Evenimentele, ca şi unele consultări determinate de ele, nu mi-au îngăduit până azi să exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastră mi le-a comunicat. Trebuie să vă rog să admiteți că situația extraordinară și pericolele pe care le prezintă constituie explicația absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim. L-am informat pe duce despre această scrisoare. […]
După războiul mondial, România, favorizată de o șansă excepțională, a dobândit de la trei state teritorii pe care, după părerea mea, nu le mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de forţă.
Alta ar fi fost situaţia dacă România ar fi reușit să realizeze asimilarea internă a acestor teritorii din punct de vedere etnic și politic sau dacă slăbiciunea militară a ţărilor vecine ar fi rămas permanentă. Prima alternativă nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunoştinţă de legile ce guvernează evoluția națiunilor.
Dacă România este astăzi silită pe calea concesiei să înapoieze teritoriile pe care le-a dobândit, aceasta nu reprezintă altceva decât ceea ce previziunea omenească trebuia să se aștepte a se întâmpla într-o zi.
Îmi pare deja un mare câştig faptul că Ungaria – după cum consider că am motive să cred – nu insistă asupra unei definiri strict juridice a revendicărilor ei, ci este gata să le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]
Eu am făcut însă şi guvernului ungar următoarea declarație clară:
În eventualitatea că nu ar exista nici o posibilitate de înțelegere pașnică între România, Ungaria şi Bulgaria, Germania – la rândul ei – ar putea anunța în mod clar că de acum înainte ea se va dezinteresa total faţă de viitoarea evoluție în sud-estul Europei. Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el însuși, cu promptitudine şi prin propria forţă, împotriva amenințării oricărei agresiuni. Totuși, eu nu voi permite niciodată ca Wehrmachtul german să fie angrenat într-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproporționate cu jertfele cerute de un război. Dacă România, Ungaria şi Bulgaria consideră că nu pot ajunge la o înțelegere, convingerea mea este că această atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste ţări, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. În acest caz, nu mă simt chemat să întreprind ceva spre a ţine sub control evoluţia viitoare. […]
Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca și guvernelor ungar și bulgar.
Dacă, pe de altă parte, Maiestatea Voastră ar considera că nu poate fi de acord cu modul meu de a raționa, eu nu îl voi mai continua în viitor, ci, pur şi simplu, voi informa guvernele ungar şi bulgar că guvernul german, la rândul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la soluționarea acestor probleme.
Dacă totuși ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesați, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize.
Adolf Hitler
23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 88-91
Interzicerea istoriei Brătienilor, în timpul regimului comunist, s-a datorat pericolului ideologic de a-i proiecta pe marii Brătieni ca făuritori ai României moderne, în locul „clasei muncitoare și a țăranilor. Continuă lectura →
Începând cu dupa-amiaza zilei de 21 septembrie 1939 și in ziua următoare(in unele cazuri, și in zilele următoare), au fost uciși, fără judecată, în lagăre şi pe tot cuprinsul ţării, 252 de legionari.Dintre aceștia, 105 constituiau elita Mișcării Legionare.
Execuțiile au fost operate de jandarmi, din ordinul lui Carol al II-lea, in replica la moartea primului ministru Armand Călinescu, asasinat pe 21 septembrie 1939, de către un grup de legionari, organizat si condus de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu.
sursa foto: marturisitorii.ro
Odată cu instaurarea „dictaturii regale„, prin Decretul-lege din 11 februarie 1938, care interzicea orice fel de activitate politica şi prin adoptarea noii constituții care dădea puteri depline monarhului, s-a trecut la etapa următoare, eradicarea Mișcării Legionare, in care autoritățile vedeau principalul oponent al regimului.
Inca dinainte de desfiinţarea partidelor politice in vederea instituirii dictaturii personale a regelui Carol al II-lea, Armand Calinescu, in calitate de ministru de interne (şef al executivului de fapt, dat fiindca prim ministru era Patriarhul Miron Cristea, in varsta de 70 de ani), in 6 martie 1938, a emis ordinul nr. 746, prin care a dat dispoziție tuturor prefecturilor de poliţie şi pichetelor de jandarmii sa-i urmărească pe legionari, iar, in cazul in care nu respectau noua legislaţie, sa-i aresteze. A urmat arestarea, fără înștiințare prealabila, aşa cum prevedea legea, in noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, împreuna cu alţi 44 de lideri ai mișcării. Corneliu Zelea Codreanu, in urma unui proces de „înalta trădare”, înscenat de Armand Calinescu, va fi condamnat la 10 ani de munca silnica in 27 mai 1938, restul de 19 lideri, cei care refuzaseră categoric sa dea „declaraţii de adeziune” şi „supunere” faţa de politica noului regim, vor fi condamnaţi in 1 august 1938 la pedepse de 7 sau 9 ani de închisoare, capetele de acuzare fiind asemănătoare cu cele din procesul lui Codreanu.
Au urmat alte valuri de arestări, in eșalonul al doilea al conducerii Mișcării Legionare, succedate de alte „declarații de desolidarizare”, astfel ca in final, câteva sute din cei mai radicali membrii ai mișcării vor fi internați in închisori sau lagăre.
Pe 29/30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, cei trei asasini ai lui I.G. Duca, (Nicadorii), şi cei zece asasini ai lui Mihai Stelescu, (Decemviri), au fost strangulaţi de jandarmi langa Tancabeşti.
In acest fel, Carol al II-lea şi Armand Calinescu, au fost convinşi ca au lichidat complet principala mişcare de opoziţie faţa de politica regimului dictatorial.
In mod paradoxal, la nivelul conducerii Mişcarii Legionare, au ieșit la suprafață conducători dispuși sa continue lupta cu orice risc. Liderii acestei perioade, care au încercat sa reorganizeze Mişcarea Legionara in noile condiţii, au fost Horia Sima, Alexandru Cantacuzino şi Vasile Cristescu. Conducerea interimara a fost asigurata de un aşa-zis „Comandament de prigoana”. Horia Sima, fiind un lider din provincie, era absolut necunoscut autoritaţilor. De-abia in 1939 apare in evidenţele Siguranţei, fiind dat in consemn general la frontiera. Alexandru Cantacuzino va fi arestat ulterior, iar Vasile Cristescu va muri impuşcat de un agent al poliţiei, astfel ca Horia Sima se va impune ca lider absolut alMişcarii Legionare, reuşind sa o reorganizeze complet in condiţii de ilegalitate, acordand o mai mare autonomie cuiburilor in organizarea de acţiuni pe cont propriu, astfel ca in cateva luni, reţeaua era complet reorganizata la nivelul intregii ţari, şi gata de confruntare cu autoritaţile, scopul principal fiind razbunarea asasinarii Capitanului şi rasturnarea regimului dictatorial.
Avocatul prahovean Miti Dumitrescu a fost printre primii care a decis, aparent pe cont propriu, sa razbune asasinarea Capitanului. Şi-a format o echipa de incredere, care a inceput sa studieze traseul zilnic al lui Armand Calinescu, din februarie pana in iulie 1939, fara ca autoritaţile sa banuiasca nimic. Intre timp, Miti Dumitrescu s-a deplasat clandestin la Berlin pentru a cere comandamentului legionar, care intre timp se refugiase in Germania, aprobarea operaţiunii. Horia Sima a prezentat un alt plan, o lovitura de stat, precedata de asasinarea regelui şi a primului ministru. S-a renunțat la acest plan, deoarece echipele din ţara erau insuficient inarmate, regimul armelor şi munițiilor fiind extrem de strict. Primele informaţii ale Siguranţei privind deținerea ilegala de arme de catre legionari apar abia in septembrie 1938. Avocatul Miti Dumitrescu a fost extrem de precaut in pregatirea operaţiunii, singurii care cunoşteau toate detaliile fiind membrii echipei sale. Nici măcar lui Horia Sima nu-i comunicase toate detaliile, pentru a nu periclita succesul acțiunii. Horia Sima şi Miti Dumitrescu revin in ţara clandestin, separat. Deşi s-au facut şi inca se fac destule speculaţii pe aceasta tema, nu exista dovezi ca autoritaţile germane ar fi fost implicate in atentat.
In data de 21 septembrie, la ora 13.00, echipa formata din Miti Dumitrescu, impreuna cu alţi 5 legionari, au tamponat din spate maşina primului ministru Armand Calinescu in zona Podului Elefterie, dupa care l-au impuşcat pe acesta prin portiera deschisa. In total, au fost trase in el 21 de gloanţe, din care trei i-au patruns in cutia craniana. Dupa atentat, echipa a patruns in cladirea Societaţii de Radiodifuziune, şi au anunţat in direct razbunarea morţii Capitanului, impreuna cu un comunicat catre ţara, dupa care s-au predat autoritaţilor, impreuna cu alţi trei legionari care ajutasera la pregatirea atentatului.
Pe plan internaţional, cel mai important eveniment a fost patrunderea trupelor Wehrmacht-ului in Polonia, la 1 septembrie 1939, urmata de declaraţiile de razboi ale Franţei şi Marii Britanii adresate Germaniei, in 3 septembrie, practic fiind data la care s-a declanşat cel de-al doilea razboi mondial. Deşi s-au facut şi inca se mai fac speculaţii privind asasinarea lui Armand Calinescu, dat fiindca pe atunci Romania avea graniţa cu Polonia, cele doua evenimente nu au avut nici o legatura.
Dupa asasinarea lui Armand Calinescu, Carol al II-lea l-a numit prim ministru pe gen. Gheorghe Argeşanu (zis Ghiţa Militarul sau Ghiţa Sângerosul), pentru a „pacifica” ţara – adică pentru a organiza represiunea. Cei şase membri ai grupului Miti Dumitrescu, impreuna cu alţi trei care s-au predat ulterior, au fost impuşcaţi fara judecata, iar cadavrele lor au fost aduse la locul atentatului şi lasate in strada, locul fiind marcat de un afis care atentiona; „Aceasta va fi de aici inainte soarta asasinilor tradatori de ţara”. Funcţionarii publici şi elevii au fost obligaţi sa se perinde prin faţa cadavrelor.
In jurnalul sau nepublicat, pastrat in biblioteca Academiei Romane, acad. g-ral. Radu R. Rosetti, consemna chiar in acea zi: „Uciderea, fără judecata, a asasinilor lui Calinescu a produs rea impresie, iar lăsarea corpurilor lor pe strada revolta lumea și transforma ceea ce se dorea a fi o pilda de pedeapsa, intr-un adevarat pelerinaj. Radio-Londra comunica seara ca s-ar mai fi executat in plus in taberele de concentrare inca 76 de gardişti (e caracteristic cum aflam știrile din ţara prin Londra).”
In acea zi de 21 septembrie, in timp ce trupurile oribil mutilate ale celor 9 zaceau pe caldaram, profesorul Nicolae Iorga, aflat printre oficialitaţile de faţa, loveste cu picioarele cadavrele intinse pe caldaram, amănunt consemnat de N. Steinhardt. Un martor ocular ar fi afirmat ca „atunci şi-a semnat condamnarea la moarte...” Cei 9 au fost numiţi Răzbunătorii, intrand in mitologia legionara.
In dimineaţa zilei următoare, din ordinul lui Carol al II-lea, transmis prin ministrul Casei Regale, Ernest Urdareanu, sunt impuşcaţi 147 de legionari, cate 3 de fiecare judeţ. Au fost judeţe in care au fost impuşcaţi 1 sau 2, dat fiindca autoritaţile nu au reuşit sa prinda un numar de 3 in termenul fixat. In judeţele Braşov şi Constanţa au fost impuşcaţi cate 4. In jud. Constanţa, din cei 4, 3 erau preoţi. In alte judeţe, precum in Dolj, in lipsa de legionari, au fost impuşcaţi deţinuţi de drept comun. Printre cei 147, a fost şi o femeie, Elena Bagdad, studenta la Fac. de Matematica din Bucureşti. Celor 147, li s-au adaugat 95 comandanţi legionari, asasinaţi in baza listelor intocmite anterior de catre Armand Calinescu, prefectul poliţiei capitalei, gen. Gabriel Marinescu, zis Gavrila, şi Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informaţii (SSI). Cei 95 erau internaţi in lagare de detenţie – Vaslui (31 de persoane, din care o persoana neidentificata), Miercurea Ciuc (44 persoane, din care doi neidentificaţi), Spitalul Militar Braşov (7 persoane) şi in fine, Penitenciarul Ramnicu Sarat (13 persoane). Acestora li s-a adaugat Victor Dragomirescu, strangulat in duba poliţiei şi aruncat de viu in cuptorul crematoriului „Cenuşa” din Bucureşti. La Vaslui nu s-a respectat protocolul execuţiei prin impuşcare, victimele fiind mitraliate in grup. Cu toate ca listele intocmite de cei trei cu mult inainte erau explicite, prinţul Mihail R. Sturdza, diplomat de cariera şi comandant legionar, ministru de externe al Romaniei in timpul Statului Naţional-Legionar, al carui fiu, Ilie Vlad Sturdza, fusese de asemenea arestat, fiind trecut pe liste, subliniaza modul cinic in care a fost „tranzacţionata” asasinarea unora dintre prizonieri : „ Odata arestata, soţia mea a primit vizita de rutina, permisa rudelor legionarilor mai instariţi, vizita autorizata de consorţiul Marinescu-Moruzov, care facuse recent avere din jefuirea legionarilor asasinaţi ca şi a refugiaţilor polonezi, la graniţa Bucovinei. I s-a fixat suma de 3.000.000. de lei ca preţ al vieţii fiului nostru, dandu-i in acelaşi timp informaţia ca Alexandru Cantacuzino n-ar fi fost impuşcat in Inchisoarea din Ramnic, daca mama lui ar fi consimţit sa plateasca o suma identica.”
Majoritatea zdrobitoare a celor 95 erau persoane cu studii superioare, comandanţi legionari in primul şi al doilea eşalon. Practic, in 21/22 septembrie au disparut majoritatea cadrelor de conducere ale mişcarii. Printre cei 95 se gaseau mulţi dintre cei 66 parlamentari legionari, rezultaţi din alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din Romania interbelica.
In momentul comiterii celor 252 de asasinate, 95 + 1 (Victor Dragomirescu) dintre victime se gaseau in custodia autoritaţilor statului, din care 19 fusesera condamnate definitiv in urma unor procese (prinţul Alexandru Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime, Mihail Polihroniade, etc…), restul erau in stare de arest sau cu domiciliu obligatoriu, autoritaţile fiind responsabile pentru integritatea lor corporala. Echipa lui Miti Dumitrescu, formata din 9 persoane, se predase autoritaţilor, in consecinţa, erau tot sub stare de arest, cu sau fara mandat de arestare. In consecinţa, asasinarea celor 105, se incadreaza din punct de vedere juridic in categoria crima politica cu premeditare, cu circumstanţe agravante prin funcţiile oficiale ale atentatorilor. La care se adauga şi profanarea de cadavre. Aşa a incadrat asasinatul Comisia speciala de ancheta criminala infiinţata prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, dispunand şi arestarea complicilor la asasinat. Restul de 147, marea majoritate au fost executaţi sumar, de multe ori la bunul plac al autoritaţilor, aşa cum a fost cazul minorului Florea Gaman din Slatina. Cadavrele au fost aruncate pe marginea drumului, cu inscripţia „Tradator de ţara” atarnata de gat. In majoritatea cazurilor, cadavrele nu au fost returnate familiilor, ele fiind ingropate pe ascuns. Prin modul in care a fost planuit şi executat de catre autoritaţile statului, in speţa, tocmai de persoanele puse sa apere legea, acest asasinat se incadreaza la categoria „terorism de stat”.
Prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost infiinţata Comisia speciala de ancheta criminala, cu sarcina de a ancheta şi instrumenta toate crimele comise contra legionarilor in perioada regimului de dictatura regala.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940)
Comisia a anchetat efectiv incepand cu 4 octombrie 1940, in 38 de şedinţe, in care s-au luat 60 de interogatorii şi 58 declaraţii de martori, ancheta derulandu-se efectiv pana in data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desfiinţata. In urma acestor anchete, comisia a emis iniţial un numar de 33 de mandate de arestare, vizand responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, dar şi de urmatoarele, respectiv: generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeşanu, fost comandant al Corpului II de Armata, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, colonel V.Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ştefan Gherovici şi colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdareanu, fost mareşal al Palatului, disparut, (a fost facuta o cerere de extradare din Spania, careia autoritaţile spaniole nu i-au dat curs) Vasile Parisianu, fost director in Prefectura Poliţiei Capitalei (extradat din Iugoslavia), Nicu Ştefanescu, fost director in Siguranţa Generala, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliţiei Capitalei, agenţii de poliţie ; Gheorghiu Petre, Niculae Gaman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordanescu, Gh. Comşa şi Nicolae Lescenco, jandarmi : plutonier major Niţu Ştefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Casota, Neacşu Craciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sarbu, Ion Stanciucu, V. Taşca şi Nicolae Zainescu, sergentul instructor Tudor Petre şi soldatul Barabas Ion.
In scurta vreme, comisia a stabilit ca in multe crime mai erau implicaţi 55 prefecţi de judeţ, 55 comandanţi de jandarmi, cel puţin tot ataţia comisari, inspectori şi ofiţeri de jandarmi, plus 20 de executanţi ai crimelor respective, comisia urmand sa redacteze mandatele de arestare, emiţand o parte din ele, care a condus la alte arestari. O parte din mandate, emise pentru inchisoarea Vacareşti, au fost remise comisiei de catre Prefectul Poliţiei, colonelul Ştefan Zavoianu, pentru a fi emise pentru inchisoarea Jilava. In data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un numar de 65 deţinuţi la Jilava, cei 33 menţionaţi anterior, plus inca alţii, care fusesera arestaţi ulterior. Datorita acestui eveniment, lucrarile comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind in masura sa-i trimita pe arestaţi in faţa justiţiei. Deşi comisia nu a reuşit sa stabileasca ierarhia precisa a responsabilitaţilor, din documentele de arhiva, cuprinzand declaraţiile martorilor şi participanţilor la aceste crime fara precedent in istoria Romaniei, se poate reconstitui firul acelor evenimente şi de asemenea, se pot deduce responsabilii. Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, arestat in seara zilei de 6 septembrie 1940, pe cand se intorcea de la o consfatuire cu amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, de la Veneţia. Acesta, in calitate de şef direct al lui Nicu (zis Niky) Ştefanescu, adjunctul sau, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortura ale acestuia, prin care urmarea sa „smulga marturisiri” legionarilor arestaţi. De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 capetenii legionare ce fusesera asasinate in 22 septembrie 1939, in cadrul operaţiunii de represalii ordonate de catre Carol al II-lea in urma asasinarii lui Armand Calinescu.
Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, investit prim ministru cu puteri sporite de catre Carol al II-lea, care abdicase in favoarea fiului sau.
Pe langa faptul ca distrusese documente de arhiva, Moruzov mai era acuzat şi de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece intocmise un „dosar compromiţator” despre doamna Liţa Baranga, mama lui Ion Antonescu, in varsta de 82 de ani in 1940, şi-i „regizase” acestuia un proces de bigamie, proces caştigat de general. Adversar ireductibil al activitaţilor ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strangea de peste un deceniu dovezi asupra conspiraţiilor acestuia in cadrul SSI.
Cazut in „dizgraţia” camarilei, gen. Gabriel Marinescu, principalul autor al asasinatelor se „spovedeşte” in faţa lui Constantin Argetoianu, care, conştiincios, noteaza totul in insemnarile sale : „Au avut indrazneala sa spuna ca trebuia sa plec fiindca o destindere era necesara şi eram eu, omul omorurilor din septembrie. Eu? Eu n-am facut decat sa execut ordinul regelui. Am primit ordin sa curaţ pana seara şi pe asasinii lui Calinescu şi pe cei de la Ramnicu Sarat şi cate trei de judeţ. Am cerut ragaz, sa mai pot lua oamenilor cate o declaraţie, sa se mai poata alege printre cei vinovaţi. S-a refuzat. Au fost prefecţi care n-au avut culpabili de desemnat, caci toţi cei banuiţi mai serios fusesera concentraţi şi trimişi prin alte garnizoane, şi au impuşcat inocenţi! Va citez cazul de la Braşov, pe care l-am cunoscut… Domnule ministru, s-au omorat oameni degeaba, numai din cauza hienei de Urdareanu care innebunea de Rege, de frica pentru pielea lui… care tot o sa plezneasca!De cate ori nu le-am spus, sa stam de vorba cu oamenii, caci ii putem intoarce… N-au vrut; eu am ascultat de porunca! M-au invinuit ca tolerez in poliţie oameni care s-au imbogaţit. Domnule ministru, cu oameni care nu se imbogaţesc voiau ei sa ucid fara sentinţa??”.
19 dintre liderii legionari asasinați in 21/22 septembrie 1939, printre care Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Clime, Mihail Polihroniade, etc…, au fost reabilitați şi achitaţi post-mortem in 1940, prin rejudecarea a procesului înscenat in 1938. Unul dintre aparatori in acest proces a fost avocatul legionar Horia Cosmovici. Procesul a fost revizuit prin Decizia Nr. 4 din 21 Noiembrie 1940 a Comisiei pentru revizuirea proceselor politice, in urma careia 19 lideri legionari au fost achitaţi de condamnarile pronunţate in urma procesului din iulie 1938, sentinţa fiind definitiva.
Multe din ramaşiţele pamanteşti ale celor 252 persoane asasinate in 21/22 septembrie nu au fost gasite, mulţi din cei asasinaţi fiind ingropaţi in secret. Cele care au putut fi identificate, cele ale liderilor legionari din primul eşalon, dar şi ale altor legionari asasinaţi in timpul dictaturii regale au fost recuperate şi inmormantate in Cimitirul Legionar din Predeal (cimitirul Manastirii „Sf. Nicolae” din Predeal)
Dupa proclamarea Statului Naţional Legionar, ziua de 22 septembrie a fost proclamata Ziua Eroilor şi Martirilor Legiunii, o parte din cei 85 de lideri legionari asasinaţi in lagarele de concentrare de la Vaslui, Miercurea Ciuc, inchisoarea Ramnicu Sarat şi Spitalul Militar Braşov au fost dezgropaţi din cimitirele lagarelor, fiind apoi inhumaţi in cimitirul Manastirii Predeal, in cadrul unei mari solemnitaţi la care au participat Fabricius, ambasadorul Germaniei, şi Ghigi, ambasadorul Italiei.
Dupa instaurarea regimului comunist, cimitirul legionar de la Predeal a fost profanat, troiţele ridicate in memoria liderilor legionari au fost distruse, iar crucile arse, pentru a nu deveni eventual loc de pelerinaj.
In 1998, membri ai Partidului Pentru Patrie şi ai gruparii „Prezent” au ridicat aici, cu binecuvantarea Mitropolitului Ardealului, un monument, inchinat legionarilor reinhumati la Predeal.
La 7 martie 1939, Armand Călinescu (n. 22.05.1893 – 21.09.1939), este numit, de către regele Carol al II-lea, președinte al Consiliului de miniștri, respectiv prim-ministru al României. Șapte luni mai târziu, pe 21 septembrie 1939, va fi asasinat în București, de un comando legionar.
Armand Călinescu a fost unul dintre cei mai fideli susținători ai regelui Carol al II-lea, sprijinindu-l in toate manevrele sale pentru sporirea puterii personale și consolidarea dictaturii carliste, instaurate pe fondul instabilității politice din decembrie 1937, când nici un partid politic nu reușește să câștige alegerile din România. Conflictul său cu Mișcarea Legionară se va termina tragic: Călinescu devine victima unui atentat, al cărui mister a rămas neelucidat (1).
POLITICA LUI ARMAND CĂLINESCU – ORDINE SI DISCIPLINA
Format ca om politic în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, după unificarea PNT cu PNT- Partidul Național Român (la 10.10.1926), Călinescu, unul din liderii noii formațiuni politice, este ales deputat în legislaturi consecutive. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste, va fi secretar general la Ministerul Agriculturii și domeniilor. Ulterior, numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, se va implica personal în reprimarea grevei de la Atelierele CFR „Griviţa” (februarie 1933)..
Pentru menținerea ordinii, A. Călinescu se va îndrepta împotriva tuturor organizațiilor provocatoare, in care sunt incluse atât Garda de Fier cat și Partidul Comunist. La 29 aprilie 1933, el impune măsuri drastice pentru Garda de Fier. Ordona Poliției şi Jandarmeriei să percheziționeze toate sediile legionare, confiscând publicațiile și manifestele acestora. Adunările, procesiunile, marșurile și manifestările de orice natura sunt reprimate.
La 1 iulie 1933, redactează un raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri, „pentru suprimarea mişcărilor extremiste și a batalioanelor de asalt”, însă PM Alexandru Vaida-Voevod amână semnarea documentelor.
In 1936, aflat in audienţă la Carol al-II-lea, A. Călinescu ii prezintă regelui „pericolul Gărzii de Fier […] formată din elemente nepregătite și care sunt instrumente de manevră ale politicienilor”, afirmând că este necesară „represiunea”, pe care „n-o poate face decât un guvern cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”.
Etapa următoare va fi desființarea politică a Mișcării Legionare, în care autoritățile identificau principalul oponent al autorității monarhice.
„ARMAND -CHARMANT”, MINISTRU DE INTERNE IN DICTATURA CARLISTA
A. Călinescu primește portofoliul Ministerului de Interne în Guvernul Octavian Goga (9 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), o „trădare”.care ii va atrage excluderea din PNT, penalizare lipsita însa de importanta, deoarece, in curând, TOATE partidele vor fi trecute in ilegalitate, cu excepția unuia singur – cel condus de rege.
La 10 februarie 1938, Carol al-II-lea îl numește, simbolic, prim-ministru, pe patriarhul Miron Cristea. În realiate, ca ministru de Interne, adevăratul șef al executivului este Armand Călinescu (cu trei mandate succesive: 10 februarie – 31 martie 1938, 31 martie 1938 – 31 ianuarie 1939 și 1 februarie – 6 martie 1939).
In acest interval, în 6 martie 1938, Călinescu emite ordinul nr. 746, prin care da dispoziție tuturor prefecturilor de poliție și pichetelor de jandarmii să-i urmărească pe legionari, iar pe cei care nu respectau noua legislație, să-i aresteze.
CORNELIU ZELEA CODREANU – EXECUTAT
După conflictul dintre Nicolae Iorga și Corneliu Zelea Codreanu, urmat, in mai,1938, de arestarea (în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, fără înștiințare prealabilă, așa cum prevedea legea) și condamnarea la închisoare a liderului legionar, evenimentele se precipită.
Lui CZ Codreanu, care primise initial doar sase luni de închisoare, i se sporește gradul de vinovăție, prin grija Ministerului de Interne, condus de Armand Călinescu, care adaugă noi dovezi împotriva sa – autoritățile efectuează o serie de verificări la „cuiburile” legionare găsind și alte „capete de acuzare”, inclusiv „cârdășie cu șeful unei puteri străine” și „uneltire contra ordinei sociale”, motiv pentru care se constata „înalta trădare„, iar CZC va fi condamnat, pe 27 mai 1938, la 10 ani de muncă silnică. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu.
Situația escaladează când Zelea Codreanu şi alți 13 legionari (printre care se numărau „Nicadorii”, asasinii lui I. G. Duca, și „Decemvrii”, asasinii lui Mihail Stelescu), sunt strangulați în pădurea din Tâncăbeşti, in noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, execuție care are loc sub pretextul că ar aceștia fi încercat să evadeze in timp ce erau escortați de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre Jilava.(2)
ARMAND CĂLINESCU – FONDATOR FRN
La 16 decembrie 1938, Călinescu este membru fondator al partidului regal FRN, „Frontul Renașterii Naționale” – primul partid de masă din România – „unică organizație politică în stat”, „orice altă activitate politică decât acea a F.R.N. fiind socotită clandestină, iar autorii pedepsiți”.(Art 1 si Art. 7 din Decretul-lege pentru înființarea FRN (3))
ARMAND CĂLINESCU – PREMIER
Pe fundalul acestor tensiuni – dictatura regala și a partidului unic, însoțită de vânătoarea de legionari și opozanți carliști -, urmează in calendar INTERESANTA zi de 6 martie (din 1939), când patriarhul Miron Cristea (prim-ministru în funcţie) încetează din viata. Pe 7 martie, Armand Călinescu devine premier.
ASASINAREA „OMULUI DE OTEL”
Joi, 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este asasinat în București, de un comando legionar, condus de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu(*) (sosit clandestin din Berlin, special pentru această misiune), în contextul unui accident înscenat.
In timp ce premierul se deplasa de la Ministerul Apărării spre locuința sa, la intersecția străzii Barbu Ştirbey cu Podul Cotroceni, o căruță taie calea automobilului sau, iar alta mașina îl lovește din spate. Armand Călinescu coboară sa inspecteze situația, moment in care este ciuruit, împreună cu Radu Androne, agentul care îl însoțea, de 20 de gloanțe trase de cei opt legionari aflați in mașina care îl tamponase. Șoferul reușește sa fuga, scăpând cu viata.
Imediat după comiterea atentatului, legionarii se îndreaptă spre Casa Radio, unde opresc emisia, anunțând: „Atențiune, Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”.
„SOARTA ASASINILOR TRĂDĂTORI”
Trei dintre atacatori s-au sinucis (4) când autoritățile au încercat sa-i aresteze, restul fiind împușcați, inclusiv avocatul Dumitru Dumitru, fără nicio judecată prealabilă, exact in același loc in care aceștia îl asasinaseră mai devreme pe Armand Călinescu. Cadavrele au fost lăsate sa zacă in stradă, timp de trei zile, drept exemplu, astfel încât trecătorii și elevii (aduși anume de la școlile din capitală), sa le poată vedea. O pancartă, amplasată lângă cei decedați, anunța: „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de țară„.
În jurnalul său nepublicat, păstrat în biblioteca Academiei Române, acad. g-ral. Radu R. Rosetti, consemna chiar în acea zi: „ Uciderea, fără judecata, a asasinilor lui Călinescu a produs rea impresie, iar lăsarea corpurilor lor pe stradă revoltă lumea și transformă ceea ce se dorea a fi o pildă de pedeapsă, într-un adevărat pelerinaj. Radio-Londra comunică seara ca s-ar mai fi executat în plus în taberele de concentrare încă 76 de gardiști (e caracteristic cum aflăm știrile din țară prin Londra).”
În acea zi de 21 septembrie, în timp ce trupurile mutilate ale celor 9 zăceau pe caldarâm, profesorul Nicolae Iorga, aflat printre oficialitățile de față, se pretează la gestul inimaginabil de a lovi cu picioarele cadavrele întinse pe asfalt. (Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991,.pag. 387)
Tinerii din grupul de execuție al lui Armand Călinescu erau majoritatea studenți, și, fel ca avocatul Dumitru Dumitru, originari din Ploiești. Pe 24 septembrie 1939, ziarul „Universul“ publica lista nominala a legionarilor din comando, executați la locul crimei lor: „Traian Popescu, student în anul IV la Drept, Ion Moldoveanu, student la Politehnică, Ionescu R. Ion, student la Drept, Popescu Cezar, student medicină, și Vasiliu Ion, desenator”. Cei trei care s-au sinucis, când polițiștii au încercat să-i aresteze sunt.”Paraschivescu Gheorghe, student la Politehnică (n.r. București Bd. Brătianu 24), Ovidiu Isaia, fotograf (nr.r. București M. Brătianu 34) şi Stănciulescu Marin, lăcătuş (n.r. București, Bd. Brătianu 24)”, titrează Universul (foto)
Cei noua, Dumitru Dumitru si „echipa” sa, au fost numiți, de legionari, „Răzbunătorii„.
„O PIERDERE IREPARABILĂ”
Asasinarea lui Armand Călinescu a șocat societatea românească. Execuția sa, în plin centru al capitalei, la amiază, este consemnată ca unul din cele mai dure atentate politice din istoria ţării.
Carol al-II-lea, profund marcat de acest eveniment, scria in jurnalul sau: “După 6 ani, nu mă așteptam să trebuiesc să însemnez o pagină de sânge în istoria politică a ţării. La ora 14, Călinescu a fost mișelește asasinat de o bandă de gardişti. Întorcându-se acasă pe prelungirea Ştirbei Vodă, maşina lui a fost tamponată de o alta din spate şi, în acelaşi timp, i-a ieşit înainte o căruţă care s-a desfăcut în două. Mare imprudenţă, a oprit maşina, şi el, cu agentul său, a voit să se dea jos să vază ce s-a întâmplat şi, în acel moment, asasinii din maşina din spate s-au dat jos şi au tras asupra lui. Au fost omorâţi instantaneu, el şi agentul. Iată faptele”.
“Pierderea aceasta a președintelui de Consiliu (n.r. premier), Armand Călinescu, este ireparabilă. N-am găsit la noi în ţară cineva care să fi corespuns mai bine misiunei cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal, este o pierdere de neînlocuit. Puteam să fiu liniştit cu el. Era energic, capabil, spirit politic clar, care vedea departe şi lua măsuri potrivite situațiilor. Pe lângă aceasta, îmi va aduce nesfâşite complicaţii politice, atât interne, cât şi externe. Înlocuirea lui va fi o problemă din cele mai grele şi delicate” – noteaza regele Carol al-II-lea, in jurnalul sau.
În dimineața zilei următoare, din ordinul lui Carol al II-lea, transmis prin Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, in toată țara legionarii vor fi executați de către autorități – circa 300 de oameni sunt uciși fără judecată, din care unii sunt spânzurați de stâlpii de telegraf.
Au fost împușcați 147 de legionari, câte 3 de fiecare județ. În județele Brașov și Constanța au fost împușcați câte 4. În jud. Constanța, din cei 4, 3 erau preoți. În alte județe, precum în Dolj, în lipsă de legionari, au fost împușcați deținuți de drept comun. Printre aceștia, și o femeie, Elena Bagdad, studentă la Facultatea de Matematică din București (Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, 2010, 606p.) Acestora li s-au adăugat 95 comandanți legionari, asasinați în baza listelor întocmite în prealabil de către Armand Călinescu. Represiunea s-a derulat sub guvernul Gheorghe Argeșanu, care, după finalizarea misiunii, este înlocuit de guvernul Constantin Argetoianu. În noiembrie 1940, Argeșanu va plătit cu prețul vieții răzbunarea lui Călinescu.
ARMAND CĂLINESCU – UN EDUCAT
Călinescu a absolvit, in paralel, Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie (1912 – 1918), din cadrul Universităţii Bucureşti. Ulterior, obține doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Paris (1921) cu teza „Le change roumain. Sa dépreciation depuis la guerre et son rétablissment”.
–- (1) Se presupune ca asasinatul s-a executat la ordinul lui Horia Sima, in calitate de succesor al lui C.Z. Codreanu in fruntea Mișcării Legionare (scindate după moartea acestuia) și ca planul atentatului ar fi fost conceput de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu, care studiase in prealabil traseul premierul Armand Călinescu. Acesta a solicitat, și a primit, acordul lui Sima pentru al pune in practica. In acea perioada, Sima se afla in Germania, la Berlin. Desi s-a crezut, o vreme, ca autoritățile germane ar fi fost, de asemenea, implicate in orchestrarea atentatului, din documentele studiate a reieșit ca doar H. Sima și o parte din legionarii aflați in subordinea sa pot fi desemnați ca autori (unii morali și alții de facto) ai complotului, cf Heinen, Armin „Legiunea Arhanghelul Mihail. Mișcare sociaIă și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional”, București, Editura Humanitas, 1999.
(2) Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu, zis și „Căpitanul”, și a celor 13 legionari uciși la Tâncăbești au avut loc la 30 noiembrie 1940. Execuția lor a fost, se pare, consecința unui ordin dat de regele Carol al II-lea, fapt ce califica acest act drept o crimă de stat Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor lideri ai mișcării au dus la „dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima” – notează Neagu Djuvara. Ca urmare, legiunea s-a scindat în două tabere inamice – „simiștii”, grupare majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima ca este spion al lui Moruzov (Mihail Moruzov, şeful S.S.I.), delapidator (al fondurilor primite de la germani la Viena pentru a organiza o armată legionară/anti-sovietică).
(3) LEGE nr. 4.321 din 15 dec.1938 pentru înființarea organizației politice „Frontul Renașterii Naționale„, publicată în MO nr. 293 din 16 decembrie 1938. FRN se va transforma, în 1940, in partid unic și totalitar, redenumit Partidul Națiunii, sub conducerea supremă a Majestății Sale Regele (Decretul-lege din MO, 22 iunie 1940)
(4) alte surse afirma ca cei trei s-au predat mai târziu și ca ar fi fost executați de polițiști, la fel ca ceilalti, pe locul unde fusese omorât Armand Calinescu –- citeste si
Afis-propaganda sovietica, al doilea Război Mondial
Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte
Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.
Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:
1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare. Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședința acolo (vezi anexa la art. 2).
3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).
4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.
5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România. Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.
6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor etnice, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.
7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.
8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor. Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).
11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.) România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).
12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.
13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.
14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.
15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, repermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.
16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).
17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.
18. Va fi înființată o Comisiune de Control Aliată, care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate. (Vezi anexa la art. 18)
19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.
20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.
Dat în Moscova, în patru copii, fiecare în limbile rusă, engleză și română; copiile rusești și englezești fiind autentice. 12 Septembrie 1944.
Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,
(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU
(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU
(ss) B. ȘTIRBEY
(ss) G. POPP
Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit, (ss) R. YA. MALINOWSKI
ANEXA La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte
A. Anexă la art. 2 Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.
B. Anexă la art. 3 Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.
C. Anexă la art. 10 Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
D. Anexă la art. 11 Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.
E. Anexă la art. 16 Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
F. Anexă la art. 18 Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu. Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu. Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni. În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României. Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.
DE CE NU TREBUIE SĂRBĂTORITĂ INTRAREA TRUPELOR HORTHYSTE IN TRANSILVANIA(*)
Aita Mare – județul COVASNA
„După declararea Dictatului de la Viena (30 august 1940), în septembrie 1940, in biserica din localitate s-a tras cu puşca din biserica din cimitirul unitarian, care se află pe un deal, iar credincioşii au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Au fost distruse crucile din curtea bisericii, cimitirul a fost profanat, iar casele românilor au fost jefuite (ancheta jandarmilor maghiari a stabilit o pagubă de 6.000.000 lei). Preotul ortodox Ioan Comşa a fost izgonit în acelaşi an. Căminul cultural al ASTREI a fost confiscat, iar Monumentul Eroilor Jandarmilor dărâmat.”
„IEȘI AFARA POPA VALAH SA TE SPÂNZURĂM DE LIMBA”
Aita Medie – județul COVASNA
„În toamna anului 1940, drama preotului Ioan Bunuş, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, “poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»”.”În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: «Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi». Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul.”
Baraolt – județul COVASNA
„În toamna anului 1940, preotul greco-catolic Ioan Ţălnariu şi cel ortodox Octavian Stoian au fost expulzaţi din localitate şi credincioşii români trecuţi la cultele maghiare. Biserica ortodoxă a fost devastată în interior şi ferestrele au fost sparte, iar biserica greco-catolică a rămas ridicată în roşu, neterminată.”
„PE LOCUL BISERICII S-A CONSTRUIT O CÂRCIUMA”
Biborţeni – județul COVASNA
„În toamna anului 1940, biserica a fost dărâmată iar locuitorii de confesiune ortodoxă au fost obligaţi să treacă la reformaţi. În urma ameninţărilor primite, părintele Eşianu a fost silit să părăsească localitatea în primele zile ale lunii septembrie 1940. Pe locul bisericii s-a construit o cârciumă. Acest lucru împiedică astăzi înălţarea unei troiţe care să amintească de existenţa sfântului lăcaş, dărâmat samavolnic în anul 1940.”
Bodoş – județul COVASNA
„În septembrie 1940, noile autorităţi maghiare au voit să distrugă din temelie şi biserica ortodoxă română din Bodoş. Intenţia necreştinească a fost împiedicată – cu arma în mână – de preotul reformat din localitate care, prin gestul său hotărât, a salvat sfântul lăcaş de la dărâmare. Totuşi, biserica a fost devastată, fiindu-i date jos crucile, sparte geamurile, furate uşile şi distrusă Sfânta Masă, mobilierul şi cărţile de cult. Odoarele sfinţite au fost salvate de soţia epitropului Nicolae Bogdan, Bucura Bogdan, printr-un gest pilduitor pentru ceea ce înseamnă statornicia în credinţă.”
sursa: „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003
–(*)NOTA: la Miercurea-Ciuc, pe 11 septembrie 2010, s-a autorizat desfășurarea unor manifestări in „onoarea trupelor horthyste”, de către primarul Raduly Robert.
„Intrarea trupelor horthyste în nordul Transilvaniei a fost însoțitã de masacre în masã asupra românilor care au rămas pe loc, cum a fost la Trãsnea, Ip etc., de spintecarea femeilor însărcinate si purtarea pruncilor în vârful baionetelor de la arme, de exodul, mai ales al intelectualilor români, în teritoriul rămas liber.”
„Se punea astfel în practicã îndemnul sălbatic de exterminare a românilor lansat în broșura lui Dücsö Csaba: Nincs Kegyelem, la Budapesta, 1939”:
„VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI IESE IN CALE”
„Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima. Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trage în țeapa toată populația.”
„VOI DISTRUGE ACEST NEAM TICĂLOS„
„Voi otrăvi fântânile și voi ucide pânã și copiii în leagăn. În general, voi distruge acest neam ticălos si hot. Nu va fi pentru nimeni nicio milã. Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naște un copil.”
„NU VA MAI FI IN TRANSILVANIA DECÂT O SINGURĂ NAȚIONALITATE: CEA MAGHIARĂ”
„Voi suprima pe fiecare valah și atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singurã naționalitate, cea maghiarã, nația mea, sângele meu. Voi face inofensivi pe viitorii Horia și Cloșca. Nu va fi îndurare!””… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Gingis Han!” – Ion Stefan, in lucrarea „Sfârtecarea României Mari”
Discursul lui Iuliu Maniu (Președintele Partidului National Țărănesc) in seara de 30/31 august 1940, in cadrul ultimului Consiliu de Coroană la care a participat regele Carol al-II-lea:
„Mulţumesc Majestăţii Voastre că mi-a dat ocazia să arăt înaintea acestei distinse reuniuni punctul de vedere al Transilvaniei, privitor la ultimatumul din Viena. Mă simt în drept să afirm că reprezint Transilvania, în deosebi când iau cuvântul în problema deslipirei ei de la Patria Mamă. Adunarea de la Alba-lulia, care a decretat Unirea, m-a însărcinat pe mine să pun în aplicare, în calitatea mea de prezident al Consiliului Dirigent, hotărârile dela Alba-lulia şi în special realizarea alipirii Transilvaniei la Vechiul Regat.
Pot să afirm că m-am silit totdeauna să satisfac cu conștiinciozitate jurământul ce am depus înaintea celor patru arhierei, de a păstra integritatea Ardealului încorporat la România și drepturile poporului român. Nu m-am abătut un moment dela calea ce mi-a dictat acest jurământ şi nu mă voiu abate nici în momentul de faţă, când dușmanii vor să ia din nou Transilvania.
În faţa acestei tentative, declar că Transilvania şi, cu ea împreună, şi eu, suntem categoric împotriva deslipiriide România şi în contra fărâmiţării ei.
Nu putem admite să ni se răpească nici cea mai mică parte din ea. Sunt revoltat adânc atunci când aud că se aduce chestia Transilvaniei în legătură cu Tratatul de la Trianon. Unirea Ardealului cu Patria Mamă nu se întemeiază pe Tratatul de la Trianon, ci urmează din dreptul la autodeterminare al poporului român dinTransilvania, manifestat liber la 1 Decembrie 1918. Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept, încă înainte de încheierea Tratatului de la Trianon şi chiar înainte de armistițiu. Am organizat viaţa de stat românească în Dacia Superioară, înainte de încheierea şi ratificarea Tratatului dela Trianon, organizând o armată regulată, care, împreună cu armata venită din Vechiul Regat, a dat dovadă eminentă despre buna sa organizare şi impresionanta sa vitejie, rupând linia demarcațională întâiu şi apoi trecând Tisa.
„ASUPRA ARDEALULUI NU POATE DISPUNE NIMENI ALTUL DECÂT POPORUL ROMÂN”
Asupra Ardealului nu poate dispune nimeni altul, decât poporul român din Transilvania, care a avut şi are dreptul firesc de a uni Ardealul cu Vechiul Regat, pentru a realiza marele ideal al Unirii Naţionale. Poporul român are acest drept pentrucă formează majoritatea locuitorilor din Transilvania şi pentrucă unitatea geografică a Vechiului Regat şi împrejurările social-economice pretind această unitate.
„TRANSILVANIA NU A FOST NICIODATĂ A UNGARIEI”
Am aflat că, delegaţii maghiari, ştiind acest lucru, au refuzat consecvent să discute această problemă din punct de vedere etnografic şi social-economic, şi au argumentat exclusiv argumentul fals că Ungaria are drept istoric asupra Transilvaniei, argument absolut neîntemeiat, pentru că Transilvania nu a fost niciodată a Ungariei, ci a fost întotdeauna independentă până în 1867, când, împotriva voinței noastre, în urma războaielor pierdute de Prusia, Dinastia Habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul Ungurilor…
„GUVERNUL ACTUAL NU ARE NICIUN MANDAT DE LA NAȚIUNE, ESTE UN GUVERN DICTATORIAL SI NU ARE NICIUN DREPT SA LUCREZE IN NUMELE NAȚIUNII”
Protestez deci cu cea din urmă energie în contra hotărârii de arbitraj şi protestez ca această hotărâre să fie pusă în aplicare. Aceasta şi pentru motivul formal, că guvernul actual (*) care a hotărât acceptarea arbitrajului și care a semnat hotărârea, nu are nici un drept să lucreze în numele Națiunii Române. Guvernul actual nu are nici un mandat dela Naţiune. El este un guvern dictatorial, ieşit dintr-o lovitură de stat, şi nu are nici-o legătură de drept cu cetăţenii acestui stat, deci semnătura lui nu are nici-o valoare.
Este foarte important lucru de a constata aceasta, deoarece un document nu poate fi izvor de drept decât atunci când semnatarii lui sunt mandatari legitimaţi, ceea ce nu e cazul în problema actuală…
„CONSILIUL DE COROANĂ NU ESTE O CORPORAȚIE DELIBERATIVĂ”
Chiar în ce priveşte Consiliul de Coroană de faţă, trebuie să constat respectuos, dar cu toată hotărârea, că el nu are dreptul de a hotărî nimic îndeosebi în problema Ardealului care ne preocupă. Consiliul de Coroană nu este o corporaţie deliberativă. Noi suntem chemaţi aici să ne exprimăm fiecare personal opinia noastră, dar nu putem hotărî nimic. Soarta Ardealului nu poate fi determinată la masa verde şi între patru pereţi, ori cât de distinse ar fi persoanele întrunite. Soarta Transilvaniei trebuie să fie hotărâtă de însuşi poporul românesc din Ardeal şi de curentele care mișcă acest popor, iar nu de persoane care nu sunt în funcţie de voinţa națională…
Cei vinovaţi pentru dureroasa pierdere a Basarabei şi Bucovinei trebue chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român, este a se atribui catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” – Iuliu Maniu, 30/31 august 1940
(*) guvernul Ion Gigurtu, numit la 4 iulie 1940
–Serial: România sub Carol al-II-lea, DICTATUL DE LA VIENA 30 august 1940. | Drumul spre comunism
DRUMUL SPRE COMUNISM Conform istoricului Keith Hitchins, Dictatul de la Viena „nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii … Continuă lectura →
Arbitrajul de la Viena, din30 august 1940*, de la Viena, a fost actul prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 de kmp şi 2.667.000 de locuitori, majoritatea români) era luată României și predată Ungariei horthyste.
1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3. Toţi supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an şi vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optațiilor.
4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român şi ungar.
7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.
harta României prezentata in cadrul dictatului de la Viena
–Serial: România sub Carol al-II-lea, DICTATUL DE LA VIENA 30 august 1940. | Drumul spre comunism–Serial: România sub Carol al-II-lea, 30 august 1940. Drumul spre comunism
(*)Dictatul de la Viena din 30 august 1940 este cunoscut și sub denumirea de Al doilea arbitraj de la Viena. Primul „arbitraj” a avut loc pe 2 noiembrie 1938, când Ungaria horthystă a obținut o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar).
„Viena este cu adevarat cenușie” – consemna, la 30 august 1940, Ministrul de Externe italian Ciano. (Ion Dumitru-Snagov, România „Diplomația Vaticanului”. 1939-1945, Ed. Garamond, Bucureşti, 1991, p.6S.)
La mijlocul lunii martie 1939, Ungaria ocupa Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă -regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Cu toate acestea, ambițiile Ungariei nu se opresc aici, deoarece, in concepția politicienilor unguri, nu fuseseră recuperate decât o parte din teritoriile care aparținuseră Transleithaniei, pierdute in Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Astfel, guvernul horthyst, adus la putere cu sprijin francez, a declanșat o politică revizionistă agresivă vizând recuperarea, prin orice mijloace, a Transilvaniei și a altor teritorii aparținând Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, în care locuiau etnici unguri.
Atât la primul, cât și la al doilea „arbitraj” de la Viena, Ungaria a avut câștig de cauză, sprijinită de Germania lui Hitler și de Italia lui Mussolini, celelalte mari puteri europene, Franța și Marea Britanie, fiind preocupate să-și asigure propria securitate.
Presiunile asupra României, pentru a ceda Ungariei Transilvania, fără lupta, s-au bazat promisiunea Germaniei, care se angajase să “garanteze”, ulterior semnării „arbitrajului”, frontierele României.
Înaintea Dictatului, „in urma unor schimburi de note diplomatice între București-Budapesta şi Bucureşti-Sofia, s-a hotãrât deschiderea discuțiilor: la Turnu Severin cu Ungaria şi la Craiova cu Bulgaria. Tratativele de la Turnu Severin, deschise la 16 august 1940, au fost ca un dialog al surzilor: ungurii pretindeau aproximativ 69.000 km2 cu aproximativ 3.900.000 locuitori, din care peste 2.200.000 români; românii, prin ardeleanul Valer Pop, acceptau numai un schimb complet de populație şi ulterior o rectificare teritorialã în Crişana, pentru a asigura populației strãmutate un spațiu necesar. În lipsã de consens, tratativele au fost rupte la 24 august, iritând Axa”
„Aceasta, nemulțumitã de eșecul tratativelor româno-ungare, a hotãrât sã le dicteze soluția: miniştrii de Externe, J. Ribbentrop şi respectiv G. Ciano, hotãrãsc o întâlnire în „patru”, la Viena, pentru a „sfãtui” reprezentanții României şi Ungariei sã cadã la o „înțelegere”, dar cu intenția ascunsã de a le obliga sã le accepte „arbitrajul”! În acest scop, Hitler a trasat pe o hartã româneascã linia de demarcație a teritoriului ce trebuia cedat Ungariei în mod ultimativ, linie trasatã în funcție de interesele strategice ale Germanei”. – Ion Stefan, „Sfârtecarea României mari”
„Reprezentanţii celor douã ţãri sunt invitați la Viena pentru discuţii. M. Manoilescu, ministrul de Externe al României, primeşte depline împuterniciri pentru tratative, însoțit de Valer Pop. La 29 august încep convorbirile Ribbentrop-Ciano-Manoilescu. Ultimul venise încãrcat cu o mulţime de dosare şi hãrţi pentru susţinerea drepturilor României asupra Translvaniei, dar care nu i-au folosit la nimic, reprezentanţii Axei impunându-i ultimativ acceptarea „arbitrajului” acesteia, în conflictul româno-ungar, dupã care Axa va garanta noile frontiere ale României”.
„M. Manoilescu înştiinţeazã telefonic guvernul de la Bucureşti despre cererea reprezentanţilor Axei. Regele convoacã de urgenţã Consiliul de Coroanã. Lucrãrile acestuia se desfãşoarã într-o atmosferã tensionatã de știrile transmise repetat de la Viena, de urgentare a rãspunsului dacã acceptã „arbitrajul” și de cele alarmante de la frontiera apuseanã, violatã mereu, provocator, de aviaţia ungarã. La orele 4 din dimineaţa zilei de 30 august, cu majoritate de voturi, Consiliul de Coroanã sfãtuieşte pe rege sã accepte „arbitrajul”, dupã ce reprezentanții armatei au arãtat neputinţa acesteia de a face faţã unui rãzboi pe trei fronturi, cãci pe Prut şi în Delta Dunãrii ruşii masau trupe şi provocau incidente de frontierã, cu morţi şi rãniţi din partea românã, iar bulgarii, enervaţi de întârzierea semnãrii Tratatului la Craiova, atâta aşteptau! Acceptarea „arbitrajului” a fost consideratã de conducerea României ca fiind singura soluţie de a pãstra fiinţa statului român pentru vremuri mai favorabile refacerii României Mari”.
Pactul Ribbentrop-Molotov (The Communazi Pact) – pactul secret încheiat intre Hitler și Stalin la 23 august 1939. 
Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia şi Bucovina, 25 iunie 1940
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940 – CEDAREA BASARABIEI
DICTATUL DE LA VIENA (textul arbitrajului*)DICTATUL DE LA VIENA (textul arbitrajului*) – 30 august 1940
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
ACORD din 7 septembrie 1940 privitor la schimbul de populațiune Română şi Bulgară
Jurnalul Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933 privind dizolvarea Gărzii de Fier
ASASINAREA LUI CORNELIU ZELEA CODREANU
„UN OM, INTR-O ȚARĂ DE FLEACURI UMANE” – CIORAN, DESPRE CORNELIU ZELEA CODREANU (1940)
ASASINAREA PRIM-MINISTRULUI ION GHEORGHE DUCA, cu complicitatea Regelui Carol al-II-lea
O „AFACERE BUNĂ”
STALIN – „un om cu acel salvator simț al umorului”…
DECLANȘAREA CELUI DE- AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, PROVOCATĂ DE DOI AGRESORI ALIAȚI: GERMANIA SI URSS
Tratatul de pace de la Paris cu Puterile Aliate și Asociate din 10 februarie 1947
„DAVAI CEAS, DAVAI PALTON”- TESTIMONIALE DESPRE ATROCITĂȚILE ARMATEI ROȘII IN ROMANIA
„TE IMPLOR, PRIETENUL MEU, STALIN”
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
„VOI UCIDE PÂNĂ SI COPIII DIN LEAGĂN”
MOMENTUL IN CARE MINISTRUL ROMÂN AL AFACERILOR STRĂINE A LEȘINAT
Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea
„AU FOST DISTRUSE CRUCILE SI CIMITIRUL ROMÂNESC A FOST PROFANAT”
URMĂRILE DICTATULUI DE LA VIENA – 1940
„SOARTA ARDEALULUI NU POATE FI DETERMINATĂ LA „MASA VERDE””
„DIN SLĂBIREA ROMÂNIEI SE VA FACE UN NOU REAZEM AL BOLȘEVISMULUI”
Expansiunea sovietică, schimbările granițelor Europei Centrale și crearea blocului estic după cel de-al doilea Război Mondial
AMINTIRI DIN COMUNISM 