa ii auzeai…”
„Mie nu au avut ce norma să-mi facă, că doar no’ să mai pună scări in plus intre etaje, ca să depășesc norma”…”tot așa, să matur de dimineață pâna seara, ca măturam la bietele mochete că chiale ajunseseră săracele, da’ eu tot le măturam, să nu-mi facă gura…”
„mai le făceam cafele, că sa ajut secretarele, …mai una, mai alta, plecam si eu pe la cinci seara, nu întreba nici dracu’ de mine…la mine era ușor. Greu era pe bieții muncitori, că stăteau pană își terminau norma, să-si facă planu’, si dupa-aceea să mai facă si in plus, si d’abia după aia să plece si ei acasă…”
„Unii, săracii, făceau naveta. Păi până ajungeau ei acasă, pân’se spălau si ei ca tot omul, până făceau lecții cu copiii, da’ ce lecții, că, vorba aia, trebuia să se culce si să doarmă, […] că dimineață la cinci trezirea, la șase autobuzul, la șapte pe secție, să te vadă tovarășu’ că ești om al muncii…” […] „nu prea aveam noi timp liber, ca eram cu munca de partid.”
Rememorări ale vieţii cotidiene din timpul comunismului într-un oraş …Corneliu Dragomir
In august 1916, România intra în război (Războiul Națiunilor – Primul Război Mondial) alături de Antanta. Ca urmare a bătăliilor pe două fronturi, atât în Transilvania, cât și la Dunăre, în septembrie 1916, Banca Națională a României considera că a sosit momentul să i-a primele măsuri pentru punerea la „adăpost” a tezaurului său din aur, reprezentând rezerva metalică legală, respectiv fundamentul emisiunii biletelor băncii.
Potrivit BNR, „Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de aur de cel puțin 40% din suma biletelor emise de dânsa“. In situații excepționale, ca cele de război, acoperirea se reducea la 33%. Cantitatea de bancnote aflate în circulație depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naționale, menținerea acoperirii în aur asigurând convertibilitatea leului, moneda națională.
In aceste condiții, directorul Sucursalei Iași a BNR primește instrucțiuni să-l aștepte la gară pe directorul Theodor Căpitanovici, „joi, 8 septembrie, orele cinci după-amiaza”, să pregătească trăsuri și să rezerve cinci camere la hotel. O săptămână mai târziu, misiunea transportării la Iași a tezaurului BNR este încheiată.
„AVUTUL NOSTRU”
Deși Banca Națională a României era, la acea vreme, o bancă privată, în perioada 1900 – 1925, rezerva metalică nu aparținea acționarilor, fiind proprietatea instituției, „avutul nostru“, cum îi spunea guvernatorul BNR din acei ani (Ioan G. Bibicescu).
Sub auspiciile înaintării trupelor Puterilor Centrale către București, Familia Regală, Guvernul, Parlamentul și alte instituții centrale ale statului român se refugiază la Iași, acesta devenind capitala rezistenței naționale.(*)
La 14 noiembrie 1916, tot acolo se mută și sediul Băncii Naționale a României. (la 12 noiembrie 1916, Consiliul de administrație al BNR a stabilit că „se strămută în mod provizoriu cu începere de luni, 14 noiembrie 1916, sediul juridic și reședința Băncii Naționale la Iași”)
În pragul iernii anului 1916, teritoriul național era deja ocupat în proporție de două treimi de armatele Puterilor Centrale. Armata română, retrasă pe noile aliniamente, urma să fie supusă refacerii, iar o mare parte a populației se deplasase în Estul țării, unde îndura, pe lângă rigorile unei ierni foarte aspre, foametea și bolile.
In acest context, guvernul și conducerea BNR decid mutarea tezaurului BNR pe teritoriul Rusiei țariste, considerat singurul stat aliat cu care România se învecina atunci.
Ministerul de Finanțe român a transmis Băncii Naționale a României că „stocul metalic al băncii, garantând întreaga circulațiune a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă” de riscul războiului. De aceea, se propunea BNR „mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede banca la Moscova, unde tezaurul imperiului aflat la Kremlin oferă o mai mare securitate decât oriunde”, fapt pentru care „demersuri sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc”
Pe de alta parte, general-locotenentul A. Mossoloff a insistat atât pe lângă prim-ministrul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Finanțe, cât și pe lângă Regina Maria și prințul Barbu Știrbei, argumentând că transferul aurului ar fi fost expresia încrederii reciproce și ar fi anulat ideea care prindea contur la Marele Stat Major Rus, anume că intrarea României în război și extinderea frontului au fost două erori grave.
Consiliul general a transmis guvernului român condițiile concrete în care tezaurul putea pleca, între care însoțirea acestuia de către o comisie a BNR și stipularea „în protocolul ce se va încheia cu autoritățile rusești, care vor primi tezaurul în păstrare, că el este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el, conform cu interesele ei, şi-l va putea inspecta, oricând, prin directorii sau cenzorii săi, conform cu Statutele”
La rândul sau, guvernatorul I. G. Bibicescu preciza că: „Nu vom putea proceda la încărcarea tezaurului, adică la predarea lui în mâna unui funcționar străin, decât dacă ni se va comunica convențiunea încheiată cu guvernul imperial rus, pentru garantarea acestui tezaur şi autorizarea dată unor anume funcționari de a primi acele valori în numele şi sub responsabilitatea Guvernului Imperial Rus.”
La 11 decembrie 1916, Banca Națională era informată că A. Mossoloff a primit de la ministrul Afacerilor Externe Rus, Pokrovski, autorizarea din partea ministrului rus de Finanțe, Bark, pentru a semna protocolul prin care guvernul rus garantează integritatea valorilor ce vor fi trimise în Rusia de Banca Națională a României atât pe timpul parcursului cu trenul, cât și în timpul păstrării lor la Moscova, urmând ca un al doilea protocol referitor la depozitarea valorilor să fie semnat la Moscova cu reprezentantul Ministerului de Finanțe al Rusiei
Astfel, guvernul României și reprezentanții BNR semnează cu reprezentantul Imperiului Rus, la Iași, convenția care stabilește condițiile primului transport la Moscova. Potrivit convenției, valorile românești se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România”.
Generalul rus A. Mossoloff (trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România,) a semnat cu partea romana protocolul prin care guvernul rus garanta integritatea tezaurului în timpul transportului și al depozitării la Moscova.
Protocolul încheiat la Iași, la 14 decembrie 1916, de A. Mossoloff, reprezentantul Rusiei, Victor Antonescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR (Th. Căpitanovici, Anghel Saligny și M. Z. Demetrescu) cu ocazia încărcării tezaurului Băncii Naționale a României în tren (prima și ultima filă, Arhiva BNR, Secretariat, Dosar 5/1916).
(*) Coordonatorii transportului rezervei metalice de la București la Iasi au fost directorul Theodor Căpitanovici și cenzorul Anghel Saligny. Împreună cu mai mulți funcționari și o gardă militară, ei au însoțit transportul aurului, sosirea fiind anunțată pentru seara zilei de 8 septembrie 1916. O săptămână mai târziu, la 15 septembrie 1916, Anghel Saligny revenea la București, prezentând Consiliului general al BNR modul cum a fost transportat tezaurul și lucrările care se efectuaseră la Sucursala BNR Iași, astfel încât aurul să fie păstrat în „condițiuni mulțumitoare” și „verificarea de către domnii cenzorii să se poată face cu cea mai mare înlesnire”. Așezarea lădițelor în tezaurul Sucursalei Iași era în desfășurare, urmând ca cenzorii Anghel Saligny şi Constantin Krupenski să le inspecteze, în prezența directorului Căpitanovici, la terminarea operațiunii. [inapoi]
TEZAURUL ȚĂRII I-A DRUMUL UNIUNII SOVIETICE
La 11 decembrie 1916, ministrul român de finanțe îl împuternicește pe guvernatorul Băncii, G.G. Danielopol, să expedieze tezaurul in URSS, operațiune aprobată in ziua următoare, printr-o lege votată de Consiliul de miniștri al României.
La 12 decembrie 1916, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri” se publica decizia guvernului român, care găsea „că este nevoie să se pună în siguranță în Rusia tezaurul Băncii Naționale și aprobă transportarea lui”
Între 12 şi 14 (stil nou, 25 -27 ) decembrie 1916, tezaurul este încărcat în 17 vagoane, în gara Iaşi, sub directa supraveghere a gen. A. Mossoloff.
Vagoanele „s-au șnuruit și sigilat cu sigiliul BNR și din partea autorităților rusești s-a pus la fiecare ușe câte un șnur cu plumb” (ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naționale, p. 227)
Primul transport, efectuat în decembrie 1916, a inclus 1738 de casete cu Tezaurul Băncii Naționale a României (1735 cu monede și trei cu lingouri) și două casete cu bijuteriile Reginei Maria. Aurul BNR valora 314,5 milioane lei, iar bijuteriile Reginei 7 milioane lei.
Cele 1740 de casete au fost depozitate la Kremlin, în Sala Armelor, în compartimentul rezervat Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat a Rusiei, și au fost inventariate în ianuarie – februarie 1917, când s-a consemnat că „practic, toate valorile verificate, adică inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, cantitativ și contravaloric, în deplină concordanță cu declarațiile Băncii Naționale a României”.
Numărul mare și varietatea monedelor (lire engleze, coroane austriece, mărci germane, napoleoni, carolini, adică polul românesc în valoare de 20 lei etc.) se explică prin aceea că, potrivit legii, biletele Băncii erau „plătite la prezentare la birourile Băncii, în monetă națională liberatoare sau în monetele străine care au curs legal, conform legislațiunii monetare a statului”
AL DOILEA TRANSPORT SPRE MOSCOVA
Daca primul transport al tezaurului poate fi, oarecum justificat, urmatorul nu mai are nicio explicație.
Tarul Nicolae al-II-lea al Rusiei abdicase („de buna voie”) in martie 1917. In aceste circumstanțe, relația sa de rudenie cu Casa regala a României nu mai reprezenta o garanție.
Totodată, Lenin ajungea in aprilie (post-abdicare) cu trenul in Rusia (sponsorizat de nemți), pe ruta Elveția/Zurich, împreună cu echipa sa de ‘revoluționari”, debarcând direct in miezul evenimentelor. Își debitase Tezele (din aprilie) și încercase primul puci contra guvernului socialist. Rusia nu mai era deloc un tărâm al fericirii și protecției.
Cu toate acestea, in vara anului 1917, autoritățile române de la Iași, care se așteptau la o ofensivă militară de proporții a Puterilor Centrale, aranjează cel de-al doilea transport al Tezaurului României la Moscova.
In acest sens, (plin de non-sens), la 27 iulie 1917, la Iași, are loc semnarea „Protocolului” de către S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei, pe de o parte, si Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR (C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), pe de alta.
Protocol semnat la Iași, 27 iulie 1917, de S. Poklewsky Koziel, reprezentantul Rusiei,
Nicolae Titulescu, ministrul român de Finanțe, și reprezentanții BNR (C. Nacu și gen. N.C. Cantacuzino), cu ocazia celui de-al doilea transport de valori trimise la Moscova (prima și ultima filă, ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916)
Actele fiind semnate/parafate, la 27 iulie 1917 seara, un tren cu 24 de vagoane pornea din România spre Moscova, ducând atât valori ale BNR, cât și ale altor instituții (Academia Română, Casa de Depuneri și Consemnațiuni și alte bănci, Arhivele Naționale ale României, Muzeul Național de Antichități, Pinacoteca Statului, ministere, mănăstiri).
Potrivit Protocolului, in cele trei vagoane rezervate BNR se aflau 188 de casete, în valoare declarată de 1.594.721,09 lei, din care aurul reprezenta efectiv 574.523,57 lei (proprietatea sa privată), arhivele, actele și cărțile – 500 mii lei, iar restul – titluri, efecte, depozite ale persoanelor și altor bănci particulare – în valoare de 1. 593.762.197,52 lei” – depuse si recepționate, la sosirea in Rusia, la 3 august 1917, în localul Casei de Împrumuturi şi Depozit a Rusiei din Moscova, strada Nastasisnky nr. 3. Camerele au fost pecetluite cu sigilii românești şi rusești, cheile fiind reținute de directorul român al Casei de Depuneri, C. Ionescu, care avea dreptul să inspecteze oricând valorile, păzite de o gardă de cazaci. Prin documentele semnate de reprezentanții oficiali ai Rusiei, în august 1917, Guvernul rus garantase transportul, depozitarea şi repatrierea valorilor românești.
Valoarea întregului transport din 27 iulie 1917 s-a ridicat la 7,5 miliarde lei. In total, în decembrie 1916 și iulie 1917, Banca Națională a României a depus la Moscova 91,48 tone de aur fin.
În fapt, valoarea unor casete era inestimabilă, ele conținând: arhivele statului, picturi de Nicolae Grigorescu, tablouri rare din pinacoteca statului, gajuri ale Muntelui de Pietate, odoare mânăstirești din Moldova şi Muntenia, documente originale din colecțiile Academiei Române, 300 sute de pergamente cu peceți domnești, 25 de volume manuscrise române şi slavone, cărţi rare, unice chiar, ca „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 în Catehismul calvinesc”, alaturi de colecţii de medalii şi monede vechi, piese rare ale Muzeului de Antichităţi, precum Cloşca cu puii de aur (tezaurul de Pietroasa) care atestă trecerea goţilor prin România, panaghiarele lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţ, evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint, odoarele brâncoveneşti ale Horezului şi cele cantacuzineşti, odoarele lui Atanaric, chivotele şi epitrahilul de la Bistriţa, darurile lui Vasile Lupu şi ale soţiei sale de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi evanghelia scrisă de Isidor din Bădăuţi. Doar stareţul Mănăstirii Secul din judeţul Neamţ, Ilarion Bălăiţă, a refuzat să cedeze odoarele, pe care a reuşit să le salveze.
În octombrie 1917, bolșevicii conduși de V. I. Lenin cuceresc puterea, iar în ianuarie 1918 (1), Consiliul Comisarilor Poporului va anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova, declarând că „puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”.
În același context, au fost confiscate tipografia BNR, (cumpărată la Moscova cu 225.000 ruble), stocul de bilete, în valoare de 40 milioane lei, precum și disponibilitățile Băncii Naționale în conturile deschise la agențiile Creditului Lyonnais din Petrograd, Odessa și Moscova (2.498.525 ruble).
„NE-AM INTORS PLINI DE BUCURIE…DAR FARA TEZAUR”
Lovitura de stat care a provocat căderea guvernului Kerenski la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 (denumita metaforic „Marea Revoluție Socialista din Octombrie”) a complicat situația România pe frontul din Moldova, și a închis si capitolul tezaurului depus la Moscova. Constituirea sovietelor în cadrul trupelor ruse din Moldova l-a determinat pe generalul Scerbacev să semneze armistițiul de la Focșani din 9 decembrie 1917. Guvernul român a decis dezarmarea trupelor ruse și trecerea lor peste graniță la răsărit de Prut, acțiunea fiind solicitată atât de generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse din Moldova, cât și de reprezentanții statelor Antantei aflați la Iași La cererea Sfatului Țării din Basarabia, trupele române au trecut Prutul la 10 ianuarie 1918 și au intrat în Chișinău, pentru menținerea ordinii. La 13 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe relațiile diplomatice cu România (arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova).
Prezentând Raportul Consiliului de administrație al BNR către Adunarea generală a acționarilor la 17 februarie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu declara: „Ne-am întors /…/ plini de bucurie pentru succesul dobândit de țară prin unirea cu România a țărilor românești vecine, dar ne-am întors fără tezaurul aur, care este temelia emisiunii noastre de bilete./…/ Aurul nostru este răspândit în trei state: Rusia, Germania și Englitera. Partea cea mai însemnată a acestui tezaur este în Rusia, în sumă de peste lei 315 milioane aur efectiv și un miliard și jumătate alte valori și titluri, tezaur garantat de Guvernul Imperial când l-am transportat în Rusia și se află și acum neatins la Kremlin”.
„AFACEREA VIENA” SI ALTE AFACERI
Lenin si tovarășii săi de „idei”, se pare, s-au atins totuși de tezaurul romanesc, acesta dovedindu-se foarte util pentru pentru finanțarea instaurării comunismului in Romania, dar si pentru alte operațiuni derulate in numele „cauzei”. Una dintre aceste acțiuni a fost „Afacerea Viena„
În anii 1921-22 au „poposit” la Viena câţiva „comuniști” de vază. Printre ei Ghiţă Moscu, zis Moscovici. Personajul era urmărit încă din 1920 pentru diferite motive dar niciunul politic. În 1921, după luna noiembrie, a fost prins, la Craiova, un oarecare Chiriţescu. Avea asupra lui o sumă enormă de bani. Anchetat a declarat că trebuia să-i transporte la Viena unde era aşteptat de Moscovici şi alţi tovarăşi, cărora trebuia să le predea banii. A fost reţinut. În preajma verii din 1922 şeful poliţiei din Viena şi alte autorităţi austriece au solicitat Ministerului de externe al Austriei să atenționeze Bucureştiul că Viena era inundată de bani româneşti aruncaţi în toate direcţiile de mai mulţi indivizi printre care figura Moscovici. De fapt, la ancheta poliţiei austriece s-a dovedit că Moscovici „arunca” banii pe dotarea, întreţinerea şi organizarea unor bande de dezertori – printre care şi români – ce urmăreau o revoluţie în Austria şi Bavaria! Pe fondul acestui scandal la Viena, poliţia română l-a prins pe Enciu Atanasov, omul lui Racovski în Dobrogea, care venea pe ruta Odessa – Varna – Constanţa – Bucureşti, cu o mare sumă de bani, dar şi cu multă valută şi pietre preţioase. Toate erau sustrase din părţi ale valorilor româneşti sechestrate de către Lenin după 1918. Unele fuseseră furate din casetele de valori ale unor persoane particulare care au vrut să le scape de jaful ocupantului german…
CONTUL „AUR LA MOSCOVA”
Confiscarea tezaurului BNR a afectat grav echilibrul monetar al României. In primii ani după război; conform actelor BNR, reiese ca se mai spera totuși, că acesta va fi recuperat. Astfel, în februarie 1920, Consiliul de administrație al BNR preciza că deține „informațiuni care ne permit să sperăm că e tot în ființă și adăugăm că puterile aliate au reînnoit promisiunea lor de a da tot concursul pentru ca să intrăm în posesiunea lui”.[3]
In virtutea acestei rațiuni, aurul trimis la Moscova de Banca Națională a României a fost menținut în activul bilanțurilor instituției până în 1929, când s-a realizat stabilizarea monetară și „creanțele litigioase asupra străinătății” (după cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova), au fost eliminate.
Chiar și după această data însă, contul „aur la Moscova” a continuat să figureze în bilanțul instituției „pentru memorie”, până în 1943. În 1944, ca urmare a prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României, postul dispare din bilanț.
Bilanțul general al Băncii Naționale a României, încheiat la 31 decembrie 1943, în care figurează postul „Aur la Moscova” (Raportul anual al Consiliului de administrație al BNR, februarie 1944).
Problema tezaurului BNR a marcat relațiile româno – sovietice și apoi româno – ruse din ultimul secol, deoarece, deși au avut loc două restituiri, în 1935 și, respectiv, 1956, acestea nu au vizat aurul BNR depozitat la Moscova.
Chestiunea tezaurului de la Moscova a reținut atenția factorilor politici români în 1941 și în 1965. În primul caz, la cererea Președinției Consiliului de Miniștri, a fost întocmit un dosar al problemei de Mihail Gr. Romașcanu și Octavian Beu, document aflat in Arhivele Naționale ale României.
La rândul său, Nicolae Ceaușescu a introdus chestiunea tezaurului în discuțiile cu Leonid Brejnev, prilej cu care istoricul Dinu C. Giurescu a întocmit un documentar asupra subiectului. Totodată, la 13 noiembrie 1989, Ceausescu declara in cadrul ședinței CPEX (al C.C. al P.C.R), ca dorește sa reia aceasta problema „in viitor”, cu Gorbaciov. Prăbușirea comunismului în Estul Europei și dezmembrarea URSS au readus problema atât în atenția specialiștilor, cât și a politicienilor.(2)
Potrivit guvernatorului Mugur Isărescu, „nici BNR, nici guvernul român, indiferent de orientarea ideologică, nu au renunțat la continuarea demersurilor pentru recuperarea tezaurului Băncii Naționale a României”.
Negocierea Tratatului privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a oferit prilejul reintroducerii în discuțiile oficiale româno – ruse a problemei Tezaurului românesc.
Chestiunea Tezaurului s-a regăsit în declarația comună a celor doi miniștri de externe, care au agreat înființarea unei comisii comune pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc.
Între 2003 și 2016, au avut loc patru sesiuni ale Comisiei comune româno – ruse. Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei.
În anul 2016, când se împlineau o sută de ani de la de la plecarea primului tren cu „avutul nostru” spre Kremlin, guvernatorul Mugur Isărescu declara că „Banca Națională a României consideră în continuare că este de datoria sa să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca aceste valori să revină acasă”.
In noiembrie 2019, Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a făcut un anunţ cu privire la Tezaurul României, acuzând PSD că, în ultimii trei ani, au lucrat în interesul Rusiei.
(1) In noaptea de 16–17 iulie 1918, întreaga familie Romanov – țarul Nicolae al II-lea, soția sa țarina Alexandra și cei cinci copii ai lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia, și Alexei, împreună cu toți cei care au ales să-i însoțească în captivitate (Evgheni Botkin, Anna Demidova, Alexei Trupp și Ivan Haritonov) sunt executați – împușcați, înjunghiați cu baionetele și omorâți cu lovituri – la Ekaterinburg, de trupele bolșevice conduse de Iakov Iurovski din ordinele Sovietului Regional Ural, conform instrucțiunilor lui Lenin. Trupurile lor au fost apoi dezbrăcate, mutilate, arse și îngropate pe un câmpul Porosenkov Log în pădurea Kopteaki. [inapoi]
(2) În acest context, în ultimii 25 de ani au fost publicate mai întâi documentele referitoare la decizia de transportare a tezaurului la Moscova și cele care atestă predarea valorilor românești către autoritățile ruse: Tezaurul României la Moscova: documente (1916 – 1917), de Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Constantin Botoran, 1993 și 1999; Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Cristian Păunescu, Marian Ștefan, 1999, 2011, inclusiv variantă în limba engleză, și apoi cele două lucrări semnate de Ioan Scurtu, Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei comune româno – ruse (2004 – 2012), 2014, respectiv Marian Voicu, Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, 2016. inițial, cele două și singurele restituiri parțiale au fost asociate cu publicarea câte unei lucrări: Tezaurul român de la Moscova, de Mihail Gr. Romașcanu, apărută în 1934, anul restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS, ceea ce a dus la restituirea din 1935, și Studii asupra tezaurului restituit de URSS, sub coordonarea lui George Oprescu, tipărită în 1958, la doi ani după cea de-a doua restituire care s-a produs in 1956. Niciuna din cele două restituiri nu a inclus Tezaurul din aur al BNR.. [inapoi]
[3] Au urmat încercările diplomatice de recuperare a Tezaurului, care au debutat cu memoriile înaintate Conferinței Internaționale de Pace de la Paris (1919–1920). Marile puteri nu au mai recunoscut însă garanțiile verbale acordate reprezentanților României și nu au acceptat că transferul Tezaurului a fost consecința ofensivei Puterilor Centrale. În tratativele bilaterale care au avut loc la Londra și Varșovia în anul 1921 și la Viena în 1924, precum și în cadrul conferințelor internaționale de la Geneva (1922) și Laussane (1922–1923), deși au obținut sprijin internațional, demersurile românești au rămas fără niciun rezultat concret. Dimpotrivă, delegațiile sovietice au venit cu contra-propunerea Tezaurul contra Basarabiei, ceea ce guvernele de la București nu au acceptat. [inapoi]
surse: Arhiva BNR (ABNR), Consilii de conducere, Dosar 152/1915, f. 112–115v ; Istoria BNR, II, p. 214; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915 – 1918, f. 116; Istoria BNR, II, pp. 218 – 219; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 116; Istoria BNR, II, p. 218; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918; Istoria BNR, II, p. 222; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 120; Istoria BNR, II, p. 124; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova. Documente, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, cuvânt înainte Mugur Isărescu, Comentariu istoric și ediţie de Cristian Păunescu și Marian Ștefan, București, Editura Oscar Print, 2011, p. 185; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 227; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188. ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 209; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 192; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918;Tezaurul Băncii Naţionale, p. 210; ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 241;
„Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” (Constantin Nottara).
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureștii – d. 22 iunie1963) – Laureată a Premiului de Stat (1955), Artistă Emerită (1957), premiată post-mortem de Académie Charles-Cros de la Paris, în 1965, cu Grand Prix du Disque, „Pasărea măiastrăa cântecului românesc” (după cum remarca, in ’38, Nicolae Iorga), supranumită, in epocă, „Privighetoarea”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „Regina cântecului popular” sau „Edith Piaff a României„, a fost un fenomen unic în muzica românească, fiind considerată și prima divă din ţara noastră, în adevăratul sens al cuvântului.
Maria Tănase, al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase, originar din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei și a Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu, s-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (in prezent cartierul Tineretului).
„Ulița natală, Livada cu Duzi, era nepavată, nu avea curent electric, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedind un spirit întreprinzător deosebit, iar fata mică cu părul bălai și ochi verzi îi înfrumuseța acestuia viaţa, mai ales atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă”1. Tatăl Mariei, „la rândul său, un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină”
„Acuma îmi dau seama de ce mi-am iubit atât de mult pe taica al meu!” – avea sa spună Maria Tănase „Uite aşa făcea şi el cu muncitorii lui de la grădină, când îi ieşea un ban în plus, o petrecere improvizată pe loc.”
„În anul 1921, Maria Tănase își face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari. Apare, din nou, pe scenă, la Școala de fete „Ion Heliade Rădulescu” (Liceul „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureștii), unde a urmat doar trei clase”, fiind nevoită să muncească, alături de frații și părinții săi, pentru a se putea întreține.
Florile, își amintea Maria Tănase „le vindeam angro. Negustorii îți dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o rușine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme”.
In 1935 urmează Conservatorul Regal de Muzicăşi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu, alături de care va juca, mai târziu, pe scena Teatrului Municipal.
În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, și distribuită, pe 2 iunie, într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiș figurează cu pseudonimul Mary Atanasiu (nume de scena ales de maestrul Constantin Tănase, având ca alternativa si pe cel de Elise Lamé). Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner2 care a i-a pregătit lansarea.
„În toamna anului 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care acesta o înființase. În același an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri” – „Lifa Record” – , unde imprimă (n.r. sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu), Romanța Mansardei, autor Nelu Mânzatu (Nello Manzatti), iar grație vocii de excepție a Mariei Tănase amicul lui Mușatescul scapă de faliment, iar „Mansarda” (n.r. prima imprimare a artistei) devine şlagăr”1. Tot atunci, începe să înregistreze la reprezentanțele bucureştene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.
În 1936 imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, în acompaniamentul tarafului „Costică Vraciu” din Gorj, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner2, la Casa de discuri „Columbia” – doi ani mai tarziu, pe 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează la Radio.
Maria Tănase, afiș, 1938
„VA ROG SĂ-MI DATI VOIE SĂ CANT ȘI EU”…
La 20 februarie 1938, Maria Tănase a cântat pentru prima oară în direct la emisiunea „Ora satului„, acompaniată de taraful „Ion Matache” din Argeș, alcătuit din doi violoniști, un basist, un țambalist, un contrabas și un cobzar. După o audiție ”probatorie”, la care a participat dirijorul Alfred Alessandrescu3, directorul programelor muzicale ale Radiodifuziunii Române, Maria Tănase a fost invitată să debuteze, duminică, 20 februarie 1938, orele 15.15, în emisiunea ”Ora satului”.
Programul revistei ”Radio-Adevărul. Radiodifuziune. Televiziune. Știință pentru toți”, anul XI, nr. 492, 20 februarie 1938, p. 26, consemnează:
”ORA SATULUI: 15: Sfaturi pentru gospodari. 15.15. Cântece românești: Maria Tănase (voce) și Taraful Ion Matache: M’am jurat de mii de ori; Șapte săptămâni din post; Ce-i mai dulce ca alvița; Cine iubește și lasă; Geaba mă duc acasă; Mărie și Mărioară; Țigăneasca; Când o fi la moartea mea.”
program radio – debut Maria
La ora 15:00, crainicul postului anunța: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”.
Maria a spus doar: „Dacă vă place, vă rog să-mi dați voie să cânt și eu” …
Succesul a fost răsunător. Compozitorul Theodor Rogalski, aflându-se printre ascultători, a comentat astfel evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântărețe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.
„Tânăra cântăreață care e una din cele mai izbutite talente ale promoțiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însușiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumusețea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînțelese sau degradate de obișnuiții noștri diseuri” – titrează si revista Radio-Adevărul.
”Când am debutat la postul de Radio București, la «Ora satului», am intrat în studio cu răsuflarea tăiată de emoție. Am cântat cântece țărănești, cântece pe care mi le culegeam singură sau le știam de copil. Taraful având primaș pe Ion Matache, cu oamenii lui talentați, un cobzar, un contrabasist, doi braciști și un țambalist m-au acompaniat cu mult pitoresc și culoare” – rememora, mai târziu, Maria Tănase. (Arhiva Maria Tănase, Craiova, pagină manuscris, publicată în Maria Roşca, Maria Tănase, București, Editura Muzicală, 1988)
În același an, la 17 august 1938, Maria Tănase participă la jubileul de 30 de ani de la înființarea Universității de la Vălenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga o numește, pentru posteritate, „Pasărea Măiastră”.
Tot in 1938, Maria Tănase semnează „un contract cu faimosul restaurant „Luxandra” unde, seară de seară, interpretează melodii populare, cu diferite formații de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul și dirijorul Petrică Moţoi„1, fiind si angajată la Teatrul „Alhambra”, condus de Nicolae Vlădoianu. In septembrie lansează, în spectacolul „Constelația Alhambrei”, cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu, care la scurtă vreme aveau să fie imprimate la „Columbia”. La spectacolele de revistă ale Teatrului Alhambra va interpreta si melodii din repertoriul francez, dar si spaniol sau negro spirituals.
In anii ’30 – ’40, cânta, „pe onorarii uneori colosale, în cârciumi celebre”, precum „Café Wilson”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa-naltă” din Piața Obor, sau „Neptun” (din Piața Buzești) – „locul preferat al unor celebrității ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, care o ascultau cu o neprețuită bucurie”1..
În 1939 este selectata de un juriu, din care făceau parte compozitorul Mihail Jora și Constantin Brăiloiu, pentru a participa, împreună cu taraful lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca, la Expoziția Internaţională de la New York (New York World’s Fair), amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen, unde Maria Tănase – deja o celebritate – susține spectacole atât la Casa Românească – pavilionul României în cadrul expoziției, cât și în cadru privat, cântând în faţa unui public de excepție, format din elitele vremii, precum fostul președinte, Herbert Hoover, a celui în exercițiu, Franklin Delano Roosevelt, scriitorul francez André Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuși, George Enescu, Jascha Heifetz și altor personalități.
„Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York„ – rememora Maria Tănase momentul – „a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o și lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră„
La Radio participă în cadrul programului Cântece populare în ritm de jazz, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.
Stilul ei aparte l-a făcut pe etnomuzicologul Harry Brauner2 (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner) să afirme: Maria Tănase înfățișează „nu numai cântecul popular în toată complexitatea lui, dar însăşi esența sufletului celui care l-a creat: a sufletului românesc.“ Tot Harry Brauner2 este si cel care a cules cântecul original: Blestem/Târâişul şarpelui, în 1929, de la Rafirea Husea din Drăguş, jud. Braşov. Versiunile interpretative ale Mariei Tănase se regăsesc pe discuri precum Columbia, 1936; Electrecord, 1943, 1956, 1958 – în limba franceză), dar și în filmul documentar România (Rumanya), coproducţie româno-sovietică din 1947.
„Cântecele sunt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pământul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruință fără odihnă. Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrâni” – Maria Tănase.
INTERZISĂ DE REGIMUL LEGIONAR
In octombrie, 1940, „Garda de fier” ordonă Radioului să distrugă discurile cântăreței și matrițele (de la casele de discuri aflate în țară și cele ale primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune), motivând ca melodiile sale „distorsionau folclorul autentic”; în realitate, a fost o acțiune cu conotații antisemite, datorata unor mentori sau apropiați ai artistei. Totodată, Mariei Tănase i se interzice să cânte timp de câteva luni, până in ianuarie 1941.
Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai (Harry Brauner sau jurnalistul Stephan Roll – Gheorghe Dinu, alias “Ştefan Roll”, ulterior secretar al Uniunii Ziariștilor, între 1959-1967), pentru compromiterea artistei în societatea tradiționalistă, s-a inventat o fotografie: cântăreața juca goală o partidă de șah.
Harry Brauner își amintea episodul, în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii pași şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobișnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul și truda unui bun prieten, Harry»”.
MARIA TĂNASE REFUZĂ O VILĂ PE INSULĂ
După ridicarea interdicției (regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea Mariei Tănase este din nou auzită la posturile de radio), artista participă la turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu și Ion Aurel Maican, care se dovedește un succes de proporții. Cu ocazia inaugurării Teatrului de vară „Taxîm” (din Piața Taksim), Maria Tănase a tăiat răsuflarea spectatorilor în revista Melody Revue, interpretând melodii din folclorul local.
Copleșit de talentul ei, Sulfikidar, guvernatorul Capitalei, îi oferă titlul de „cetățean de onoare”, un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul, dacă acceptă să rămână si sa cânte muzică turcească; dar Maria refuză, revenind în ţară.
„CA O REGINA”
În timpul războiului Maria Tănase participă, alături de marii artiști George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru râniți sau la unitățile militare, cum ar fi serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena, Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, şi alţi membri ai guvernului.
8 iulie 1942 – Maria Tănase, intr-un spectacol susținut de mai multi artiști, pentru soldații romani aflați pe front
În ianuarie 1944 debutează în opereta Mascota de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, sub bagheta dirijorului Egizio Massini. Joacă roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal – Cadavrul viu de Lev Tolstoi (in aprilie 1945, unde interpretează rolul Maşei, cântăreața, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu), Nana de Émile Zola sau, mai târziu, Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht (în rolul Jeny Spelunca) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956) -, precum și la Ateneu, Axel la porţile raiului, de Paul Morgan și Adolf Schültze, pe muzica lui Ralph Benatzky, sub numele Sfinxul din Hollywood.
Pe 28 octombrie 1946, la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune, interpretează cântece românești de mare popularitate, alături de alți interpreți implicați in eveniment – violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Pally, Dumitru Scurtu.
În 1952, special pentru ea, se înființează o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din București, unde Maria Tănase le-a îndrumat pe viitoarele cântărețe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, sau Natalia Șerbănescu. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio și să facă turnee în ţară și în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. Lansează cu mare succes piesele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie desfășurat în București, in vara anului 1953.
Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei, imprimate, in 1958, la Electrecord : Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Inițial editate pe un disc Electrecord de format mic (EPC 138), au fost apoi incluse, împreună cu alte cântece ale artistei, cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde” – distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris. În 1959 a susținut, în Bulgaria ultimul ei turneu peste hotare. In 1963, Editura Muzicală a publicat o selecție de 20 de piese din repertoriul artistei, în broșura „Cântecele mele – Maria Tănase„.
Afișul ultimului spectacol (iunie 1963).
Pe parcursul carierei sale, a fost acompaniată de orchestre, tarafuri și instrumentiști de renume – Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor și Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”, Ştefan Bungeanu, Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca (nai), Ion Voicu (vioară) sau Theodor Cosma (pian).
După un debut cinematografic în 1939, apare în „România” (1947), iar in decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducția româno-franceză Ciulinii Bărăganului, realizată după romanul lui Panait Istrati și în scurt-metrajul „Amintiri din București” (1958). Este recompensată, în 1955, cu Premiul de Stat, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.
„Coana Maria era ca o regină” – își amintea unul dintre marii muzicieni români, Johnny Răducanu. „Aşa mi-o amintesc și eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară și din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei” – notează si prof. dr. Zoe Petre.
„UN ELEMENT CARE MANIFESTĂ DUȘMĂNIE PENTRU REGIMUL NOSTRU”
Maria Tanase
Maria Tănase, susțin anumite voci, a fost curtată de multe servicii de spionaj (englez, francez, german), fiind, in opinia unora, un fel de Mata Hari autohtonă.
Mihai Pelin, cercetător al arhivelor Securității, afirma în lucrarea sa, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliţie politică”, că Maria Tănase avea la sfârșitul anilor ‘30 relații foarte apropiate cu Maurice Negre, corespondentul de la Bucureștii al agenției de presă Havas și rezident al serviciilor speciale franceze. „În mai 1939, corespondentul a fost surprins de poliţie în timp ce fotografia obiective militare din zona de graniță Turtucaia. Maria Tănase, care se bucura de influenţă în epocă, a intervenit imediat la poliţie şi la Direcţia Presei ca să se aplaneze scandalul” (Mihai Pelin, în „Dame şi ziarişti”).
Maurice venea de la Varșovia, noteaza si istoricul Stejarel Olaru – iar prezența sa a fost semnalată în aceeași zi Direcției Generale a Poliției de Siguranță, serviciul secret de atunci al Ministerului de Interne.
Prima notă informativă a fost scrisă de ofițerii secției a II-a din cadrul Corpului Detectivilor și se numește chiar ”Jurnalist francez sosit în Capitală”, ceea ce arată importanța prezenței lui care trebuia rapid semnalată.
Corpul Detectivilor era o structură de informații înființată în 1931 care se ocupa de culegerea de informații, interceptări telefonice, și ale corespondenței și filaj. ”Detectivii” doreau să afle dacă ziaristul francez era doar jurnalist și cum se poziționa în raport cu statul român. La început activitatea sa le-a părut normală agenților, dar, la un moment dat a început să facă o serie de călătorii. De exemplu, la Turtucaia, important obiectiv militar unde a fost surprins că face fotografii. Un locotenent l-a observat și atunci a încercat să disimuleze prefăcându-se că fotografiază un turc bătrân.
A fost primul semn pe care l-au primit serviciile. Cum a scăpat pe moment, descrie Stejărel Olaru în cartea sa, ”Artista, omul, legenda”. Din acel moment, mai multe servicii secrete au fost pe urmele sale. Bănuiala era că este agent al biroului 2 francez, dar și al serviciului extern de informații britanic (IS). Ulterior, a părut chiar că a reușit să creeze o rețea informativă nouă, dar aceasta era de la început controlată de autoritățile române.
„Maurice Nègre” – scrie Stejărel Olaru – „a făcut greşeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureştene si mare iubitoare de aventură. Ea a fost veriga slabă a rețelei, deși la prima vedere Sumpt părea să aibă toate calitățile necesare pentru o astfel de activitate, căci, la cei 35 de ani, lăsa impresia că are destulă experiența de viată, că este cultă, inteligentă, dedicată, îndrăzneață și, nu în ultimul rând, atrăgătoare”. Maria Tănase este invocată în timpul anchetei de către Henriette Sumpt :”Nègre are ca prietenă pe Maria Tănase” –, dar fără să fie acuzată de ceva. Cântăreața a fost invitată de autorități să dea o declarație, pe care Stejărel Olaru o redă integral. Maria Tănase detaliază natura relației cu francezul pe care îl iubea și pe care îl susținea financiar. A ajuns astfel pe lista martorilor acuzării în procesul rețelei.
Sursă: Arhiva CNSAS, Direcția Arhivă Centrală via Stejărel Olaru
Henriette Sumpt, pentru că avea şi cetățenie română, a fost acuzată de înaltă trădare şi a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit-o şi Maurice Nègre, acuzat însă de spionaj. Acesta a stat în detenție mai puțin de un an și a avut parte de tratament preferențial: interveneau pentru el membri ai Guvernului și în plus știau până și gardienii că era iubitul celei mai îndrăgite artiste din România. O iubire mare, celebră în epocă. De altfel, artista s-a îngrijit la el și și-a cheltuit aproape toată averea în perioada cât a fost închis pentru a încerca să îl scape. – mentioneaza S. Olaru. În afara unei vizite în penitenciar, cei doi s-au reîntâlnit la București, după ce francezul a obținut o ”iertare” din partea lui Ion Antonescu și a Regelui Mihai. Cum și de ce l-au iertat a fost motivul unor speculații ample în epocă.
După plecarea în Franța, nu a mai revenit niciodată în România, iar Maria Tănase nu a mai reușit să ia legătura cu el. S-a simțit părăsită. La sfârşitul anilor 1940, când regula scrierii autobiografiilor a fost impusă de regimul comunist pentru a separa uşor şi repede persoanele cu origini sănătoase de cele care proveneau din mediul burghez, scrie Olaru în cartea sa, Maria Tănase a fost nevoită să scrie şi ea câteva astfel de documente în care şi-a povestit, pe scurt, propria viață.
După Al Doilea Război Mondial, jurnalistul pe care Maria Tănase îl iubise și pentru care își vânduse averile, a ajuns director la Agenția France Press – titrează adevărul. Chiar şi după ce relaţia cu jurnalistul francez s-a încheiat, asupra Mariei au continuat să planeze suspiciuni de spionaj.
In 1941, la întoarcerea în ţară de la Istanbul – la acea vreme „locul de întâlnire al agenților secreți” -,Maria Tănase devine ținta Abwehrului (serviciu german de informații), care (se presupune) încearcă sa o recruteze.
Cristian Troncotă, istoric al Siguranței și Securității, avansează ideea că artista ar fi făcut parte din grupul de agenți ai lui Eugen Cristescu (șeful Serviciului Special de Informații (SSI) în perioada 1940-1944, numit de Ion Antonescu la 15 noiembrie 1940), alături de Zaharia Stancu și Mihai Beniuc. „Se pare că celebra cântăreață i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informații cu o serie de diplomați americani” – afirmă Cristian Troncotă. La Istanbul, fusese văzută și în compania lui Alfred de Chastelain, ofițer în serviciile secrete britanice. Acasă, este arestată pentru legături cu spionajul britanic, dar este eliberata, probele fiind insuficiente.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1943, Alfred de Chastelain a fost parașutat, alături de ofițerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, pe teritoriul României în comuna teleormăneană Plosca. Acţiunea s-a numit „Autonomus”. Serviciul Special de Informaţii român avea date despre venirea lor, dar, pentru că aflaseră şi nemţii, au fost nevoiţi să însceneze o arestare pentru protecție – afirma adevarul. Cei trei spioni au fost arestaţi şi luaţi în grijă de Serviciul Secret de Informaţii. În celebra acţiune, rolul Mariei Tănase ar fi fost unul de agent de legătură şi influenţă. S-a spus că ea ar fi jucat un rol important în Al Doilea Război Mondial, fiind un om de legătură între români şi britanici care au conlucrat pentru scoaterea României din alianța cu Germania.
La rândul sau, Ivor Porter, căpitan englez, agent britanic în România – afirma evz.ro -, care l-a cunoscut foarte bine pe șeful SSI, scria în memoriile sale ca „Eugen Cristescu avea întotdeauna ca predilecție femeile mai mature”. Dintre fostele sale prietene sau partenere, Serviciile Secrete le-au identificat pe Molda Zisu, Ileana Baston și Maria Tănase. Pe de alta parte, conform arhivelor Serviciului Secret de Informații din România, condus de Eugen Cristescu, Maria Tănase ar fi refuzat. Totuși, în 1943, când artista „ajunge din nou la Ankara pentru un concert, s-a spus că de fapt deplasarea ei ar fi avut alt scop şi că Cristescu ar fi trimis-o să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul”, afirma adevărul.
Curând după 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relațiilor ei cu anglo-americanii. Celebră și imprudentă, si afectată de faptul că nepoții ei erau dați afară din şcoli, nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei, pe patul de moarte, rugase un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comuniști și din partea lui”.
In urma refuzului de a lucra pentru Securitate, a fost urmărită constant, fiind considerată un element „care manifestă dușmănie pentru regimul nostru”. I se deschide un dosar de urmărire informativă, dar este apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum și cei mai puternici oameni ai zilei.
Numele ei apare și în procesul lui Teohari Georgescu, un alt episod documentat în cartea lui Stejărel Olaru5. În ambianța anilor 50, Maria Tănase se temea de Securitate și avea și motive. Era în atenția organelor și împotriva ei se storceau declarații de la foști colaboratori, cunoscuți, sau chiar și de la persoane care o știau doar din auzite. ”În anul 1954 s-a trecut într-o altă etapă. De acum s-au stabilit planuri de măsuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci și să-i combată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării. Cam așa arăta planul de măsuri în aprilie 1954, în ce o privea pe Maria Tănase:
”Urmărim în această perioadă să stabilim următoarele:
Scopul adevărat cu care face turneele prin țară.
Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică şi economică a țării.
De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.
Cum transmite informațiile, prin cine?
Stabilirea legăturilor susnumitei”
Dosarul îi fusese deschis în noiembrie 1953. Securitatea i-a împânzit anturajul de informatori.
”În vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de securitate. A fost un prim pas care, la scurt timp, a dus la nașterea unei alte relații cu poliția politică a regimului comunist, de această dată de colaborare. Însă, spre deosebire de numărul mare de documente referitoare la urmărirea informativă, cele despre cooperarea ei secretă sunt atât de puține, încât nu vom putea înțelege amploarea acestei activități. (…)
De ce lipsesc aceste documente? Poate că pur şi simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la un nivel înalt şi a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus mai târziu, după moartea ei, de cei care obișnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaște adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor, în care luminile și umbrele alternează ca într-o pictură a lui Caravaggio”, scrie Stejărel Olaru.
În anii comunismului, în care inclusiv folclorul trebuia schimbat, Maria Tănase a încercat să își păstreze repertoriul neatins de noile norme. Avea admiratori printre membrii nomenclaturii și ajunsese protejata Constanței Crăciun, ministrul Culturii. I s-a plâns acesteia în privința calității noilor versuri împerecheate ”vulgar” cu altele vechi. Problemele ei au continuat. A fost interzisă la radio și a fost considerată ”reacționară”.
Finalul carierei, episodul cu Fărâmiță Lambru și ultimele zile, sunt de asemenea descrise amănunțit și sunt relevante pentru că lasă să se întrevadă modul ei deschis de a fi. Cartea lui Stejărel Olaru, disponibilă publicului începând din data de 15 octombrie 2019, reprezintă o incursiune documentată în viața uneia dintre cele mai mari artiste pe care le-a avut România, în contextul perioadei interbelice, al boemei, într-o oarecare măsură, dar și al schimbării tragice de regim.
DIVA ROMANIEI
Maria Tanase in concert
„La vârsta de 15 ani, s-a înscris la concursul Miss România, […], picând proba costumelor de baie, iar în anul 1929 se îndrăgostește de un medic cu care a rămas însărcinată; acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, o intervenție care i-a marcat existenţa și care, se spune, i-a răpit, pentru tot restul vieții, fericirea de a avea un copil. […] după finalul primei relații nefericite de dragoste, s-a apucat și de fumat, un viciu care, în cele din urmă, avea să îi ruineze cariera și viaţa. […] În 1960, în condițiile în care nu a putut avea copii, Maria Tănase a „adoptat” o tânără cântăreaţă din Banat, pe nume Minodora Nemeş, în vârstă de 17 ani, pe care o numea „fata mea””1
De-a lungul vieții sale, Maria Tănase a avut numeroase aventuri si iubiri pătimașe, printre care o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, si alta „pasională, cu sculptorul Constantin Brâncuși, […]”, si-a mărturisit apoi „dragostea pentru un spion francez”, (n.r. Maurice Negre, jurnalist al agențieiHavas, presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez) de dragul căruia „și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare” și, in final, s-a căsătorit cu Clery Sachelarie (n.r. moșier și magistrat), cel care care avea să-i tolereze absolut toate capriciile și aventurile”1.
În 1930 „se angajează casieriță la un birt (n.r. la „Bufet de 7 lei”), unde obișnuia să și cânte, fiindu-i descoperit talentul de către publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad4 (n.r. regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), primul ei protector și cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului”1.
„Mă apucase damblaua să mă fac cântăreaţă de local” – mărturisea Maria Tănase. „De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele mușteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, și porneam către orașul mare, cu gândul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cântau lăutari. M-am întrebat de multe ori de unde vin cântecele? Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea când se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preț şi mă duceam să cânt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine știe ce grădină de vară.”
DOUA PASARI MAIESTRE
Anul 1938 „aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile acestuia, și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris, cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Acesta a invitat-o pe Maria Tănase să facă o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndrăgostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti”.
„Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.1
Aventura „păsărilor măiestre” se încheie la un an distantă, după participarea Mariei Tănase la Expoziția Internațională de la New York, unde „avea să cunoască un succes fulminant, însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, [….] fiind marea iubire a vieții ei. [….] În anul 1957, Brâncuși a murit, iar Maria Tănase l-a plâns cum numai o femeie care l-a iubit toată viaţa putea să o facă. A dorit atunci să ridice în memoria lui Brâncuși o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu şi visa să se stabilească în orașul în care Brâncuși ridicase Poarta Sărutului și să transmită mai departe dragostea ei pentru cântec prin intermediul școlii, însă toate acestea nu s-au realizat.”1.
REGELE ALUMINIUMULUI SI REGINA MUZICII POPULARE
Printre cei care au încercat să o cucerească, (probabil și motivul despărțirii de Brâncuși) s-a numărat și Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, își amintește G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă și se întoarce în România.
SEFUL SSI SI AGENTA (?) MARIA TANASE
In 1940, când Maria Tanase era persecutata de legionari, „a fost nevoită să-şi părăsească locuința din București şi să revină în mahalaua în care a copilărit. A fost ajutată de Eugen Cristescu, cel care se afla la șefia Serviciului Special de informații. Şeful serviciului i-a devenit nu doar apărător, ci și iubit”. (titrează adevărul)
MUZA SI SCULPTORUL
„A urmat o nouă idilă a artistei, cu sculptorul Constantin Anghel, după ce s-au întâlnit şi s-au plăcut, la o petrecere. Anghel i-a cerut să-i pozeze pentru un bust şi Maria a ajuns ca muză în atelierul acestuia[…]”1.
IUBIRE FARA RASPUNS
„În perioada în care Maria Tănase cânta la Casa Capșa, îl cunoaște pe jurnalistul francez Maurice Negre, de care se îndrăgostește pe loc”, devenind „pentru ceva vreme, unul din cuplurile celebre ale capitalei. Însă Maurice Negre avea să fie arestat sub acuzația de spionaj, fiind apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Maria și-a vândut toate bijuteriile şi blănurile, în speranța că, cu banii obținuți va reuși să-şi scoată iubitul din inchisoarea de la Aiud. Există interpretarea că, în schimbul eliberării acestuia, Maria ar fi acceptat chiar să joace rolul de spion, însă cert este că după eliberare Maurice a revenit în ţara natală, relația lor s-a încheiat, iar după război, când artista ajunsese să fie persecutată de regimul din ţară, i-a scris fostului iubit solicitându-i ajutorul, însă scrisorile celei care îl ajutase au rămas fără răspuns…”1
DIVA SI MOSIERUL
Pe 27 decembrie 1950, la 37 de ani, cu multe dezamăgiri amoroase la activ. Maria Tănase se căsătorește cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), „un moșier şi jurist cunoscut, cu 13 ani mai mare decât ea, care îi fusese confident cu multă vreme înainte”, despre care ” „gurile rele” spuneau că este un cartofor care i-a tocat artistei averea, în timp ce îi tolera acesteia toate excesele, chiar şi cele amoroase, însă, conform biografilor, confidentul Mariei timp de mai mulți ani ar fi iubit-o sincer încă de la prima întâlnire, dar a preferat să aștepte până când diva cântecului popular românesc a acceptat să îi devină soție.”1
La data la care Sachelarie s-a căsătorit cu artista, din averea moșierului nu rămăsese aproape nimic. „Când a pus ochii pe Maria scăpătase, era complet lefter” – dezvaluie Gaby Michailescu, în cartea sa, „Maria cea fara de moarte”. „Abil, fost magistrat, a ştiut că prezenţa Mariei lângă el îi asigură o stare civilă: a devenit din moşier bărbatul marii Maria Tănase. Şi, fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lăngă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare garsonului Luca cu costul prânzului pe care i-l achita cu larghețea ei peste o zi-două, dublând, triplăndu-i suma! Că n-a muncit, calea-valea, dar nu i s-a făcut nici util. Căci, chiar dacă n-ai serviciu şi nu câştigi nici un ban, te faci util, o ajuți în vreun fel. Speli vase, spargi lemne, faci focul, scoți cenușa.¦ Îi mai speli un chilot, un furou, prevalându-te că-ţi simţi nările umflate de balsamul Dulcineei care-ţi este atât de dragă! Întreţinutul Mariei, nimic, neam, tămăie!”.
Pe 19 iunie 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar in urma analizelor se stabilește si diagnosticul: cancer pulmonar. Cu toate ca a fost sfătuita sa se opereze, Maria reia turneul, dar ulterior își anulează concertele, apelând la sora Ioanei Radu, Mia Braia, să o înlocuiască. Este internată de urgenţă la București. In spitalul în care și-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cântat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului”.
Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris lui Clery, cel care i-a fost soţ timp de 13 ani, o tulburătoare mărturie a dragostei ce i-o purta:
„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierți de tot, dacă poți, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socotești moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au mințit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaște. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, și împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aștepta, tătuţă, oricât ţi-o place ție să trăiești. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu știu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulțumesc pentru viaţa noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”.
„NIMENI SA NU FIE TRIST”
Costumul Mariei Tănase, expus la Casa Băniei in 2017, în cadrul Secţiei de Etnografie a instituției de cultură
In 2017, în cadrul Secției de Etnografie a instituției de cultură, Costumul, Casa Băniei a expus costumul popular de sărbătoare, specific zonei Olteniei, datat sfârşit de secol XIX – început de secol XX, purtat de Maria Tănase pe marile scene din România şi din străinătate.
Pe lângă acest veșmânt, a fost înfățișată publicului o impresionantă colecție de obiecte care au aparținut celebrei interprete, in total 1.300 de piese (documente, fotografii, scrisori, tablouri, alte obiecte personale), printre acestea figurând si un unicat: testamentul care exprima ultimele sale dorințe.
22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tanase, Bucuresti
Testamentul Mariei Tănase
„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă”
„Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire„.
”Nepoților mei, celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum şi pe soțul Ştefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery, cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.„
„Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualulînmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți”.
„Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepţia oficialităţilor şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir, în fiecare zi, timp de şase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.”
„Aș vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede.(..)’
„Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viaţă îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!” – Maria Tănase, 3 iunie 1963
22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tănase – Teatrul Satiric, Bucureștii
La 22 iunie 1963, la ora 14:10, Maria Tănase se stinge din viată, la Spitalul Fundeni.
La moartea sa, corpul neînsuflețit al Mariei Tănase fost depus la Teatrul de Revistă (Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase). Si, contrar voinței sale testamentare, s-a instituit zi de doliu național, fiind condusă pe ultimul drum, spre Cimitirul Bellu, de un impresionant cortegiu funerar, la care au participat sute de mii de oameni.
Una dintre dorințele Mariei Tănase a fost îndeplinită – în comuna Cârşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei, a fost ridicată, într-o intersecție, o fântână, în memoria celebrei artiste.
Basmul continuă undeva in „împărăția cerului”, acolo unde „privighetoarea cântă”, precum scria chiar Maria Tănase:
„Cu răchita o sa sui / In tăria cerului / Si fac halta de-ajustare / Doar la cele doua Care„
„Eu ma urc in Carul mic / Si cu-un fir de borangic / Trag cu mine la plimbare / Tot tarafu-n Carul mare„
1. V. Brădăţeanu, PORTRET: Maria Tănase – un fenomen unic în muzica românească. Debutul la radio şi dragostea pentru Brâncuşi – repere ale unei existenţe fascinante. 25/09/2018
2. Harry Brauner (1908 Piatra Neamț – 1988 Bucureștii), folclorist marcant, după august 1944, secretarul organizației de partid din Ministerul Artelor (și Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) și șef de catedră la Facultatea de Muzică a Institutul de Artă Bucureștii (Conservatorul).. Arestat in 1950, în cadrul “lotului Pătrăşcanu”. Inculpat in „procesul grupului Pătrășcanu” din 1954, alături de Herbert (Belu) Zilber, Lena Constante, Emil Calmanovici (toți condamnați pe viaţă, amnistiaţi în 1964 cu excepţia lui Calmanovici, care a murit în 1956, după 45 zile de greva foamei), Jacques Berman şi Remus Koffler (executat, ca şi Pătrăşcanu, în aprilie 1954) (Levy 2002: 125). Reabilitat în 1968; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 96/1968; (M.Of. nr. 17 din 21 ian. 1949, partea I-a, p. 710; Kuller 2008a: 79; Solomovici 2004: 256).
3.ALESSANDRESCU, Alfred (2 aug.1893 Bucureștii – 18 feb.1959 București) – director adjunct (1926-1937) şi dirijor (1926-1940, când este marginalizat pentru motive rasiale) al Filarmonicii Bucureşti, după război membru de partid (din 1945), vicepreședinte al Societății Compozitorilor, director muzical al Radiodifuziunii (1945-1947) şi dirijor permanent al Orchestrei Simfonice de Radio București (până la deces); cu referat de cercetare la Fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 31/1956; pentru evreitatea sa, v. Realitatea Evreiască, nr. 282-283, sept.-oct. 2007, p. 12- Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
4. ELIAD, Sandu (născut Solomon BERCOVICI, 9 iunie 1899 Botoșani – d.1979, Bucureștii) – regizor și respectiv ziarist în presa sub control evreiesc în perioada interbelică; în 1944 membru fondator A.R.L.U.S. și bibliotecar al secției Propagandă şi Artă; din 1945 funcționar la Confederația Generală a Muncii (M.Of. nr. 68 din 22 martie 1947, partea I-a, p. 2148); numit în 1948 director al Teatrului Confederației Generale a Muncii, ulterior director şi regizor al teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi şi colaborator ocazional la revista Teatrul din București; decorat în 1946 de către fostul suveran Mihai cu ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofițer (Decretul nr. 2790 din 16 sept. 1946) şi în același an cu cu Ordinul “Meritul “Cultural” în grad de Cavaler (M.Of. nr. 192 din 21 aug. 1947, partea I-a, p. 7543); tatăl poetului și scriitorului Tudor Eliad, stabilit la Paris (inclus în Kuller 2008a: 437) – Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
5. STEJĂREL OLARU (n. 1973) este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014), în prezent fiind lector universitar.
Al Doilea Război Mondial s-a bazat pe alianța secretă dintre Uniunea Sovietică – condusă de Stalin -, și Germania nazistă – condusă de Hitler -, odată cu încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov „de neagresiune”, semnat de cele două puteri la Moscova, pe 23 august 1939.
„O cârdășie între doi pretendenți la hegemonia în Europa şi în lume” – notează Ion Stefan, în lucrarea „Sfârtecarea României Mari”.
Agresiunea sovietică asupra Poloniei, spre deosebire de cea nazistă, va rămâne fără consecințe: URSS nu a primit nicio declarație de război din partea Aliaților. Continuă lectura →
DRUMUL SPRE COMUNISM Conform istoricului Keith Hitchins, Dictatul de la Viena „nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii … Continuă lectura →
23 August marchează, începând din 1939, unele dintre cele mai nefaste momente din istoria României. la polul opus, semnificația acestei date a ocupat un loc central in epopeea marilor minciuni ale regimului comunist.
23 august 1939: Germania nazistă și Uniunea Sovietică încheie, la Moscova, pactul Ribbentrop-Molotov (pactul Hitler-Stalin, semnat de ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german) – un tratat de „neagresiune” care va rescrie istoria.
Practic, printr-un protocol secret adițional, Hitler și Stalin își împărțeau „frățește” teritoriile rămase neocupate din Europa Centrală și de Est, respectiv Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, iar România avea să piardă Basarabia și Bucovina de Nord.
Cu toate că pactul Ribbentrop-Molotov, ”denunțat” în momentul declanșării războiului dintre Germania și Uniunea Sovietică, devine (cu tot cu protocolul secret) nul, Stalin obține de la Churchill, în 1941, recunoașterea frontierelor URSS anterioare invaziei naziste, respectiv recunoașterea de facto a Pactului Ribbentrop-Molotov și a beneficiilor vizate de sovietici, ca o condiție pentru alianța URSS cu Marea Britanie. Deși a rămas doar la nivelul unei înțelegeri verbale (notata sumar, pe un petec de hârtie, la o masa servita in doi), pactul Churchill-Stalin a funcționat perfect și a fost reciproc respectat.
23 august 1944: La cinci ani distanta de la pactul Ribbentrop-Molotov, Regele Mihai, cu suportul Blocului Naţional Democratic(BND), îl convoacă pe mareşalul Ion Antonescu, solicitându-i încheierea unui armistițiu cu puterile aliate.
Prin urmare, România întoarce armele împotriva fostului sau aliat -Germania nazista-, trecând astfel de partea Aliaților(URSS,SUA și Marea Britanie), în cel de-al Doilea Război Mondial.
Regele Mihai cere demisia guvernului Petru Groza, ca fiind nerecunoscut de Aliați, dar Groza refuza sa se conformeze, sub aceste auspicii, prima aniversare a zilei de 23 august se desfășoară, în 1945, sub semnul grevei regale (declanșate pe 21 august).
Parada militara cu ocazia zilei de 23 August 1945, in Piata Palatului Regal; statuia Regelui Carol I; in fundal portretele lui Attlee (liderul Partidului Laburist englez, prim ministru al Marii Britanii (1945-1951), Mihai I, Stalin si Truman.
În decembrie 1947, Regele Mihai este obligat să abdice, iar Partidul Comunist devine suveran în România, instaurând dictatura comunistă.
Consecințele pactului și ale războiului au fost dramatice: timp de 45 de ani, până în 1989, Europa va rămâne divizată, prin așa-numita “Cortină de fier” – vestul, sub influența Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influența Uniunii Sovietice.
În toată aceasta perioadă, începând din 1949, ziua de “23 august” va fi confiscată de comuniști, ca cea mai glorioasă sărbătoare naţională.
Astfel, “23 august” este prezentată propagandistic, in istoriografia comunista, ca „ziua eliberării României de către glorioasa armată sovietică și a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist„, fiind marcată de ample manifestări, în care personajele centrale, Marx, Lenin și Stalin, sunt omniprezente, prin portrete supradimensionate, sub care defilează cu entuziasm oamenii muncii.
Defilare de 23 august, portretul lui Stalin
Ulterior, aceste grandioase spectacole au fost dominate de figurile noilor idoli, Nicolae și Elena Ceaușescu, ca lideri unici ai României. Semnificația zilei de 23 august se schimba odată cu detașarea României și a Partidului Comunist față de Moscova, astfel încât „Insurecția armată antifascistă” devine (este reintitulata) „revoluția antifascista și antiimperialista”.
demonstrație de 23 august 1984
Timp de decenii, data de 23 august, considerata ziua „Naţională” a României (Socialiste), a fost sărbătorită cu fast – cu demonstrații militare și coloane de oameni ai muncii, tineri, elevi și copii, obligați să mărșăluiască cu steaguri roșii (steagul Partidului Comunist Roman), și tricolore, purtând portretele iubiților conducători comuniști care, cu timpul, au rămas doar doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial, de partea puterilor Axei, bazându-se pe promisiunile lui Adolf Hitler, care l-a asigurat că teritoriile românești pierdute în 1940, urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate României. Politica sa externă a fost pentru scurt timp câștigătoare, România reușind să redobândească teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
La 23 august 1944, regele Mihai I decide demiterea și arestarea Maresalului Ion Antonescu, încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică. Ion Antonescu este predat comuniștilor și, ulterior, deținut în Uniunea Sovietică.
La 17 mai 1946, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război de „Tribunalul Poporului”.
La 1 iunie 1946. ora 18:03-18:15, a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.
Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.
„Antonescu amizat totul pe cartea superiorității armatei germane” – menționează istoricul Adrian Cioroianu. „Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS &Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.”
„Alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără niciun acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.”
IN ROMANIA NU S-A PURTAT STEAUA LUI DAVID
„După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică „modelul“ soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & țigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieșit victorios în Rusia.” – spune Adrian Cioroianu.
Nu se poate nega faptul ca Antonescu a promovat o politică antisemită. In perioada septembrie 194l – octombrie 1942, unii susțin că această politică ar fi atins dimensiunile unui holocaust. Totuși, alte opinii accentuează faptul că, la 23 august 1944, când mareșalul Ion Antonescu a fost arestat, în România -conform statisticilor – trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa.
Nu se discută, de exemplu, câți evrei au fost uciși în Uniunea Sovietică din ordinul lui Stalin – pentru că Uniunea Sovietică a fost învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial.
Nu se discută nici despre responsabilitatea guvernului englez, care nu a permis ancorarea vasului Struma (*), iar vasul s-a scufundat și, in consecință, câteva sute de evrei au murit înecați – pentru că Marea Britanie a fost învingătoare în Războiul Mondial. (Iar exemplele ar putea continua).
Nu se discută, pentru că cei care câștigă au mereu dreptate.
EROU SAU CRIMINAL DE RĂZBOI ?
In noiembrie 1916, Regele Ferdinand îl decora pe maiorul Ion Antonescu cu Ordinul Mihai Viteazul, felicitându-l pentru patriotismul și curajul dovedit în războiul pentru întregirea neamului. În 1919, locotenent-colonelul Ion Antonescu a obținut o noua decorație, cea mai înaltă distincție oferită unui militar.
„În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara” – afirma Adrian Cioroianu. „Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.”
Având in vedere nuanțele și criteriile, a fost sau nu a fost un erou Antonescu? O întrebare controversată. O întrebare la care nu a sosit încă momentul unui răspuns.
Învingătorii din 1945 susțin, in continuare, că dreptatea este numai de partea lor. In lipsa unei analize istorice oneste, „dreptatea” aparține mereu doar celui mai puternic. Si cel care câștigă, o impune celor învinși.
„E adevărat”, precizează Adrian Cioroianu „că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeași chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani”.
(*) Struma a părăsit portul Constanța la 12 decembrie 1941 având la bord peste 760 de pasageri de origine evreiască, care căutau refugiu în mandatul britanic pentru Palestina, teritoriu aflat în acel moment sub control britanic. În urma refuzului autorităților britanice și turcești de a primi refugiații, nava a fost izolata în carantină la Istanbul la data de 15 ianuarie 1942. La 24 februarie 1942, vasul a fost remorcat înapoi în Marea Neagră unde a fost torpilat și scufundat de către un submarin sovietic. Acțiunea a dus la pierderea vieților tuturor celor aflați la bord, cu o singură excepție: David Stoliar.
Biletul de urcare pe nava Struma al lui David Stoliar. Foto: Yad Vashem
David Stoliar, care, in 2012, împlinise 89 de ani și trăia in Statele Unite, a declarat, la acea vreme, într-un interviu: „Dimineața, devreme, un submarin sovietic a tras cu o torpila in noi. Nava s-a vaporizat in jurul meu, 500 de pasageri au murit imediat. Am fost aruncat in mare, alături de alte câteva sute … si nimeni nu venea sa ne ajute. Toti au murit, toti, cu exceptia mea”
„Astăzi, acele zile sunt trecute pentru mine. Las ce s-a întâmplat in seama lui Dumnezeu și a cărților de istorie”, spune supraviețuitorul, citat de Haaretz. „In aceste zile nu ii mai judec pe toți cei care sunt vinovați de tragedie. In loc de asta, am ales sa îmi amintesc de cei care au murit și sa-mi exprim recunoștința pentru cei care m-au ajutat sa supraviețuiesc”, a menționat acesta. „Timpul furiei mele a trecut. Asa cum e scris, ‘este un timp pentru orice’. Pentru mine, acum este timpul pentru jelit, pentru vindecat, pentru îmbrățișat și pentru a-mi transmite memoriile generației următoare, astfel încât sa tina minte și sa nu uite”.
„Aceasta tragedie reprezinta un episod al capitolului romanesc al Holocaustului”, a afirmat istoricul Liviu Rotman, in cadrul unei mese rotunde organizate după o comemorare la un cimitir evreiesc din București. Potrivit acestuia, vina este împărțita intre autoritățile din mai multe tari, dar „vina principala revine regimului Antonescu”.
DECLANȘAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA ȘI URSS
Alfred Josef Ferdinand Jodl (n. 10.05.1890 – d. 16.10.1946); general german; a servit ca șef al Statului Major al Operațiunilor Oberkommando der Wehrmacht, Înaltul Comandament al Forțelor Armate Germane, pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial. După război, Jodl a fost pus sub acuzare pentru „conspirație la crime împotriva păcii; planificarea, inițierea și purtarea războaielor de agresiune; crime de război; și crime împotriva umanității”, la procesele organizate de Aliați de la Nürnberg. Găsit vinovat pentru toate acuzațiile, a fost condamnat la moarte și executat la Nürnberg în 1946.
Generalul Walter Bedell „Beetle” Smith (n. 05.10.1895 – d. 09.08.1961) După război, a servit ca ambasador al SUA în Uniunea Sovietică din 1946 până în 1948. În 1950, Smith a devenit directorul serviciilor de informații centrale, șeful Agenției centrale de informații (CIA) și al celorlalte agenții de informații din Statele Unite. A părăsit CIA în 1953 pentru a deveni subsecretar de stat. După ce s-a retras din Departamentul de Stat în 1954, Smith a continuat să servească administrația Eisenhower în diferite posturi timp de câțiva ani până când s-a retras puțin înainte de a muri (9 august 1961)
Ivan Alexeyevich Susloparov (n. 19.10.1897 – d. 16.12.1974); general sovietic, a servit drept comandant al misiunii de legătură militară cu guvernul francez și cu Forța Expediționară Aliată în Europa, în 1944–1945. A semnat, pentru Uniunea Sovietică, actul german de capitulare, la 7 mai 1945. Cu toate acestea, deoarece nu avea autorizația de la Moscova pentru a face acest lucru, Uniunea Sovietică a insistat să se semneze încă un Act de capitulare militară, lângă Berlin, două zile mai târziu. După război, a lucrat în Academia Militară Diplomatică din Moscova, instituție care a pregătit atașați militari și ofițeri de informații.
François Sevez (n. 22.10.1891 – d. 29.02.1948); general francez în timpul celui de-al doilea război mondial. Sevez a fost prezent la capitularea germană la Reims și a semnat actul german de capitulare, ca martor oficial.
Arthur Tedder (n. 
Lattre de Tassigny (n. 2 februarie 1889 – d. 
Gheorghi Konstantinovici Jucov (n. 1 decembrie stil nou/19 noiembrie stil vechi 1896 – d. 
Wilhelm Bodewin Johann Gustav Keitel (n. 
„NOI TOȚI TRĂIM ÎNTR-O CONFUZIE”
„O CORTINA DE FIER A COBORAT PE CONTINENT” – W. Churchill, 5 martie 1946
ABDICAREA REGELUI MIHAI
„DE CE ERAM POPOR SĂRAC ÎN ȚARĂ BOGATĂ?”
UN REGE FĂRĂ NAȚIONALITATE
CÂND ȘI CU CE BUNURI A PLECAT REGELE MIHAI DIN ȚARĂ?
TESTIMONIAL „DOAMNA SOFICA -DESPRE SĂRBĂTORILE PASCALE IN COMUNISM’
TESTIMONIALE – IN COMUNISM ERA „BINE”
TESTIMONIALE – FUGA DIN ROMANIA COMUNISTA
Palatul Taurida vs Palatul Regal – TELEGRAMA LUI LENIN către REGELE FERDINAND I
Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a făcut un anunţ cu privire la Tezaurul României care se afla la Moscova, acuzându-i pe PSD-işti că, în ultimii trei ani, au lucrat în interesul Rusiei.
ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
„DACĂ NU DAU MÂNA CU (ION) ANTONESCU, VOI AJUNGE IN IAD” (Iuliu Maniu)
Tratatul de pace de la Paris cu Puterile Aliate și Asociate din 10 februarie 1947
DICTATUL DE LA VIENA (textul „arbitrajului” din 30 august 1940*)
MOMENTUL IN CARE MINISTRUL ROMÂN AL AFACERILOR STRĂINE A LEȘINAT
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
AMINTIRI DIN COMUNISM 