Războiul Israel-Gaza | ZIUA 19: Ambasadorul Israelului la ONU îi cere din nou lui Guterres să demisioneze | Portugalia apără remarcile lui António Guterres cu privire la Israel și Gaza | „Hamas nu este o organizație teroristă, ci un grup de eliberare”, afirmă Erdogan | Israelul respinge afirmația lui Erdogan care a spus că Hamas „nu este o organizație teroristă” | Președintele egiptean s-a întâlnit cu preşedintele francez la Cairo | Președintele egiptean avertizează armata împotriva oricărei implicări directe în războiul Israel-Hamas | Gaza are nevoie disperată de combustibil | New York Time dezminte declarațiile israeliene privind explozia spitalului din Gaza | Președintele-francez-avertizează-împotriva-invaziei-terestre-„masive”-a-Israelului | Israelul acceptă să amâne o invazie preconizată în Gaza Continuă lectura
Arhive etichetă: Portugalia
Deng Xiaoping: „China este întotdeauna în alertă în fața unui posibil atac al sovieticilor”, 29 ianuarie 1979
Răspunde
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME
Memorandumul convorbirilor [1]
Washington, 29 ianuarie 1979, orele 12:45-14:00.
SUBIECT
Prânzul secretarului de stat oferit vicepremierului RPC Deng Xiaoping
PARTICIPANȚI
Republica Populară Chineză
Deng Xiaoping, viceprim-ministru al Consiliului de Stat
Fang Yi, viceprim-ministru al Consiliului de Stat
Huang Hua, ministru al afacerilor externe
Chai Zemin, șef, Biroul de legătură
Zhang Wenjin, ministru adjunct al afacerilor externe
Pu Shouchang, asistent special
Peng Di, asistent pentru informații
Wei Yongqing, director de protocol, MAE
Zhu Qizhen, director adjunct al Departamentului pentru Americi și Oceania, MAE
Ji Chaozhu, interpret pentru vicepremierul Deng
Statele Unite ale Americii
Cyrus Vance, secretar de stat
Harold Brown, secretar al apărării
Zbigniew Brzezinski, asistent al președintelui pentru afaceri de securitate națională
Hamilton Jordan, asistent al președintelui
Warren Christopher, adjunct al secretarului de stat
David D. Newsom, subsecretar de stat pentru afaceri politice
Richard C. Holbrooke, subsecretar de stat adjunct pentru afaceri în Asia de Est și Pacific
Leonard Woodcock, Șef, Biroul de legătură
Michel Oksenberg, membru superior al personalului, NSC
Roger Sullivan, subsecretar de stat adjunct pentru afaceri în Asia de Est și Pacific
Harry E.T. Thayer, director, Biroul pentru afaceri cu RPC și Mongolia, Departamentul de Stat
Secretarul Vance, referindu-se la întâlnirea de dimineață cu președintele [2] , a sugerat continuarea discuțiilor despre Turcia. Acordasem o mare atenție Turciei, un subiect de mare îngrijorare. Anul trecut, administrația a făcut un efort major pentru a ridica embargoul asupra armelor, care ne împiedicase să livrăm arme și apoi a limitat cantitatea de arme pe care o puteam expedia. Anul trecut am reușit să adoptăm o legislație pentru a ridica embargoul, permițându-ne astfel să livrăm mai multe arme decât limita stabilită anterior. Noul buget din acest an prevede o asistență sporită pentru Turcia.
Secretarul Vance a declarat că, dincolo de problema asistenței, Statele Unite sunt preocupate de problema economică. Astfel, anul trecut, am oferit asistență de sprijinire a securității pentru a ajuta Turcia în domeniul economic. O astfel de asistență în acest an a fost majorată cu 100% față de anul trecut. Cu toate acestea, este destul de clar că problema este mult mai largă și mai profundă, în ceea ce privește satisfacerea nevoilor economice. La summit-ul din Guadelupa, s-a decis înființarea unui consorțiu pentru a oferi asistență suplimentară. Dl Christopher a vizitat recent Turcia pentru a discuta o serie de chestiuni, inclusiv asistența militară. L-a rugat pe dl Christopher să comenteze.
Secretarul adjunct Christopher a declarat că problema economică este principala problemă cu care se confruntă, în prezent, prim-ministrul Ecevit. El a spus că lipseau valutele străine pentru a cumpăra materiile prime din care să se producă exporturile, iar Turcia se afla, astfel, în pragul falimentului. Cu toate acestea, Turcia avea o putere economică de bază, iar prim-ministrul Ecevit credea că, dacă se va asigura o punte de finanțare care să permită Turciei să câștige valută străină, aceasta ar putea pune Turcia într-o situație bună. Germanii preiau conducerea, cu sprijinul nostru ferm, pentru a organiza un consorțiu care să consolideze puterea economică a Turciei, iar acest lucru ar spori, la rândul său, puterea la capătul estic al Alianței NATO.
Secretarul Brown a comentat aspectele militare. Acesta a declarat că, în ultimii ani, pregătirea forțelor armate ale Turciei a fost deficitară, din cauza necesității de a achiziționa echipament nou, restricționat de embargo. Aprovizionarea nu s-a oprit niciodată total, dar embargoul a încetinit-o. Când embargoul a fost ridicat anul trecut, a declarat secretarul Brown, au fost deblocate 80 de milioane de dolari, aflate în așteptare. El a menționat că bugetul administrației din acest an are o sumă comparabilă de asistență militară și vânzări militare externe, ceea ce ar permite readucerea Turciei la starea de pregătire, inclusiv a forțelor aeriene și terestre. Acest lucru nu poate fi realizat într-un singur an – sau doar de către Statele Unite – dar poate fi realizat de către consorțiu. (Vicepremierul Deng a cerut clarificări cu privire la cifra dată de secretarul Brown; interpretul Ji i-a spus că este vorba de 80 de milioane de dolari). Secretarul Brown a spus că, deși relațiile Turciei cu NATO nu s-au rupt niciodată complet, acum este posibil să lucrăm mai îndeaproape, pentru a îmbunătăți capacitatea militară a NATO în acea zonă.
Vicepremierul Deng a întrebat despre relațiile Turciei cu Grecia. Secretarul Brown a spus că acestea au rămas tensionate. Secretarul Vance a adăugat că relațiile dintre Grecia și Turcia sunt foarte importante și că reintegrarea acestora în NATO a fost încetinită de starea relațiilor lor bilaterale. Secretarul Brown a declarat, referitor la Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa, ca acesta a depus eforturi pentru a consolida cooperarea dintre cele două țări, inclusiv prin organizarea unui comandament eficient în Marea Egee. Vicepremierul Deng a remarcat că o serie de insule grecești se află chiar la granița cu Turcia. Secretarul Vance a spus că acestea sunt fortificate, spre îngrijorarea Turciei.
Vicepremierul Deng a comentat că aceasta este o situație complicată, agravată de problema Ciprului. Secretarul Vance a spus că există, de asemenea, aspecte discutabile privitor la problemele legate de fundul mării. Statele Unite încearcă să faciliteze discuțiile privind acest aspect important între părțile implicate. Cu toate acestea, s-au înregistrat puține progrese în acest sens. În ceea ce privește Ciprul, Statele Unite lucrează, în cadrul ONU și împreună cu secretarul general al ONU și cu personalul său, elaborează noi idei, care să ofere o bază pentru a relua discuțiile. Acesta a remarcat că dl Christopher a abordat, de asemenea, acest subiect în cadrul călătoriei sale.
Dl Christopher a declarat că este relativ optimist cu privire la faptul că discuțiile dintre ciprioții greci și ciprioții turci pot începe din nou, cu unele șanse de succes. În pofida amărăciunii de lungă durată dintre ei, există factori favorabili unei înțelegeri: Forțele turcești constituie un drenaj economic; membrii ONU care furnizează forțe sunt obosiți de sarcină; iar ciprioții greci sunt conștienți că lumea așteaptă de la ei mai degrabă mișcare, decât încăpățânare. Deși grecii și turcii diferă în multe privințe, a remarcat el, recunosc o reciprocitate în ceea ce privește securitatea; fiecare recunoaște că puterea celuilalt este importantă, în special în contextul NATO.
Secretarul Vance a rezumat că, pe scurt, suntem nerăbdători să îi întărim în scopul NATO. Există obstacole serioase; dar opinia fermă a NATO este că Turcia are o mare importanță strategică în regiune. Evident, a adăugat el, importanța crește pe măsură ce vedem instabilitatea din Iran. Preocuparea, în această privință, este manifestată nu doar de Alianța NATO, ci și de Comunitatea Europeană în general.
Secretarul Vance a sugerat că ar fi util, întrucât secretarul Brown nu se va alătura reuniunilor cu Președintele, să ofere o evaluare a NATO, inclusiv a statutului său actual, o comparație cu trecutul și proiecții pentru viitor.
Secretarul Brown a început prin a menționa că se va concentra asupra laturii militare a bilanțului. Cu toate acestea, a spus el, există, de asemenea, mulți factori politici, economici și sociali care afectează atât membrii Pactului de la Varșovia, cât și membrii europeni și nord-americani ai NATO. Cu siguranță că acești factori au o influență puternică atât asupra Pactului de la Varșovia, cât și asupra NATO. În mod clar, națiunile Pactului de la Varșovia au făcut cele mai mari progrese pe partea militară. În urmă cu zece ani, acestea aveau un caracter nefavorabil, iar acum sunt aproximativ în echilibru, în special în ceea ce privește forțele convenționale. În ultimii cinci ani, în special, sovieticii au mutat trupe în Europa de Est; dar diferențele la punctele de confruntare, a spus secretarul Brown, nu sunt atât de mari – aproximativ 150.000 de soldați. El a spus că sovieticii s-au modernizat. Ei au trecut de la artilerie, avioane și tancuri cu funcții defensive cu rază de acțiune mai scurtă, la capacități mai moderne, puternic înarmate și cu rază de acțiune mai lungă.
Secretarul Brown a spus că NATO, în ultimii ani – în special în ultimii doi ani – și-a intensificat propria modernizare. În ultimii doi ani, aliații NATO au decis trei chestiuni: a) obiectivul de a-și mări bugetele de apărare, după inflație, cu trei procente; b) măsuri pe termen scurt, cum ar fi creșterea numărului de arme antitanc, a gradului de pregătire și de întărire, precum și creșterea stocului de material de război; c) formularea unor planuri de apărare pe termen mai lung, pentru care au înființat zece grupuri separate dedicate planurilor, în zece domenii diferite, de exemplu, îmbunătățirea comenzii și controlului și consolidarea apărării aeriene. Aceste grupuri au elaborat planuri pe termen lung, care acoperă întreaga perioadă până în 1985, inclusiv modul de cheltuire a celor 50-80 de miliarde de dolari, care se adaugă la bugetele apărării. Secretarul Vance a intervenit pentru a remarca faptul că Alianța NATO este acum mai închegată și se va concentra asupra acestor probleme într-un mod mai planificat, mai cuprinzător și mai eficient.
Secretarul Brown a continuat, spunând că NATO, ca urmare a acestor decizii, a achiziționat mii de arme antitanc, cu muniție, și că toate țările NATO, cu excepția a două sau trei, și-au mărit bugetele reale de apărare în acest an față de anul trecut. Deși sovieticii continuă să dispună de mai multe tancuri și de câteva avioane în plus, URSS nu poate fi sigură că va reuși să invadeze Europa de Vest printr-un atac rapid. Statele Unite, până în 1982 sau 1983, vor fi capabile să adauge cinci divizii în Europa, în zece zile.El a spus că, deși NATO nu are nicio intenție de a invada țările Pactului de la Varșovia, sovieticii trebuie să fie și sunt destul de îngrijorați, referitor la orice plan de a cuceri Europa de Vest, de faptul că, în prezent, tendința este împotriva lor. Există dovezi că sunt îngrijorați, iar noi și aliații noștri din NATO suntem destul de încrezători.
Secretarul Vance a declarat că a considerat că observațiile secretarului Brown ar putea fi utile ca fundal pentru discuțiile Vicepremierului din acea după-amiază [3].
Vicepremierul Deng a subliniat că sovieticii ar putea ataca NATO pe două flancuri.
Secretarul Brown a recunoscut acest lucru. El a spus că vremea a reprezentat o dificultate pe flancul nordic, dar dacă sovieticii vor încerca să atace acolo, NATO are planuri de întărire foarte rapidă atât pe calea aerului, cât și pe mare. În altă parte pe flancul nordic, a spus el, pușcașii marini ai Statelor Unite au participat la un exercițiu, în Danemarca, vara trecută. Pe flancul sudic, armatele Greciei și Turciei sunt foarte importante ca mărime. Trebuie să existe îmbunătățiri în situația politică, pentru ca acestea să lupte eficient, iar acel flanc are nevoie de o capacitate de întărire, pe care ne pregătim să o avem și pe cale aeriană și maritimă. El a menționat că ar fi foarte important să închidem atât strâmtoarea Bosfor cât și Dardanele, pentru a bloca flota sovietică din Marea Neagră și pentru a izola Mediterana.
Vicepremierul Deng a declarat că se întreabă de mulți ani dacă este corect să descriem situația prin separarea armelor strategice de cele convenționale. Secretarul Brown a răspuns că, în opinia sa, ar fi dificil să se evite ca războiul convențional să escaladeze în război nuclear. El a spus că se pot face teorii, dar că el crede că s-ar putea ajunge la o escaladare. Secretarul Brown a subliniat că acest lucru contribuie la descurajarea unui atac convențional.
Vicepremierul Deng a declarat că NATO are o deficiență strategică, în sensul că ariergarda NATO, adică Statele Unite, se află foarte departe de Europa și că Uniunea Sovietică este foarte aproape.
Secretarul Brown a răspuns că acesta este motivul pentru care lucrăm la capacitatea de întărire. Dacă pre-poziționăm rezervele în Europa, atunci tot ce trebuie să facem este să deplasăm trupe acolo, ceea ce putem face în câteva zile. Până în 1983, a spus el, vom avea cinci divizii de echipamente pre-poziționate, astfel încât să putem dubla forța de luptă într-o săptămână sau zece zile. Ulterior, mai multe forțe pot fi mutate pe nave în termen de 30 de zile, dar mutarea inițială trebuie să fie rapidă, iar noi luăm măsuri în acest sens.
Secretarul Vance a menționat că, în mod evident, completarea acestui lucru este că NATO trebuie să dezvolte o capacitate de avertizare preventivă de maximă eficacitate.
Secretarul Brown a declarat că noi credem că orice consolidare sovietică substanțială ar deveni evidentă în câteva zile, dar sovieticii pot să se întărească rapid și noi trebuie să ne păstrăm capacitatea de a răspunde într-o săptămână sau două. El a întrebat cum vede vicepremierul acest lucru în ceea ce privește sistemul defensiv al Chinei și a întrebat despre capacitatea Chinei de a răspunde și de a rezista unui atac într-o perioadă scurtă de timp.
Vicepremierul Deng a răspuns că sistemele de avertizare ale Chinei sunt înapoiate, dar China este întotdeauna în alertă în fața unui posibil atac al sovieticilor. Cu toate acestea, potrivit evaluării actuale a Chinei, nu este ușor pentru sovietici, cu forțele lor armate existente în prezent în Orientul Îndepărtat, să lanseze un atac. Armele lor din Orientul Îndepărtat reprezintă mai puțin de un sfert din totalul lor, incluzând forțele din apropierea Iranului și din Turkestanul de Est. Din câte știa, a continuat vicepremierul, sovieticii nu și-au mărit forțele din Orientul Îndepărtat într-o măsură mare. El a spus că, de când a apărut problema Vietnamului, sovieticii ” vociferau”, dar el nu a văzut o creștere prea mare a forțelor lor. Cu toate acestea, China este pregătită și este pregătită pentru ca aceste forțe să meargă în profunzime. Vicepremierul a glumit spunând că poate China nu are alte merite, dar are o mulțime de teritorii. Cu toate acestea, sovieticii și-au întărit forțele navale și aeriene în Orientul Îndepărtat, similar cu ceea ce au făcut în Europa, punând un accent deosebit pe îmbunătățirile navale.
Dr. Brzezinski a comentat că avem unele indicii că sovieticii și-au mărit și ei forțele terestre, în special în anumite zone din apropierea frontierei chineze. Aceasta a fost o creștere treptată în ultimii ani. Vicepremierul Deng a declarat că adăugarea a una sau două divizii de-a lungul unei granițe comune de câteva mii de kilometri nu ar face o mare diferență. Secretarul Brown a spus că am observat, de asemenea, o creștere a forței aeriene a Chinei, dar aceasta nu părea să aibă legătură cu Vietnamul. Vicepremierul Deng a recunoscut acest lucru, dar a spus că sporirea forțelor navale este legată de situația din Vietnam. Secretarul Brown a declarat că sovieticii pot ajunge în Vietnam doar pe calea aerului sau pe mare și, prin urmare, o astfel de creștere a forțelor ar fi utilă în Vietnam. Dar acest demers a început devreme. Vicepremierul Deng a spus că, desigur, sovieticii nu au nevoie de o asemenea consolidare pentru a face față Statelor Unite. Ministrul de externe Huang a adăugat că autoritățile vietnameze cer deja locuitorilor din zona Cam Ranh Bay să se retragă.
Secretarul Vance, revenind la discuția despre Europa de Sud, a spus că trebuie să privim întreaga zonă, inclusiv Portugalia, Spania, Italia, Iugoslavia și altele care trebuie să se mențină puternice din punct de vedere politic. El a afirmat că, în ultimii doi ani, am lucrat cu Portugalia, pentru a ajuta la construirea stabilității în această țară, inclusiv stabilitatea economică, și cu Spania, în procesul de stabilire a unui nou guvern. A anticipat, din conversațiile sale purtate acolo, că Spania va încerca să adere la NATO în următorii doi ani. El a spus că am încercat să continuăm să consolidăm relațiile cu Iugoslavia, cu care relațiile noastre sunt mai apropiate și mai bune decât erau acum doi ani. Statele Unite vor continua acest efort, în special datorită importanței poziției speciale a Iugoslaviei și, de asemenea, datorită rolului său important în mișcarea nealiniaților. Vicepremierul Deng a declarat că este de acord și a amintit că problema iugoslavă a fost discutată atât cu secretarul Vance, cât și cu Dr. Brzezinski. Deng s-a oferit să spună că atitudinea adoptată recent atât de România, cât și de Iugoslavia a fost foarte bună. Secretarul Vance a spus că este de acord și a considerat că vizitele președintelui Hua în aceste țări au fost constructive și productive. El l-a întrebat pe Dr. Brzezinski dacă avea ceva de adăugat cu privire la eșalonul sudic.
Dr. Brzezinski a spus că ar vrea să facă doar o singură precizare. I-a comunicat lui Deng că urmărim Algeria cu mare atenție, deoarece probabil Algeria ar putea adopta o poziție mai utilă după moartea lui Boumediene. A spus că am dori să încurajăm China în ceea ce privește Algeria și că orice ar putea face China ar fi important, din cauza poziției Algeriei în cadrul mișcării nealiniate. Vicepremierul Deng a răspuns că este păcat că, în perioada anterioară, Algeria a fost mai degrabă apropiată de Uniunea Sovietică. Deng a declarat că China speră că vor exista schimbări în bine, dar acest lucru va depinde de cine va fi în cele din urmă liderul Algeriei.
(Secretarul a raportat că prânzul doamnei Vance se desfășura mai lent și, prin urmare, grupul de prânz al Secretarului a fost rugat să aștepte câteva minute, până la ora 14:00, înainte de a ține un toast în sala alăturată. Acest lucru a provocat un schimb de replici pline de umor, condus de vicepremierul Deng, despre viteza comparativă cu care cei cu pregătire militară își iau masa).
Vicepremierul Deng a întrebat despre cele 80 de milioane de dolari menționate anterior. Secretarul Brown a răspuns că cele 80 de milioane de dolari reprezentau credite pentru vânzări militare externe care acum fuseseră eliberate. Cea mai mare parte a banilor suplimentari din acest an, a spus el, este reprezentată de credite, dar crede că o parte este ajutor nerambursabil.
Vicepremierul Deng a spus că el crede că aceste măsuri cu Turcia sunt benefice, dar a dorit să reitereze ceea ce a spus la întâlnirea de dimineață – că Pakistanul nu este mai puțin important decât Turcia. În Pakistan este important să nu-l condamnăm pe Bhutto la moarte; în același timp, trebuie să fim conștienți de faptul că, spre sfârșitul guvernării sale, el a înclinat spre Uniunea Sovietică. El a spus că incapacitatea lui Bhutto de a obține ajutor din partea Statelor Unite și a Europei a contribuit la acest lucru. Este posibil, de asemenea, ca noua conducere să se îndrepte și ea în această direcție.
Secretarul Vance a reamintit că a declarat duminică seara că politica noastră este de a ajuta Pakistanul, iar acest lucru se reflectă în bugetul din acest an. Dar, așa cum a discutat pe larg și duminică seara, Pakistanul trebuie să acționeze în așa fel încât să ne ajute, în conformitate cu legea noastră, să le oferim asistență. Atâta timp cât Pakistanul se angajează în activitatea de retehnologizare nucleară, legea noastră ne împiedică să acordăm asistență economică și militară. Vicepremierul Deng a declarat: „Putem face ceva în acest sens”.(Secretarul a intervenit pentru a spune că acest lucru ar fi „foarte benefic”.) În aceste condiții, a continuat Deng, Statele Unite trebuie să acorde Pakistanului un ajutor eficient. Vicepremierul a remarcat că pakistanezii cred că Statele Unite au fost de acord anterior să ofere mai mult ajutor, decât am oferit în realitate. Deng a adăugat rapid că, bineînțeles, nu cunoștea detalii despre acest lucru. Secretarul Vance a luat notă de comentariul Vicepremierului, apoi a revenit la subiectul Bhutto, spunând că Statele Unite l-au îndemnat pe generalul Zia să exercite clemența, odată ce cazul său a fost decis de Curtea Supremă, chiar dacă Bhutto atacase Statele Unite. Vicepremierul Deng a declarat că Bhutto este un om emotiv: uneori îi înjură și pe chinezi. Secretarul Brown a încheiat discuțiile spunând că, dacă toți cei din alte țări care au blestemat Statele Unite ar fi executați, ar rămâne puțini oameni în lume.
(Secretarul l-a condus apoi pe vicepremierul Deng să se alăture prânzului doamnei Vance pentru toasturi).
[1]Sursa: Departamentul de Stat, Dosarele Secretariatului Executiv: Lot 84 D 241, Box 9, Vance NODIS Memcons, 1979. Secret; Nodis. Redactat de Thayer și aprobat de Sullivan. Prânzul lui Vance a avut loc în sala James Madison din cadrul Departamentului de Stat.
[2]A se vedea Rezumatul primei întâlniri a președintelui cu vicepremierul Republicii Populare Chineze, Deng Xiaoping, 29 ianuarie 1979
[3] A se Stenograma întâlnirii președintelui cu vicepremierul Republicii Populare Chineze, Deng Xiaoping
Sidónio Paes, „președintele-rege” al Portugaliei
Sidonio Pais(n. 1 mai 1872 - d. 14 decembrie 1918), una dintre cele mai controversate figuri din istoria modernă a Portugaliei, a fost numit de scriitorul Fernando Pessoa (1888-1935) "regele-președinte"("presidente-rei"), o descriere care a rezistat timpului și care simbolizează (poetic) regimul său de dictatură.
ISTORIC
După ultimatumul britanic din 1890, monarhia portugheză a intrat în criză, în condițiile în care mai multe mișcări (în special cele republicane) au considerat că monarhia nu mai reprezintă, de fapt, Portugalia. Au apărut numeroase dispute interne pentru putere, iar Portugalia a început să sufere un anumit regres, în urma estompării relațiilor sale cu alte țări europene, cum ar fi Spania, Franța și Germania. În cele din urmă, eforturile republicanilor au avut câștig de cauză: la 5 octombrie 1910, a fost proclamată (Prima) Republică Portugheză.[1] Acest moment a însemnat, totodată, și angajarea lui Sidónio Pais în viața politică activă. Doi ani mai târziu, în 1912, a fost desemnat ministru al Portugaliei (respectiv ambasador) la Berlin.
Încă din tinerețe, ca student la Universitatea din Coimbra, Paes a fost un susținător al ideilor republicane și a conspirat împotriva regimului monarhic. În acest interval, a devenit francmason al Lojei "Estrela de Alva" din Coimbra, cu numele de "fratele Carlyle". După o scurtă perioadă de timp în care a fost membru al consiliului de administrație al companiei naționale de căi ferate, a fost ales deputat în Adunarea Națională Constituantă, însărcinată cu redactarea Constituției portugheze din 1911. Ca membru marcant al Adunării Constituante, Pais a fost numit ministru al Lucrărilor Publice, în guvernul moderat João Chagas, la 24 august 1911 (până la 3 noiembrie 1911). În această calitate, a reprezentat guvernul în timpul festivităților care au marcat prima aniversare a Republicii în orașul Porto. După căderea guvernului Chagas, și-a asigurat locul în "Guvernul de concentrare" (moderat) condus de Augusto de Vasconcelos, ca ministru de finanțe (7 noiembrie 1911 - 16 iunie 1912). Într-un moment marcat de tensiuni internaționale, care aveau să ducă la Primul Război Mondial, Pais a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) al Portugaliei la Berlin, la 17 august 1912. A rămas în această importantă funcție diplomatică în perioada critică pe care s-a grefat izbucnirea războiului, menținând un echilibru dificil între presiunile guvernului portughez (cu puncte de vedere tot mai pro-război și anglofile), încercările de a rezolva, pe cale diplomatică, conflictele de frontieră din zonele de contact dintre coloniile portugheze și germane din Africa și propria sa orientare germanofilă. Ca ambasador, a promovat noua imagine republicană a Portugaliei și a urmărit negocierile (nu atât de secrete) britanice-germane, privind împărțirea coloniilor portugheze Angola și Mozambic, în dorința sa de a liniști Berlinul. Cu toate acestea, dezvoltarea coloniilor a fost o piatră de temelie a Republicii. Această situație ambiguă nu s-a rezolvat odată cu începerea războiului; de fapt, Portugalia și-a păstrat neutralitatea, susținând în același timp Marea Britanie și menținând confruntări de frontieră cu trupele germane din Africa. Totodată, Pais s-a străduit să concilieze abordarea din ce în ce mai intervenționistă a Partidului Democrat, condus de Afonso Costa (1871-1937), cu temerile sale privind un viitor conflict cu Germania. În ciuda tuturor dificultăților, el a ocupat această poziție până la 9 martie 1916, data la care Germania a declarat război Portugaliei, în urma capturării unor nave germane, în februarie, în porturile aflate sub control portughez.
La 9 martie 1916, când Portugalia a intrat oficial în război cu Germania, Pais a revenit la Lisabona și s-a implicat din ce în ce mai mult în politică, cu sprijinul lui Brito Camacho (1862-1934), liderul Partidului Unionist.. Înainte de Alemanha, el s-a remarcat ca principalul contestatar al regimului democratic, până atunci în vigoare.
Conflagrația a divizat profund societatea și a avut efecte economice devastatoare. Intervenționiștii portughezi au subestimat însă impactul economic, social și politic al Primului Război Mondial. Continuarea cu succes a războiului a cerut, din partea tuturor beligeranților, un nivel ridicat de consens popular (niciodată atins în Portugalia), inclusiv disponibilitatea popoarelor de a suporta sacrificii. După ce a antagonizat o mare parte a populației înainte și după decizia de a intra în război, tânărul regim republican portughez nu a putut insufla conaționalilor săi această stare de spirit.[2] Anii 1910-1914 fuseseră grevați de conflicte politice între republicani și rivalii lor monarhiști, dar și între facțiunile republicane concurente. Mai mult, anticlericalismul republicanilor a tensionat relațiile cu Biserica Catolică, în timp ce ortodoxia lor financiară a spulberat speranțele clasei muncitoare de a obține îmbunătățiri sociale, odată ce noul regim ar fi intrat în funcțiune. Cele două guverne ale Uniunii Sacre (1916-1917) au considerat că, pe lângă război, obiectivul principal era mobilizarea militară a forțelor expediționare către Africa și Franța - o strategie ce părea să fi epuizat resursele umane și materiale. Ca urmare, încercările Uniunii de a pregăti țara pentru impactul economic al războiului au fost dezarticulate, deschise la contestații și ineficiente.[3] Furia populară, ajunsă la cote tot mai ridicate, a fost rapid exploatată de către dușmanii guvernelor - și ai regimului. Pe acest fundal, Sidónio Pais a recrutat soldați și ofițeri și a răsturnat Uniunea Sacră - guvernul Costa, între 5 și 8 decembrie 1917. Pais a devenit, succesiv, președinte al Juntei Revoluționare (8 decembrie 1917); prim-ministru, ministru de război și ministru al afacerilor externe (11 decembrie); președinte al Republicii (27 decembrie 1917), prin modificarea constituției portugheze din 1911; președinte al Republicii, în calitate de unic candidat ales prin vot direct, la 28 aprilie, și proclamat ca atare, la 9 mai 1918.
LOVITURA MILITARĂ DE STAT, DIN DECEMBRIE 1917
La câteva săptămâni după ce revoluția bolșevică a dat lovitura finală efortului de război rusesc, anticipând concentrarea forței germane în Occident, o altă țară aliată, Portugalia, și-a văzut propriul efort de război compromis de o rebeliune violentă.
Sidónio Pais (1872-1918) – matematician, rezervist militar, fost ministru de finanțe și, cel mai important dintre toate, ministru al Portugaliei la Berlin până în martie 1916 – a ales un moment deosebit de delicat pentru a da o lovitură fatală cu mica sa forță, formată, în principal, din ofițeri foarte tineri și chiar cadeți. El a contat, în mod corect, pe pasivitatea trupelor staționate la Lisabona, care așteptau plecarea în Franța, și pe ostilitatea tot mai mare a capitalei populației față de guvernul Uniunii Sacre, (pro-război) condus de Afonso Costa (1871-1937). Pais știa, de asemenea, că odată ce Lisabona ar fi fost securizată, restul țării i-ar fi urmat rapid exemplul și i-ar fi recunoscut autoritatea.
La 5 decembrie 1917, la Lisabona, Sidónio Pais declanșează o revoltă politico-militară. După câteva zile de lupte intense, la 8 decembrie, Junta Revoluționară, al cărei lider era Pais, a preluat controlul Portugaliei, înlăturând de la putere Uniunea Sacra și Partidul Democrat (care câștigase toate alegerile din Portugalia, de la înființarea Primei Republici Portugheze, în octombrie 1910), dizolvând parlamentul și expulzându-l pe președintele de facto, Bernardino Machado.
În noaptea de 5 decembrie 1917, Sidónio Pais, cu sprijinul mai multor unități ale armatei rebele (aproximativ 2.500 de persoane), a ocupat Parcul Eduardo VII și principalele căi de acces. José Norton de Matos, pe atunci ministru de război, a preluat comanda forțelor guvernamentale, întrucât atât Afonso Costa (șeful guvernului), cât și Augusto Soares (ministrul afacerilor externe) erau plecați din țară. Norton a comandat forțele de la Arsenalul Marinei și a beneficiat de sprijinul Marinei, al Gărzii Naționale Republicane, al Gărzii Fiscale, al poliției și al unor unități ale Armatei.
Pe 6 decembrie 1917, mai multe case și întreprinderi sunt jefuite, în condițiile în care poliția nu intervine, deoarece nu-și părăsește sediul. Marina, poziționată pe râul Tagus, condusă de Leote de Rego la bordul NRP Guadiana, desfășoară un schimb de focuri cu forțele rebele din Eduardo VII.
Pe 7 decembrie 1917, forțele guvernamentale decid să preia Eduardo VII. O coloană de membri ai Marinei și ai GNR încearcă un atac frontal dinspre Avenida. O altă coloană încearcă să atace dinspre Rato, sprijinită de artileria plasată în grădina São Pedro de Alcântara (în Bairro Alto). Dar aceste atacuri sunt lente și fără succes.
La 8 decembrie 1917, guvernul îi înmânează președintelui Bernardino Machado demisia.
Sediile și locuințele liderilor democrați sunt vandalizate. Se instituie o Juntă Militară, condusă de Sidónio Pais, care destituie, oficial, președintele, guvernul și parlamentul. Afonso Costa și Augusto Soares sunt întemnițați la întoarcerea în țară, Norton de Matos și Leote de Rego fug cu un vapor englezesc, iar președintele Bernardino Machado este exilat.
Junta Militară a guvernat doar câteva zile, cedând locul, la 11 decembrie 1917, guvernului Sidónio Pais. Potrivit statisticilor, victimele loviturii de stat au însumat 109 morți și 500 de răniți
După lovitura militară de stat a lui Sidónio Pais, Afonso Augusto da Costa - prim-ministru din 25 aprilie 1917, până la 8 decembrie 1917, în guvernul național-unitar supranumit Uniunea Sacră, care a sprijinit intrarea Portugaliei în Primul Război Mondial -, a plecat în exil la Paris. Deși a revenit, uneori, pentru scurt timp în Portugalia, nu a mai locuit niciodată acolo, nici măcar după asasinarea lui Pais, în 1918.
NOUA REPUBLICĂ
La 11 decembrie 1917 s-a constituit un nou guvern (al 15-lea), condus de Sidónio Pais. În afară de unii membrii ai Juntei Revolucionária, acesta includea trei unioniști, doi centriști și un independent.
Cu sprijinul republicanilor moderați, al monarhiștilor, al catolicilor și al organizațiilor sindicale, Pais a conceput așa-numita República Nova (Noua Republică). El a anulat controversata lege a lui Costa, privind separarea dintre biserică și stat, și a restabilit relațiile diplomatice cu Vaticanul.
La 27 decembrie 1917, Republica Nouă a lui Sidónio Pais a decretat modificarea Constituției portugheze din 1911, introducând regimul prezidențial, în care președintele Consiliului de Miniștri (Pais) și-a asumat funcția de președinte al Republicii, evitând astfel varianta în care nu ar fi fost ales de către Congres.
Pais a cultivat o relație strânsă cu masele: a purtat întotdeauna o uniformă militară și a dezvoltat un filon populist. Personalitatea sa fermecătoare și popularitatea sa carismatică i-au convins pe unii cercetători să considere această experiență politică drept un fel de anticipare fascistă. Pais s-a dovedit a fi o inspirație și o figură de referință pentru dreapta autoritară portugheză interbelică și a influențat regimul Estado Novo (Statul Nou) al lui António de Oliveira Salazar (1889-1970).
La 28 aprilie 1918, unicul candidat la președinție – Sidónio Pais -, a fost ales președinte al Republicii Portugheze, prin vot direct și universal, cu 468 275 de voturi. Alegerile au fost boicotate de Partidul Democrat, de Partidul Evoluționist și de Uniunea Republicană, care obținuseră peste 90% din mandate la alegerile din 1915.
Cu toate că au fost primele alegeri prezidențiale din Portugalia prin vot direct, Pais era, totuși, singura opțiune posibilă, iar rezultatul nu a fost contestat. Alegerile parlamentare s-au încheiat cu victoria Partidului Național Republican, care a obținut 108 din cele 155 de locuri în Camera Reprezentanților și 32 din cele 73 de locuri în Senatul ales indirect.
In încercarea sa de a reformula politica republicii, cunoscută sub numele de Decembrism sau Sidonism, Sidonio Pais a adoptat, sau a intenționat să adopte, unele dintre soluțiile care vor caracteriza, mai târziu, regimuri ce pot fi descrise, fără probleme, ca fasciste, reprezentări corporatiste, sau plebiscite, cu un partid unic, care să reprezinte întreaga națiune.
SIDONISMUL
Politica lui Sidonio Pais, cunoscută ca Decembrism sau Sidonism (Consulado Sidonista, República Nova sau Nova República) desemnează regimul instaurat în Portugalia, în timpul guvernării sale – un regim anti-parlamentar, din timpul primei Republici, în 1917-1918. Parlamentul este subordonat Executivului, în încercarea de a pune capăt anarhiei și instabilității politice în această fază, iar puterile președintelui sunt întărite – prezidențialism.
Ideile lui Sidónio Pais au fost cruciale pentru consolidarea diverselor dictaturi din America și Europa, influențând regimurile totalitare proto-fasciste și militariste din întreaga lume, printre care Statul Nou al lui Getúlio Vargas (Brazilia) și António Salazar (Portugalia), precum și dictatura paraguayană a lui Rafael Franco. Sidonismul a fost un precursor al militarismului modern, în special datorită concepției că problemele unei națiuni sunt interne (și nu externe); că statul este singura autoritate din țară, iar armata este singura entitate care poate comite violențe, în mod legitim; și că, pentru a transforma societatea, trebuie să fie recuperate valorile tradiționale.
Viziunea lui Pais a fost rezultatul fuziunii dintre doi factori: unul de natură teoretică, care se traduce în Programul de Integralism Lusitan; și unul de natură practică, bazat pe discreditarea Republicii. Integralismul s-a prezentat împotriva teoriilor republicane mai radicale, apărând relația cu trecutul monarhic, ca pe o „moștenire colectivă”, care trebuia salvată. Nu s-a urmărit anularea valorilor trecutului, ci o nouă aplicare a acestora, conform unei ordini diferite. Mulți s-au identificat cu această strategie politică, mai ales cei care nu s-au integrat în ideologia elitistă a Republicii și în lumea intrigilor de partid.
Într-o fază de profundă instabilitate politică, agravată de Primul Război Mondial și de o criză care s-a generalizat în toată Europa, ceea ce s-a pretins – atât de către politicieni, cât și de către populație – a fost, mai ales, eficiența guvernului. Sidonismul părea o soluție pentru aceste probleme, o posibilitate reală de a porni în direcția progresului. Acceptarea sa trebuia să fie, în parte, legată de faptul că acest proiect reunea, în discursul său, autoritar și corporativ, diferitele sectoare ale societății în ansamblu.
Sidonismul, ca proiect și experiență politică, se va încheia brusc, odată cu asasinarea lui Sidónio Pais, la Lisabona, la 14 decembrie 1918.
ASASINAREA LUI SIDONIO PAIS
Deși Aliații au câștigat războiul, iar coloniile Portugaliei au fost protejate, procentul de 0,75% din indemnizația de război, plătită Portugaliei de Germania, a reprezentat o compensație slabă față de costurile grele suportate atât pe câmpul de luptă, cât și în țară, inclusiv pentru pierderile din campaniile din Africa și de pe Frontul de Vest, pe lângă înstrăinarea unei părți a corpului de ofițeri, datoriile de război paralizante față de Marea Britanie, inflația intensă și lipsa de alimente și combustibil.
În aprilie 1918, armata portugheză demoralizată a suferit o înfrângere majoră în Flandra. Unitățile rămase au fost dispersate în diviziile britanice și li s-au atribuit sarcini de luptă. În plus, de ceva timp, armata portugheză nu mai primise întăriri, ceea ce a dus la acuzații de germanofilie la adresa lui Sidónio Pais. Sfârșitul războiului, dificultățile de repatriere a trupelor, pandemia de gripă și neliniștea tot mai mare au subminat sprijinul politic și social al lui Pais.
Pais a scăpat de o primă tentativă de asasinat pe 5 decembrie 1918, în timpul ceremoniei de premiere a supraviețuitorilor de pe traulerul naval Augusto de Castilho. Nouă zile mai târziu însă, a căzut victimă celei de-a doua.
In seara zilei de 14 decembrie 1918, după ce a luat cina la restaurantul Silva, situat în Chiado, președintele s-a îndreptat spre Gara Lisabona-Rossio. Era însoțit de fratele și de fiul său, plănuind să ia trenul spre Porto, pentru a se consulta cu Juntele Militare din Nord. Când a intrat în gară, în jurul orei 23.00, a fost întâmpinat de o gardă republicană căreia i s-a ordonat să îl protejeze. Tentativa de asasinat eșuată asupra sa a dus la o creștere a securității. Cu toate acestea, acest lucru nu a putut afecta starea de spirit, iar o formație a cântat un cântec popular atunci când președintele a intrat în gară.
În interiorul gării, activistul de stânga, José Júlio da Costa, îl aștepta cu un pistol ascuns în mantie. Când președintele a trecut pe lângă asasin, la primul etaj al gării Rossio, Da Costa a pătruns în cordonul de poliție și a tras două focuri de armă. Primul glonț l-a lovit pe Pais în brațul drept. Cel de-al doilea glonț l-a lovit în stomac, provocându-i o rană fatală. Pais a căzut imediat la pământ și s-a declanșat panica. În timpul confuziei, patru trecători au fost răniți mortal de către gardieni; asasinul, care nu a încercat să scape, a fost arestat după ce a fost bătut cu brutalitate de mulțime. Pais, încă în viață în acel moment, a fost dus de urgență spre spitalul St. Joseph, unde a murit din cauza rănilor, cu puțin timp înainte de miezul nopții.
Funeraliile lui Pais, la care au participat zeci de mii de oameni, au fost întrerupte de multiple incidente, unele violente, în timp ce protestatarii se amestecau în mulțime.
La 16 decembrie 1918, João do Canto e Castro a fost ales (de către Congresul Republicii, și nu prin intermediul unui nou plebiscit) ca succesor la președinția Portugaliei, pentru un „mandat de tranziție”. Va rămâne in funcție – ca cel de-al 5-lea președinte al Portugaliei – până la 5 octombrie 1919.
În timpul guvernării sale au existat două încercări de a face o revoluție. Prima, la Santarém, în decembrie 1918, a fost condusă de republicanii Francisco da Cunha Leal și Álvaro Xavier de Castro. Cea de-a doua a fost monarhistă - săvârșită în ianuarie 1919 și organizată de Paiva Couceiro, care a reușit să controleze, pentru o vreme, partea de nord a țării, în ceea ce s-a numit Monarhia Nordului. Deși Canto e Castro era monarhist, ca președinte al Republicii a fost nevoit să lupte împotriva unei mișcări care îi definea propriile idealuri.
Asasinarea lui Sidónio Pais a fost urmată o perioadă traumatizantă pentru Prima Republică. În esență Pais, un lider populist și carismatic, s-a prezentat ca fiind ultima speranță a țării, și a fost perceput ca atare, pe scară largă. In realitate, stilul său autocratic de guvernare nu a reușit să impună ordinea promisă și nu a făcut decât să contribuie la haosul din Prima Republică și la subminarea legitimității acesteia.
Acest lucru explică de ce asasinarea sa a avut o influență atât de mare și de lungă durată asupra politicii portugheze. Din acel moment, cea mai mare parte a stabilității politice a dispărut, ducând la o criză permanentă, încheiată aproape opt ani mai târziu, cu lovitura de stat din 28 mai 1926, care a pus bazele a patruzeci de ani de dictatură.
Regimul Estado Novo, care a controlat Portugalia în cea mai mare parte a secolului XX, a exploatat moștenirea și asociațiile „Sidonismului” în avantajul său. De exemplu, când Panteonul Național Portughez a fost inaugurat, în 1966, autoritățile au cerut ca trupul lui Pais să fie transferat din Sala Capitolului Mănăstirii Jeronimos, unde fusese înmormântat anterior.
[1] Pe 5 octombrie 1910, după mai bine de 700 de ani de monarhie constituțională și doar două zile de lupte, în care armata portugheză a ezitat să contracareze atacurile revoluționarilor conduși de PRP - Partidul Republican Portughez -, lua naștere Prima Republică Portugheză (1910-1926). In aceeași zi, a fost numit un guvern provizoriu, condus de Teófilo Braga, iar în 1911 a fost aprobată noua Constituție și a fost ales primul președinte al Republicii, Manuel de Arriaga. Apariția Republicii Portugheze a impus noi simboluri: drapelul, adoptarea imnului național A Portuguesa (As armas! As armas!) și utilizarea simbolicului bust cu pieptul gol, ale cărui trăsături au fost inspirate de Ilda Pulga. Republica se considera un regim revoluționar. Condusă de o avangardă, ea conținea un proiect cultural naționalist, care nu urmărea nimic altceva decât transformarea completă a poporului portughez, plasându-l în fruntea națiunilor progresiste. Conservatoare din punct de vedere fiscal și economic, conducerea Republicii credea că modernizarea Portugaliei este posibilă prin restricții severe asupra activităților Bisericii și prin îmbunătățirea accesului la educație. Existau forțe la stânga sa, sub forma unui Partid Socialist și a unei mișcări sindicale, dar acestea erau încă incipiente și inconsistente, reprezentând un pericol redus pentru Republică. Fragilitatea lor era, de fapt, un mod de a măsura distanța care separa Portugalia de puterile industrializate ale Europei și, prin urmare, amploarea sarcinii care se afla în fața conducerii republicane. O altă caracteristică, deloc benefică, a fost rata analfabetismului Portugaliei (70% din populație), coroborată cu nivelul ridicat al imigrației în Brazilia, care nu a fost deloc încetinit de schimbarea regimului. Din punct de vedere politic, cea mai mare parte a populației era apatică. Căderea monarhiei și înlocuirea ei cu Republica fusese întâmpinată cu o indiferență generalizată în întreaga țară. Decizia noului regim de a limita electoratul la bărbații alfabetizați cu vârsta de peste 21 de ani nu a contribuit prea mult, sau chiar deloc, la schimbarea acestei situații. Politica republicană s-a desfășurat într-un cadru restrâns, detașat de restul țării, si nu a fost întotdeauna bine primită, așa cum a demonstrat conflictul tot mai sever cu Biserica. Războiul avea să afecteze iremediabil această relație, iar regimul, in pofida intențiilor liderilor săi, avea să aibă de suferit de pe urma acestuia. [înapoi]
[2] Poporul portughez nu a fost consultat în legătură cu decizia de a intra în război. Alegerile din 1915, în urma cărora Partidul Democrat al lui Costa a obținut controlul total al ambelor camere ale parlamentului, au făcut ca războiul să devină, practic, inevitabil. Alegerile au fost marcate de o abținere ridicată în rândul unui electorat deja limitat. Vestea declarației de război din partea Germaniei a agitat opinia politizată, dar a lăsat restul țării indiferentă. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Nu numai că propaganda pe timp de război a fost slabă și insuficientă, dar, în scurta vreme, s-a dezvoltat o contra-propagandă care a copleșit încercările guvernului Uniunii Sacre de a-și explica acțiunile. Au circulat zvonuri conform cărora miniștrii guvernului, printre alte infracțiuni, făceau avere vânzând soldați aliaților. Contra-propaganda a avut loc în sate și orașe, în barăci și școli, prin intermediul zvonurilor, graffiti, pamflete și ziare clandestine. [înapoi]
[3] Caracterul restrictiv al Uniunii Sacre, care excludea un acord de colaborare cu Biserica Catolică, a agravat situația. Pe măsură ce alimentele deveneau tot mai rare din cauza sistării transportului maritim, dar și a contrabandei cu stocurile existente, iar prețurile creșteau, s-au creat premisele necesare pentru o serie de provocări la adresa regimului. În conformitate cu practica din acea vreme, cele mai multe dintre aceste conflicte vor fi numite "revoluții". Cu toate acestea, scopul lor era fie de a restabili ceea ce s-ar putea numi o "economie morală", sufocată de creșterea prețurilor, fie de a răsturna guvernul Uniunii Sacre și de a urmări o politică internațională distinctă. [înapoi]
Evenimentele zilei în istoria lumii – 5 octombrie
Galerie
ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA
cu nepotul Ferdinand (s) si fiul sau Carol (d)
Denumit, după caz, „Regele Soare„, „Regele playboy„, „Regele Tineretului„, „Regele Culturii„, si/sau „Regele țăranilor” – Principele Carol, fiul cel mare al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a fost primul viitor Rege născut în România (3/15 octombrie 1893, la Sinaia) și botezat în rit ortodox.
Pregătit anume pentru „meseria de rege„, a învățat românește de mic și a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam.
Regina Maria povestea despre fiul său cel mare:
Carol era adorat de ofiţeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârşit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau (…) într-însul dormea ascuns stăpânul (…) Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții
Pe 8 iunie 1930 – Carol de Hohenzollern este proclamat rege al României, sub numele de Carol al II-lea. Este începutul „restaurației carliste”, ziua in care, conform Regelui Carol al II-lea și propagandei vremii, România va intra “într-o epocă de renaștere națională, politică și religioasă”.
Fotografiile din epocă il imortalizează ca pe un suveran autoritar, cu un gust pronunțat pentru decorații, pompă și ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ținutele sale de ceremonie apreciau că Regele Carol al II-lea „emana un farmec special și că încarna ideea însăși de regalitate”.
REGELE DICTATOR
In Europa anilor ’30, dictaturile au cunoscut un mare „avânt” – aproape toate ţările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare. La rândul său, în ultimii doi ani de domnie, Carol al II-lea a decis să conducă în mod discreționar; dintr-un arbitru, s-a transformat într-un actor important
În februarie 1938, Regele Carol dizolva Parlamentul, instituind „dictatura carlista” – un regim de autoritate monarhică, primul regim totalitar din istoria tarii.
Promulgarea noii Constituții, la 27 februarie 1938(*), întrerupea tradiția regimului liberal şi a monarhiei constituționale, inaugurată de Carol I în 1866 și continuată de Constituția din 1923. În noua lege fundamentală, separarea puterilor în stat devenea practic inexistentă, Regele („Capul Statului“) deținând atât controlul legislativ (avea iniţiativă legislativă, putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului), cât și executiv (numea şi revoca miniștrii).
În martie 1938 este reînviată si vechea instituție a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, și este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociaților, grupurilor şi partidelor politice.
Disprețul Regelui Carol al II-lea faţă de partidele politice,,secondat si de cel al unei pârți a elitei românești, a însemnat sfârșitul democrației Parlamentare din Romania, care crease, cu toate neajunsurile sale, împreună cu monarhia constituțională, statul român independent, modern și întregit.
La 12 octombrie 1938, sindicatele sunt înlocuite de „bresle“ (LEGE nr. 3.499 din 11 octombrie 1938, publicata in MO pe 12.10.1938), iar pe 15 decembrie 1938 este înființat și partidul unic, respectiv Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte o serie de importante personalități, printre care si Nicolae Iorga). La 22 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale se va transformat în Partidul Naţiunii, „partid unic şi totalitar”, în vigoare şi Decretul-Lege pentru apărarea ordinei publice unice şi totalitare a statului român
Odată cu instaurarea dictaturii regale, partidele politice au fost interzise, militarii au preluat conducerea județelor și a primăriilor, iar structurile de forță au primit puteri sporite. În paralel, România a început să fie izolată în plan extern, atât datorită unor scenarii ale statelor revizioniste, cât și din cauza politicii de conciliere dusă de Anglia și Franța. Pe acest fond, serviciile de informații românești au inițiat acțiuni de tatonare și schimb de date atât cu partenerii tradiționali (Anglia și Franța), cât și cu Germania, cu scopuri multiple. De la englezi și francezi se dorea ajutor și sprijin contra revizionismului, iar de la germani o colaborare pe spațiul sovietic, toate având ca țel păstrarea integrității României.1.
In 1939, Beuplan sublinia calitățile monarhului „României noi” : „a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneața lovitură încât zece zile mai târziu a putut promulga o nouă constituție şi obţine prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99, 87% din sufragii contra a 0, 13%„.
citește si 
CONSTITUȚIA României din 1938
Trei motive sunt determinante pentru izbanda acestei realizări : „Înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale„.
REGELE ȚĂRANILOR
Cele 16 milioane de țărani (din totalul de 20 milioane de locuitori ai tarii), cu „suflet simplu şi curat”, doreau ca statul să-i ajute și sa-i protejeze, ţinându-i departe de politică. Desigur, „Regele țăranilor„, după cum îl denumește Beuplan pe Carol al II-lea, le-a satisfăcut doleanțele.
„Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta!”, i-a îndemnat el după instituirea partidului unic. Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri„.
Carol al II-lea
regele României
REGELE TINERETULUI
În cei zece ani de domnie, Carol al II-lea a încurajat și a dezvoltat totodată si un veritabil „cult al personalității“, avant la lettre, model care se va dovedi, mai târziu, o adevărată sursă de inspirație pentru viitorul șef al Partidului Comunist Român si al României, Nicolae Ceausescu.
Regele Carol al II-lea se imagina un deschizător de drumuri, făuritor al unei „noi Românii“, al „României veşnice“; se considera Rege al tineretului – supranumit, in epoca, si Marele Strajer (mai ales prin instituția Strajei ţării, al cărei comandant era, din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), Rege al ţăranilor, dar şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească. În dorinţa lui de a fi popular, Regele a înfiinţat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“.
REGELE CULTURII
Aşa cum declara, la 15 august 1930, la scurt timp după reîntoarcerea în România, Carol al-II-lea si-a propus sa devina “un Brâncoveanu al culturii româneşti”. El a sprijinit şi finanțat, pe tot parcursul domniei sale, atât inițiativele culturale, cât și oamenii de cultură, fie direct, fie prin instituțiile pe care le-a creat, patronat sau le-a întărit.
Carol al II-lea s-a preocupat intens şi de accesul la cultură al celor mai largi pături din societatea românească a vremii. De la Fundațiile Culturale Regale și până la cele peste 2.000 de cămine culturale sătești, el a conceput și a pus în practică cea mai amplă şi coerentă strategie de dezvoltare culturală pe care o cunoscuse România până atunci.
Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a destinat lui Carol al II-lea, poate că cel de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate.
România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au creat premisele afirmării unor mari nume românești ale culturii şi științei secolului XX, precum Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în acești ani a strălucit si diplomatul Nicolae Titulescu.
Nu doar pe plan cultural, dar si economic, situația tarii s-a îmbunătățit considerabil, multe ramuri ale industriei înregistrând creșteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone; în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575 686 la 10 494 41455.
Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar comuniștii obișnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 1937. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936.
Totodată, s-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în București, unde s-a organizat, începând cu 1935, și manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“.
Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit.
De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene.
În 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris; in pavilionul proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, prezentarea României, concepută de savantul Dimitrie Gusti, comisar general, a marcat un succes răsunător.
Referitor la strategia sa de acțiune, Dimitrie Gusti declara: „În concurenţa aprigă ce înseamnă Expoziția Internaţională din Paris, România trebuie să se asigure că o ţară, (n.r. aşa cum era în 1936), bogată, mare, unită, cu un popor ales și plin de perspective strălucite pentru viitor, să impună stimă şi respect, în comparație cu celelalte pavilioane străine, mari şi mici“.
Peste 20 de milioane de vizitatori au admirat, vreme de șapte luni, concepția expozițională a ţării noastre, unde România (lui Carol al II-lea) a obținut 236 de premii, ocupând locul 11 din 48 de state participante.
În 1939, România a se remarca si la Expoziţia Internaţională de la New York: „Înfrăţirea lumii de mâine“; împreună cu Expoziția Universală și Internaţională de la Paris, din 1937, „au fost cele mai importante acțiuni de propagandă ale României Mari, prin amploarea și sumele cheltuite“.
REGELE PLAYBOY
Carol al II-lea a fost „o personalitate cu lumini și umbre”; charismatic, inteligent și erudit, cu un excelent dar oratoric, „el s-a lăsat copleșit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au afectat imaginea propriei sale persoane si a Familiei regale, dar mai ales, a ţării”. Aventurile sale, precum și apetitul de a se înconjura de un anturaj îndoielnic, au pus în sub semnul întrebării abilitatea sa de a domni, desi i-a plăcut „meseria de Rege“, având „o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative”.(familia regala)
in acest sens, Andrew Morton, cunoscut autor de biografi, găsea diverse similitudini între Edward al VIII-lea și Carol al II-lea. Morton observa că Edward, la fel ca şi Carol, a fost supranumit „regele playboy”. Ambii au abdicat cedând unei iubiri pasionale care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism, pe de-o parte, si de comunism, pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi in prezent judecați mai ales prin prisma vieții lor amoroase. Dacă pentru regele efemer, soțul d-nei Simpson, nu prea există o alta alternativă, în ceea ce ill privește pe monarhul român ar fi limitativ să ne rezumam doar la anecdotica idilelor sale, desi aceasta parte a existentei sale este extrem de elocventă in creionarea unui portret complet.
În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte, ajunge în Ucraina trecând Nistrul, și își continua drumul până la Odesa, unde se căsătorește cu Zizi Lambrino. A fost, după cum arata documentele, o iubire destul de costisitoare pentru statul roman: în primăvara anului 1921, are loc si soluţionarea problemelor financiare privind încheierea relaţiei prinţului Carol cu Zizi Lambrino; in acest sens, G.T. Kirileanu, bibliotecar al Palatului Regal (1906-1930), a oferit informații detaliate (inclusiv referitor la o serie de evenimente la care a fost martor, în centrul multora situându-se chiar membri Casei Regale).
„22 aprilie. Prinţul Ştirbey îmi arată punctele hotărâte împreună cu generalul Baliff pentru tratările cu Zizi Lambrino, care a primit să stea de vorbă. Propun câteva mici schimbări şi adaosul punctului 10 cu domiciliul în străinătate. Iată punctele:
- La început se va da rentă.
- Maximum sumei: trei milioane franci francezi.
- Modalitatea plăţii: a) Printr-o Bancă mare din Paris; b) Pân-la 18 ani ai copilului (Mircea – n.n.) încasează mama, de la 18-25 renta se repartizează în părţi egale între mamă şi fiu; c) La 25 ani se poate ridica capitalul şi anume 1 milion mamei şi 2 milioane copilului, în condiţiunile ce se vor stabili atunci.
- Plata rentei sau a capitalului se va suprima cu totul în cazul în care d-na Lambrino sau copilul ei ar încerca o acţiune dăunătoare donatorului
- În caz de moarte a copilului, mama va primi renta de la un milion franci francezi, dacă nu se va căsători. În caz de moarte a mamei, copilului i se va servi rentă de la 2 milioane franci francezi.
- În caz de căsătorie a d-nei Lambrino se continuă renta cât trăieşte copilul, care va da mamei suma de 800 000 franci francezi.
- Plata rentei se va face trimestrial. Întâiul trimestru începe din ziua iscălirii actului.
- În privinţa datoriilor d-nei Lambrino, se va discuta în marginile sumei de 500 000 lei.
- Bijuteriile care aparţin Coroanei, iar nu principelui Carol, ca şi scrisorile lui, se vor restitui.
- D-na Lambrino îşi ia angajamentul a-şi lua domiciliul statornic în străinătate. Actul se va face în mod privat, martori fiind ministrul Casei Regale şi alte persoane însemnate.
Zic: Vezi câte încurcături urmează dacă nu se iau măsuri la timp, ci se lasă boala de se învecheşte. – Cel puţin dacă şi-ar da măcar acuma seama principele Carol de greşeala sa. Dar el e cu totul inconştient. Tot atât de inconştient este şi în privinţa celeilalte femei cu care a trăit (a făcut şi aceasta un copil?) Martini, Martineanu. – Boyle i-a făcut dar de nuntă suma de 200 000 lei pe care a dat-o acestei femei, ca să-i cumpere tăcerea. Diseară, prinţul Ştirbey se duce la Cotroceni ca să arate şi regelui punctele de mai sus. 23 aprilie. Regele nu vrea să fie amestecat în acest act, căci nu vrea să dea prin asta recunoaşterea copilului. De aceea convenţia se va face de către o bancă. Iar cuvintele ,,dăunătoare donatorului” se vor înlocui prin ,,dăunătoare vreunui membri al familiei regale”. Generalul Condeescu aduce astăzi condiţiile d-nei Zizi şi va primi punctele stabilite mai sus pentru tratări…(fragment din articolul publicat în „Magazin Istoric“ în numărul din noiembrie 1992).
În final, înţelegerea a fost parafată prin Convenţia din 14 iulie 1921, prin care Banca Generală a Ţării Româneşti (controlată de liberali) a oferit 500 000 de lei pentru cheltuielile de după divorţ ale Lui Zizi Lambrino, şi a transferat la o mare bancă pariziană un capital de 2 200 000 de franci, din care beneficiara a primit semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Zizi Lambrino urma să intre în posesia întregului capital“
In 1920, (după anularea căsătoriei ilegale din 1918), Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni în jurul lumii, prilej cu care acesta a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Turneul, considera unii istorici, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de stat pe care i-a vizitat, prezentând „țara societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit”, ca urmare a demersului sau, relații diplomatice cu țara noastră.
Un an mai târziu, la 10 martie 1921, Principele Moștenitor Carol s-a căsătorit la Atena, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol și logodnica lui vizitaseră ţara in lung si-n lat, tânărul cuplu princiar afirmându-se astfel ca un „ambasador” extrem de eficient al monarhiei, câștigând simpatia opiniei publice.
La 25 octombrie 1921, la Castelul Foișor din Sinaia, se năștea fiul lor, Mihai. Pentru o vreme, familia regala va locui la București, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern.
La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunță la Tronul României, inclusiv la toate drepturile sale, si pleacă în Franța, luând numele de Carol Caraiman.
În aceste condiții, in 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Fiind prea mic pentru o asemenea misiune, suveranul copil a fost reprezentat de o Regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu.
REGELE CARE A FĂCUT DIN ROMÂNIA MARE, ROMÂNIA MICĂ
Regele Carol al II-lea şi-a dorit puterea, a obținut-o, dar nu s-a ridicat la nivelul retoricii şi al vremurilor, în pofida tuturor formulelor de guvernare încercate1.
În perioada 1938-1940, revizionismul atinsese deja punctul culminant2, iar România a fost una din victimele acestei politici inițiate de Ungaria și Germania. Pe plan extern, ascensiunea curentelor politice revizioniste a fost posibila și datorita Franței și Angliei, care au preferat sa adopte o politică de conciliere. În martie 1938, Austria este anexată la cel de-al III-lea Reich, fără nicio opoziție din partea statelor democratice. Câteva luni mai târziu, la Conferința de la München (29-30 septembrie 1938), la care au participat premierii Marii Britanii, Franței, Italiei și Germaniei, se decide si dezmembrarea Cehoslovaciei, in speranța de a păstra pacea în Europa. Anticipând pericolul care pândea România1, regele Carol al II-lea a efectuat o vizită in Marea Britanie si Franța, in intenția de a primi sprijin politic, economic și militar
Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre puținele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene, in general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobând modul de viaţă al „Regelui playboy”. Cu acest prilej, Regele Carol al II-lea a primit, din partea Regelui George al VI-lea, cel mai înalt ordin britanic – Ordinul Jartierei -, cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea.
În vizita din Marea Britanie, Carol a II-lea a fost însoțit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moștenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Ulterior, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), și în Germania, la Berlin (24 noiembrie 1938), unde a avut o întrevedere cu Hitler, discuția fiind axata pe evoluția raporturilor bilaterale, cu precădere asupra celor economice (acordurile, inițiate la 12 februarie 1939, la nivel de specialiști, s-au încheiat la 23 februarie 19393)..
La 23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, naziștii asigurandu-si astfel accesul la o resursa esențiala a efortului de război: petrolul românesc3.
Sistemul de alianțe construit de România în Balcani și în Europa Centrală nu a reușit sa se opună celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). În 1939, Hitler intra in Cehoslovacia, iar in septembrie izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania (1 septembrie1939) si, la doua săptămânii distanta, si de către URSS (17 septembrie 1939).
În contextul international al anului 1940, România lui Carol al II-lea pierdea, fără sa tragă măcar un glonț, o treime din teritoriul sau: Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord (printr-un ultimatum, în iunie 1940); la 30 august 1940, Dictatul de la Viena are ca efect cedarea, Transilvaniei de Nord in favoarea Ungariei (o suprafața de cca 44 000 km2), iar in septembrie Bulgaria primește Cadrilaterul.
In același an, apărea si poemul lui George Lesnea, intitulat „Cântec pentru Regele nostru„, publicat în ediția din 1 iunie 1940, a revistei „Însemnări ieșene” (editata sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa), cu ocazia sărbătoriri a celor zece ani de Domnie ai Regelui Carol al II-lea.
„Tu ne ești Părintele / Ți-s de foc cuvintele / De prin toate luncile / Îți sfințim poruncile / Ești podoaba ramului / Răsăritul neamului”
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
REGELE „FĂT FRUMOS”
FAT FRUMOS
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
– Tudor Arghezi, poem dedicat regelui Carol al-II-lea.(in rolul lui Fat Frumos)
„Fat-Frumos” nu a plecat calare, ci cu trenul, spre țărmuri mai calme si mai însorite. Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea părăsea definitiv meleagurile natale, lăsând in urma o Romanie cu mult mai mica decât cea pe care o primise, cu zece ani in urma, ca moștenitor al tronului, de la regele Ferdinand.
A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi in Portugalia, la Estoril, unde, datorită înrudirii cu casa regală portugheză (prin bunica sa, Antonia de Bragança), a fost una dintre cele mai cunoscute personalități românești.
Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern.
Carol al-II-lea a murit pe 4 aprilie 1953, în exil, la vârsta de 59 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii Romano-Catolica São Vicente de Fora, la Lisabona, alături de regii Portugaliei. La funeralii (7 aprilie) nu a participat nimeni din familia regală a României, iar Guvernul României, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a trimis niciun reprezentant..
După o jumătate de secol, în 2003, rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea au revenit în ţară – astăzi sunt depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș.
(*) Nouă Constituţie a fost redactată la 20 februarie 1938, patru zile mai târziu era supusă opiniei publice „spre bună ştiinţă şi învoială”, iar la 27 februarie 1938 a fost promulgată. Cu acest prilej, noul premier a susținut o cuvântare care a fost apreciată de contemporani drept
„un amplu rechizitoriu la adresa partidelor politice”. Noua Constituţie a relevat că regele a devenit „un factor politic activ”, care exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională (deputații fiind aleşi pe 6 ani, iar senatorii pe 9) şi puterea executivă prin guvern. Pe plan
intern, recrudescența acţiunilor extremiste de dreapta a luat amploare, iar regele a balansat între represiuni dure şi tentative de apropiere de mişcarea legionară. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 343-345)
- Dr. Alin SPÂNU, Cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
- Aurică Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
- A. Niri, Istoricul unui tratat înrobitor (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
citește si
„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL” – sfârșitul lui Mihail Moruzov
Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
TRANSFERUL DE PUTERE: LEGEA nr. 511 din 5 septembrie 1940, pentru investirea Președintelui de Consiliu cu depline puteri
Comunicat privind cedarea Cadrilaterului
Manifestul prin care regele CAROL al-II-lea renunță la tronul României, in favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)
CÂND ȘI CU CE BUNURI A PLECAT REGELE MIHAI DIN ȚARĂ?
„DE CE ERAM POPOR SĂRAC ÎN ȚARĂ BOGATĂ?”
UN REGE FĂRĂ NAȚIONALITATE
REGII ROMÂNIEI – MONARHIA ROMÂNAEvenimentele zilei în istoria lumii – 21 mai
Galerie
Această galerie conține 5 fotografii.
Mihail Kogălniceanu a proclamat, în Parlamentul României, în numele guvernului, independența – expresie a dorinței întregului popor | Camera Reprezentanților SUA adoptă un amendament care dă dreptul femeilor să voteze | Francois Mitterrand devine președinte al Franței | Ion Iliescu este numit Președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie | Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, spune că doar un progres diplomatic ar putea pune capăt războiului Rusiei împotriva țării sale | Ucraina trebuie să devină un candidat cu drepturi depline pentru aderarea la UE, spune Zelenski Continuă lectura
AMINTIRI DIN COMUNISM 