ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA

Regele Carol I al României (centru),
cu nepotul Ferdinand (s) si fiul sau Carol (d)

Denumit, după caz, „Regele Soare„, „Regele playboy„, „Regele Tineretului„, „Regele Culturii„, si/sau „Regele țăranilor” – Principele Carol, fiul cel mare al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a fost primul viitor Rege născut în România (3/15 octombrie 1893, la Sinaia) și botezat în rit ortodox.

Pregătit anume pentru „meseria de rege„, a învățat românește de mic și a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam.

Regina Maria povestea despre fiul său cel mare:

Carol era adorat de ofiţeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârşit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau (…) într-însul dormea ascuns stăpânul (…) Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții

3 iunie 1935 | Regele Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I, Gheorghe Tătărescu (premier) si alți membri ai guvernului, in vizita oficiala la Chisinau

Pe 8 iunie 1930 – Carol de Hohenzollern este proclamat rege al României, sub numele de Carol al II-lea. Este începutul „restaurației carliste”, ziua in care, conform Regelui Carol al II-lea și propagandei vremii, România va intra “într-o epocă de renaștere națională, politică și religioasă”.

Fotografiile din epocă il imortalizează ca pe un suveran autoritar, cu un gust pronunțat pentru decorații, pompă și ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ținutele sale de ceremonie apreciau că Regele Carol al II-lea „emana un farmec special și că încarna ideea însăși de regalitate”.

REGELE DICTATOR

In Europa anilor ’30, dictaturile au cunoscut un mare „avânt” – aproape toate ţările europene erau conduse de regimuri dictatoriale sau autoritare. La rândul său, în ultimii doi ani de domnie, Carol al II-lea a decis să conducă în mod discreționar; dintr-un arbitru, s-a transformat într-un actor important

În februarie 1938, Regele Carol dizolva Parlamentul, instituind „dictatura carlista” – un regim de autoritate monarhică, primul regim totalitar din istoria tarii.

Promulgarea noii Constituții, la 27 februarie 1938(*), întrerupea tradiția regimului liberal şi a monarhiei constituționale, inaugurată de Carol I în 1866 și continuată de Constituția din 1923. În noua lege fundamentală, separarea puterilor în stat devenea practic inexistentă, Regele („Capul Statului“) deținând atât controlul legislativ (avea iniţiativă legislativă, putea respinge orice lege a Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului), cât și executiv (numea şi revoca miniștrii).

În martie 1938 este reînviată si vechea instituție a Consiliului de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, și este emis Decretul-lege pentru dizolvarea asociaților, grupurilor şi partidelor politice.

Disprețul Regelui Carol al II-lea faţă de partidele politice,,secondat si de cel al unei pârți a elitei românești, a însemnat sfârșitul democrației Parlamentare din Romania, care crease, cu toate neajunsurile sale, împreună cu monarhia constituțională, statul român independent, modern și întregit.

La 12 octombrie 1938, sindicatele sunt înlocuite de „bresle“ (LEGE nr. 3.499 din 11 octombrie 1938, publicata in MO pe 12.10.1938), iar pe 15 decembrie 1938 este înființat și partidul unic, respectiv Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte o serie de importante personalități, printre care si Nicolae Iorga). La 22 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale se va transformat în Partidul Naţiunii, „partid unic şi totalitar”, în vigoare şi Decretul-Lege pentru apărarea ordinei publice unice şi totalitare a statului român

Odată cu instaurarea dictaturii regale, partidele politice au fost interzise, militarii au preluat conducerea județelor și a primăriilor, iar structurile de forță au primit puteri sporite. În paralel, România a început să fie izolată în plan extern, atât datorită unor scenarii ale statelor revizioniste, cât și din cauza politicii de conciliere dusă de Anglia și Franța. Pe acest fond, serviciile de informații românești au inițiat acțiuni de tatonare și schimb de date atât cu partenerii tradiționali (Anglia și Franța), cât și cu Germania, cu scopuri multiple. De la englezi și francezi se dorea ajutor și sprijin contra revizionismului, iar de la germani o colaborare pe spațiul sovietic, toate având ca țel păstrarea integrității României.¹.

In 1939, Beuplan sublinia calitățile monarhului „României noi” : „a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneața lovitură încât zece zile mai târziu a putut promulga o nouă constituție şi obţine prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99, 87% din sufragii contra a 0, 13%„.

citește si CONSTITUȚIA României din 1938

Trei motive sunt determinante pentru izbanda acestei realizări : „Înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale„.

REGELE ȚĂRANILOR

Cele 16 milioane de țărani (din totalul de 20 milioane de locuitori ai tarii), cu „suflet simplu şi curat”, doreau ca statul să-i ajute și sa-i protejeze, ţinându-i departe de politică. Desigur, „Regele țăranilor„, după cum îl denumește Beuplan pe Carol al II-lea, le-a satisfăcut doleanțele.

„Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta!”, i-a îndemnat el după instituirea partidului unic. Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri„.

Carol al II-lea
regele României

REGELE TINERETULUI

În cei zece ani de domnie, Carol al II-lea a încurajat și a dezvoltat totodată si un veritabil „cult al personalității“, avant la lettre, model care se va dovedi, mai târziu, o adevărată sursă de inspirație pentru viitorul șef al Partidului Comunist Român si al României, Nicolae Ceausescu.

ROMANIA, Dolj,1938. „Straja tarii”, creata de Regele Carol al II-lea in 1935 – tineri purtând uniformele străjerilor,, in timpul unei ceremonii din tabăra de vara.

Regele Carol al II-lea se imagina un deschizător de drumuri, făuritor al unei „noi Românii“, al „României veşnice“; se considera Rege al tineretului – supranumit, in epoca, si Marele Strajer (mai ales prin instituția Strajei ţării, al cărei comandant era, din care făceau parte toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani), Rege al ţăranilor, dar şi un „Rege al culturii“. Carol al II-lea realizează o combinaţie de maiestate şi populism şi se inspiră din tradiţia voievodală românească. În dorinţa lui de a fi popular, Regele a înfiinţat chiar o Cupă de fotbal numită „Regele Carol al II-lea“.

Marele Străjer – Carol al II-lea si viitorul rege Mihai

REGELE CULTURII

Aşa cum declara, la 15 august 1930, la scurt timp după reîntoarcerea în România, Carol al-II-lea si-a propus sa devina “un Brâncoveanu al culturii româneşti”. El a sprijinit şi finanțat, pe tot parcursul domniei sale, atât inițiativele culturale, cât și oamenii de cultură, fie direct, fie prin instituțiile pe care le-a creat, patronat sau le-a întărit.

Carol al II-lea s-a preocupat intens şi de accesul la cultură al celor mai largi pături din societatea românească a vremii. De la Fundațiile Culturale Regale și până la cele peste 2.000 de cămine culturale sătești, el a conceput și a pus în practică cea mai amplă şi coerentă strategie de dezvoltare culturală pe care o cunoscuse România până atunci.

Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a destinat lui Carol al II-lea, poate că cel de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate.

România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi ştiinţifică. Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au creat premisele afirmării unor mari nume românești ale culturii şi științei secolului XX, precum Emil Cioran, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în acești ani a strălucit si diplomatul Nicolae Titulescu.

Nu doar pe plan cultural, dar si economic, situația tarii s-a îmbunătățit considerabil, multe ramuri ale industriei înregistrând creșteri impresionante: dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone; în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575 686 la 10 494 41455.

Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar comuniștii obișnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 1937. Una dintre cele mai importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936.

Totodată, s-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în București, unde s-a organizat, începând cu 1935, și manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“.

Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit.

De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în orașe și comune basarabene.

În 1937, România a luat parte la Expoziţia Universală de la Paris; in pavilionul proiectat de arhitectul Duiliu Marcu, prezentarea României, concepută de savantul Dimitrie Gusti, comisar general, a marcat un succes răsunător.

Referitor la strategia sa de acțiune, Dimitrie Gusti declara: „În concurenţa aprigă ce înseamnă Expoziția Internaţională din Paris, România trebuie să se asigure că o ţară, (n.r. aşa cum era în 1936), bogată, mare, unită, cu un popor ales și plin de perspective strălucite pentru viitor, să impună stimă şi respect, în comparație cu celelalte pavilioane străine, mari şi mici“.
Peste 20 de milioane de vizitatori au admirat, vreme de șapte luni, concepția expozițională a ţării noastre, unde România (lui Carol al II-lea) a obținut 236 de premii, ocupând locul 11 din 48 de state participante.

În 1939, România a se remarca si la Expoziţia Internaţională de la New York: „Înfrăţirea lumii de mâine“; împreună cu Expoziția Universală și Internaţională de la Paris, din 1937, „au fost cele mai importante acțiuni de propagandă ale României Mari, prin amploarea și sumele cheltuite“.

REGELE PLAYBOY

Carol al II-lea a fost „o personalitate cu lumini și umbre”; charismatic, inteligent și erudit, cu un excelent dar oratoric, „el s-a lăsat copleșit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au afectat imaginea propriei sale persoane si a Familiei regale, dar mai ales, a ţării”. Aventurile sale, precum și apetitul de a se înconjura de un anturaj îndoielnic, au pus în sub semnul întrebării abilitatea sa de a domni, desi i-a plăcut „meseria de Rege“, având „o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative”.(familia regala)

in acest sens, Andrew Morton, cunoscut autor de biografi, găsea diverse similitudini între Edward al VIII-lea și Carol al II-lea. Morton observa că Edward, la fel ca şi Carol, a fost supranumit „regele playboy”. Ambii au abdicat cedând unei iubiri pasionale care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism, pe de-o parte, si de comunism, pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi in prezent judecați mai ales prin prisma vieții lor amoroase. Dacă pentru regele efemer, soțul d-nei Simpson, nu prea există o alta alternativă, în ceea ce ill privește pe monarhul român ar fi limitativ să ne rezumam doar la anecdotica idilelor sale, desi aceasta parte a existentei sale este extrem de elocventă in creionarea unui portret complet.

În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte, ajunge în Ucraina trecând Nistrul, și își continua drumul până la Odesa, unde se căsătorește cu Zizi Lambrino. A fost, după cum arata documentele, o iubire destul de costisitoare pentru statul roman: în primăvara anului 1921, are loc si soluţionarea problemelor financiare privind încheierea relaţiei prinţului Carol cu Zizi Lambrino; in acest sens, G.T. Kirileanu, bibliotecar al Palatului Regal (1906-1930), a oferit informații detaliate (inclusiv referitor la o serie de evenimente la care a fost martor, în centrul multora situându-se chiar membri Casei Regale).

„22 aprilie. Prinţul Ştirbey îmi arată punctele hotărâte împreună cu generalul Baliff pentru tratările cu Zizi Lambrino, care a primit să stea de vorbă. Propun câteva mici schimbări şi adaosul punctului 10 cu domiciliul în străinătate. Iată punctele:

La început se va da rentă.
Maximum sumei: trei milioane franci francezi.
Modalitatea plăţii: a) Printr-o Bancă mare din Paris; b) Pân-la 18 ani ai copilului (Mircea – n.n.) încasează mama, de la 18-25 renta se repartizează în părţi egale între mamă şi fiu; c) La 25 ani se poate ridica capitalul şi anume 1 milion mamei şi 2 milioane copilului, în condiţiunile ce se vor stabili atunci.
Plata rentei sau a capitalului se va suprima cu totul în cazul în care d-na Lambrino sau copilul ei ar încerca o acţiune dăunătoare donatorului
În caz de moarte a copilului, mama va primi renta de la un milion franci francezi, dacă nu se va căsători. În caz de moarte a mamei, copilului i se va servi rentă de la 2 milioane franci francezi.
În caz de căsătorie a d-nei Lambrino se continuă renta cât trăieşte copilul, care va da mamei suma de 800 000 franci francezi.
Plata rentei se va face trimestrial. Întâiul trimestru începe din ziua iscălirii actului.
În privinţa datoriilor d-nei Lambrino, se va discuta în marginile sumei de 500 000 lei.
Bijuteriile care aparţin Coroanei, iar nu principelui Carol, ca şi scrisorile lui, se vor restitui.
D-na Lambrino îşi ia angajamentul a-şi lua domiciliul statornic în străinătate. Actul se va face în mod privat, martori fiind ministrul Casei Regale şi alte persoane însemnate.

Zic: Vezi câte încurcături urmează dacă nu se iau măsuri la timp, ci se lasă boala de se învecheşte. – Cel puţin dacă şi-ar da măcar acuma seama principele Carol de greşeala sa. Dar el e cu totul inconştient. Tot atât de inconştient este şi în privinţa celeilalte femei cu care a trăit (a făcut şi aceasta un copil?) Martini, Martineanu. – Boyle i-a făcut dar de nuntă suma de 200 000 lei pe care a dat-o acestei femei, ca să-i cumpere tăcerea. Diseară, prinţul Ştirbey se duce la Cotroceni ca să arate şi regelui punctele de mai sus. 23 aprilie. Regele nu vrea să fie amestecat în acest act, căci nu vrea să dea prin asta recunoaşterea copilului. De aceea convenţia se va face de către o bancă. Iar cuvintele ,,dăunătoare donatorului” se vor înlocui prin ,,dăunătoare vreunui membri al familiei regale”. Generalul Condeescu aduce astăzi condiţiile d-nei Zizi şi va primi punctele stabilite mai sus pentru tratări…(fragment din articolul publicat în „Magazin Istoric“ în numărul din noiembrie 1992).

În final, înţelegerea a fost parafată prin Convenţia din 14 iulie 1921, prin care Banca Generală a Ţării Româneşti (controlată de liberali) a oferit 500 000 de lei pentru cheltuielile de după divorţ ale Lui Zizi Lambrino, şi a transferat la o mare bancă pariziană un capital de 2 200 000 de franci, din care beneficiara a primit semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Zizi Lambrino urma să intre în posesia întregului capital“

In 1920, (după anularea căsătoriei ilegale din 1918), Principele Carol a fost trimis de Regele Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni în jurul lumii, prilej cu care acesta a vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Turneul, considera unii istorici, a fost un exemplu de politică externă și diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de stat pe care i-a vizitat, prezentând „țara societăților străine cărora le era musafir și mediului de afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit”, ca urmare a demersului sau, relații diplomatice cu țara noastră.

Un an mai târziu, la 10 martie 1921, Principele Moștenitor Carol s-a căsătorit la Atena, cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol și logodnica lui vizitaseră ţara in lung si-n lat, tânărul cuplu princiar afirmându-se astfel ca un „ambasador” extrem de eficient al monarhiei, câștigând simpatia opiniei publice.

La 25 octombrie 1921, la Castelul Foișor din Sinaia, se năștea fiul lor, Mihai. Pentru o vreme, familia regala va locui la București, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern.

La 28 decembrie 1925, Principele Carol renunță la Tronul României, inclusiv la toate drepturile sale, si pleacă în Franța, luând numele de Carol Caraiman.

În aceste condiții, in 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege. Fiind prea mic pentru o asemenea misiune, suveranul copil a fost reprezentat de o Regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu.

REGELE CARE A FĂCUT DIN ROMÂNIA MARE, ROMÂNIA MICĂ

Regele Carol al II-lea şi-a dorit puterea, a obținut-o, dar nu s-a ridicat la nivelul retoricii şi al vremurilor, în pofida tuturor formulelor de guvernare încercate¹.

În perioada 1938-1940, revizionismul atinsese deja punctul culminant², iar România a fost una din victimele acestei politici inițiate de Ungaria și Germania. Pe plan extern, ascensiunea curentelor politice revizioniste a fost posibila și datorita Franței și Angliei, care au preferat sa adopte o politică de conciliere. În martie 1938, Austria este anexată la cel de-al III-lea Reich, fără nicio opoziție din partea statelor democratice. Câteva luni mai târziu, la Conferința de la München (29-30 septembrie 1938), la care au participat premierii Marii Britanii, Franței, Italiei și Germaniei, se decide si dezmembrarea Cehoslovaciei, in speranța de a păstra pacea în Europa. Anticipând pericolul care pândea România¹, regele Carol al II-lea a efectuat o vizită in Marea Britanie si Franța, in intenția de a primi sprijin politic, economic și militar

Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre puținele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene, in general, verii regali, mai ales cei britanici, dezaprobând modul de viaţă al „Regelui playboy”. Cu acest prilej, Regele Carol al II-lea a primit, din partea Regelui George al VI-lea, cel mai înalt ordin britanic – Ordinul Jartierei -, cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele Ferdinand I, de către Regele George al V-lea.

În vizita din Marea Britanie, Carol a II-lea a fost însoțit de fiul lui, Mihai, devenit Principe Moștenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Ulterior, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), și în Germania, la Berlin (24 noiembrie 1938), unde a avut o întrevedere cu Hitler, discuția fiind axata pe evoluția raporturilor bilaterale, cu precădere asupra celor economice (acordurile, inițiate la 12 februarie 1939, la nivel de specialiști, s-au încheiat la 23 februarie 1939³)..

La 23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, naziștii asigurandu-si astfel accesul la o resursa esențiala a efortului de război: petrolul românesc³.

Sistemul de alianțe construit de România în Balcani și în Europa Centrală nu a reușit sa se opună celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). În 1939, Hitler intra in Cehoslovacia, iar in septembrie izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania (1 septembrie1939) si, la doua săptămânii distanta, si de către URSS (17 septembrie 1939).

În contextul international al anului 1940, România lui Carol al II-lea pierdea, fără sa tragă măcar un glonț, o treime din teritoriul sau: Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de Nord (printr-un ultimatum, în iunie 1940); la 30 august 1940, Dictatul de la Viena are ca efect cedarea, Transilvaniei de Nord in favoarea Ungariei (o suprafața de cca 44 000 km2), iar in septembrie Bulgaria primește Cadrilaterul.

In același an, apărea si poemul lui George Lesnea, intitulat „Cântec pentru Regele nostru„, publicat în ediția din 1 iunie 1940, a revistei „Însemnări ieșene” (editata sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa), cu ocazia sărbătoriri a celor zece ani de Domnie ai Regelui Carol al II-lea.

„Tu ne ești Părintele / Ți-s de foc cuvintele / De prin toate luncile / Îți sfințim poruncile / Ești podoaba ramului / Răsăritul neamului”

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

REGELE „FĂT FRUMOS”

FAT FRUMOS

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

– Tudor Arghezi, poem dedicat regelui Carol al-II-lea.(in rolul lui Fat Frumos)

„Fat-Frumos” nu a plecat calare, ci cu trenul, spre țărmuri mai calme si mai însorite. Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea părăsea definitiv meleagurile natale, lăsând in urma o Romanie cu mult mai mica decât cea pe care o primise, cu zece ani in urma, ca moștenitor al tronului, de la regele Ferdinand.

A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi in Portugalia, la Estoril, unde, datorită înrudirii cu casa regală portugheză (prin bunica sa, Antonia de Bragança), a fost una dintre cele mai cunoscute personalități românești.

Regele Mihai și Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a întâlnit vreodată bunicul patern.

Carol al-II-lea a murit pe 4 aprilie 1953, în exil, la vârsta de 59 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii Romano-Catolica São Vicente de Fora, la Lisabona, alături de regii Portugaliei. La funeralii (7 aprilie) nu a participat nimeni din familia regală a României, iar Guvernul României, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a trimis niciun reprezentant..

După o jumătate de secol, în 2003, rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea au revenit în ţară – astăzi sunt depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș.

(*) Nouă Constituţie a fost redactată la 20 februarie 1938, patru zile mai târziu era supusă opiniei publice „spre bună ştiinţă şi învoială”, iar la 27 februarie 1938 a fost promulgată. Cu acest prilej, noul premier a susținut o cuvântare care a fost apreciată de contemporani drept
„un amplu rechizitoriu la adresa partidelor politice”. Noua Constituţie a relevat că regele a devenit „un factor politic activ”, care exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională (deputații fiind aleşi pe 6 ani, iar senatorii pe 9) şi puterea executivă prin guvern. Pe plan
intern, recrudescența acţiunilor extremiste de dreapta a luat amploare, iar regele a balansat între represiuni dure şi tentative de apropiere de mişcarea legionară. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 343-345)

Dr. Alin SPÂNU, Cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
Aurică Simion, Agresiunile naziste din Europa în anii 1938-1939, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
A. Niri, Istoricul unui tratat înrobitor (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

citește si

„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL” – sfârșitul lui Mihail Moruzov