Această galerie conține 2 fotografii.
A trecut prin închisorile Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti şi Jilava – Fortul „13”, prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de la Strâmba, Stoieneşti şi Salcia, precum şi cele din Delta Dunării, ca Bacul „4”, Periprava Centru şi Periprava – Secţia Grindu. Continuă lectura
Această galerie conține 7 fotografii.
Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor penitenciare. Şi cred că aș opta pentru același destin… Cred că destinele noastre sînt scrise dinainte. Nu sînt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în faţă aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.” – Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995) Continuă lectura
„DE 15 ANI IN PUȘCĂRIE…SI NIMIC NU SE PETRECEA” „Mă aflam în închisoarea Gherla și nu știam deloc, care urma să-mi fie soarta.[…] fusesem arestat la 31 martie 1948 și, întrucât fusesem condamnat la 15 ani, ar fi trebuit să … Continuă lectura
Această galerie conține 3 fotografii.
«Domnule Ceaușescu, mă adresez Domniei Voastre, în disperare de cauză. Sunteți ultima speranță a mea. […] În România, doi inși nu se tem de Securitate: Domnia Voastră și cu mine».- Paul Goma, 9 februarie 1977, într-o scrisoare deschisa difuzata de … Continuă lectura
Această galerie conține 1 fotografie.
„Pe Virgil Madgearu germanii l-au ucis, nu legionarii”, scrie Coposu, în „Jurnalul interzis”. Continuă lectura
Până la proba contrarie, orice om are o sămânță de geniu.
O BIOGRAFIE „FĂRĂ CONȚINUT”
Constantin Noica (n. 12/25 iulie 1909 – d. 4 decembrie 1987), al treilea copil al familiei de aromâni Grigore și Clementa Noica, s-a născut in reședința din satul Vitănești, județul Teleorman, unde tatăl sau avea o moșie (aceasta fiind una din proprietățile lui Grigore Noica). Marele filosof roman, membru post-mortem al Academiei Române, a cărui biografie, după cum el însuși declara, prin anii ’80, ca este ‘fără însemnătate, doar în parte asumată” si „nu are conținut„, se trăgea dintr-o familie venita din Sistovul bulgăresc. Străbunicul sau patern a fost unul din întemeietorii orașului Alexandria, iar strănepotul sau va ctitori o citadela spirituala, adunând in jurul sau, la senectute, tineri dornici sa călătorească pe tărâmul ideilor.
Noica urmează cursurile Liceului Dimitrie Cantemir din București (1920-1924), apoi „Spiru Haret” (1924-1928), debutând, în aceeași perioada (1927), la revista liceului, „Vlăstarul„, cu mai multe eseuri (prima scriere fiind o proză filozofică intitulată “O poveste “ apărută în nr. 1-2, decembrie, 1927, p. 10), republicate, în 1934, în volumul Mathesis sau bucuriile simple (Editura Fundaților Regale), lucrare care va primi premiul de debut (alături de “Pe culmile disperării”, semnata de Emil Cioran și vol. “NU”, de Eugen Ionescu). În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu (Dan Barbilian), o autoritate în domeniul literar. [1].
Ulterior, Noica se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere, unde îl are ca dascal pe filosoful Nae Ionescu, absolvind, în 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Între anii 1931 și 1932 se înrolează, făcându-si stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi se angajează ca bibliotecar.
Devine membru al Asocieției Criterion, societate culturala pe care o frecventează, in perioada 1932-1934, alături de mulți alți intelectuali ai vremii. Toți prietenii lui Noica de la “Criterion” – Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade – vor îmbrățișa, mai devreme sau mai târziu, cauza mișcării legionare. Adept al ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea spirituală a României, Noica refuză să adere, initial, la mișcare.
Timp de un an (1933/34), Constantin Noica urmează si cursurile Facultății de Matematică, însă profesorul Dan Barbilian (Ion Barbu), îl sfătuiește să se lase de matematici și să se apuce de filosofie.
In noiembrie, 1933, Noica se căsătorește cu Wendy Muston, fiica unor funcționari de la Ambasada Angliei din Romania, cu care va avea doi copii: Razvan (devenit Părintele călugăr Rafail Noica) si Alexandra Noica (căsătorita Wilson, stabilita in Anglia). Cuplul va divorța in 1948, iar pe 16 septembrie 1955, Wendy va reuși sa plece definitiv cu copiii la Londra, in Marea Britanie (la acea data, Alexandra avea 11 ani, iar Razvan 13 ani). | citește si TREZITI-VA! SUNTEM LIBERI!
NOICA ADERĂ LA MISCAREA LEGIONARĂ
Noica a intrat in Mișcare intr-un moment de degringolada si de stupoare generala, când dispariția lui Corneliu Zelea-Codreanu de pe scena politică ii conferea lui Carol al II-lea o noua șansa de a se menține la putere.
In 1938, Noica (29 de ani) se afla la Paris/Sorbona (mai 1938– iunie 1939), cu o bursă oferita de statul francez. Printr-o scrisoare trimisă din capitala Franței, își anunța adeziunea la mișcarea legionară, motivul determinant fiind asasinarea „Căpitanului”. Tot atunci îl informează pe Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaților Regale, ca își întrerupe colaborarea cu aceasta instituție, deoarece nu înțelege sa mai păstreze relații cu un forum cultural aflat sub patronajul lui Carol al II-lea.
in „Fisa clinica” din Șase maladii ale spiritului contemporan, Noica se va referi la acest episod, notând ca, sub impulsul unei educații care ii dicta sa intre in bătălie numai de partea celui învins, a decis sa coboare in arena publica intr-un moment când, din punct de vedere politic, totul era pierdut.
Nu exista nicio mărturie potrivit căreia Noica l-ar fi întâlnit vreodată pe Corneliu Zelea-Codreanu sau ca ar fi fost văzut la Sediul Mișcării din Str. Gutenberg nr. 3; la fel, nu exista nicio însemnare despre o eventuala participare a lui Noica la un cuib legionar sau la vreo tabără de munca legionara.
Noica nu a fost legionar încadrat intr-un cuib; modul in care si-a manifestat public apartenenta la Mișcare fiind unul exclusiv gazetăresc.
În mai 1940 își susține, la București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou”. În august același an, face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară. Scoate, într-un singur număr, revista “Adsum” (Sunt aici, sunt de faţă” / „Sunt de fata legionari, nu v-am părăsit”), pe care o scrie singur şi o publică pe propria sa cheltuiala.
„Se apropie tot mai mult de Mișcarea legionara” – scrie Marin Diaconu. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, „in septembrie-octombrie 1940, publica vreo (!) 20 de articole prolegionare in „Buna Vestire“ – al cărei redactor este – si in „Vremea“. In vara se înființează Institutul Româno-German de la Berlin si in octombrie Noica pleacă in capitala Germaniei, ca referent de specialitate pentru filozofie.“
pe de alta parte, Horia Sima consemna in memoriile sale: „La reapariția ziarului «Buna Vestire» in 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau in viata. Au pierit asasinați la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cardu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu si Banica Dobre. Componenta noii redacții a fost următoarea: Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului. Prim-redactor: Constantin Noica. Secretar de redacție: Valeriu Olaniuc. […] După apariția articolului lui Grigore Manoilescu, «Cu manusi», ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu si la reapariție a luat direcția lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei. O data cu Grigore Manoilescu, a părăsit redacția si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu„.
Constantin Noica pleacă la Berlin (însoțindu-l pe fostul sau director, Grigore Manoilescu – numit atașat cultural la Ambasada Romana), unde lucrează ca referent de specialitate, predând filosofie la Institutul Româno-German. Participă la seminarul de filosofie al profesorului Martin Heidegger. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu, editează patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.(1942-1943).
In timpul dictaturii antonesciene, Noica, in semn de solidaritate cu legionarii care fuseseră trimiși pe front, se prezinta ca voluntar, spre a se înrola in Armata Romana, însă este respins, fiind declarat inapt pentru război din cauza unei intervenții chirurgicale (extirparea unui rinichi) pe care o suferise in 1935, in urma îmbolnăvirii de tuberculoza renala. Din acest moment, Constantin Noica nu va mai vorbi si nu va mai scrie despre Legiune, concentrându-se exclusiv asupra cărților sale de filozofie. Si tot din acest moment nu se mai poate vorbi de legionarul Noica fara riscul de a-i exagera si chiar de a-i denatura viata.
PERSECUTAT DE COMUNIȘTI
La întoarcerea în ţară, Noica se va confrunta cu persecuția comuniștilor. In 1946, de la moșia de la Chiriacu, el „cere Tribunalului Poporului sa fie judecat pentru activitatea publicistica din toamna lui ’40; cererea ii este clasata” Probabil, cerând sa fie judecat, Noica știa ca Istoria nu se „clasează“, ci numai, pentru o anumita perioada de timp, anumite dosare ale ei. – consideră Marin Diaconu.
„Ca mic moșier – notează mai departe Marin Diaconu –, Noica este arestat in noaptea de 2 martie 1949“ și-și stabilește domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel”. In aceeași zi, guvernul comunist adoptă Decretul 83/1949, prin care toate proprietățile de peste 50 ha urmau a fi confiscate.
„Lui Noica i se va confisca averea si, intre 1948 si 1958, va avea domiciliu forțat la Cimpulung-Muscel, pentru ca apoi, intre 1958 si 1964 sa fie deținut politic la Malmaison, Jilava, Văcăreștii, Aiud si Pitesti. Pe foaia matricola a deținutului Noica de la închisoarea Jilava, in dreptul rubricii privitoare la apartenenta politica, sta scris: „legionar”. – Sorin Lavric (in articolul Noica si Mișcarea Legionara, 2005, hotnews)
„Filozofia lui Noica” – consemnează Lavric – „este in principal o teorie despre întreaga existenta a lumii (ontologie), dar o teorie in care, oricât te-ai strădui, nu găsești puncte comune cu spiritul si doctrina Mișcării Legionare. Singura latura a filozofiei lui Noica care te poate duce cu gândul la o apropiere doctrinara de naționalismul interbelic este cea dedicata spiritualității românești. Astăzi, cărțile pe care Noica le-a scris cu privire la specificul romanesc reprezintă țintele de predilecție asupra cărora denigratorii filozofului isi îndreaptă cu precădere atenția, cu intenția de a-l compromite si de a arata ca Noica, fiind un mare nationalist, nu putea fi decât un filozof de rang inferior. In realitate, Noica, cel puțin pentru cultura romana, este un filozof peste care nu se poate trece. Noica a căutat cu încăpăținare o forma de filozofie in care limba romana si spiritul romanesc sa reprezinte nu doar o trăsătura locala si izolata a unui popor printre alte popoare, ci o dimensiune indispensabila a întregii culturi universale”.
DUPĂ DOMICILIUL OGLIGATORIU, NOICA ESTE ARESTAT ȘI ÎNCARCERAT LA JILAVA
Vreme de noua ani, intre 1949 și 1958. Constantin Noica nu va avea dreptul de a-și părăsi domiciliul obligatoriu, stabilit la Câmpulung Muscel – loc in care își va definitiva bazele ideilor ce se vor regăsi mai târziu în cărțile sale.
La 11 decembrie 1958, acuzat de „uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos şi a cărților legionarilor fugiți din ţară, precum şi de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii dușmănoase la adresa regimului„, filosoful Constantin Noica este arestat de comuniști din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi, pentru ca practic, organizase seminarii în cadrul cărora a vorbit despre operele lui Goethe, Hegel, Cioran şi Eliade.
Totodată, vor fi arestați toți participanții la seminariile organizate de Noica la Câmpulung, lotul purtând, la proces, numele de “grupul Noica”. Tot atunci, Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhard si alți intelectuali ai vremii au fost băgați după gratii.[2]
„NOICA NU (MAI) E DE VÂNZARE”
Singura șansă pentru Noica de a scăpa din lagărul comunist era…să fie cumpărat de prietenii lui din occident – Ella Munteanu, soția criticului literar Basil Munteanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, s.a. -, cu ajutorul unei filiere din Londra, condusă de o persoană aflată în legătură cu Guvernul de la București, cunoscută sub numele de Jacober.
„Când am auzit de proces, de sentință, ne-am spus că e momentul să strângem bani, să ne ducem la Jacober, care ni-l va aduce pe Noica“, relata publicistul Virgil Ierunca (Stelian Tănase, în „Anatomia mistificării: 1944-1989“).
Suma cerută de comuniști în schimbul eliberării lui Noica era de zece ori mai mare decât cea uzuală. Din America, Mircea Eliade anunțase că va contribui cu 500 de dolari, iar Basil Munteanu, prin legăturile sale, făcea demersuri la Paris. „Cioran nu poate (n.r. sa cotizeze), pentru că e foarte sărac și locuiește într-o mansardă“, nota, în jurnalul sau, Ion Rațiu, implicat la rândul lui în acțiunea de recuperare a filosofului.
In 1960, grupul de români reușise să strângă toți banii, dar Noica nu mai era „de vânzare”. „Când Ella reunise suma nefăcând apel decât la intelectuali, prin definiție săraci, sau, în orice caz, fără dare de mână, pentru a nu lega salvarea lui Noica de capriciile rarilor bogătași din exil, Bucureștiul se răzgândise: nu-l mai dădea pe Noica. Acum știa probabil prea multe asupra sistemului de anchetă și detenție“ – Monica Lovinescu, în volumul „La apa Vavilonului“.
După şase ani de detenție la Jilava, pe 8 august 1964, Constantin Noica este eliberat, în urma decretelor 767/ 1963 și 411/ 1964, care, deși nepublicate în Monitorul Oficial, stabileau amnistia și eliberarea majorității deținuților politic.. (Trei acte normative emise „în serie“ au reglementat eliberarea substanțială a imensei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964. Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele respective au rămas necunoscute.Decretele au fost de graţiere, nu de amnistie.)
Până la decesul său (1987), a fost permanent monitorizat de Securitate. In 1965, Noica se stabilește în București, ca cercetător la Centrul de Logică (1965-1975), locuind intr-un apartament cu două camere situat in Berceni, unde ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără tineri de la Centrul de Logică (precum Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleşu).
ÎN BERCENI, MAI BINE CA LA PARIS
In vara anului 1972, Noica este invitat la Paris, unde își vizitează prietenii care, în urmă cu mai bine de un deceniu, se străduiseră să-i cumpere libertatea. Reuniunea are loc acasă la poeta Sanda Stolojan.
„Intrarea lui Noica ar fi putut destinde atmosfera. Dimpotrivă, a solemnizat-o. O scurtă îmbrăţişare mai curând schiţată, şi apoi direct la catedră. Eram cu toţii oameni maturi, dar ne-am purtat imediat ca la şcoală. Ne-a invitat să ne aşezăm. Am făcut-o. Ne-a rugat să-i acordăm o jumătate de oră, să ne spună ce are de spus, apoi fiecare vom dispune de cinci minute pentru a ne exprima rezervele pe care e bine să le notăm pe carnet ca să fim siguri că rămânem la obiect. Ne-am scos carnețelele şi ne-am pregătit stilourile. Un rest de luciditate m-a făcut să descopăr, nu fără uluire, că situația îmi convenea, de la Universitate nu mai cunoscusem acest tip de emoție. Noica mă întinerea deci considerabil, lăsându-mi senzația că în faţa lui nu poţi fi decât student, ucenic sau discipol“, povestea Monica Lovinescu.
Noica le-a mulțumit celor prezenți pentru efortul lor de a-l „răscumpăra”, atunci când fusese condamnat in 1958. Apoi i-a anunțat că e cazul să-l coboare de pe piedestal. De altfel, spunea el, a scris articole pro-marxiste în „Glasul Patriei“, anume pentru ca aceștia să nu-l mai vadă ca pe un idol. Noica și-a continuat argumentația, in fata unei audiente uluite, expunându-le si viziunea sa asupra rezistenței prin cultură: „De fapt, dăinuire, nu rezistenţă“.
In apartamentul din Paris s-a instalat consternarea. Primul care a reacționat a fost editorul și criticul literar Ioan Cuşa. „Am trăit momentul cel mai tragic al vieții mele“, a declarat el cu profunda dezamăgire, după care s-a ridicat, si-a luat rămas-bun și a plecat.
„Cred că rămăsesem cu stilourile în aer. Ce să notezi? Prăbușirea unui ideal? Îl așteptam socratic. Ni se arătase sofist. Eram prea fascinați pentru a face ca el (n.r. – ca Ioan Cuşa)? Prea impresionați de Noica pentru a nu ne imagina că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par? Prea politicoși pentru a repeta afrontul lui Cuşa?“, se întreba Monica Lovinescu.
Cu prilejul aceleiași vizite la Paris, a avut loc si un schimb de replici, între Noica și sora sa, Adina (măritată Cernescu). „Ești în Franța, uită de tot ce e în România, aici găsești orice ţi-ai fi putut dori vreodată“, i-ar fi spus Adina Noica fratelui ei. La care Noica ar fi replicat laconic: „Șerbet“.
Mai târziu, la Păltiniș, Noica ii va declara lui Adrian Păunescu: La Paris, dacă ţi se întâmplă să ceri o mămăligă, ori nu-ţi dau, ori îți fac una trandafirie. Asta e originală!
ȘCOALA DE LA PĂLTINIȘ
Din 1975, Constantin Noica și-a petrecut ultimii 12 ani din viaţă la Păltiniș, lângă Sibiu.
„Într-una dintre zile a apărut domnul Noica, înalt, simplu, cu paltonașul de la Jilava, cu o băscuţă roasă, ca şi paltonașul“, relata la 13 aprilie 2015, pentru „Adevărul„, Norica Becheş, cea care se ocupa pe vremuri de chioșcul de carte din Păltiniș, si împărțea, totodată, aceeași căbănuța modesta cu “domnul Noica” – Norica la parter, Noica la etaj, unde filosoful era vizitat de sute de tineri, printre aceștia figurând, in mod frecvent, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Mansarda lui Noica, o cameră micuță, mobilată modest, devenise loc de pelerinaj și dialog pentru admiratorii și discipolii săi.
Călugărul Valeriu Luca, consemna pentru Agerpres, la 21 august 2014: Camera lui Noica era „atât de simplă. Mai simplă ca a mea care sunt călugăr. Două paturi. O măsuță într-un colțișor. O sobă de teracotă […]. O chiuvetă improvizată, cu canalizare într-o găleată. Şi nu avea loc să scrie pe masă, între paturi. Pe un pat avea caietele şi cărțile şi pe altul se odihnea. Scria pe un placaj. I-a făcut cineva un placaj şi îl ținea pe genunchi şi aşa scria. I-a rămas un palton, o pereche de galoși, pantofii parcă şi basca. Atât. Câteva caiete acolo. Foarte, foarte modest.„
„In decurs de doua decenii” – notează Marin Diaconu – Constantin Noica „își apropie tineri precum Alexandru Surdu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru sau Vasile Dem. Zamfirescu. Este căutat si încurajează multi alți tineri, din Craiova, din Iasi, Cluj, Timisoara sau Alexandria, precum: Constantin Barbu, Andrei Cornea, Andrei Hossu, Mircea Scarlat, Liviu Antonesei, Constantin Grecu si alții.“
„Veneau studenții și stăteau în jurul cabanei, pe iarbă, și îl ascultau. Ce le spunea pe limba lor, ce le citea el, era frumos-frumos„. (Radu Chiorean, cabanier în Păltiniș, pentru „Adevarul”)
„Noica ne-a spus odată: „Când am în faţa mea un tânăr, el îmi devine brusc mai important decât eu însumi“. Asta-i o virtute pe cale de dispariție: să poți uita de tine, să te investești într-un interlocutor care așteaptă de la tine răspunsuri, sfaturi, reacții potrivite. Iar el avea această virtute extraordinară de a-ţi da senzația că tu ești cel important în momentul în care discuți cu el.” (Andrei Pleșu) [3]
„ZECE MII DE PAȘI”
Noica își începea diminețile la Păltiniș cu o plimbare lungă – zece mii de pași-, pe același traseu zilnic, pe care il parcurgea conștiincios indiferent de vreme, iar masa de prânz o lua la pensiunea Retter, cu toată lumea.
„Noica avea întotdeauna, în timpul plimbărilor, ceva de spus.” – Andrei Pleșu, pentru „Adevărul” „Uneori ne exaspera, fiindcă iarna era viscol, bătea vântul, iar el continua să vorbească până la sufocare. Eram îngrijorați să vedem că nu realizează vitregia meteorologică din jur. Dar nici nu simțeam când trece timpul.„
„Dimineața servea un pic de ceai de siminichie, un pic de pâine cu unt și te mai miri ce, și de la căbănuța noastră pleca pe fostul drum de altădată, pe la vechile cabane, pe lângă schit, și urca pe partea cealaltă. Aceea era ora și jumătate a dânsului pe care o făcea zi de zi, nu conta dacă era frig, ploaie, zăpadă. După aceea citea și, după ora 2, din nou începeau scrisul, gândirea. Seara, de la 8 putea veni oricine la el, dar până atunci timpul dânsului era atât de prețios, era timpul de scris“, spune Norica Becheş.
„TOT CE ÎNSEMNA OPERA LUI BLAGA”
Noica scria doar în mansardă „și totul de mână”. A lucrat „la tot ce însemna opera lui Lucian Blaga”, după cum relatează Norica, și s-a dus chiar în Germania, pentru ca aceasta să fie tradusă.
Primul care a recunoscut valoarea dramaturgiei lui Blaga a fost Constantin Noica. Tot el este cel care, din cheltuială proprie, în anii petrecuți la Păltiniș, a tradus (cu colective de specialiști) din opera lui Blaga în franceză, germană și spaniolă “și a bătut cu ea la porțile mari ale culturii” în vederea publicării ei la edituri occidentale. După ani de refuz, Noica va accepta premiul Herder, tocmai în vederea obținerii unor fonduri pentru a face posibilă această editare.
„Domnul Adrian Păunescu, venit şi el pe acolo, ne-a oferit ajutorul secretarei, Adriana, parcă o ţin minte. Păunescu era detașat la Păltiniș, din cauza unui cenaclu, ce s-a întâmplat nu știu, trebuia să stea la Săliște, dar a venit și a locuit la cabana Ocolului Silvic. Adriana a fost foarte drăguță și a ajutat foarte mult, a lucrat la corecturi cu domnul Noica“, a povestit Norica Becheş.
Norica și-a amintit cum Noica ieșea la geam, după ce mânca fructe, aruncând veverițelor coji sau resturi, și cum își făcea timp să-i învețe limba germană pe ospătarii din Păltiniș. „Pe ospătari îi medita în limba germană, seara de la 7 sau de la 6. Îşi făcea timp la recepție, în centru, să vină ospătarii sau ospătărițele care nu aveau accent german să învețe măcar frazele uzuale pentru a putea vorbi cu turiștii, a povestit ea. Când se relaxa, „pufăia, nu fuma“, dintr-o lulea veche, dăruită de un campion național la karate.
De regula, Norica bătea la mașină articolele pe care Noica dorea sa le publice, şi apoi i le trimitea. „Ultimul pe care l-a scris milita pentru ca 10-20 de absolvenți de filosofie să primească burse, iar în ziua în care Norica i l-a expediat, Noica avea întâlnire cu Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar la Sibiu, pentru a discuta despre aceste burse”. Nu a mai ajuns. Un accident mai mult decât banal, cel puțin în aparență, avea să-i curme viaţa.
ACASA, LA EMINESCU
Pe 1 octombrie 1987, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipotești. Aici s-a împlinit una dintre cele mai importante lucrări din ultimii săi ani de viață: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu.
„Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aștepta. Părea că-şi stăpânește cu greu lacrimile”, relatează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieșit și a ieșit aici, la Eminescu acasă.»”.
Constantin Noica a sosit prima data la Ipotești în 1984. „Era uscățiv, adus de spate, purta pardesiu lung și un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu știu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei și m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunța Lui cu intimitate, dar și cu o venerație greu de redat în scris”.
Noica şi-a început drumul la Ipotești intrând în biserica ridicată de Nicolae Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoțit de doi oficiali de la județ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanțelor lăsate de ostașii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este” – spune Valentin Coșereanu.
La intrarea în casa memorială, Constantin Noica și-a scos bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii Noica a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie din buzunarul hainei pe care a notat: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuți puteai să nu te naști, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, ești, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».
CU DUMNEZEU ÎN INIMĂ
Pe 27 noiembrie 1987, vrând să alunge un șoarece, Noica s-a împiedicat de marginea covorului din camera sa și a căzut, fracturandu-si șoldul. De la parter, Norica spune ca ar fi auzit izbitura și ar fi fugit sus într-un suflet sa vadă ce se petrece. Au chemat de urgenţă salvarea și au ajuns la Sibiu. Din cauza emboliei survenite câteva zile mai târziu, pe 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani, Constantin Noica murea de edem pulmonar, la Spitalul Clinic din Sibiu.
În acea dimineață, Norica a fost anunțată că trebuie să vină cu haine, pentru că Noica încetase din viaţă. De la spital, trupul neînsuflețit a fost adus la schit. Cu intervenții de la Nicu Ceaușescu, filosofului i-a fost îndeplinită ultima sa dorință, de a-și dormi somnul de vechi în apropierea Schitului din Păltiniș, lângă biserica cu hramul ”Schimbarea la faţă“ (la 32 km de Sibiu), acolo unde fusese de nenumărate ori să se reculeagă.
„Înainte de a pleca la Domnul, Constantin Noica, în ’87, l-am avut oaspete, cu o doamnă la biserică. – spune călugărul Valeriu Luca, stabilit la Păltiniș in septembrie 1987 – „Nu am știut cine este şi când a intrat în biserică, i-am deschis, m-am retras într-o parte şi așteptam să plece, să închid. Nu știam ce oaspete înalt aveam… Şi foarte interesant că nu ne știam… dar el cu bun simţ şi cu mult respect, cu modestie de spuneau cei care l-au cunoscut că saluta pe toți şi oamenii pe cei mai simpli ‘Bună ziua’, ‘Bună seara’. Şi cineva chiar şi-a pus în gând, nu se poate că de câte ori mă întâlnesc, el mă salută înainte, trebuie să prind momentul să îl salut eu primul, măcar o dată. Şi nu a reușit. A venit, a vorbit cu doamna respectivă şi după ce a terminat, s-a apropiat către mine şi a zis: “Părinte, și eu sunt credincios. La biserică vin mai rar, dar îl am pe Dumnezeu în inimă, permanent.”
„Nu am putut uita aceste cuvinte niciodată și le spun mereu. Şi după aceea am aflat cine a fost…. Asta a fost prin luna octombrie 1987. La sfârșitul lui noiembrie 1987 s-a întâmplat accidentul acela. În cămăruța lui, s-a luat curentul noaptea şi nu a mai avut lumină. Aşa se spune că ar fi auzit un șoricel prin cameră şi de teamă să nu-i roadă lucrurile, s-a sculat şi fiind foarte strâmt locul, s-a împiedicat şi a căzut şi şi-a rupt piciorul. A stat acolo până dimineață, în frig. Cine l-a găsit, l-a găsit tremurând şi a făcut o pneumonie. L-au dus la spital, cu complicații. În două săptămâni, s-a dus.„[4]
„Pe 2 decembrie 1987, ne aflam cu niște prieteni in Devon ” – povestește Alexandra Noica, fiica filosofului. „Mama ii cunoștea si mi-a telefonat acolo, sa-mi spună sa ne rugam pentru tata, fiindcă este in spital, a căzut si are ceva la un sold. Urma sa fie operat in câteva zile. Doua zile mai târziu, mama a telefonat la serviciu, dar a vorbit doar cu șeful meu. Acesta m-a dus acasă când am terminat lucrul. Si doar atunci mi-a spus ca mama a primit telefon din Romania si i s-a spus ca a murit tata. Ii ceruse șefului meu sa ma lase sa îmi termin treaba, sa ma duca acasă si, de abia atunci, in liniște, sa-mi dea trista veste. M-am simțit trăsnita ca de fulger si am vrut sa ma duc in tara. Dar n-am putut obține pașaport in doua zile. In schimb, m-am dus imediat la Mănăstirea din Essex, la fratele meu. Mama locuia in apropiere. Am ținut toți trei o liturghie si am făcut parastas pentru tata, in același timp cu înmormântarea lui in tara, la schitul Păltiniș.” (Carmen T. Grigore, in volumul “Pași spre comoara din suflet”, Editura Lorilav, 2010)
„BĂTRÂNUL NOICA SE VA ÎNMORMÂNTA LA SCHITUL PĂLTINIȘ”
„L-am mai avut aici, în noaptea de 5 spre 6 decembrie (n.r. 1987), în biserică, când a fost depus sicriul și am făcut priveghi pentru el, toată noaptea, iar a doua zi, în 6 decembrie, a fost slujba înmormântării, slujită chiar de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care și-a dorit foarte mult să îl aibă aici.” – relateaza călugărul Valeriu Luca.
[…] Eu mi-am pus întrebarea cum de s-a putut în vremea aceea să se înmormânteze Constantin Noica, filosoful, la Păltiniș, fiind atât de urmărit. Cineva m-a auzit şi m-a înregistrat. O fostă menajeră a lui Nicu Ceauşescu, care a auzit, şi-a zis: “Nu se poate. Eu trebuie să mă duc la părintele, la Păltiniş, să-i spun ce ştiu eu”. Şi a venit acum, în primăvara aceasta, la noi, foarte bolnavă la un picior, abia a urcat. Şi zice: “Părinte, eu am auzit în interviul acela, întrebarea aia. Uitaţi-vă cum a fost. Constantin Noica a vrut să se întâlnească cu Nicu Ceaușescu, că nu știa ce o să se întâmple. Şi Nicu a vrut şi el. S-au întâlnit în Păltiniș și Noica i-a cerut special lui Nicu, dacă se poate, să-i aprobe înmormântarea la Schit. Simțea el ceva, dar nu se întâmplase accidentul. Eu am găsit la Nicu pe noptieră, în cameră, unde făceam curăţenie, un carnețel, în care Nicu a scris: ‘Bătrânul Noica se va înmormânta la Schitul Păltiniș‘” Asta mi-a spus-o ea. Eu nu am adăugat nimic. Mi-a zis: “Trebuie să spun pentru că lucrurile acestea sunt importante!” Şi fosta menajeră mi-a mai spus ceva. După ce a aflat Nicu că s-a întâmplat accidentul, cu trei zile înainte de a muri Noica, l-a chemat pe Mitropolitul Antonie, într-o seară, la el la reședință, la Nicu Ceaușescu. Şi acolo s-a hotărât înmormântarea. Mitropolitul i-a lăsat lui Nicu o Biblie acolo, în dar. Au găsit-o după aceea, când a fost Revoluţia…. Știți că îl găsim pe Nicu (n.r. Ceausescu) pe pomelnice, mereu şi cu vorbe frumoase?!„
Cumva, Constantin Noica a reușit sa supraviețuiască comunismului, dar nu si „democrației”. In 2015, a fost din nou „îngropat”, in Romania, de legea “Elie Wiesel”.
Mormântul lui Constantin Noica de la Păltiniș a devenit loc de pelerinaj, pentru sute de turiști. In 1993, imediat după revenirea in Romania, fiul filosofului, Părintele călugăr Rafail Noica (ulterior stabilit in Munții Apuseni), a stat zece zile in căsuța de lemn din curtea schitului. Se pare ca a fost prima si ultima sa vizita la mormântul tatălui sau. In schimb, fiica filosofului, doamna Alexandra (Wilson-Noica), vine destul de des din Anglia, la Păltiniș.
POVESTIRI DESPRE OM
„Azi ni se pare neverosimil ca volumul acesta speculativ, atât de fin în aticismul frazelor sale, să aibă soarta pe care a avut-o în decembrie 1958, când a devenit unul dintre capetele de acuzare în procesul intentat lui Noica. Aflat în domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, Noica îi va citi integral pe Goethe şi Hegel, cufundându-se în opera lor ca într-o albie cu virtuți regeneratoare. Aşa se face că cele doua cărți pe care le va scrie pe marginea operei lor nu sunt compendii înțesate cu sterpe comentarii de lectură, ci cărți de creație proprie. Fenomenologia spiritului de Hegel nu mai este citită azi aproape de nimeni. În schimb, cartea lui Noica poate fi citită, ba chiar poate fi parcursă cu delicii estetice subtile“, spunea scriitorul Sorin Lavric, despre cartea lui Constantin Noica „Povestiri despre om”.
In fapt, Povestirile au fost doar un pretext pentru arestarea lui Noica – adevăratele motive ale condamnării sale fac parte din Povestirile despre neom – adică despre comuniști.
[1] Colaborarea lui Constantin Noica la Vlăstarul (inclusiv cu versuri) este cuprinsă între 1927-1929, 1931 și 1933-1934. Paginile revistei au găzduit semnături marcante, precum Mircea Eliade, V. V. Hanes, V. Papahagi, Barbu Brezianu, Alex Ciorănescu, Constantin Noica, Arşivar Acterian sau Haig Acterian. [înapoi]
[2] În noaptea de 25 spre 26 martie 1959 este arestat şi Dinu Pillat, iar anchetatorii hotărăsc să constituie „lotul Noica-Pillat”, din care mai fac parte alți 23 de intelectuali inculpați, printre care Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova, Alexandru Paleologu, Simina Caracaş-Mezincescu și Nicolae Steinhardt, care a fost ultimul ultimul arestat, pe 4 ianuarie 1960. Procesul lor penal a început în 24 februarie 1960. Inculpaţii aveau foarte puţine elemente în comun, parte dintre acestea fiind chiar contradictorii. Unii fuseseră antilegionari, alții dimpotrivă, membri marcanţi ai Legiunii sau doar membri activi. Acuzațiile aduse erau de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos, precum şi ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului. Deși erau inculpaţi 25 de oameni, justiția comunistă a pronunțat sentința penală în doar trei zile. Cei doi intelectuali desemnați șefi de lot, Constantin Noica şi Dinu Pillat au fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică, Nicolae Steinhardt a primit 12 ani muncă silnică. Cele mai mici pedepse au fost de 6 ani închisoare corecțională primite de Anca Ionescu, Simina Mezincescu şi Păstorel Teodoreanu. De asemenea, fiecărui inculpat i s-a confiscat total averea şi a fost supus degradării civice.[înapoi]
[3] Fenomenul Păltiniş, filozofia la mare înălţime. Interviuri cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu despre mentorul lor, Constantin Noica, Adevarul, 23 noiembrie 2013 [înapoi]
[4] AGERPRES/ Isabela Paulescu [înapoi]
Constantin Noica în Carte de înțelepciune, Îndrumător pentru tineri (1993) [inapoi]
Opere antume
Opere postume
Publicistică
Această galerie conține 4 fotografii.
„Asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverentă lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei” – Ioan Ficior, într-o autobiografie din 1951, la terminarea studiilor militare. Continuă lectura
– povestită de Ion Gheorghe Maurer
„I-AM SPUS LUI DEJ SĂ EVADEZE”
„Am apărat o serie întreagă de comuniști în procesele pe care le-au avut și în felul acesta comuniștii m-au băgat în partid, […] înainte de ’36.”
„Ultimul proces în care am fost […] l-a judecat Tribunalul Militar de la Craiova şi era cu Ana Pauker, Vasile Luca… nu mai țin minte cine mai era. […]”
Pe Dej(*2) l-am cunoscut „la Doftana… şi cum închisoarea era […] o parte dărâmată şi se lucra, directorul închisorii mi l-a dat pe Dej ca să stau de vorbă cu el. M-am dus la Câmpina şi, în casa unui tovarăș, am stat de vorbă tot restul zilei şi toată noaptea, până a doua zi de dimineață când am plecat înapoi la închisoare. Eu i-am spus lui Dej să evadeze și Dej mi-a spus că nu evadează.”
„Şi atuncea l-am adus înapoi la închisoare și a stat acolo”
„PARTIDUL L-A TRIMIS PE BODNĂRAȘ”
„În ’44… Partidul a trimis, dacă mi-aduc bine aminte, pe Bodnăraş care a folosit un medic de la Târgu Jiu și l-a băgat pe Dej în spital. A stat de vorbă cu el în spital și i-a spus să evadeze, că el îi organizează evadarea. Şi atuncea Dej a transmis prin Bodnăraş Comitetului Central că el nu evadează decât dacă evadarea i-o organizez eu”.
„DACĂ NU IL MUȚI, IL ADUC TĂIAT ÎNTR-O ROABĂ”
„Eu în acel timp ieșisem din lagăr(*3), m-a scos din lagăr o comisiune din asta care făcea analiza ălora care sunt închiși. Şi am fost scos din lagăr de un colonel care fusese comandantul meu de pluton când eram în Liceul militar – eu am făcut Liceul militar din Craiova. […]”
„PLUTONUL DE „VIEȚAȘI””
„Dar când am ajuns acasă, am primit ordin de mobilizare şi am fost mobilizat comandant de pluton – pentru că eram sublocotenent -, un pluton de „vieţaşi””
„”Vieţaşii” erau ăia condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Între altele, ordonanța mea fusese condamnat a treia oară la muncă silnică pe viaţă, el fiind deja în închisoare, pentru că s-a certat cu șeful gardian. Şi certându-se cu şeful gardian, s-a dus la directorul închisorii şi i-a spus: <Mută-l pe ăsta de aici, că dacă nu-l muți, ţi-l aduc tăiat într-o roabă!>. Ăsta nu l-a mutat, […] ăsta când a văzut că ăla nu e mutat, l-a adus într-o roabă, tăiat!”
„PE FRONT FĂCEAM VÂNĂTOARE DE IEPURI CU OCNAȘII. ȘEDEAM ACOLO LINIȘTIT”
„Eu fusesem chemat nu de Comitetul Central, ci de unul dintre oameni, nu mai țin minte cum îl chema, care mi-a spus când m-am întors din Uniunea Sovietică [să-l ajut pe Dej să evadeze], pentru că am fost până la Marea Caspică…Pe front. Da… cu plutonul meu, care făcea parte dintr-un batalion de ocnași.”
„Pe front, acolo, am lucrat foarte bine, pentru că ieșeam din tranșee şi făceam vânătoare de iepuri cu ocnașii mei. Şi după aia mă întorceam şi ședeam acolo, liniștit.”
„MI-AU ZIS SĂ DEZERTEZ”
„De la Marea Caspică a trebuit să fiu mutat la Marea de Azov, păzeam malul mării. […] Şi acolo am primit o scrisoare în care mi s-a spus să dezertez și să viu imediat în România. Nu mi s-a spus de ce, numai aici am aflat că Dej ceruse să organizez eu evadarea”
„Am răspuns într-o scrisoare că nu pot să dezertez de-acolo, că dacă dezertez de-acolo trebuie să merg până în România şi nu cunosc drumurile. […] când am ajuns la Constanța, ni s-a spus să intrăm într-un loc unde să stăm, să facem carantină, să vadă dacă avem vreo epidemie. Atunci am strâns [plutonul de ocnaşi] şi am spus: <Ce facem, mergem acolo sau o luăm din loc şi merge fiecare unde pofteşte?> şi toți au votat să ne ducem fiecare unde poftește”
„AM LUAT CONTACTUL CU PARTIDUL. MI S-A SPUS SĂ ORGANIZEZ EVADAREA”
„Asta era prin martie-aprilie ’44. Cam atunci cred că s-au întors vasele din Marea de Azov…Aşa… […] M-am dus la gară, ca să plecăm către București, cu ordonanța mea, noi eram doi, restul au plecat, care cum l-a tăiat capul.”
„În gară erau pline vagoanele, afară de două vagoane care erau rezervate pentru nemţi. La uşa vagoanelor era câte o santinelă [germană] care să oprească […] intrarea în vagoanele respective. Când am văzut că alea sunt pline şi nu putem intra în ele, atunci hai să intrăm în astea.”
„Eram îmbrăcați militar şi când am ajuns acolo, neamțul a spus <numai pentru ofițeri>. Când a văzut ordonanţa mea – care era înalt şi voinic teribil! -, când a văzut că ăsta se opune, am văzut că întinde mâna, l-a apucat de gât cu o mână şi când l-a strâns de gât şi l-a pus în partea ailaltă, ăla a leşinat. Şi atunci ne-am suit în vagon şi nu ne-a mai derajat nimeni.”
„Asta era ordonanța care îl tăiase pe ăla şi-l dusese cu roaba…Da… Nu ne-a mai deranjat nimeni şi am ajuns la Bucureşti. La Bucureşti ne-am despărţit, el s-a dus nu ştiu unde, eu m-am dus către casă. Am luat contact cu partidul, mi s-a spus să organizez evadarea lui Gheorghiu Dej din lagăr, de la Târgu Jiu.”
vezi follow-up:
surse: Marius Oprea, Lavinia Betea, „Maurer și lumea de ieri. Marturii despre salinizarea României”
(*2) La 1 iulie 1934, Gh. Gheorghiu-Dej a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. Prima detenție a fost la Doftana.
(*3) „In anul 1940 s-a înființat la Tg. Jiu, printr-o decizie guvernamentală, „un lagăr pentru soldații din fosta Armată poloneză.” Mai târziu, „cu începere de la 15 februarie 1941“, Guvernul român a transformat Lagărul de la Târgu-Jiu „…în lagăr de internați politici“. – Raport al procurorului general I.D. Popescu, de la Curtea de Apel Craiova, identificat cu „Nr.4082” și datat „1941, August 23“
Citește și:
| DIN CULISELE EVADĂRII LUI DEJ – UN ȘIR DE GHINIOANE CU FINAL „FERICIT”
Mitica Popescu (n. 2 decembrie 1936, București) și-a trait copilăria in monarhie (Carol al-II-lea), tinerețea in Republica Populară Română (Gheorghiu-Dej), maturitatea in Republica Socialistă (Ceaușescu), și, pe final de cursa, a ajuns in actuala democrație; așa se face că, oarecum derutat de atâtea „regimuri”, el nu se consideră nici „domn”, nici „tovarăș”, ci pur și simplu „Nea Mitică”.
In 1959, viitorul „Nea Mitica”, pe atunci tânăr student în anul II la Teatru (23 de ani), era deținut la penitenciarul Jilava, fiind condamnat la trei ani de închisoare, deoarece, spune el, nu a relatat autorităților comuniste ceea ce se discutase la o petrecere.
„UNII AU ZIS CĂ VOR SĂ PLECE IN AMERICA”
„Eram la niște vecini, de un Sfântu Stefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povestești la întâlnirile astea tot ce-ti trece prin minte, unii au spus ca vor sa plece in America.” – spune actorul Mitica Popescu, intr-un interviu (gândul.info 2013, evz 2020)
„Deci era pe 27 decembrie 1957. Acolo mai erau câțiva cunoscuți, patru în total și o domnișoară. E, trei dintre ei voiau să plece în America și au scris niște scrisori la Ambasadă; unul o scrisoare, altul, două și al treilea, trei scrisori. Al patrulea i-a turnat. După o lună de zile i-a arestat și după un alt timp, probabil după ce i-a scuturat bine, m-au luat și pe mine.”
„TĂINURE ȘI INSTIGARE LA ACTE PREPARATORII DE TRECEREA FRONTIEREI”
„După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am știut că ăia vor să fugă din ţară? „N-am știut”. Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am știut? „Nu, n-am știut”. „Ați discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?”. „Nu”. „N-ai auzit… Lasă că-ţi spunem noi. Uite că noi știm!”. Şi m-au condamnat la trei ani. Adică pentru că nu mi-am turnat niște prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăștia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestați pe vorbe, și eu, odată cu ei”.(gandul-info)
„Țin minte și-acum sentința: “tăinuire și instigare la acte preparatorii de trecerea frontierei”. Imaginați-vă, un student la actorie pus să-și joace rolul propriei vieți într-un teatru absurd, scris de alții. Din facultatea de artă teatrală, la tăiat de stuf! Ceilalți, săracii, au fost încălțați rău. Cel care a scris o scrisoare a luat 8 ani, cel care scrisese două, 10 ani și cel cu trei scrisori,12 ani. 12 ani! Vă imaginați? Pentru niște scrisori. Acestea sunt vremurile pe care le-am trăit! (evz)
„TRĂDARE ȘI TRECERE DE FRONTIERĂ”
Cu toate acestea, din fisa matricola penala a actorului Mitica Popescu (Dumitru Popescu) reise ca a fost arestat de Securitate pe 5 noiembrie 1958 pentru „faptul de trădare si trecere de frontiera„, si depus, la 9 februarie 1959, in penitenciarul Jilava.
„E o tâmpenie. N-am avut niciun gând sa fug. D-aia mi-au si dat doar trei ani. Ceilalți au luat intre opt si 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsa. Alta mai mica nici nu exista. E drept ca-ti confiscau si bunurile personale, dar eu aveam vreo trei cămăși si vreo doua cravate cu zgârci, ca se purta” – a declarat Mitica Popescu pentru gandul.info.
De la Jilava a fost mutat pentru trei luni in colonia de munca de la Periprava, după care a fost trimis in Balta Brăilei, la Salcia, si eliberat in 1961
„FOAMEA ERA INGROZITOARE”
„După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. Aşa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb„
Mitica Popescu nu își amintește sa-l fi cunoscut pe Ioan Ficior la Periprava: „L-oi fi cunoscut, l-oi fi văzut vreodată, dar de vorbit cu el n-am vorbit. Noi aveam belelele noastre cu subofițerii care ne supravegheau pe secție şi care ne scoteau la muncă. Caraliii, ăștia ne mâncau nouă zilele”, dar „foamea era îngrozitoare” spune actorul. „Ne dădea o zeama de arpacaș si un colt de paine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasa direct din Dunăre, iar țânțarii ne mâncau de vii”.
„Pe urmă, ne-a mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă – am lucrat la dig, la canalele de desecare„. Acolo „a venit tifoida peste noi”
„Muncile erau crâncene. Multi au murit de foame si de epuizare. Alții de inima rea. Sincer, eu am avut șansa ca eram tânăr. Dar pentru cei in vârsta era îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia sa faci norma. Daca nu, bătaia ta n-o lua nimeni”.
„AȘTIA CU „TINICHEAUA””
După eliberare, in 1961, a fost supravegheat permanent. „Mă urmăreau zi de zi. Toţi eram urmăriți atunci, dar noi, ăștia cu „tinicheaua”, în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; și asta datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de şcoală”. Dar a existat si un mic avantaj. „Nu plăteam cotizație la partid, că pe noi, ăștia cu probleme, nu ne făceau membri de partid”
Una dintre condițiile eliberării, in1961, a fost sa nu vorbească cu nimeni despre experiențele trăite in pușcărie. „Mi-a fost frică. Abia după multi ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi si cu Alexandru Ivasiuc si am mai stat de vorba. În pușcărie il mai cunoscusem si pe I. D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el” – a relatat Mitica Popescu.
„AM FOST BĂIAT LA ALTAR, MERGEAM CU BOTEZUL”
Mama iubea teatrul şi opereta. Tatăl meu iubea sportul. Ca să nu se ducă singuri, mă luau pe mine. Cu mama mergeam la spectacole, iar cu tata mergeam la fotbal. M-a atras, era ceva deosebit, o altă lume. Nu lipseam nici de la serbările de la şcoală. Erau părinţii care ne admirau… Am iubit însă toată viaţa şi sportul. Îmi amintesc că la un moment dat mama şi-a dorit să devin preot. – povestește Mitica Popescu (pentru „Adevărul”, 2018).
Am fost şi băiat la altar, mergeam cu preotul cu Botezul. Îmi cumpărase chiar şi veşmânt. Eram mândru când apăream ca băiat de altar, cu veşmântul, era uşor spectaculos. Nu am urmat acest drum pentru că s-a întâmplat ceva între timp… nu mai ştiu. În timp mi-am dat seama că a fost mai bine aşa. Cred că tot timpul m-a atras teatrul. Când m-am făcut mai mare, mergeam singur la spectacole, iar la liceu, ca să scăpăm de practică, am propus la sindicat să facem un spectacol de teatru.
„DE CE NU TE FACI ACTOR?”
Regizorul Nicolae Gărdescu era prieten de familie, iar după liceu am şi vorbit cu el ca să fac figurație la Teatrul Armatei (n.r. – azi Nottara). În perioada mea de figuraţie am avut şi mici roluri, cu 2-3 cuvinte, dar s-a simţit că aş avea talent. Când am hotărât să devin actor nu am cerut sfatul nimănui. M-am înscris la Institut şi m-am pregătit singur. Am învăţat o poezie, „Noi vrem pământ“… Am căzut trei ani la rând…
Îmi amintesc că admiterea se ținea undeva în spatele Ateneului, într-o sală mică de concerte. Directorul artistic la Teatrul Armatei era, pe atunci, Ion Şahighian, un mare regizor. El m-a întrebat: „De ce nu te faci actor?“ I-am spus că am dat examen, dar am picat. „Tu ştii o fabulă?“, m-a întrebat. „O înveţi bine şi mă cauţi“, mi-a mai zis.
Am învăţat „Broasca şi boul“, de La Fontaine, şi m-am dus la el în birou. Bineînţes că îmi tremurau picioarele. Am început: „Broasca a zărit un bou…“. M-a ascultat şi apoi mi-a zis: „Da, acum mi-o povestești, fără să schimbi niciun cuvânt. Dar îmi povestești ce s-a întâmplat cu broasca şi cu boul“. Am stat, m-am gândit şi am încercat propunerea lui.
„Dacă o spui şi la examen cum mi-ai spus-o mie acum, intri fără probleme“. Şi am intrat. În comisie au fost Ion Finteşteanu, Sorana Coroamă-Stanca, doamna Sandina Stan, George Dem. Loghin, Costache Antoniu. În perioada studenției am luat note foarte bune, dar după doi ani am fost arestat…
„DUȘMAN AL POPORULUI”
În închisoare, Mitică Popescu a cunoscut un fost impresar din perioada interbelică, Basmagian, care l-a sfătuit ca la eliberare să-l caute pe actorul Mircea Șeptilici. „Şi el fusese cinci ani la Canal. Era perioada în care se înființase Teatrul de Comedie, iar director era Radu Beligan. Am vorbit, le-am spus povestea mea și am fost angajat. Câţiva ani mai târziu, am primit cel mai bun sfat de la Radu Beligan. În perioada aceea eram solicitat de foștii colegi să plec în provincie, la teatre din Baia Mare, Piteşti. Radu Beligan nu m-a lăsat şi mi-a spus că va veni ziua în care îmi va fi greu să rămân în această meserie fără studii. M-a ajutat să dau din nou examen la Institut.
Era o perioadă dificilă, în care se purta stigmatul de „dușman al poporului“ şi au fost destui care s-au împotrivit. În 1963, am dat din nou examen de admitere la Institut. Am reuşit, chiar dacă secretarul de partid mi-a dat notă foarte mică.
În prima perioadă a studenţiei fusesem coleg cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru. A doua oară am avut-o colegă pe Carmen Galin. Am jucat împreună şi la Piatra Neamţ, iar peste ani ne-am reîntâlnit în București, la Teatrul Mic.
Nu am putut să rămân în Bucureşti după absolvire, deşi au fost câteva posturi. Au fost locuri şi în televiziune, cum a aplicat colegul meu, regizorul Sergiu Ionescu, sau cum a reuşit Grigore Cudalbu, la Radio România. Când am fost la Piatra Neamţ am făcut proces de reabilitare, prin care mi s-a şters pedeapsa, într-un fel. Au rămas însă mici şicane…
„TALENT, DE LA DUMNEZEU ȘI ȘANSĂ, DE LA OAMENI”
În meseria de actor ai nevoie de două lucruri: de talent, de la Dumnezeu, şi de şansă, de la oameni.
Am stat şase ani la Piatra Neamț, apoi, un fost coleg al meu, fratele actorului Petrică Gheorghiu, Vasile Gheorghiu, actor şi el, a plecat cu familia în SUA, în 1973. Juca la Teatrul Mic, iar consiliul artistic a făcut o şedinţă să ia pe cineva care să intre direct în spectacole. Colegul meu din prima studenție, Nicolae Pomoje, m-a recomandat pe mine. A fost şi o a doua șansă, directorul Teatrului Mic pe vremea aceea era Nicolae Munteanu, care mă văzuse jucând şi aşa s-a rezolvat. Am primit vestea când mă aflam la Cluj, jucam în Peer Gynt. Spectacolul din București l-am ţinut în două zile.
Sergiu Ionescu, fost coleg de facultate, era regizor în TVR, la Departamentul Divertisment. Când am venit în București am intrat, practic, în echipa lui.
Cu Televiziunea Română am colaborat extraordinar. În 1995 am avut chiar un show care s-a bucurat de succes. Au mai urmat încă patru spectacole, în 1996, scrise de Ovidiu Dumitru – unde aveam invitați. Două ediții le-am făcut cu Iurie Darie, ultimul fiind pentru Revelionul ’96-’97. Din 12 decembrie 1999 am prezentat „D’ale lu’ Mitică“ la TVR 2
Mitica Popescu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”. ( Decretul Președintelui României nr. 1.042 din 13 decembrie 2002 privind conferirea unor decorații naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 934 din 19 decembrie 2002)
citește si
D’ale lu’ Mitica: amintiri din comunism, viața in închisorile lui Gheorghiu-Dej: CU SOCRUL LA TAIAT DE STUF
Periprava, lagărul muncii şi al morții in regimul Gheorghiu-Dej
Cititorul de biblii și oase – IOAN FICIOR, torționarul „baptist” care „nu a regretat nimic”
VOICU, Ştefan (n. Aurel ROTENBERG, 9/21 ianuarie 1906 – d. 1992; București) – comunist ilegalist, de profesie – conform declarației sale – „ziarist”. In 1951, domiciliat in București, str. Andrei Muresanu18A.
Membru UTCdR din 1923, membru PCdR din 1932, carnet de membru nr. 000133/6691, eliberat de comitetul „sectorului Central”.
Arestat – pentru activitate „pe linia UTC” si „pentru activitate de partid” – în mai multe rânduri, judecat, condamnat la „1 lună închisoare, 2 luni închisoare, 6 luni închisoare, 1 an închisoare la Jilava, Aiud, Constanta, Doftana” si in perioada 1940-1944, in „lagărul Caracal, Tg. Jiu, Vapniarca (n.r. Vapniarka), Grosulovo”, în calitate de militant comunist, „pentru activitate revoluționară antifascista„.
Legături in ilegalitate, pe linie de partid cu „Gheorghe Stoica, Alexandru Buican (la Societatea pentru răspândirea Științei si Culturii), etc pana in 1928 – in București„, Ion Stoica (la Planificare), Avramescu (ofițer Milițe) – Ploiesti, Ana Pauker, Al. Sencovici, Mihail Roller (activist la C.C.P.M.R.) in anii următori” / Legături superioare si legături de munca.
In perioada aug. 1944 – feb. 1945, la ziarul „Înainte” Craiova; din feb. 1945 – aug. 1945, la CC al PMR, activist la secția Agitație si Propaganda;
După război președintele Sindicatului Uniunii Ziariștilor Profesioniști (’40-’50), redactor-șef adjunct la Scânteia (1948); profesor şi șeful catedrei de economie politică la Institutul Politehnic București (1950-1953).
| NR. FISA | NR. DOSAR | NUME | DATA NASTERII |
|---|---|---|---|
| 8825 | 122372 | VOICU STEFAN | 1906-01-21 |
| Perioada | Localitatea | Descrierea activității |
|---|---|---|
| 1922-1928 | București | In resortul de agitație și propagandă al UTCdR, instructor al CC al PCdR, în sectorul de agitație și propagandă al PCdR, în redacția „Scînteii“ ilegale. |
| 1931-1932 | Constanța | In resortul de agitație și propagandă al UTCdR, instructor al CC al PCdR, în sectorul de agitație și propagandă al PCdR, în redacția „Scînteii“ ilegale. |
| 1933-1933 | Cernăuți | In resortul de agitație și propagandă al UTCdR, instructor al CC al PCdR, în sectorul de agitație și propagandă al PCdR, în redacția „Scînteii“ ilegale. |
| 1934-1934 | Iași, Galați | In resortul de agitație și propagandă al UTCdR, instructor al CC al PCdR, în sectorul de agitație și propagandă al PCdR, în redacția „Scînteii“ ilegale. |
| 1934-1935 | Ploiești | In resortul de agitație și propagandă al UTCdR, instructor al CC al PCdR, în sectorul de agitație și propagandă al PCdR, în redacția „Scînteii“ ilegale. |
| 1951 | Redactor-șef adjunct la „Scînteia“. |
Membru supleant al C.C. al P.M.R. (1955-1960), membru al C.C. al P.M.R./P.C.R. (1960-1984), deputat M.A.N. (mandate succesive 1961-1985), redactor şef la Lupta de clasă (redenumită ulterior Era socialistă) (1960-1981), mai târziu delegat al P.M.R/P.C.R. la întrunirile internaționale ale partidelor comuniste.
Decorat cu ordinul Muncii cls. a-II-a, Apărarea Patriei cls a-III-a, Medalia eliberarea de sub jugul fascist, în 1964 cu ordinul “Steaua R.S.R.” cls. I-a, în 1970 cu ordinul “Erou al muncii socialiste” (Decretul 402, iar în 1981 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I.
vezi si EROI AI MUNCII SOCIALISTE
surse: ANIC, fond 95, dosar 1222372, f. 20, f/v, Crăciun, Dicționarul comunizanților …, pp. 535-541. Ștefan Voicu, Vremuri, oameni…, passim.
Obiectivul „NICU”, împreună cu „NAE” și „NOE””. Securitatea pe urmele lui Constantin Noica, la Păltiniș
AMINTIRI DIN COMUNISM 