Constantin Noica, arestat de comuniști din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra orânduirii sociale”

Publicat pe 11 decembrie 2018 de Oana IONESCU FIRICA

Până la proba contrarie, orice om are o sămânță de geniu.

O BIOGRAFIE „FĂRĂ CONȚINUT”

Constantin Noica (n. 12/25 iulie 1909 – d. 4 decembrie 1987), al treilea copil al familiei de aromâni Grigore și Clementa Noica, s-a născut in reședința din satul Vitănești, județul Teleorman, unde tatăl sau avea o moșie (aceasta fiind una din proprietățile lui Grigore Noica). Marele filosof roman, membru post-mortem al Academiei Române, a cărui biografie, după cum el însuși declara, prin anii ’80, ca este ‘fără însemnătate, doar în parte asumată” si „nu are conținut„, se trăgea dintr-o familie venita din Sistovul bulgăresc. Străbunicul sau patern a fost unul din întemeietorii orașului Alexandria, iar strănepotul sau va ctitori o citadela spirituala, adunând in jurul sau, la senectute, tineri dornici sa călătorească pe tărâmul ideilor.

Noica urmează cursurile Liceului Dimitrie Cantemir din București (1920-1924), apoi „Spiru Haret” (1924-1928), debutând, în aceeași perioada (1927), la revista liceului, „Vlăstarul„, cu mai multe eseuri (prima scriere fiind o proză filozofică intitulată “O poveste “ apărută în nr. 1-2, decembrie, 1927, p. 10), republicate, în 1934, în volumul Mathesis sau bucuriile simple (Editura Fundaților Regale), lucrare care va primi premiul de debut (alături de “Pe culmile disperării”, semnata de Emil Cioran și vol. “NU”, de Eugen Ionescu). În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu (Dan Barbilian), o autoritate în domeniul literar. [1].

Ulterior, Noica se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere, unde îl are ca dascal pe filosoful Nae Ionescu, absolvind, în 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Între anii 1931 și 1932 se înrolează, făcându-si stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi se angajează ca bibliotecar.

Devine membru al Asocieției Criterion, societate culturala pe care o frecventează, in perioada 1932-1934, alături de mulți alți intelectuali ai vremii. Toți prietenii lui Noica de la “Criterion” – Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade – vor îmbrățișa, mai devreme sau mai târziu, cauza mișcării legionare. Adept al ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea spirituală a României, Noica refuză să adere, initial, la mișcare.

Timp de un an (1933/34), Constantin Noica urmează si cursurile Facultății de Matematică, însă profesorul Dan Barbilian (Ion Barbu), îl sfătuiește să se lase de matematici și să se apuce de filosofie.

In noiembrie, 1933, Noica se căsătorește cu Wendy Muston, fiica unor funcționari de la Ambasada Angliei din Romania, cu care va avea doi copii: Razvan (devenit Părintele călugăr Rafail Noica) si Alexandra Noica (căsătorita Wilson, stabilita in Anglia). Cuplul va divorța in 1948, iar pe 16 septembrie 1955, Wendy va reuși sa plece definitiv cu copiii la Londra, in Marea Britanie (la acea data, Alexandra avea 11 ani, iar Razvan 13 ani). | citește si TREZITI-VA! SUNTEM LIBERI!

**Wendy Muston**, soția lui Constantin Noica(centru) si copiii lor: Razvan (dr) (devenit **Parintele călugăr Rafail Noica**) si **Alexandra Noica** (st) (căsătorita Wilson, stabilita in Anglia).

NOICA ADERĂ LA MISCAREA LEGIONARĂ

Noica a intrat in Mișcare intr-un moment de degringolada si de stupoare generala, când dispariția lui Corneliu Zelea-Codreanu de pe scena politică ii conferea lui Carol al II-lea o noua șansa de a se menține la putere.

In 1938, Noica (29 de ani) se afla la Paris/Sorbona (mai 1938– iunie 1939), cu o bursă oferita de statul francez. Printr-o scrisoare trimisă din capitala Franței, își anunța adeziunea la mișcarea legionară, motivul determinant fiind asasinarea „Căpitanului”. Tot atunci îl informează pe Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaților Regale, ca își întrerupe colaborarea cu aceasta instituție, deoarece nu înțelege sa mai păstreze relații cu un forum cultural aflat sub patronajul lui Carol al II-lea.

in „Fisa clinica” din Șase maladii ale spiritului contemporan, Noica se va referi la acest episod, notând ca, sub impulsul unei educații care ii dicta sa intre in bătălie numai de partea celui învins, a decis sa coboare in arena publica intr-un moment când, din punct de vedere politic, totul era pierdut.

Nu exista nicio mărturie potrivit căreia Noica l-ar fi întâlnit vreodată pe Corneliu Zelea-Codreanu sau ca ar fi fost văzut la Sediul Mișcării din Str. Gutenberg nr. 3; la fel, nu exista nicio însemnare despre o eventuala participare a lui Noica la un cuib legionar sau la vreo tabără de munca legionara.

Noica nu a fost legionar încadrat intr-un cuib; modul in care si-a manifestat public apartenenta la Mișcare fiind unul exclusiv gazetăresc.

În mai 1940 își susține, la București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou”. În august același an, face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară. Scoate, într-un singur număr, revista “Adsum” (Sunt aici, sunt de faţă” / „Sunt de fata legionari, nu v-am părăsit”), pe care o scrie singur şi o publică pe propria sa cheltuiala.

„Se apropie tot mai mult de Mișcarea legionara” – scrie Marin Diaconu. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, „in septembrie-octombrie 1940, publica vreo (!) 20 de articole prolegionare in „Buna Vestire“ – al cărei redactor este – si in „Vremea“. In vara se înființează Institutul Româno-German de la Berlin si in octombrie Noica pleacă in capitala Germaniei, ca referent de specialitate pentru filozofie.“

pe de alta parte, Horia Sima consemna in memoriile sale: „La reapariția ziarului «Buna Vestire» in 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau in viata. Au pierit asasinați la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cardu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu si Banica Dobre. Componenta noii redacții a fost următoarea: Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului. Prim-redactor: Constantin Noica. Secretar de redacție: Valeriu Olaniuc. […] După apariția articolului lui Grigore Manoilescu, «Cu manusi», ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu si la reapariție a luat direcția lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei. O data cu Grigore Manoilescu, a părăsit redacția si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu„.

Constantin Noica pleacă la Berlin (însoțindu-l pe fostul sau director, Grigore Manoilescu – numit atașat cultural la Ambasada Romana), unde lucrează ca referent de specialitate, predând filosofie la Institutul Româno-German. Participă la seminarul de filosofie al profesorului Martin Heidegger. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu, editează patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.(1942-1943).

In timpul dictaturii antonesciene, Noica, in semn de solidaritate cu legionarii care fuseseră trimiși pe front, se prezinta ca voluntar, spre a se înrola in Armata Romana, însă este respins, fiind declarat inapt pentru război din cauza unei intervenții chirurgicale (extirparea unui rinichi) pe care o suferise in 1935, in urma îmbolnăvirii de tuberculoza renala. Din acest moment, Constantin Noica nu va mai vorbi si nu va mai scrie despre Legiune, concentrându-se exclusiv asupra cărților sale de filozofie. Si tot din acest moment nu se mai poate vorbi de legionarul Noica fara riscul de a-i exagera si chiar de a-i denatura viata.

PERSECUTAT DE COMUNIȘTI

La întoarcerea în ţară, Noica se va confrunta cu persecuția comuniștilor. In 1946, de la moșia de la Chiriacu, el „cere Tribunalului Poporului sa fie judecat pentru activitatea publicistica din toamna lui ’40; cererea ii este clasata” Probabil, cerând sa fie judecat, Noica știa ca Istoria nu se „clasează“, ci numai, pentru o anumita perioada de timp, anumite dosare ale ei. – consideră Marin Diaconu.

„Ca mic moșier – notează mai departe Marin Diaconu –, Noica este arestat in noaptea de 2 martie 1949“ și-și stabilește domiciliul obligatoriu la Câmpulung Muscel”. In aceeași zi, guvernul comunist adoptă Decretul 83/1949, prin care toate proprietățile de peste 50 ha urmau a fi confiscate.

„Lui Noica i se va confisca averea si, intre 1948 si 1958, va avea domiciliu forțat la Cimpulung-Muscel, pentru ca apoi, intre 1958 si 1964 sa fie deținut politic la Malmaison, Jilava, Văcăreștii, Aiud si Pitesti. Pe foaia matricola a deținutului Noica de la închisoarea Jilava, in dreptul rubricii privitoare la apartenenta politica, sta scris: „legionar”. – Sorin Lavric (in articolul Noica si Mișcarea Legionara, 2005, hotnews)

„Filozofia lui Noica” – consemnează Lavric – „este in principal o teorie despre întreaga existenta a lumii (ontologie), dar o teorie in care, oricât te-ai strădui, nu găsești puncte comune cu spiritul si doctrina Mișcării Legionare. Singura latura a filozofiei lui Noica care te poate duce cu gândul la o apropiere doctrinara de naționalismul interbelic este cea dedicata spiritualității românești. Astăzi, cărțile pe care Noica le-a scris cu privire la specificul romanesc reprezintă țintele de predilecție asupra cărora denigratorii filozofului isi îndreaptă cu precădere atenția, cu intenția de a-l compromite si de a arata ca Noica, fiind un mare nationalist, nu putea fi decât un filozof de rang inferior. In realitate, Noica, cel puțin pentru cultura romana, este un filozof peste care nu se poate trece. Noica a căutat cu încăpăținare o forma de filozofie in care limba romana si spiritul romanesc sa reprezinte nu doar o trăsătura locala si izolata a unui popor printre alte popoare, ci o dimensiune indispensabila a întregii culturi universale”.

DUPĂ DOMICILIUL OGLIGATORIU, NOICA ESTE ARESTAT ȘI ÎNCARCERAT LA JILAVA

Vreme de noua ani, intre 1949 și 1958. Constantin Noica nu va avea dreptul de a-și părăsi domiciliul obligatoriu, stabilit la Câmpulung Muscel – loc in care își va definitiva bazele ideilor ce se vor regăsi mai târziu în cărțile sale.

La 11 decembrie 1958, acuzat de „uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos şi a cărților legionarilor fugiți din ţară, precum şi de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii dușmănoase la adresa regimului„, filosoful Constantin Noica este arestat de comuniști din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi, pentru ca practic, organizase seminarii în cadrul cărora a vorbit despre operele lui Goethe, Hegel, Cioran şi Eliade.

Totodată, vor fi arestați toți participanții la seminariile organizate de Noica la Câmpulung, lotul purtând, la proces, numele de “grupul Noica”. Tot atunci, Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhard si alți intelectuali ai vremii au fost băgați după gratii.[2]

„NOICA NU (MAI) E DE VÂNZARE”

Singura șansă pentru Noica de a scăpa din lagărul comunist era…să fie cumpărat de prietenii lui din occident – Ella Munteanu, soția criticului literar Basil Munteanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, s.a. -, cu ajutorul unei filiere din Londra, condusă de o persoană aflată în legătură cu Guvernul de la București, cunoscută sub numele de Jacober.

„Când am auzit de proces, de sentință, ne-am spus că e momentul să strângem bani, să ne ducem la Jacober, care ni-l va aduce pe Noica“, relata publicistul Virgil Ierunca (Stelian Tănase, în „Anatomia mistificării: 1944-1989“).

Suma cerută de comuniști în schimbul eliberării lui Noica era de zece ori mai mare decât cea uzuală. Din America, Mircea Eliade anunțase că va contribui cu 500 de dolari, iar Basil Munteanu, prin legăturile sale, făcea demersuri la Paris. „Cioran nu poate (n.r. sa cotizeze), pentru că e foarte sărac și locuiește într-o mansardă“, nota, în jurnalul sau, Ion Rațiu, implicat la rândul lui în acțiunea de recuperare a filosofului.

In 1960, grupul de români reușise să strângă toți banii, dar Noica nu mai era „de vânzare”. „Când Ella reunise suma nefăcând apel decât la intelectuali, prin definiție săraci, sau, în orice caz, fără dare de mână, pentru a nu lega salvarea lui Noica de capriciile rarilor bogătași din exil, Bucureștiul se răzgândise: nu-l mai dădea pe Noica. Acum știa probabil prea multe asupra sistemului de anchetă și detenție“ – Monica Lovinescu, în volumul „La apa Vavilonului“.

După şase ani de detenție la Jilava, pe 8 august 1964, Constantin Noica este eliberat, în urma decretelor 767/ 1963 și 411/ 1964, care, deși nepublicate în Monitorul Oficial, stabileau amnistia și eliberarea majorității deținuților politic.. (Trei acte normative emise „în serie“ au reglementat eliberarea substanțială a imensei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964. Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele respective au rămas necunoscute.Decretele au fost de graţiere, nu de amnistie.)

Până la decesul său (1987), a fost permanent monitorizat de Securitate. In 1965, Noica se stabilește în București, ca cercetător la Centrul de Logică (1965-1975), locuind intr-un apartament cu două camere situat in Berceni, unde ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără tineri de la Centrul de Logică (precum Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleşu).

citește si Obiectivul „NICU”, împreună cu „NAE” și „NOE””. Securitatea pe urmele lui Constantin Noica, la Păltiniș

ÎN BERCENI, MAI BINE CA LA PARIS

In vara anului 1972, Noica este invitat la Paris, unde își vizitează prietenii care, în urmă cu mai bine de un deceniu, se străduiseră să-i cumpere libertatea. Reuniunea are loc acasă la poeta Sanda Stolojan.

„Intrarea lui Noica ar fi putut destinde atmosfera. Dimpotrivă, a solemnizat-o. O scurtă îmbrăţişare mai curând schiţată, şi apoi direct la catedră. Eram cu toţii oameni maturi, dar ne-am purtat imediat ca la şcoală. Ne-a invitat să ne aşezăm. Am făcut-o. Ne-a rugat să-i acordăm o jumătate de oră, să ne spună ce are de spus, apoi fiecare vom dispune de cinci minute pentru a ne exprima rezervele pe care e bine să le notăm pe carnet ca să fim siguri că rămânem la obiect. Ne-am scos carnețelele şi ne-am pregătit stilourile. Un rest de luciditate m-a făcut să descopăr, nu fără uluire, că situația îmi convenea, de la Universitate nu mai cunoscusem acest tip de emoție. Noica mă întinerea deci considerabil, lăsându-mi senzația că în faţa lui nu poţi fi decât student, ucenic sau discipol“, povestea Monica Lovinescu.

Noica le-a mulțumit celor prezenți pentru efortul lor de a-l „răscumpăra”, atunci când fusese condamnat in 1958. Apoi i-a anunțat că e cazul să-l coboare de pe piedestal. De altfel, spunea el, a scris articole pro-marxiste în „Glasul Patriei“, anume pentru ca aceștia să nu-l mai vadă ca pe un idol. Noica și-a continuat argumentația, in fata unei audiente uluite, expunându-le si viziunea sa asupra rezistenței prin cultură: „De fapt, dăinuire, nu rezistenţă“.

In apartamentul din Paris s-a instalat consternarea. Primul care a reacționat a fost editorul și criticul literar Ioan Cuşa. „Am trăit momentul cel mai tragic al vieții mele“, a declarat el cu profunda dezamăgire, după care s-a ridicat, si-a luat rămas-bun și a plecat.

„Cred că rămăsesem cu stilourile în aer. Ce să notezi? Prăbușirea unui ideal? Îl așteptam socratic. Ni se arătase sofist. Eram prea fascinați pentru a face ca el (n.r. – ca Ioan Cuşa)? Prea impresionați de Noica pentru a nu ne imagina că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par? Prea politicoși pentru a repeta afrontul lui Cuşa?“, se întreba Monica Lovinescu.

Cu prilejul aceleiași vizite la Paris, a avut loc si un schimb de replici, între Noica și sora sa, Adina (măritată Cernescu). „Ești în Franța, uită de tot ce e în România, aici găsești orice ţi-ai fi putut dori vreodată“, i-ar fi spus Adina Noica fratelui ei. La care Noica ar fi replicat laconic: „Șerbet“.

Mai târziu, la Păltiniș, Noica ii va declara lui Adrian Păunescu: La Paris, dacă ţi se întâmplă să ceri o mămăligă, ori nu-ţi dau, ori îți fac una trandafirie. Asta e originală!

ȘCOALA DE LA PĂLTINIȘ

Din 1975, Constantin Noica și-a petrecut ultimii 12 ani din viaţă la Păltiniș, lângă Sibiu.

„Într-una dintre zile a apărut domnul Noica, înalt, simplu, cu paltonașul de la Jilava, cu o băscuţă roasă, ca şi paltonașul“, relata la 13 aprilie 2015, pentru „Adevărul„, Norica Becheş, cea care se ocupa pe vremuri de chioșcul de carte din Păltiniș, si împărțea, totodată, aceeași căbănuța modesta cu “domnul Noica” – Norica la parter, Noica la etaj, unde filosoful era vizitat de sute de tineri, printre aceștia figurând, in mod frecvent, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Mansarda lui Noica, o cameră micuță, mobilată modest, devenise loc de pelerinaj și dialog pentru admiratorii și discipolii săi.

Constantin Noica, in mansarda sa de la Păltiniș

Călugărul Valeriu Luca, consemna pentru Agerpres, la 21 august 2014: Camera lui Noica era „atât de simplă. Mai simplă ca a mea care sunt călugăr. Două paturi. O măsuță într-un colțișor. O sobă de teracotă […]. O chiuvetă improvizată, cu canalizare într-o găleată. Şi nu avea loc să scrie pe masă, între paturi. Pe un pat avea caietele şi cărțile şi pe altul se odihnea. Scria pe un placaj. I-a făcut cineva un placaj şi îl ținea pe genunchi şi aşa scria. I-a rămas un palton, o pereche de galoși, pantofii parcă şi basca. Atât. Câteva caiete acolo. Foarte, foarte modest.„

„In decurs de doua decenii” – notează Marin Diaconu – Constantin Noica „își apropie tineri precum Alexandru Surdu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru sau Vasile Dem. Zamfirescu. Este căutat si încurajează multi alți tineri, din Craiova, din Iasi, Cluj, Timisoara sau Alexandria, precum: Constantin Barbu, Andrei Cornea, Andrei Hossu, Mircea Scarlat, Liviu Antonesei, Constantin Grecu si alții.“

„Veneau studenții și stăteau în jurul cabanei, pe iarbă, și îl ascultau. Ce le spunea pe limba lor, ce le citea el, era frumos-frumos„. (Radu Chiorean, cabanier în Păltiniș, pentru „Adevarul”)

„Noica ne-a spus odată: „Când am în faţa mea un tânăr, el îmi devine brusc mai important decât eu însumi“. Asta-i o virtute pe cale de dispariție: să poți uita de tine, să te investești într-un interlocutor care așteaptă de la tine răspunsuri, sfaturi, reacții potrivite. Iar el avea această virtute extraordinară de a-ţi da senzația că tu ești cel important în momentul în care discuți cu el.” (Andrei Pleșu) [3]

„ZECE MII DE PAȘI”

Noica își începea diminețile la Păltiniș cu o plimbare lungă – zece mii de pași-, pe același traseu zilnic, pe care il parcurgea conștiincios indiferent de vreme, iar masa de prânz o lua la pensiunea Retter, cu toată lumea.

„Noica avea întotdeauna, în timpul plimbărilor, ceva de spus.” – Andrei Pleșu, pentru „Adevărul” „Uneori ne exaspera, fiindcă iarna era viscol, bătea vântul, iar el continua să vorbească până la sufocare. Eram îngrijorați să vedem că nu realizează vitregia meteorologică din jur. Dar nici nu simțeam când trece timpul.„

„Dimineața servea un pic de ceai de siminichie, un pic de pâine cu unt și te mai miri ce, și de la căbănuța noastră pleca pe fostul drum de altădată, pe la vechile cabane, pe lângă schit, și urca pe partea cealaltă. Aceea era ora și jumătate a dânsului pe care o făcea zi de zi, nu conta dacă era frig, ploaie, zăpadă. După aceea citea și, după ora 2, din nou începeau scrisul, gândirea. Seara, de la 8 putea veni oricine la el, dar până atunci timpul dânsului era atât de prețios, era timpul de scris“, spune Norica Becheş.

„TOT CE ÎNSEMNA OPERA LUI BLAGA”

Noica scria doar în mansardă „și totul de mână”. A lucrat „la tot ce însemna opera lui Lucian Blaga”, după cum relatează Norica, și s-a dus chiar în Germania, pentru ca aceasta să fie tradusă.

Primul care a recunoscut valoarea dramaturgiei lui Blaga a fost Constantin Noica. Tot el este cel care, din cheltuială proprie, în anii petrecuți la Păltiniș, a tradus (cu colective de specialiști) din opera lui Blaga în franceză, germană și spaniolă “și a bătut cu ea la porțile mari ale culturii” în vederea publicării ei la edituri occidentale. După ani de refuz, Noica va accepta premiul Herder, tocmai în vederea obținerii unor fonduri pentru a face posibilă această editare.

„Domnul Adrian Păunescu, venit şi el pe acolo, ne-a oferit ajutorul secretarei, Adriana, parcă o ţin minte. Păunescu era detașat la Păltiniș, din cauza unui cenaclu, ce s-a întâmplat nu știu, trebuia să stea la Săliște, dar a venit și a locuit la cabana Ocolului Silvic. Adriana a fost foarte drăguță și a ajutat foarte mult, a lucrat la corecturi cu domnul Noica“, a povestit Norica Becheş.

Norica și-a amintit cum Noica ieșea la geam, după ce mânca fructe, aruncând veverițelor coji sau resturi, și cum își făcea timp să-i învețe limba germană pe ospătarii din Păltiniș. „Pe ospătari îi medita în limba germană, seara de la 7 sau de la 6. Îşi făcea timp la recepție, în centru, să vină ospătarii sau ospătărițele care nu aveau accent german să învețe măcar frazele uzuale pentru a putea vorbi cu turiștii, a povestit ea. Când se relaxa, „pufăia, nu fuma“, dintr-o lulea veche, dăruită de un campion național la karate.

De regula, Norica bătea la mașină articolele pe care Noica dorea sa le publice, şi apoi i le trimitea. „Ultimul pe care l-a scris milita pentru ca 10-20 de absolvenți de filosofie să primească burse, iar în ziua în care Norica i l-a expediat, Noica avea întâlnire cu Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar la Sibiu, pentru a discuta despre aceste burse”. Nu a mai ajuns. Un accident mai mult decât banal, cel puțin în aparență, avea să-i curme viaţa.

ACASA, LA EMINESCU

Pe 1 octombrie 1987, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipotești. Aici s-a împlinit una dintre cele mai importante lucrări din ultimii săi ani de viață: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu.

„Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aștepta. Părea că-şi stăpânește cu greu lacrimile”, relatează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieșit și a ieșit aici, la Eminescu acasă.»”.

Constantin Noica a sosit prima data la Ipotești în 1984. „Era uscățiv, adus de spate, purta pardesiu lung și un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu știu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei și m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunța Lui cu intimitate, dar și cu o venerație greu de redat în scris”.

Noica şi-a început drumul la Ipotești intrând în biserica ridicată de Nicolae Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoțit de doi oficiali de la județ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanțelor lăsate de ostașii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este” – spune Valentin Coșereanu.

La intrarea în casa memorială, Constantin Noica și-a scos bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii Noica a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie din buzunarul hainei pe care a notat: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuți puteai să nu te naști, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, ești, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».

CU DUMNEZEU ÎN INIMĂ

Pe 27 noiembrie 1987, vrând să alunge un șoarece, Noica s-a împiedicat de marginea covorului din camera sa și a căzut, fracturandu-si șoldul. De la parter, Norica spune ca ar fi auzit izbitura și ar fi fugit sus într-un suflet sa vadă ce se petrece. Au chemat de urgenţă salvarea și au ajuns la Sibiu. Din cauza emboliei survenite câteva zile mai târziu, pe 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani, Constantin Noica murea de edem pulmonar, la Spitalul Clinic din Sibiu.

În acea dimineață, Norica a fost anunțată că trebuie să vină cu haine, pentru că Noica încetase din viaţă. De la spital, trupul neînsuflețit a fost adus la schit. Cu intervenții de la Nicu Ceaușescu, filosofului i-a fost îndeplinită ultima sa dorință, de a-și dormi somnul de vechi în apropierea Schitului din Păltiniș, lângă biserica cu hramul ”Schimbarea la faţă“ (la 32 km de Sibiu), acolo unde fusese de nenumărate ori să se reculeagă.

Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, la înmormântarea lui Constantin Noica, 6 decembrie 1987, Păltiniș.

„Înainte de a pleca la Domnul, Constantin Noica, în ’87, l-am avut oaspete, cu o doamnă la biserică. – spune călugărul Valeriu Luca, stabilit la Păltiniș in septembrie 1987 – „Nu am știut cine este şi când a intrat în biserică, i-am deschis, m-am retras într-o parte şi așteptam să plece, să închid. Nu știam ce oaspete înalt aveam… Şi foarte interesant că nu ne știam… dar el cu bun simţ şi cu mult respect, cu modestie de spuneau cei care l-au cunoscut că saluta pe toți şi oamenii pe cei mai simpli ‘Bună ziua’, ‘Bună seara’. Şi cineva chiar şi-a pus în gând, nu se poate că de câte ori mă întâlnesc, el mă salută înainte, trebuie să prind momentul să îl salut eu primul, măcar o dată. Şi nu a reușit. A venit, a vorbit cu doamna respectivă şi după ce a terminat, s-a apropiat către mine şi a zis: “Părinte, și eu sunt credincios. La biserică vin mai rar, dar îl am pe Dumnezeu în inimă, permanent.”

„Nu am putut uita aceste cuvinte niciodată și le spun mereu. Şi după aceea am aflat cine a fost…. Asta a fost prin luna octombrie 1987. La sfârșitul lui noiembrie 1987 s-a întâmplat accidentul acela. În cămăruța lui, s-a luat curentul noaptea şi nu a mai avut lumină. Aşa se spune că ar fi auzit un șoricel prin cameră şi de teamă să nu-i roadă lucrurile, s-a sculat şi fiind foarte strâmt locul, s-a împiedicat şi a căzut şi şi-a rupt piciorul. A stat acolo până dimineață, în frig. Cine l-a găsit, l-a găsit tremurând şi a făcut o pneumonie. L-au dus la spital, cu complicații. În două săptămâni, s-a dus.„[4]

„Pe 2 decembrie 1987, ne aflam cu niște prieteni in Devon ” – povestește Alexandra Noica, fiica filosofului. „Mama ii cunoștea si mi-a telefonat acolo, sa-mi spună sa ne rugam pentru tata, fiindcă este in spital, a căzut si are ceva la un sold. Urma sa fie operat in câteva zile. Doua zile mai târziu, mama a telefonat la serviciu, dar a vorbit doar cu șeful meu. Acesta m-a dus acasă când am terminat lucrul. Si doar atunci mi-a spus ca mama a primit telefon din Romania si i s-a spus ca a murit tata. Ii ceruse șefului meu sa ma lase sa îmi termin treaba, sa ma duca acasă si, de abia atunci, in liniște, sa-mi dea trista veste. M-am simțit trăsnita ca de fulger si am vrut sa ma duc in tara. Dar n-am putut obține pașaport in doua zile. In schimb, m-am dus imediat la Mănăstirea din Essex, la fratele meu. Mama locuia in apropiere. Am ținut toți trei o liturghie si am făcut parastas pentru tata, in același timp cu înmormântarea lui in tara, la schitul Păltiniș.” (Carmen T. Grigore, in volumul “Pași spre comoara din suflet”, Editura Lorilav, 2010)

„BĂTRÂNUL NOICA SE VA ÎNMORMÂNTA LA SCHITUL PĂLTINIȘ”

„L-am mai avut aici, în noaptea de 5 spre 6 decembrie (n.r. 1987), în biserică, când a fost depus sicriul și am făcut priveghi pentru el, toată noaptea, iar a doua zi, în 6 decembrie, a fost slujba înmormântării, slujită chiar de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care și-a dorit foarte mult să îl aibă aici.” – relateaza călugărul Valeriu Luca.

[…] Eu mi-am pus întrebarea cum de s-a putut în vremea aceea să se înmormânteze Constantin Noica, filosoful, la Păltiniș, fiind atât de urmărit. Cineva m-a auzit şi m-a înregistrat. O fostă menajeră a lui Nicu Ceauşescu, care a auzit, şi-a zis: “Nu se poate. Eu trebuie să mă duc la părintele, la Păltiniş, să-i spun ce ştiu eu”. Şi a venit acum, în primăvara aceasta, la noi, foarte bolnavă la un picior, abia a urcat. Şi zice: “Părinte, eu am auzit în interviul acela, întrebarea aia. Uitaţi-vă cum a fost. Constantin Noica a vrut să se întâlnească cu Nicu Ceaușescu, că nu știa ce o să se întâmple. Şi Nicu a vrut şi el. S-au întâlnit în Păltiniș și Noica i-a cerut special lui Nicu, dacă se poate, să-i aprobe înmormântarea la Schit. Simțea el ceva, dar nu se întâmplase accidentul. Eu am găsit la Nicu pe noptieră, în cameră, unde făceam curăţenie, un carnețel, în care Nicu a scris: ‘Bătrânul Noica se va înmormânta la Schitul Păltiniș‘” Asta mi-a spus-o ea. Eu nu am adăugat nimic. Mi-a zis: “Trebuie să spun pentru că lucrurile acestea sunt importante!” Şi fosta menajeră mi-a mai spus ceva. După ce a aflat Nicu că s-a întâmplat accidentul, cu trei zile înainte de a muri Noica, l-a chemat pe Mitropolitul Antonie, într-o seară, la el la reședință, la Nicu Ceaușescu. Şi acolo s-a hotărât înmormântarea. Mitropolitul i-a lăsat lui Nicu o Biblie acolo, în dar. Au găsit-o după aceea, când a fost Revoluţia…. Știți că îl găsim pe Nicu (n.r. Ceausescu) pe pomelnice, mereu şi cu vorbe frumoase?!„

Cumva, Constantin Noica a reușit sa supraviețuiască comunismului, dar nu si „democrației”. In 2015, a fost din nou „îngropat”, in Romania, de legea “Elie Wiesel”.

citește si LEGE nr. 217 din 23 iulie 2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002

Mormântul lui Constantin Noica de la Păltiniș a devenit loc de pelerinaj, pentru sute de turiști. In 1993, imediat după revenirea in Romania, fiul filosofului, Părintele călugăr Rafail Noica (ulterior stabilit in Munții Apuseni), a stat zece zile in căsuța de lemn din curtea schitului. Se pare ca a fost prima si ultima sa vizita la mormântul tatălui sau. In schimb, fiica filosofului, doamna Alexandra (Wilson-Noica), vine destul de des din Anglia, la Păltiniș.

POVESTIRI DESPRE OM

„Azi ni se pare neverosimil ca volumul acesta speculativ, atât de fin în aticismul frazelor sale, să aibă soarta pe care a avut-o în decembrie 1958, când a devenit unul dintre capetele de acuzare în procesul intentat lui Noica. Aflat în domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, Noica îi va citi integral pe Goethe şi Hegel, cufundându-se în opera lor ca într-o albie cu virtuți regeneratoare. Aşa se face că cele doua cărți pe care le va scrie pe marginea operei lor nu sunt compendii înțesate cu sterpe comentarii de lectură, ci cărți de creație proprie. Fenomenologia spiritului de Hegel nu mai este citită azi aproape de nimeni. În schimb, cartea lui Noica poate fi citită, ba chiar poate fi parcursă cu delicii estetice subtile“, spunea scriitorul Sorin Lavric, despre cartea lui Constantin Noica „Povestiri despre om”.

In fapt, Povestirile au fost doar un pretext pentru arestarea lui Noica – adevăratele motive ale condamnării sale fac parte din Povestirile despre neom – adică despre comuniști.

[1] Colaborarea lui Constantin Noica la Vlăstarul (inclusiv cu versuri) este cuprinsă între 1927-1929, 1931 și 1933-1934. Paginile revistei au găzduit semnături marcante, precum Mircea Eliade, V. V. Hanes, V. Papahagi, Barbu Brezianu, Alex Ciorănescu, Constantin Noica, Arşivar Acterian sau Haig Acterian. [înapoi]

[2] În noaptea de 25 spre 26 martie 1959 este arestat şi Dinu Pillat, iar anchetatorii hotărăsc să constituie „lotul Noica-Pillat”, din care mai fac parte alți 23 de intelectuali inculpați, printre care Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova, Alexandru Paleologu, Simina Caracaş-Mezincescu și Nicolae Steinhardt, care a fost ultimul ultimul arestat, pe 4 ianuarie 1960. Procesul lor penal a început în 24 februarie 1960. Inculpaţii aveau foarte puţine elemente în comun, parte dintre acestea fiind chiar contradictorii. Unii fuseseră antilegionari, alții dimpotrivă, membri marcanţi ai Legiunii sau doar membri activi. Acuzațiile aduse erau de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos, precum şi ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului. Deși erau inculpaţi 25 de oameni, justiția comunistă a pronunțat sentința penală în doar trei zile. Cei doi intelectuali desemnați șefi de lot, Constantin Noica şi Dinu Pillat au fost condamnați la 25 de ani de muncă silnică. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică, Nicolae Steinhardt a primit 12 ani muncă silnică. Cele mai mici pedepse au fost de 6 ani închisoare corecțională primite de Anca Ionescu, Simina Mezincescu şi Păstorel Teodoreanu. De asemenea, fiecărui inculpat i s-a confiscat total averea şi a fost supus degradării civice.[înapoi]

[3] Fenomenul Păltiniş, filozofia la mare înălţime. Interviuri cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu despre mentorul lor, Constantin Noica, Adevarul, 23 noiembrie 2013 [înapoi]

[4] AGERPRES/ Isabela Paulescu [înapoi]

Constantin Noica în Carte de înțelepciune, Îndrumător pentru tineri (1993) [inapoi]

CONSTANTIN NOICA – Lucrări filosofice

Opere antume

Mathesis sau bucuriile simple (1934)
Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936)
De caelo (1937)
Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (1940)
Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării (1943)
Pagini despre sufletul românesc (1944)
Jurnal filosofic (1944)
Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica (1962)
Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1969)
Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969)
Rostirea filozofică românească (1970)
Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973)
Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975)
Despărţirea de Goethe (1975)
Sentimentul românesc al fiinţei (1978)
Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan. (1978)
Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului (1980)
Devenirea întru fiinţă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiţionale; vol. II: Tratat de ontologie (1981)
Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984)
Scrisori despre logica lui Hermes (1986)

Opere postume

De Dignitate Europae (1988)
Jurnal de idei (1990)
Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990)
Simple introduceri la bunătatea timpului nostru (1992)
Introducere la miracolul eminescian (1992)
Manuscrisele de la Cîmpulung (1997)
Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947) (1998)

Publicistică

Semnele Minervei, volumul I, ediţie de Marin Bucur (1994)
Între suflet şi spirit, volumul II, ediţie de Marin Bucur (1996)
Moartea omului de mâine, volumul III, ediţie de Marin Bucur (2003)
Despre lăutărism (2007)

„ÎL RECUZĂM PE MARIN SORESCU”

Publicat pe 21 februarie 2015 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

„Către,
St. Aug. Doinaș, președinte de onoare al U.S.
Mircea Dinescu, președinte al U.S.

Având în vedere ca activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei „Ramuri“ este aproape nula;

Având în vedere ca Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (St. Aug. Doinaș, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic sa-i publice;

Având în vedere ca denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran („E. Cioran a ajuns ca Ceausescu pe toate gardurile“) si denigrează U.S. („Uniunea Scriitorilor se va desființa; s-o ajutam sa se prăbușească“);

Având în vedere ca în redactie se poarta dictatorial, socotind redactia si Oltenia ca pe o mosie proprie, devenind o piedica în dezvoltarea spirituala a acestei regiuni;

Îl recuzam pe Marin Sorescu din funcția de redactor șef al revistei «Ramuri».

Menționam ca laureatul Premiului Herder nici nu primește salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. „Scrisul Românesc“.

Menționam, de asemenea, ca prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografa, de tehnoredactorul Alin Roșca si de femeia de serviciu.

Ion Buzera
Valentin Bazaverde
Gabriel Chifu
Romulus Diaconescu
Marius Ghica
Sabin Gherman
Ion Lascu
George Popescu
Constantin Barbu

februarie, 1991

citește si Demisia lui Marin Sorescu

mic istoric despre SEMNATARII SCRISORII DE RECUZARE

Gabriel Chifu

La 26 februarie 1986, Marin Sorescu a fost acuzat de încadrarea la revista „Ramuri” a lui Gabriel Chifu (căruia i s-a deschis un dosar de urmărire informativă), încadrare datorată „intervențiilor şi relațiilor neprincipiale ale redactorului şef [Marin Sorescu], încălcându-se astfel o hotărâre de partid în acest sens” (D 10962, vol. 12, f. 216).

Pe Gabriel aveam să-l reîntâlnesc la Craiova, deoarece după nici doi ani, în primăvara lui 1983, m-am stabilit şi eu aici, coborând, aș zice, pe Jiu la vale. N-a trecut multă vreme şi am aflat că el se întorsese în orașul de domiciliu cu ceva vreme înainte şi era unul din tinerii remarcabili ce gravitau în jurul redacției revistei Ramuri. La nici treizeci de ani, Gabriel Chifu avea un palmares de invidiat. Publicase patru volume de versuri şi obținuse deja câteva premii literare, prestigioase în acel timp. Era un colaborator asiduu al revistei păstorite de Marin Sorescu şi un animator nelipsit din cenaclul care tot Ramuri se numea. În primăvara lui 1984, am fost invitat să citesc poezie într-o reuniune a cenaclului şi ce bucurie am încercat, mai ales după ce şi un grupaj destul de substanțial mi-a apărut în paginile revistei! Din 1985, redacția „Ramurilor” s-a schimbat mult în bine fiindcă, la cererea lui Marin Sorescu, aici au fosttransferaţi Gabriel Chifu, Marius Ghica si George Popescu. Cu sprijinul lor, al lui Gabriel înprimul rând, am devenit apoi un colaborator permanent, cu recenzii şi cronici literare, aşa căîn 1988 am primit „Premiul Ramuri pentru critică literară”. Iarăşi, Gabriel Chifu nu era deloc străin de recompensa ce mi se oferea. – Nicolae Coande, in articolul „Născut în Oltenia, exilat în Bucureşti„, revista Ramuri, nr. 4. 2014.- care precizeaza, in continuare :”A venit apoi ceea ce ştim cu toţii: răsturnarea vechii ordini, schimbările neaşteptate, unele îndurate cu stoicism, şi lupta pentru menţinerea în viaţă a revistei Ramuri, cu Gabriel Chifu în prim plan. I-am rămas alături, cu bune şi cu rele, cu mai multe bune şi cu mai puţine rele. În februarie 1990 am devenit redactor al Ramurilor , cu acceptul lui Marin Sorescu şi la propunerea lui Gabriel Chifu.„

ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA

Publicat pe 3 octombrie 2013 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

Regele Carol I al României (centru),
cu nepotul Ferdinand (s) si fiul sau Carol (d)

Denumit, după caz, „Regele Soare„, „Regele playboy„, „Regele Tineretului„, „Regele Culturii„, si/sau „Regele țăranilor” – Principele Carol, fiul cel mare al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a fost primul viitor Rege născut în România (3/15 octombrie 1893, la Sinaia) și botezat în rit ortodox.

Pregătit anume pentru „meseria de rege„, a învățat românește de mic și a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam.

Regina Maria povestea despre fiul său cel mare:

Carol era adorat de ofiţeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârşit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau (…) într-însul dormea ascuns stăpânul (…) Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții

3 iunie 1935 | Regele Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I, Gheorghe Tătărescu (premier) si alți membri ai guvernului, in vizita oficiala la Chisinau

Pe 8 iunie 1930 – Carol de Hohenzollern este proclamat rege al României, sub numele de Carol al II-lea. Este începutul „restaurației carliste”, ziua in care, conform Regelui Carol al II-lea și propagandei vremii, România va intra “într-o epocă de renaștere națională, politică și religioasă”.

Fotografiile din epocă il imortalizează ca pe un suveran autoritar, cu un gust pronunțat pentru decorații, pompă și ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ținutele sale de ceremonie apreciau că Regele Carol al II-lea „emana un farmec special și că încarna ideea însăși de regalitate”.

REGELE DICTATOR

In Europa anilor ’30, dictaturile au cunoscut un mare „avânt” – aproape toate ţările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare. La rândul său, în ultimii doi ani de domnie, Carol al II-lea a decis să conducă în mod discreționar; dintr-un arbitru, s-a transformat într-un actor important

În februarie 1938, Regele Carol dizolva Parlamentul, instituind „dictatura carlista” – un regim de autoritate monarhică, primul regim totalitar din istoria tarii.

Promulgarea noii Constituții, la 27 februarie 1938(*), întrerupea tradiția regimului liberal şi a monarhiei constituționale, inaugurată de Carol I în 1866 și continuată de Constituția din 1923. În noua lege fundamentală, separarea puterilor în stat devenea practic inexistentă, Regele („Capul Statului“) deținând atât controlul legislativ (avea iniţiativă legislativă, putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului), cât și executiv (numea şi revoca miniștrii).

În martie 1938 este reînviată si vechea instituție a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, și este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociaților, grupurilor şi partidelor politice.

Disprețul Regelui Carol al II-lea faţă de partidele politice,,secondat si de cel al unei pârți a elitei românești, a însemnat sfârșitul democrației Parlamentare din Romania, care crease, cu toate neajunsurile sale, împreună cu monarhia constituțională, statul român independent, modern și întregit.

La 12 octombrie 1938, sindicatele sunt înlocuite de „bresle“ (LEGE nr. 3.499 din 11 octombrie 1938, publicata in MO pe 12.10.1938), iar pe 15 decembrie 1938 este înființat și partidul unic, respectiv Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte o serie de importante personalități, printre care si Nicolae Iorga). La 22 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale se va transformat în Partidul Naţiunii, „partid unic şi totalitar”, în vigoare şi Decretul-Lege pentru apărarea ordinei publice unice şi totalitare a statului român

Odată cu instaurarea dictaturii regale, partidele politice au fost interzise, militarii au preluat conducerea județelor și a primăriilor, iar structurile de forță au primit puteri sporite. În paralel, România a început să fie izolată în plan extern, atât datorită unor scenarii ale statelor revizioniste, cât și din cauza politicii de conciliere dusă de Anglia și Franța. Pe acest fond, serviciile de informații românești au inițiat acțiuni de tatonare și schimb de date atât cu partenerii tradiționali (Anglia și Franța), cât și cu Germania, cu scopuri multiple. De la englezi și francezi se dorea ajutor și sprijin contra revizionismului, iar de la germani o colaborare pe spațiul sovietic, toate având ca țel păstrarea integrității României.¹.

In 1939, Beuplan sublinia calitățile monarhului „României noi” : „a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneața lovitură încât zece zile mai târziu a putut promulga o nouă constituție şi obţine prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99, 87% din sufragii contra a 0, 13%„.

citește si CONSTITUȚIA României din 1938

Trei motive sunt determinante pentru izbanda acestei realizări : „Înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale„.

REGELE ȚĂRANILOR

Cele 16 milioane de țărani (din totalul de 20 milioane de locuitori ai tarii), cu „suflet simplu şi curat”, doreau ca statul să-i ajute și sa-i protejeze, ţinându-i departe de politică. Desigur, „Regele țăranilor„, după cum îl denumește Beuplan pe Carol al II-lea, le-a satisfăcut doleanțele.

„Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta!”, i-a îndemnat el după instituirea partidului unic. Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri„.

Carol al II-lea
regele României

REGELE TINERETULUI

În cei zece ani de domnie, Carol al II-lea a încurajat și a dezvoltat totodată si un veritabil „cult al personalității“, avant la lettre, model care se va dovedi, mai târziu, o adevărată sursă de inspirație pentru viitorul șef al Partidului Comunist Român si al României, Nicolae Ceausescu.

ROMANIA, Dolj,1938. „Straja tarii”, creata de Regele Carol al II-lea in 1935 – tineri purtând uniformele străjerilor,, in timpul unei ceremonii din tabăra de vara.

Regele Carol al II-lea se imagina un deschizător de drumuri, făuritor al unei „noi Românii“, al „României veşnice“; se considera Rege al tineretului – supranumit, in epoca, si Marele Strajer (mai ales prin instituția Strajei ţării, al cărei comandant era, din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), Rege al ţăranilor, dar şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească. În dorinţa lui de a fi popular, Regele a înfiinţat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“.

Marele Străjer – Carol al II-lea si viitorul rege Mihai

REGELE CULTURII

Aşa cum declara, la 15 august 1930, la scurt timp după reîntoarcerea în România, Carol al-II-lea si-a propus sa devina “un Brâncoveanu al culturii româneşti”. El a sprijinit şi finanțat, pe tot parcursul domniei sale, atât inițiativele culturale, cât și oamenii de cultură, fie direct, fie prin instituțiile pe care le-a creat, patronat sau le-a întărit.

Carol al II-lea s-a preocupat intens şi de accesul la cultură al celor mai largi pături din societatea românească a vremii. De la Fundațiile Culturale Regale și până la cele peste 2.000 de cămine culturale sătești, el a conceput și a pus în practică cea mai amplă şi coerentă strategie de dezvoltare culturală pe care o cunoscuse România până atunci.

Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a destinat lui Carol al II-lea, poate că cel de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate.

România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au creat premisele afirmării unor mari nume românești ale culturii şi științei secolului XX, precum Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în acești ani a strălucit si diplomatul Nicolae Titulescu.

Nu doar pe plan cultural, dar si economic, situația tarii s-a îmbunătățit considerabil, multe ramuri ale industriei înregistrând creșteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone; în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575 686 la 10 494 41455.

Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar comuniștii obișnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 1937. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936.

Totodată, s-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în București, unde s-a organizat, începând cu 1935, și manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“.

Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit.

De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene.

În 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris; in pavilionul proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, prezentarea României, concepută de savantul Dimitrie Gusti, comisar general, a marcat un succes răsunător.

Referitor la strategia sa de acțiune, Dimitrie Gusti declara: „În concurenţa aprigă ce înseamnă Expoziția Internaţională din Paris, România trebuie să se asigure că o ţară, (n.r. aşa cum era în 1936), bogată, mare, unită, cu un popor ales și plin de perspective strălucite pentru viitor, să impună stimă şi respect, în comparație cu celelalte pavilioane străine, mari şi mici“.
Peste 20 de milioane de vizitatori au admirat, vreme de șapte luni, concepția expozițională a ţării noastre, unde România (lui Carol al II-lea) a obținut 236 de premii, ocupând locul 11 din 48 de state participante.

În 1939, România a se remarca si la Expoziţia Internaţională de la New York: „Înfrăţirea lumii de mâine“; împreună cu Expoziția Universală și Internaţională de la Paris, din 1937, „au fost cele mai importante acțiuni de propagandă ale României Mari, prin amploarea și sumele cheltuite“.

REGELE PLAYBOY

Carol al II-lea a fost „o personalitate cu lumini și umbre”; charismatic, inteligent și erudit, cu un excelent dar oratoric, „el s-a lăsat copleșit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au afectat imaginea propriei sale persoane si a Familiei regale, dar mai ales, a ţării”. Aventurile sale, precum și apetitul de a se înconjura de un anturaj îndoielnic, au pus în sub semnul întrebării abilitatea sa de a domni, desi i-a plăcut „meseria de Rege“, având „o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative”.(familia regala)

in acest sens, Andrew Morton, cunoscut autor de biografi, găsea diverse similitudini între Edward al VIII-lea și Carol al II-lea. Morton observa că Edward, la fel ca şi Carol, a fost supranumit „regele playboy”. Ambii au abdicat cedând unei iubiri pasionale care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism, pe de-o parte, si de comunism, pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi in prezent judecați mai ales prin prisma vieții lor amoroase. Dacă pentru regele efemer, soțul d-nei Simpson, nu prea există o alta alternativă, în ceea ce ill privește pe monarhul român ar fi limitativ să ne rezumam doar la anecdotica idilelor sale, desi aceasta parte a existentei sale este extrem de elocventă in creionarea unui portret complet.

În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte, ajunge în Ucraina trecând Nistrul, și își continua drumul până la Odesa, unde se căsătorește cu Zizi Lambrino. A fost, după cum arata documentele, o iubire destul de costisitoare pentru statul roman: în primăvara anului 1921, are loc si soluţionarea problemelor financiare privind încheierea relaţiei prinţului Carol cu Zizi Lambrino; in acest sens, G.T. Kirileanu, bibliotecar al Palatului Regal (1906-1930), a oferit informații detaliate (inclusiv referitor la o serie de evenimente la care a fost martor, în centrul multora situându-se chiar membri Casei Regale).

„22 aprilie. Prinţul Ştirbey îmi arată punctele hotărâte împreună cu generalul Baliff pentru tratările cu Zizi Lambrino, care a primit să stea de vorbă. Propun câteva mici schimbări şi adaosul punctului 10 cu domiciliul în străinătate. Iată punctele:

La început se va da rentă.
Maximum sumei: trei milioane franci francezi.
Modalitatea plăţii: a) Printr-o Bancă mare din Paris; b) Pân-la 18 ani ai copilului (Mircea – n.n.) încasează mama, de la 18-25 renta se repartizează în părţi egale între mamă şi fiu; c) La 25 ani se poate ridica capitalul şi anume 1 milion mamei şi 2 milioane copilului, în condiţiunile ce se vor stabili atunci.
Plata rentei sau a capitalului se va suprima cu totul în cazul în care d-na Lambrino sau copilul ei ar încerca o acţiune dăunătoare donatorului
În caz de moarte a copilului, mama va primi renta de la un milion franci francezi, dacă nu se va căsători. În caz de moarte a mamei, copilului i se va servi rentă de la 2 milioane franci francezi.
În caz de căsătorie a d-nei Lambrino se continuă renta cât trăieşte copilul, care va da mamei suma de 800 000 franci francezi.
Plata rentei se va face trimestrial. Întâiul trimestru începe din ziua iscălirii actului.
În privinţa datoriilor d-nei Lambrino, se va discuta în marginile sumei de 500 000 lei.
Bijuteriile care aparţin Coroanei, iar nu principelui Carol, ca şi scrisorile lui, se vor restitui.
D-na Lambrino îşi ia angajamentul a-şi lua domiciliul statornic în străinătate. Actul se va face în mod privat, martori fiind ministrul Casei Regale şi alte persoane însemnate.

Zic: Vezi câte încurcături urmează dacă nu se iau măsuri la timp, ci se lasă boala de se învecheşte. – Cel puţin dacă şi-ar da măcar acuma seama principele Carol de greşeala sa. Dar el e cu totul inconştient. Tot atât de inconştient este şi în privinţa celeilalte femei cu care a trăit (a făcut şi aceasta un copil?) Martini, Martineanu. – Boyle i-a făcut dar de nuntă suma de 200 000 lei pe care a dat-o acestei femei, ca să-i cumpere tăcerea. Diseară, prinţul Ştirbey se duce la Cotroceni ca să arate şi regelui punctele de mai sus. 23 aprilie. Regele nu vrea să fie amestecat în acest act, căci nu vrea să dea prin asta recunoaşterea copilului. De aceea convenţia se va face de către o bancă. Iar cuvintele ,,dăunătoare donatorului” se vor înlocui prin ,,dăunătoare vreunui membri al familiei regale”. Generalul Condeescu aduce astăzi condiţiile d-nei Zizi şi va primi punctele stabilite mai sus pentru tratări…(fragment din articolul publicat în „Magazin Istoric“ în numărul din noiembrie 1992).

În final, înţelegerea a fost parafată prin Convenţia din 14 iulie 1921, prin care Banca Generală a Ţării Româneşti (controlată de liberali) a oferit 500 000 de lei pentru cheltuielile de după divorţ ale Lui Zizi Lambrino, şi a transferat la o mare bancă pariziană un capital de 2 200 000 de franci, din care beneficiara a primit semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Zizi Lambrino urma să intre în posesia întregului capital“

In 1920, (după anularea căsătoriei ilegale din 1918), Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni în jurul lumii, prilej cu care acesta a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Turneul, considera unii istorici, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de stat pe care i-a vizitat, prezentând „țara societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit”, ca urmare a demersului sau, relații diplomatice cu țara noastră.

Un an mai târziu, la 10 martie 1921, Principele Moștenitor Carol s-a căsătorit la Atena, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol și logodnica lui vizitaseră ţara in lung si-n lat, tânărul cuplu princiar afirmându-se astfel ca un „ambasador” extrem de eficient al monarhiei, câștigând simpatia opiniei publice.

La 25 octombrie 1921, la Castelul Foișor din Sinaia, se năștea fiul lor, Mihai. Pentru o vreme, familia regala va locui la București, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern.

La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunță la Tronul României, inclusiv la toate drepturile sale, si pleacă în Franța, luând numele de Carol Caraiman.

În aceste condiții, in 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Fiind prea mic pentru o asemenea misiune, suveranul copil a fost reprezentat de o Regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu.

REGELE CARE A FĂCUT DIN ROMÂNIA MARE, ROMÂNIA MICĂ

Regele Carol al II-lea şi-a dorit puterea, a obținut-o, dar nu s-a ridicat la nivelul retoricii şi al vremurilor, în pofida tuturor formulelor de guvernare încercate¹.

În perioada 1938-1940, revizionismul atinsese deja punctul culminant², iar România a fost una din victimele acestei politici inițiate de Ungaria și Germania. Pe plan extern, ascensiunea curentelor politice revizioniste a fost posibila și datorita Franței și Angliei, care au preferat sa adopte o politică de conciliere. În martie 1938, Austria este anexată la cel de-al III-lea Reich, fără nicio opoziție din partea statelor democratice. Câteva luni mai târziu, la Conferința de la München (29-30 septembrie 1938), la care au participat premierii Marii Britanii, Franței, Italiei și Germaniei, se decide si dezmembrarea Cehoslovaciei, in speranța de a păstra pacea în Europa. Anticipând pericolul care pândea România¹, regele Carol al II-lea a efectuat o vizită in Marea Britanie si Franța, in intenția de a primi sprijin politic, economic și militar

Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre puținele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene, in general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobând modul de viaţă al „Regelui playboy”. Cu acest prilej, Regele Carol al II-lea a primit, din partea Regelui George al VI-lea, cel mai înalt ordin britanic – Ordinul Jartierei -, cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea.

În vizita din Marea Britanie, Carol a II-lea a fost însoțit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moștenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Ulterior, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), și în Germania, la Berlin (24 noiembrie 1938), unde a avut o întrevedere cu Hitler, discuția fiind axata pe evoluția raporturilor bilaterale, cu precădere asupra celor economice (acordurile, inițiate la 12 februarie 1939, la nivel de specialiști, s-au încheiat la 23 februarie 1939³)..

La 23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, naziștii asigurandu-si astfel accesul la o resursa esențiala a efortului de război: petrolul românesc³.

Sistemul de alianțe construit de România în Balcani și în Europa Centrală nu a reușit sa se opună celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). În 1939, Hitler intra in Cehoslovacia, iar in septembrie izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania (1 septembrie1939) si, la doua săptămânii distanta, si de către URSS (17 septembrie 1939).

În contextul international al anului 1940, România lui Carol al II-lea pierdea, fără sa tragă măcar un glonț, o treime din teritoriul sau: Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord (printr-un ultimatum, în iunie 1940); la 30 august 1940, Dictatul de la Viena are ca efect cedarea, Transilvaniei de Nord in favoarea Ungariei (o suprafața de cca 44 000 km2), iar in septembrie Bulgaria primește Cadrilaterul.

In același an, apărea si poemul lui George Lesnea, intitulat „Cântec pentru Regele nostru„, publicat în ediția din 1 iunie 1940, a revistei „Însemnări ieșene” (editata sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa), cu ocazia sărbătoriri a celor zece ani de Domnie ai Regelui Carol al II-lea.

„Tu ne ești Părintele / Ți-s de foc cuvintele / De prin toate luncile / Îți sfințim poruncile / Ești podoaba ramului / Răsăritul neamului”

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

REGELE „FĂT FRUMOS”

FAT FRUMOS

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

– Tudor Arghezi, poem dedicat regelui Carol al-II-lea.(in rolul lui Fat Frumos)

„Fat-Frumos” nu a plecat calare, ci cu trenul, spre țărmuri mai calme si mai însorite. Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea părăsea definitiv meleagurile natale, lăsând in urma o Romanie cu mult mai mica decât cea pe care o primise, cu zece ani in urma, ca moștenitor al tronului, de la regele Ferdinand.

A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi in Portugalia, la Estoril, unde, datorită înrudirii cu casa regală portugheză (prin bunica sa, Antonia de Bragança), a fost una dintre cele mai cunoscute personalități românești.

Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern.

Carol al-II-lea a murit pe 4 aprilie 1953, în exil, la vârsta de 59 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii Romano-Catolica São Vicente de Fora, la Lisabona, alături de regii Portugaliei. La funeralii (7 aprilie) nu a participat nimeni din familia regală a României, iar Guvernul României, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a trimis niciun reprezentant..

După o jumătate de secol, în 2003, rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea au revenit în ţară – astăzi sunt depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș.

(*) Nouă Constituţie a fost redactată la 20 februarie 1938, patru zile mai târziu era supusă opiniei publice „spre bună ştiinţă şi învoială”, iar la 27 februarie 1938 a fost promulgată. Cu acest prilej, noul premier a susținut o cuvântare care a fost apreciată de contemporani drept
„un amplu rechizitoriu la adresa partidelor politice”. Noua Constituţie a relevat că regele a devenit „un factor politic activ”, care exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională (deputații fiind aleşi pe 6 ani, iar senatorii pe 9) şi puterea executivă prin guvern. Pe plan
intern, recrudescența acţiunilor extremiste de dreapta a luat amploare, iar regele a balansat între represiuni dure şi tentative de apropiere de mişcarea legionară. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 343-345)

Dr. Alin SPÂNU, Cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
Aurică Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
A. Niri, Istoricul unui tratat înrobitor (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

citește si

„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL” – sfârșitul lui Mihail Moruzov