După abdicarea negociata a regelui Carol al II-lea, noul suveran devine regele Mihai I, prim-ministru si șeful statului roman cu puteri depline fiind generalul Ion Antonescu. Pentru a forma Guvernul, generalul apelează la partidele politice, dar singura grupare care răspunde solicitării sale este Mișcarea Legionară. La 6 septembrie1940, în țară se instalează un regim național-legionar, în care Mișcarea Legionară devine gruparea politică dominantă.
Pe fondul instaurării statului naţional-legionar şi a dorinţei membrilor Mişcării Legionarede a se răzbuna sau a trage la răspundere pe cei vinovați de asasinarea, prin sugrumare, a lui C. Z. Codreanu în noiembrie 1938, NKVD a racolat doi agenți relativ importanți: Dumitru Grozea, şeful Corpului Muncitoresc Legionar şi pe Traian Boeru, cel care a condus echipa morții de asasinare a profesorilor Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, în noaptea de 27/28 noiembrie1940. Cel mai bun pretext pentru Stalin, că România era instabilă politic şi trebuia ocupată ori împărțită teritorial cu Germania, aşa cum s-a procedat în 1939 cu Polonia, în urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Să nu se uite faptul că, în noiembrie 1940, când Iorga a fost asasinat, Hitler şi Stalin erau buni colaboratori, iar comerțul ruso-german cunoștea o înflorire fără precedent – afirma controversatul Ionuț Țene
Cadavrul lui Nicolae Iorga a fost descoperit pe 28 noiembrie dimineața, la ora 7.15, la cca un km de comuna Strejnicu, la 15 metri de șoseaua Strejnicu – Ploiești.
Raportul medico-legal întocmit de dr. I Stănescu, medic-legist al Institutului „Mina Minovici”, arăta că moartea a profesorului „a fost violentă. Ea se datorește unor plăgi prin armă de foc, ale capului și trunchiului, cu distrugerea creerului și hemoragie internă.„.
Din cercetările efectuate de către Parchetul Prahova s-a stabilit iniţial că „autorii asasinării profesorului Nicolae Iorga sunt: avocatul Teodor Dacu din Ploieşti şi Iacobuţă Ştefan, originar din comuna Ciorea, judeţul Iaşi, fost şofer la Institutul Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti”, astfel cum rezultă din adresa clasificată „confidențial” nr. 20312 S din 11 aprilie 1941 a Direcțiunii Poliţiei de Siguranță către Prefectura Poliţiei Capitalei, prin care se solicită dispunerea de măsuri de identificare şi arestare a acestora, fiind dispăruți (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Traian Boeru, Dosar P 15440 vol .3, fila 177).
Ulterior cifra s-a ridicat la cinci asasini, din care patru nu au fost prinși niciodată, singurul care a înfruntat justiția fiind Ștefan Cojocaru, in final achitat. Ceilalți patru, respectiv, Traian Boeru, Ioan Tucan, Tudor Dacu și Ștefan Iacobuță, au fost condamnați în contumacie la pedeapsa capitală.
În memoriile sale, cuprinse in volumul „Era Libertăţii„, liderul legionar al vremii, Horia Sima, afirmă că nu știa nimic despre planurile celor cinci de a-l asasina pe Iorga și că, în momentul în care a aflat, a făcut tot posibilul să-i oprească. De altfel, nici Ion Antonescu se pare ca nu ar fi știut nimic, acesta arătându-se furios pe legionari, in ședința Consiliului de Miniștri: „Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca ţara şi viitorul acestui neam să fie compromise de acţiunea unei bande de terorişti. Statul al cărui conducător sunt nu se va lăsa subminat de dezlănţuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreieraţi. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu, prin justiţia ţării, strada mi-a luat acest drept venind să-şi facă singură dreptate. Toată mândria mea era să nu am mâinile pătate, mi-aţi nimicit cu fapta alor voştri această mândrie”.
„Paradoxal este faptul că Traian Boeru nu este arestat de Ion Antonescu, ci lăsat liber. Horia Sima l-a anunţat pe generalul Antonescu că făptaşii crimei Iorga-Madgearu au fost prinşi de poliţia legionara şi-l întreabă ce intenție are cu ei. Antonescu cere să fie duşi imediat la el. După doua zile asasinii au primit pașapoarte şi au plecat în Germania. Mișcarea Legionară îi eliminase pentru totdeauna din mişcare şi nu mai aveau contact cu legionarii. Boeru nu a fost închis în lagărul de la Buckenwald, unde erau ceilalți legionari, trăia într-un cămin german, unde avea casă şi masă, iar între timp toţi trei lucrau. El nu avea voie să vorbească cu ceilalţi legionari sau să intre în clădirea Legaţiei române de la Berlin.” – afirma Ionuț Țene.
„La Viena, în 1945, toți legionarii se temeau să discute acest caz şi toţi credeau că la mijloc a fost o mână străină. Dar nimeni nu ştia cine a fost în spatele lui Boeru. După intrarea Rușilor în Austria şi apropierea lor de Viena, legionarii au început să se împrăștie pe drumuri diferite, cât mai spre apus, ca să nu cadă pradă în mâna ruşilor. Legionarii, în drum spre Salzburg, l-au întâlnit pe Boeru cu grupul lui, care a spus că el rămâne pe loc: „Pot să vie rușii, noi nu ne temem de ei”. Acest lucru a întărit presupunerea că el fusese un agent al NKVD.
Mai există o mărturie, a generalului Nicuşor Dragomir, care a fost închis după război în Siberia şi care a aflat, de la un general sovietic căzut în dizgraţie, că nu legionarii, ci agentul lor infiltrat în rândurile Mişcării Legionare a pus la cale asasinarea lui Nicolae Iorga, din ordinul lui Stalin, pentru a se crea o imagine proastă noului regim şi a induce instabilitatea în ţară, pretext clasic pentru o intervenție militară sau o împărţeală a ţării între germani şi ruși.”
„Mai ciudat este faptul că, după război „legionarul” Traian Boeru devine un prosper om de afaceri respectabil, (n.r. pentru) care, deși toată lumea știa că l-a asasinat pe Iorga, nici justiția germană şi nici legația României comuniste de la Bonn nu a cerut extrădarea sau judecarea lui. Boeru a decedat în anonimat la începutul anilor 90, fără să fie deranjat cu cereri de extrădare şi judecată, şi nici să fie deranjat de agenții șefului SRI de atunci, filo-sovieticul Virgil Măgureanu. Traian Boeru a fugit în Germania, în 1941, singur, familia rămânându-i în România, la Constanţa. Aici s-au petrecut alte doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat în vreun fel de soţia şi copiii lui Traian Boieru după 1944, când, se știe, familiile erau deseori puse în situația de a plăti ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiţi din ţară, această plată însemnând să suporte felurite tracasări şi persecuții.
Istoricul Ionuț Țene afirmă totodată că familia acestuia a primit permisiunea de a i se alătura lui Boeru în Germania, în timpul regimului comunist, ceea ce ar întări suspiciunea că respectivul era un agent al unei puteri străine.
Am convingerea din ce în ce mai certă că, dacă s-ar face cercetări pe linie oficială în arhivele NKVD/KGB de la Moscova, vom avea surpriza, ca şi cu masacrul de la Katyn – o întorsătură istorică cu 1800 a faptelor – că 70 de ani am fost mințiți despre faptul că Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari. În fapt, marele cărturar a fost ucis de o echipă de agenţi NKVD, condusă de un spion înfiltrat: Traian Boeru, care a făcut jocul comuniştilor.” (Ionuț Țene).
“Erou și mucenic al aceleiași cauze”[…] Alexandru Ioan Cuza „a întrupat lupta de veacuri a săracului ţăran român, veșnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinței omenești, contra acelor exploatatori, dintoate neamurile și cu nici un suflet„- Nicolae Iorga,1920, in “Centenarul nașterii lui Cuza Vodă”
“Astăzi, vineri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Cuza vodă. Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica și a lui Bibescu, a lui Mihail Strudza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe mitropolit şi a “stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoși, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care n-a purtat nici un război, n-a câştigat nici o biruinţă, n-a adus o palmă de pământ ţării aşa cum o apucase.”
„Dar Alexandru Ioan a întrupat lupta de veacuri a săracului țăran român, veșnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinței omenești, contra acelor exploatatori, dint oate neamurile şi cu nici un suflet, 0e care el i-a fixat cu numele de “ciocoi” – ceea ce înseamnă (s-o ştiţi bine), nu o clasă socială, ci o categorie politică şi economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat, în ciuda tuturor legăturilor pe care le avea du dănşii, s-a bătut vitejește cu ei şi, a doua zi după împroprietărirea care a fost, de fapt, sămânţa cea mai bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor. Erou şi mucenic al aceleiași cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător. Veşnică fie amintirea lui!”
– Nicolae Iorga, text publicat în volumul “Oameni cari au fost”
NOTA: La 12 iunie 1931, in cuvântarea sa intitulata „APELUL CATRE UNIRE AL LUI CUZA-VODA LA 1859”, Nicolae Iorga menționa:
In 1859, Cuza-Vodă a îndemnat la o frăție peste luptele de partid. Societatea românească n’a înțeles Si n’a urmat. De azi înainte, îndemnuri de acestea trebuie făcute neapărat, dar, in ce privește efectul lor, trista experiență a trecutului lasă loc la îndoială.
Conform documentelor din arhiva parlamentară (nr. 41/ 1919-1920), ședința din 19 februarie 1920 a Adunării Deputaților a fost condusă de istoricul Nicolae Iorga. In calitate de președinte al Adunării Deputaților (Camera Deputaților de azi), Nicolae Iorga i-a dat cuvântul deputatului József de Fáy (28 de ani), care, în numele secuilor din Transilvania, s-a adresat Adunării, în primul Parlament al României Mari, consfințită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.
„Declarația” de adeziune a secuilor la Unirea cu România, expusă în Parlamentul României Mari de către deputatul secuimii, baronul József (Iosif/Joseph) von Fáy de Faj.
„Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 41/1919-1920”:
Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor. Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite in marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).
Partea ce mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar.Cum că așa este, aceasta o dovedește scurt faptul de parlamentarii maghiari din ținutul Parlament al României Mare au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor.
Nu tăgăduiesc că au fost și poate si aceia care accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsa de conștiințe și cu ușurință. Dar, domnilor deputati, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă.Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatițuni.Deoarece agitație nu este.
Este insa o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care își au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii.Acești domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor.Poporul acesta știe să cumpaneasca greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastă națiune, înconjurată de puteri străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor deputați, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite)
Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze, bravo.)
Cât de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. bravo).
Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost sterse.
Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, aşa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aş putea zice ca o deportaţie.(Aplauze)
Domnilor deputați prin hotărârea Conferinței de Pace(n.r. de la Paris, ianuarie 1919), România a devenit stăpâna ţării secuilor și prin aceasta îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca sa înșirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu considerație şi bunăvoință mult ar contribui şi la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)
Dintre problemele care așteaptă soluții le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.)
Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi ca ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuințele lor.
D-lor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-şi susţină institutele de cultura cu succes, şi numai din propria putere.
De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de încredere.
Însă dacă susținând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea sa-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze)
Ca cetățean credincios al statului român și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt.(Aplauze)
Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)
D-lor deputaţi, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate)
După declarația deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga.
„Domnilor, mulțumesc in numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse in numele secuilor, care si alături de Stefan cel Mare au luptat la Podul Inalt in 1475 pentru apărarea Moldovei si a romanismului, si care in cea mai mare parte sunt vechi frati ai noștri romani care si-au pierdut limba lor. Ii mulțumesc pentru încrederea ce o pune in statul roman, care va ști sa prețuiască aceasta încredere”.
Despre József (Iosif) von Fáy de Fáj vorbea si nepotul acestuia, Ștefan Grigore de Fáy (n. 17 septembrie 1943, la București; fiul lui István Fáy de Fáj – Ștefan Vasile Andrei de Fáy si al lui Voica Bogdán):
„Bunicul meu după Tata, Iosif de Fay, s-a născut in Transilvania si s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendenta din Ioan Kemeny. A fost mai întâi Capitan de Făgăraș, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trăgea din familia Micula de pe Someș cu numele maghiarizat in Kemeny. Iosif de Fay, la indemnul insistent al lui lui Octavian si Eugen Goga, al lui Octavian Tazlauanu si al altor mari patrioți romani, a fost deputatul secuimii din Odorhei in Parlamentul României, iar discursul sau in romana pe care abia o învățase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai ca a fost ovaționat, dar si remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci președintele Parlamentului.”
„Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea in diplomație. A fost numit (n.r. de I.G. Duca) responsabilul Legației Romane de la Tokyo si, învățând pe lângă alte 13 limbi si japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia sa tina discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasada la Bruxelles unde se pare ca a fost asasinat (n.r.Lucian Nastasă, Maghiarii din România şi etica minoritară. Repere istorice, în Maghiarii din România şi etica minoritară…, p. 39, afirma ca s-a sinucis). In orice caz, a fost găsit fără viata, in condiții neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua Romaniei si Ordinul Soarelui Rasare al Japoniei”.
[1] József (Iosif) von Fáy de Fáj / József de Fáy (n. septembrie 1892, Ciocaia/Csokaly, Bihor, Romania – d. 14 noiembrie 1927 (35 de ani), Bruxelles, Belgia) doctor în drept internațional, specialist în istorie și poliglot, deputat al secuilor în primul parlament al României Mari („), prieten politic cu Octavian și Eugen Goga, Oct. C. Taslăuanu s.a., Căsătorit, la 9 iulie 1918, cu Gabriella Kemény de Magyar-Gyerő-Monostor (n.20 ianuarie 1897 – d.15 februarie 1940, București), cu care are doi băieți: István Fáy de Fáj (n. 2 iulie 1919, Ștefan Vasile Andrei de Fáy – d. 26 iunie2009, Nisa, Franța; căsătorit, pe 22 octombrie 1942, cu Voica Bogdan, n. 30 Octombrie 1919, Onești, jud. Bacau, Romania – d.1991, fiica lui Rene-Grigore Bogdan (1885-1975) si a lui Marie-Louise Wemyss-Swann (1893-1967); descendentă a mai multor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturză – și strănepoată a lui Grigore Ghika, ultimul domn al Moldovei) si András Fáy (n. 13/18 decembrie 1920, Galati, Romania -d.1990, căsătorit cu Gabriella Ion). La insistențele lui Octavian Goga și Octavian C. Tăslăuanu, dar si ale altor patrioți români, Iosif Fay a devenit deputatul secuimii din Odorhei, în Parlamentul României; ulterior ambasadorul României la Tokioși Bruxelles. Soția sa cobora din spița lui Ioan Kemeny, general și principe al Transilvaniei (1660-l662). Autorul unor Memorii faimoase (publicate în 1856 de Academia Ungară), o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani.
„Noi, socialiștii, voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori și țărani trăiesc de la naștere și până la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii și pe toți exploatatorii muncii omenești.” – Gheorghe Cristescu (1919) (nume conspirativ Crilenco), primul secretar al Partidului Comunist din România
Un GAVROCHE
„Ager la minte ca un “Gavroche” al Parisului, înfățișa perfect la fizic, si la moral, tipul lui Figaro, nemuritorul bărbier. “Figaro-si, Figaro-la”. Cristescu era pretutindeni, își vâra nasul in toate, rezolva dificultățile printr-o pirueta si-ti închidea gura printr-o gluma. De câte ori nu m-a dezarmat printr-un “Las-o dracului, Coane Costică, ca le potrivim noi cum trebuie!””. – Constantin Argetoianu
Plecat din rândurile socialiștilor, Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” participă la fondarea Partidului Comunistdin România (PCdR fiind, practic, o secție a Kominternului, respectiv a Internaționalei Comuniste – Internationala a III-a, înființata de Lenin, care activa in Romania). Mai târziu, dezamăgit de comunismul de tip sovietic, „Plăpumarul” se va întoarce la convingerile sale, nu înainte însă de a deveni primul si singurul conducător român al PCdR, in perioada interbelică.
Născut la Ghimpați – Vlaşca (azi jud. Giurgiu), pe 8/10 octombrie 1882, fiul unui tăran sărac (Mihai Cristescu), Gheorghe Cristescu a urmat doar patru clase primare, manifestandu-si intențiile politice de tânăr: la 15 ani, se înscrie in Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, secțiunea București. In 1905, ajunge în conducerea Cercului Socialist „România Muncitoare” din București, dar si in alte funcții de conducere: in cadrul Uniunii Socialiste din România (1907-1910), Partidului Social-Democrat (1910-1916) si in Comisia Generala a Sindicatelor (1908-1920).
Până la Primul Război Mondial, evoluția sa politică a fost puternic influențată de Christian Rakovski. În 1909, Cristescu este arestat, împreună cu Panait Istrati și judecat pentru agitaţie în favoarea lui Rakovski.
O radicalizare mai evidentă a ideilor lui Gheorghe Cristescu spre stânga va avea loc ulterior anului 1915. După izbucnirea Primului Război Mondial, „Plăpumarul” rămâne in București, unde militează pentru neutralitatea României, protestând împotriva nemților care ocupaseră capitala. În 1917, in urma unei demonstrații, este din nou arestat și condamnat la moarte, fiind însă salvat la intervenția autorităților române, dar și a social-democraților germani.
In 1918, spre finalul Primului Război Mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine se ridica “România Mare”, prin unirea provinciilor istorice Basarabia(27 martie 1918), Bucovina(28 noiembrie 1918), Transilvania (1 decembrie 1918) şi Banat cu Regatul României.
Pe fondul privațiunilor provocate de război, sfârșitul conflagrației a fost marcat de mișcări de revoltă, Astfel, întoarcerea reprezentanților Curții Regale în București, în toamna anului 1918, a coincis cu acțiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost cea din 13 septembrie 1918, care i-a avut ca protagoniști pe muncitorii tipografi din Capitală, dar si pe Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, D. Pop etc. Marșul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Național, altercația cu trupele înarmate soldându-se cu morți și răniţi. Tot atunci, Cristescu a fost arestat. În ancheta care a urmat, asupra tipografilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia, care îndemnau populația să se înarmeze “pentru ziua cea mare” – ziua revoluției.
In contextul destrămării Imperiului Ţarist, la începutul lunii martie 1919, la inițiativa lui Lenin, se înființează Internaționala a III-a sau Comintern-ul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul declarat al organizației era crearea de partide comuniste in întreaga lume, si transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, reunite sub o singură “umbrelă”.
Internaționala a III-a urma să declanșeze “revoluția mondială”, in vederea eradicării capitalismului și instaurarea “dictaturii proletariatului”, la nivel mondial.
In 1919, Gheorghe Cristescu devenea unul dintre cei șapte deputați socialiști din Parlamentul României – „Reprezentam muncitorimea care muncește, nu pe aceia care trăiesc din munca altora„, declara el.
Crezul politic al „Plăpumarului”, la acea data, este limpede conturat in articolul „Perspectivele prezentului„, publicat in presa socialistă a vremii:
„Noi socialiștii – afirma Cristescu – voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori si țărani trăiesc de la naștere si pană la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii si pe toți exploatatorii muncii omenești.Voim ca toți oamenii să fie datori să muncească, iar de roadele muncii să se bucure toți deopotrivă”.
Deziderat care, desigur, odată comuniștii ajunși la putere, nu s-a realizat, nomenclatura comunistă devenind, de facto, o „clasa privilegiată”.
In pofida discursului său socialist, GheorgheCristescu s-a dovedit a fi, in realitate, „un pașnic burghez” (așa cum il va caracteriza si Pamfil Șeicaru): proprietar al unui atelier de textile, comunist „de sușă”, cu agenție de plasare a șomerilor în 1904, concesionar de restaurante în anii ’30, în București și la Călimănești (unde are si un hotel), ducând un trai „confortabil”, „Plăpumarul” făcea parte exact din burghezia pe care o dorea „desființată”. Propria sa nepoata il va descrie mai târziu, in povestirile sale, ca fiind, spre finalul anilor ’30, ceea ce se putea chema un „om bogat”.
„Un om muncitor, un negustor sprinten la socoteli, plin de inițiativă și harnic în întreprinderi, Gheorghe Cristescuștia să nu confunde slăbiciunile lui ideologice cu realitățile strict economice. Avea un atelier de plăpumărie şi-l conducea cu multă pricepere și nu avea niciun viciu; mai rar om așezat, cu un simţ al onoarei de familist ca Ghiță Cristescu” (Pamfil Șeicaru)
In noiembrie 1922, Gelbert Moscovici raporta Kominternului, de la Viena „Cristescu Gheorghe, plăpumar, proprietar de casa si al unei pantofarii. Strălucit orator popular, întrebuințează o frazeologie radicala, din punct de vedere teoretic e neformat, de fapt un oportunist micburghez de cea mai curata speța, însă totuși sub o conducerecorespunzătoare, lucrează foarte bine si servește partidul prin popularitatea sa uriașa si, din când in când, tactul sau diplomatic.” (Arhiva CC al PCR, Fd.1, D78, p 52)
DE LA SOCIALISM LA COMUNSIM
În perioada care a urmat Marii Uniri, Partidul Socialist a fost principalul promotor și instigator la greve. Intr-o prima faza, partidul a întocmit un memoriu, prin care guvernul era anunțat că dacă revendicările muncitorilor nu sunt soluționate până la 20 octombrie 1920, începe greva generală. Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici au fost primiți de Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, care le-a comunicat că nu a avut timp să citească memoriul. A doua zi, li s-a răspuns că memoriul este „inadmisibil în formă şi fond”. Cei doi lideri decid declanșarea grevei generale, cerând muncitorilor să urmărească ziarul „Socialismul”, pentru a primi indicații în vederea acțiunilor ce urmau a fi întreprinse. Șeful guvernului a stopat apariția ziarului, ceea ce a dus la eșuarea grevei, iar liderii socialiști au fost arestați, judecați (noiembrie-decembrie 1920) și condamnați cu pedepse între 6 luni și 5 ani de închisoare
Despre alegerile de la vârful „mișcări” din 1920, Cristescu relata succint: „toți evrei au fost invitați la casa lui Simoni de Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”.
In 1920, în cadrul partidului socialistapar si primele grupări comuniste, vizând transformarea acestuia în partid comunist. În acest scop, pentru negocieri, o delegație din care făceau parte Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, David Fabian, Ioan Flueraş a plecat in august spre Moscova. După multiple peripeții, aceștia ajung în capitala Rusiei sovietice pe 22 octombrie 1920.
„[…] pentru a avea o prezenţă în plan internațional trebuia să ne dăm pe lângă cineva cu putere şi cunoscut în lumea burgheză (n.r. în Occident). Cine ne știa pe noi acolo? Nimeni. Pe cine cunoșteau tovarăşii din Franţa sau din Germania? Pe nimeni cu excepţia tov. Racovski. Şi ştiţi foarte bine că tov. Racovski a activat serios şi în Elveţia şi mai apoi în Germania până la Revoluţie ( n.r. lovitura de stat din Rusia).De aceea cercul şi gruparea socialistă din Bucureşti şi din Dobrogea ţinea să-l ascultăm în toate pe tov. Racovski. Doar nu era să ne luăm după voi ( n.r. ardelenii) care i-aţi trădat pe tovărășii unguri şi v-aţi dat cu burghezia şi moșierii din România. Că voi nici măcar n-aţi vrut să discutăm de scoaterea de pe tron a blegului de Ferdinand. Aşa că noi am înțeles că pentru a aduce sovietele la noi trebuia să ascultăm în toate de directivele venite de la Kiev. La fel, tovarăşii bulgari din Dobrogea care nu uitau că tov. Racovski a fost urmărit şi persecutat de poliţie şi de către armată.. Lui i-a venit ideea să trimitem delegaţia la Moscova care trebuia să semneze oficial trecerea la partidul bolşevic odată cu semnarea condițiilor de recunoaștere” – Gheorghe Cristescu, despre fondarea PCdR, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Discuțiile delegaților urmau să se axeze atât pe structura și obiectivele mișcării comuniste, cât și pe necesitatea eliminării din partid a moderaților, care frânau alăturarea partidului la Internaționala a III-a. La fata locului, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat faţă de cerința Komintern-ului de a numi liderii locali, invocând dreptul inalienabil al partidului de a-și alege propria conducere.
La capătul unui lung dialog, delegații români au fost de acord, în principiu, cu condițiile fixate de Komintern. Cristescu si tovărășii săi au promis că vor face demersuri astfel încât, la viitorul Congres, să fie acceptate și să se adopte toate condițiile impuse de Komintern pentru adeziune.
Pe 2 decembrie 1920, delegația (Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea)semneazăo declarație, recunoscând astfel tezele Congresului al II-lea al Kominternului, precum și cele 21 de condiții necesare adeziunii partidului la Komintern.
Pe 5 decembrie 1920, socialiștii români redactau o scrisoare-angajament, prin care se obligau „să lupte cu toate puterile lor pentru ca tezele şi condițiile (n.r. Kominternului) să fie „complet acceptate”’ de către viitorul congres al partidului socialist, să participe la Federația Comunistă Balcanică, ale cărei hotărâri și decizii le vor recunoaște, să aducă modificări redacției organului de presă pentru aservirea acestuia la cauza comunistă, să propună și să susțină ca Popovici, Cristescu, Moscovici, Carl Barta, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Tănase Gheorghe, Eugen Rozvan şi Bolintineanu, sa fie aleși membrii ai Comitetului Central, iar Grigorovici, Jumanca, Flueraş sa fie excluși din partid.
„ Flueraş şi Jumanca nu s-au dus odată cu noi, ceilalţi. Ei au venit pe cheltuiala lor şi au venit cu tot soiul de documente ale celor care voiau revizuire, nu bolşevism aşa cum voiam noi. Nu mai ştiu cine, cred că unul dintre oamenii lui Buharin ( n.r. Lenin, Buharin, Zinoviev şi alţi lideri bolşevici aveau drept gărzi de corp soldaţi germani!) a spus că dacă ne încurcă prea mult are el grijă de ei, definitiv. Tovarăşii de la Bucureşti n-au fost de acord. Au spus că dacă cei doi păţesc ceva nu mai avem nici o şansă în Ardeal cu românii din sindicate. Aşa că după câteva întâlniri scurte s-a hotărât ca cei doi să nu mai fie primiţi la congres şi nici n-au fost invitaţi să semneze declaraţia. Era pe acolo un basarabean care făcea trafic cu arme pentru tovarăşii din Ungaria. El mi-a spus că cineva de la o ambasadă le-a transmis lui Flueraş şi Jumanca să nu se întoarcă în România prin Basarabia, că nu vor mai ajunge acasă. Aşa că au plecat prin Viena unde au făcut mare tărăboi de cele văzute şi auzite la congres. Mare lucru! Şi ce-au rezolvat cu asta?” – Gheorghe Cristescu, despre negocierile delegatiei romane in Rusia, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
La întoarcerea în ţară, în perioada 30 decembrie1920 – 3 februarie 1921, într-o ședință a Consiliului General al Partidului, s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea partidului aşa cum era), de centru (pentru afiliere, cu rezerve). Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Popovici cu privire la afilierea la Internaționala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moțiuni, reprezentând cele trei puncte diferite de vedere, privind relația cu Cominternul. Curentul care a câștigat a fost cel de stânga. La vot, aceasta poziție a întrunit cele mai multe opțiuni (18 din 38). Tot atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.
La Congresul Partidului Socialist din 8-11 mai 1921, este votatăafilierea totala, fără rezerve la Komintern, sitransformarea Partidului Socialist în Partid Comunist (Partidul Comunist din Romania – PCdR),de către 51 de delegați, totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid. Restul delegaților (reprezentând 111 mandate) s-au exprimat pentru afiliere, dar cu rezerve. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului, arestând delegații, sub acuzația de „complot împotriva ordinii de stat”.
„Este adevărat. Nu am reușit să terminăm congresul şi să alegem conducerea. Ei, şi? S-a făcut anul următor în octombrie (n.r. 3/4 octombrie 1922, la Ploiesti) când am fost ales după ce am fost propus la primul congres. Şi chiar dacă nu am fost ales atunci,(n.r. in mai 1921), tot eu am condus partidul. Eu primeam ordinele pentru aripa politică. Tov. Constantinescu le primea pe cele pentru tehnici. Oricum nu ne-au putut opri, iar voi, socialiştii aţi devenit trădători în ochii noştri, cei din București. Pe voi nu vă suportau nici tov. din Moldova şi nici cei din Ardeal ( n.r. ungurii) Asta şi după ce Flueraş n-a avut ce face şi a anunţat ministerul de interne de afacerea de la Viena”.– Gheorghe Cristescu, despre evenimentele de la Congresul din 8-11 mai 1921, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Procesul intentat delegaților primului Congres al PCdR, s-a desfășurat în perioada 23 ianuarie – mai 1922, si a intrat în istorie sub denumirea de „Procesul din Dealul Spirii”.
Principalul acuzat a fost Gheorghe Cristescu, căruia comisarul regal Cernat, în ordonanța definitivă a procesului, i-a schițat următorul portret: „La început, membru în comitetul executiv, în urma devenind secretarul partidului, desfășoară o activitatea intensă pentru apărarea programului comunist. Fire impulsivă, cu o putere de fascinare a maselor, la întruniri și convorbiri particulare pregătește sufletul muncitorilor trezind în mintea lor dorul unei parveniri ușoare. Astfel, fascinând muncitorimea, o convinge că ea este în măsură să ia locul oricărei dregătorii. El este acela ce-şi ia angajamente în Rusia pentru desăvârșirea revoluției şi împreună cu Ilie Moscovici și ceilalți membri ai comitetului executiv a luat parte activă la propovăduirea desființării actualei forme de guvernământ, la rebeliune, la insultă și dispreț, către instituțiile statului, își asumă cu plăcere toate învinuirile care i se aduc,cerând în numele întregii mase muncitorești considerațiunea propriei sale culpe” (1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii)
In interogatoriul său, Gheorghe Cristescu a respins acuzațiile, declarând: „Faptul că voim binele acestui popor și deci al ţării în care trăiește poate să constituie un act de dărâmare a societății? Nu domnilor judecători. Şi dacă dumneavoastră voiţi să ne trimiteți la ocnă numai pentru această dorință, dacă ocna ne primește, ne vom duce d-lor judecători, cu cugetul împăcat şi cu conștiința că prin sacrificarea noastră am asigurat celorlalți o viaţă mai bună”
Printre acuzați mai figurau Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Apărătorii comuniștilor români – Osvald Teodoreanu, Dem Dobrescu, N.D. Cocea, Constantin Titel Petrescu – au fost sprijiniți de numeroase personalități, precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu s.a., care s-au pronunțat în favoarea arestaților, manifestându-si dezaprobarea faţă de acțiunea guvernului. În urma acestor proteste, regele Ferdinand a promulgat decretul de amnistieparțiala pentru delicte politice; la 4 iunie, 1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.
Ceea ce nu au înțeles intelectualii care i-au aparat pe comuniștii acuzați (si, prin formația si educația lor, nici nu puteau sa înțeleagă), a fost faptul că pe scena politică românească apăruse o nouă organizație, complet diferită de „noțiunea de partid”, fiind, mai degrabă, mult mai apropiată ca structură si mod de conducere cu cea a unui clan mafiot.
Partidul Comunist Roman nu avea nici un motiv, si nici nu si-a propus, odată creat, să respecte regulile democrației. Desi folosea retorica libertății drepturilor, PCR nu a fost nimic altceva decât o tentaculă obedientă a caracatiței sovietice instalate la Moscova, „programată genetic” să se extindă la nivel planetar si să răstoarne ordinea mondială, sufocând națiunile, otrăvind mentalitățile si distorsionând scara valorilor. Legea supremă era instaurarea dictaturii si triumful „revoluției bolșevice„.
„Guvernele burgheze au fost tare proaste. Umblau cu poveşti despre legalitate. Păi când eşti în război cu cineva aplici regulile războiului. Noi râdeam la ședințe când auzeam ce spun politicienii burghezi şi cum se legau de tot soiul de vorbe goale despre lege. Şi, dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut pune în mare dificultate că au fost unii care s-au dus la Siguranţă şi au vorbit prea multe. S-au prins ăia (de la Siguranţă) că pot să ne infiltreze cu oportuniști şi revizioniști şi de-aia s-a luat hotărârea ca mulţi tovarăşi evrei să ia locul celor care erau români şi prea vorbareți. S-a văzut imediat o schimbare.” – Cristescu„Plăpumarul”, despre perioada sa de început, catre „colegii de celula”, pe când se afla in detenție, in anii ’50, arestat de regimul Gheorghiu-Dej
AFLIEREA TOTALĂ LA KOMINTERN
„Plăpumarul” Cristescu atinge apogeul carierei sale politice in 1922, când este ales (primul) secretar general al Partidului Comunist din România, la Congresul de la Ploiesti (3-4 octombrie, 1922).
Pe 3 şi 4 octombrie 1922, la Ploiești se derula, in secret, Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, care a confirmat afilierea totală a PCdR la Komintern. A fost ales un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu, si ca membri pe Marcel Pauker (alias Luximin), David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös.. Totodată, este adoptat si Statutul Partidului, care prevedea:
„Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține.
Art.2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”
In conformitate cu Kominternul, România era un stat imperialist multinațional (si nu unul unitar, reîntregit prin voința națională), iar sarcina PCR era să lupte pentru „autodeterminarea unor provincii, până la despărțirea acestora de statul existent”.
In 1923, Conferința Federației Comuniste Balcanice (FCB) de la Viena lansa lozinca „autodeterminării pana la despărțire„, cu referința la separarea provinciilor unite cu România, in 1918. Lipsa de fermitate in adoptarea acestui principiu de către Partidul Comunist din România a dus, in 1924, la înlăturarea lui Cristescu din funcție.
„ La mine au venit câţiva tovarăşi de la Odessa şi mi-au reproşat că m-am înmuiat, că nu sunt destul de energic şi că nu am activat mai activ în acţiunile tehnicilor(atentate, sabotaje, atacarea unor obiective bine stabilite). Dacă ar fi fost pe zona mea de răspundere ( Vechiul Regat, fără Dobrogea, Bucovina şi Basarabia) poate că aş fi avut ceva de spus. Dar mai toate erau în teritoriul filialelor conduse de alţii. De aceea m-am supărat că nu eu răspundeam de ce se petrecea acolo. Nici măcar politic. Dar, ziceau tovarăşii, eu trebuie să-mi asum toată conducerea, că eu figuram ca secretar al partidului în structurile de la Moscova.”
„ Tovarăşii din Bulgaria, Grecia, Ucraina, ungurii şi chiar şi turcii au încercat să colaboreze pentru a aduce revoluția în regiune. Atunci eu nu am fost prea sigur că o revoltă generală va duce la rezultatul dorit. Dar în materialele informative pe care le-am primit era trasată drept sarcină declanșarea unor acțiuni care să ducă la eliberarea de sub dominația imperialistă a guvernelor burgheze a unor teritorii. Nu era un adevăr faptul că toți cei din jur se îngrășaseră pe seama Rusiei sovietice, a Ungariei și a Bulgariei? Dacă nu săreau nemernicii de sârbi cu poliţia pe tovarăşii de acolo ar fi reușit și revoluția din Bulgaria şi de acolo şi în alte zone ale regiunii.” – se confesa Cristescu „colegilor”, in închisoare (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
Delegaţia româna aflată la Viena în drum spre Moscova pentru a participa la Congresul Internaţionalei Comuniste, Muzeul PCR, nr. inv. 26076. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (n. 10 oct.1882, Copaciu, jud. Giurgiu – d. 29 nov.1973, București)
In 1924 , un comitet compus din Gheorghe Cristescu, D. Fabian, M. Cruceanu şi Al. Dobrogeanu-Gherea a fost însărcinat să negocieze cu Partidul Țărănesc, in vederea încheierii unei alianțe. Cristescu declara „am reușit să luăm cuvântul ședințele lor, unde ne-am reînnoit chemarea de a forma un front comun de luptă împotriva burgheziei”.(Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, p. 122.)
În cadrul tratativelor de la Viena (28 martie-2 aprilie 1924), dintre reprezentanții României și Uniunii Sovietice, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoșteaintegritatea României, cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Ca urmarea, autoritățile i-au măsuri pentru împiedicarea activității comuniștilor: s-au organizat percheziții la sediile partidului, a fost suspendată presa comunistă, localurile partidului au fost sigilate iar la 23 iulie 1924 se decidea dizolvarea Partidului Comunist din România și a altor organizații aflate sub influenţa sa. De la această dată şi până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România a activat în ilegalitate.
Nici după ieșirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“ trasată de Moscova, care-i susținea interesele. După 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România.
Gheorghe Cristescu a fost arestat, pentru câteva zile, ca urmare a faptului ca, pe 1 mai 1924, a tipărit (clandestin) și a afișat pe ziduri în București, ziarul „Tineretul Socialist” încălcând astfel ordonanța Consiliului de Război al Corpului II Armată şi legea stării de asediu, deoarece menționatul ziar fusese suspendat. In replica, Cristescu a dat în judecată Ministerul de Interne și Război pentru încălcarea constituției, prin suprimarea ziarului „Socialismul” (al cărui coproprietar și director era), cerând totodată celor două ministere să formuleze motivele care au dus la închiderea și sigilarea localurilor care găzduiau administrația și redacția ziarului „Socialismul”, dar și întruniri ale comitetelor sindicatelor muncitorești, la suprimarea publicației și la scoaterea partidului în afara legii.
„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina. Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administrație era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ține o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovărășii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea. Şi dacă nu s-a reușit atunci, tot s-ar fi reușit. Aşa cum s-a și întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.” – Gheorghe Cristescu, despre situaţia din Basarabia, intr-o discuție cu deținuții din anii ’50, pe când se afla in închisorile comuniste din perioada regimului Gheorghiu-Dej.
Încercările lui GheorgheCristescu de a forma un front unit au continuat în 1924, dar tratativele PCdR cu țărăniștii au eșuat. În august 1924 are loc la Viena cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist din România, care l-a desemnat ca secretar general pe Elek Köblös (maghiar).
Comentând înlocuirea sa in fruntea Partidului, Cristescu afirma: „Pe mine m-au schimbat fără să mă anunțe, decât în ultimul moment. L-au adus pe Koblos care era mai tânăr și mai hotărât. Dar nu avea nicio legătură la București şi nici nu ştia prea bine cum stă situația. Nici nu înţelegea el prea bine româneşte. Ce pretenţii poți să ai de la un tâmplar fără nicio şcoală, fără legături. Pe deasupra era şi cam tâmpit şi gata oricând să scoată pistolul. Umbla şi la femei cu pistolul la el. Nu m-am supărat aşa de tare că m-au schimbat mai ales că eu nu le prea aveam cu armele. De treaba asta se ocupau tehnicii. E drept, Koblos era unul dintre ei. În noua situație creată un tehnic trebuia să preia conducerea pentru a coordona acțiunile deschise. Mai mult m-a supărat faptul că n-au avut grijă să mă consulte. Că poate că mi-aş fi dat demisia de unul singur” (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
În decembrie 1924, prin legea Mârzescu, activitatea Partidului Comunist din România este interzisă, deoarece „susține într-un mod lipsit de loialitate inventatele pretenţii ruseşti asupra teritoriului românesc”, adoptând „o atitudine lipsită de patriotism”. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 163)
Despre legea Mârzescu, „Plăpumarul” a declarat, pe când se afla in detenție in anii ’50: „Nu ne-a afectat prea tare. Eram oricum cu o parte din activ în ilegal şi cum aveam mai multe secții nu ne-au atins aproape deloc. Păi n-aţi observat că şi congresele le țineam deja afară? Mai grav a fost doar faptul că dacă erau prinși tovarăși erau judecați altfel decât până atunci. Mai ales tehnicii care treceau la tribunalele militare. Ceilalţi nu. Era ca înainte numai că pedepsele erau mai aspre. Oricum, noi şi aşa trebuia să aducem la îndeplinire a sarcinilor venite de la centru. Iar centrul se schimba de oricâte ori era nevoie. Conduceau pe rând secțiile, după nevoile momentului. Când erau acțiuni în Ardeal, era centrul la Viena. Când erau acțiuni la București se ocupa de toate tov. Atanasov. În Moldova toate erau coordonate de la Kiev şi de la Odessa. Aşa că legea lui Mârzescu nu ne-a prea afectat Mai degrabă aş spune că ne-a ajutat. Tovarășii de la Viena au trimis proteste la francezi şi la germani şi au apărut în presă”
După promulgarea Legii Mârzescu, cca 60014 de comuniști au fost arestați, inclusiv unii de prim rang, majoritatea încarcerați la Doftana. Cu toate acestea, viaţa politică a continuat dincolo de zidurile închisorilor ( Doftana, Mislea, Braşov, Jilava), iar partidul a supraviețuit prin intermediul Blocului Muncitoresc Ţărănesc (BMT). La alegerile comunale și județene, din 18-19 februarie 1926, participând pe lista Opoziției Unite, BMT a câștigat 26 de posturi de consilieri, printre care s-au numărat Gheorghe Cristescu în București, Eugen Rozvan, Ion Niculi.(Academia Română, op. cit., p. 241)
EXCLUS DIN PCdR
Kominternul a criticat poziția Partidului Comunist din România afirmând că participarea în alegeri alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greşeală politică, căreia i se cuvine cea mai severă condamnare”
Colaborarea cu socialiștii era, in opinia lui Stalin, un păcat de neiertat, aceștia fiind considerați trădători şi renegați. Ca urmare, în iunie 1926, fostul secretar general Gheorghe Cristescu a fost exclus din partid.
În rezoluția de excludere a „Plăpumarului”, se arata că acesta „a avut mereu o concepție opusă celei a C.C. în ceea ce privește linia partidului în problema națională şi în cea sindicală, a dat dovadă de „abateri lichidatorice” în faţa membrilor de partid şi a organelor de conducere, „a întreprins şi a continuat o campanie sistematică împotriva partidului împins în ilegalitate, împotriva C.C. şi a reprezentanților lui, căutând discreditarea lui în faţa membrilor de partid şi a muncitorimii” (Oana Ilie, Cornel Constantin Ilie, op. cit., p. 18.) . Cristescu nu și-a făcut autocritica, aşa cum se proceda la comuniști, în schimb a trimis o scrisoare Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, în care acuza „centrul de comanda” moscovit de ruperea mișcării socialiste din România şi de pierderea influenței în rândul muncitorilor:
„V-am obiectat că este o greșeală mare să rupem partidul, că vom slăbi forţa de luptă a clasei muncitoare, mai cu seamă când se vedea destul de clar că burghezia s-a coalizat nu numai pe scară naţională, dar şi internaţională. [….] totuşi v-am ascultat şi venind în ţară am rupt mişcarea muncitorească. Suntem în al şaptelea an de la ruperea mişcării şi în loc să mergem către progres, după cum aţi spus, am ajuns de am distrus o mişcare. Azi nu mai avem nimic. [….] De atunci şi până în prezent nu aţi învăţat nimic. Şi azi persistaţi pe acelaşi drum greşit. [….] Ca atare, vă înaintez demisiunea mea din calitatea de reprezentant al României la Biroul Internaționalei Comuniste„
„PLĂPUMARUL” ISI FACE PROPRIUL PARTID
In 1927, „Plăpumarul” si-a înființat propria sa formațiune politica – Partidul Socialist, a cărui publicație era „Izbânda socialista„, însă nu a avut adepți.
Referitor la „noua formațiune”, unii tovarăși i-au scris „Plăpumarului”, după cum reiese din notițele acestuia(*), avertizând ca entuziasmul si speranța intr-o mișcare muncitorească libera si autentica era in scădere; cu toate acestea, desi deveniți „antreprenori”, aceștia nu se gândeau totuși sa abandoneze cauza, pentru a se înscrie „intr-un partid „burghez”.
Galaţi, 12 septembrie 1927. Scrisoare ‘trimiasă de Jean Arhip lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti), referitoare la situaţia mişcării socialiste din Galaţi”
Bodega „1 Mai” Galaţi 12 sept. 1927
Jean Arhip
Str. Brăilei, În faţa oborului de vite
Stimate Tov Cristescu,
Află despre mine că sunt bine, am deschis o prăvălie în str. Brăilei vizavi de obor, în carterul nouă unde sunt înproprietărit. Relativ merg bine. Ceea ce vă doresc şi Dstră. cu întreaga familie.Am primit CP. (n.r. Carte poștala) de la băi vă mulţumesc de atenţie.
Tov Cristescu,
Ţin cu această ocazie să vă informez care este situaţia la Galatz, în cei ce priveşte noua Dtale. orientare politică; Tov Cristescu lunga Dtale inpasivitate în cei ce priveşte defăimarea carieriştilor lea dat posibilitatea să vă discrediteze în mare, iar prin imisarii lor plătiţi, să tragă sforile discreditării şi pe cei ce simpatizau cu acţiunea Dtale, desigur că aceştia au fost câţiva tov sinceri şi conştienţi de rolul lor, mai ales că cunoştea frumosul Dtale trecut şi susţinea acţiunea Dtale, întrucât este pornită dintro adâncă convingere şi o sinceritate ireproşabilă pentru proletariat pentru care aţi luptat o viaţă de martir.
Mişcarea comunistă este compromisă, prin acţiunea clandestină trecută, toate elementele vechi au părăsit mişcarea.
Elementele pe care se putea conta în trecut pentru orice acţiune de mase sau dus ca exemplu: Ionescu Heron, C. Petrovici, Ştef. Mănescu la liberali, Stăiculescu la averescani, iar o parte din elementele noi la lupişti şi naţionalişti, aşa că mişcarea este condusă astăzi de câţiva profani, care au venit boi şi vor pleca vaci, ca Nenilă, Chicuş, Mânzăraru, Rahmil şi Tănase Ghiţă. Toţi aceştia sunt lipsiţi de iniţiativă proprie, ei sunt nişte aparate de execuţie a Centrului, pentru a le canaliza murdăria lor, desigur că nu pot concepe altfel decât că sunt bine retribuiţi, când ei execută prosteşte încă, tactica nenorocită transmisă de aşa zisul Centru compromis şi el până în vârful capului.
Tov. Cristescu, tactica nenorocită inaugurată de către Int III (n.r. Internaționala a-III-a) în mișcarea muncitorească a otrăvit în aşa fel sufletele muncitorilor întrucât este o imposibilitate de remediere. Personal sunt complectamente scârbit, şi nu mai pot crede întro unificare a muncitorimei, pentru o luptă eficace.
Tov Cristescu, nu vreau să bănuieşti însă că fac această declaraţie cu gândul să mă înrolez în vreun partid burghez.Nu aceasta nu-mi este permis să fac întrucât aşi da cu piciorul la trecutul meu de 14 ani de activitate, şi aşi putea să fiu considerat trădător în afară de faptul că aşi compromite ideia.
Cu drag Jean Arhip.
Eșecul acestor initiative politice pe cont propriu il determina pe Gheorghe Cristescu, in 1928, sa adere la PSD. Peste trei ani, „Plăpumarul” se afla în Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR) alături de Ştefan Voitec, Leon Ghelerter și Vasile Anagnoste. După scindarea PSMR și formarea Partidului Socialist Independent, trece pentru o perioadă în noua formațiune care, după fuziunea cu gruparea lui Ghelerter, se va transforma în Partidul Socialist Unitar. În 1938, Cristescu se înscrie iar în PSD, fără să mai dețină însă funcții de conducere.
In mod ironic, acapararea puterii politice de către camarazii săi, comuniștii romani, nu i-a adus „Plăpumarului” promovarea; dimpotrivă, mult dorita victorie a „socialismului si comunismului” a fost „lovitura de gratie” dată fostului „tovarăș” Cristescu, primul conducător al PCR fiind exclus chiar din partidul pe care il formase.
Omul care, in1920, fusese mandatat sa discute personal cu Lenin despre condițiile de aderare la Internaționala a III-a, nu a fost iertat de „urmașii săi”, pentru faptul ca „a trădat clasa muncitoare„, atunci când, la alegerile din 1946, nemulțumit de faptul ca este izolat politic de chiar reprezentanții ideologiei pentru care militase, rolul său de fost activist comunist fiind complet minimalizat, Gheorghe Cristescu a revenit la socialiști, alăturându-se „clicii lui Titel Petrescu„, drept candidat, in județul Vâlcea, pe listele Partidului Social-Democrat Independent.
Conform dosarului întocmit de organele de Securitate, „Plăpumarul” ar fi fost arestat, judecat și condamnat de 12 ori înainte de 23 august 1944, fiind considerat de Siguranța Statului un promotor al mișcării comuniste din România; după 23 august 1944, la rândul ei, noua conducere (comunista) a ţării il pune pe Ghiță Cristescu la index. Din multiplele sancțiuni primite de „Plăpumar” in timpul regimului burghezo-moșieresc, „capul de afiș” fusese o condamnare la moarte; ulterior, „neastâmpărându-se”, a redevenit client al tribunalelor si locatar al temnițelor, de data aceasta sub umbrela „democrației populare”. Practic, din 1947, Cristescu este plimbat prin închisori, si trimis de Gheorghiu-Dejin lagărul de munca de la Canal, unde va petrece, vreme de patru ani, după cum va declara ulterior, „cea mai neagra perioada din viata sa„.
In 1952,”Plapumarul” este din nou arestat (de D.G.S.S. Călimănești) și închis la Pitești. Termenul de detenție prevăzut era de 60 de luni, până la 16 august 1957, moartea lui Stalin însă, a însemnat si finalul coloniilor de muncă, odată desființate, Cristescu, împreuna cu alți supraviețuitori ai experimentului, a fost eliberat mai devreme.
„Plăpumarul” a fost urmărit cu strictețe de Securitate cel puțin in doua rânduri: la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 (unde, cu toate ca fusese avertizat de familie ca nu este cazul, a ținut si un scurt discurs” „Te-ai stins, flacără mare„…) și la incinerarea Anei Pauker în 1960, fiind, de altfel, si singurul militant comunist prezent la aceste ceremonii.
In 1966, Marcel Ungureanu ajungea la Călimănești, unde va rămâne „impresionat de popularitatea de care se bucura” Cristescu „Plăpumarul'” in localitate. […] (revista „Memoria”, 2010)
„In expunerile lui” – afirma Marcel Ungureanu – „nu se găseau inepțiile celor ce i-au urmat la tronul PCR. Nu avea nimic din tembelismul gândirii politice a lui Ceausescu si nici din tirania criminala a lui Dej, doar poate din credulitatea lui Foriș sau Pătrășcanu.”
„A fost un idealist a cărui religie era socialismul, pe care il slujea fără teoretizări doctrinare. O discuție cu el in parcul Călimănești la o „ora de varf” era o aventura riscanta pentru interlocutor. Puterea politica instalata in Romania după 6 martie 1945 era calul de bătaie predilect. Cu vocea-i sonora si inconfundabila, tuna împotriva lui Gheorghiu-Dej si a vecinului de la răsărit, de ti se făcea pielea ca de găina”.
„Stalin si Dej erau căpcăunii, cat despre Lenin, numai de bine. Fusese primit de „părintele” sovietelor si rămăsese sub impresia ca discutase „de la egal la egal”. „Îmbrobodit” de cameleonul vulpoi Ulianov, ii rămăsese oarecum fidel sub impresia personalității lui, opinând ca nenorocirile nu au venit de la comunism, ci de la cei pe mainile carora au încăput. In Ceausescu credea atunci, sperand sa realizeze la Bucuresti ce nu a reușit Dubcek la Praga. Era vara anului 1968„
In 1968, vechea garda a comunismului manifesta o nemulțumire vădita fata de nomenclatura comunista in vigoare si, mai ales, fata de luxul in care se lăfăiau cei ajunși in structurile de putere, comparativ cu traiul celor care inițiaseră mișcarea socialista din Romania. In acest sens, sta mărturie scrisoarea trimisă de C. Boboc (din Medgidia, pe 10 decembrie 1968), lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti)
Dragă Tov Cristescu
Am primit scrisoarea dela Dv şi mi-a bucurat foarte mult.
Ştiu de situaţia Tov Mărăcineanu Florea, este grav bolnav şi are pensie mică, ca şi Tov Marinescu. Eu am luptat alături de acești oameni care au un caracter socialist deosebit. Nu ştiu dece forurile dela conducere, adică fripturiștii de azi nu s-a gândit la cei ce au luptat în trecut să le asigure o pensie omenească.
Am văzut în librării cartea: Mişcarea muncitorească între anii 1910-1915. Scrie frumos Augustin Deac, dar nu-şi-a pus întrebarea?Unde sunt aceşti săraci socialişti care au înfruntat în timpuri grele tirania fascistă şi oroarea capitalistă?? Trăiesc în mizerie!!! Şi ei se lefăesc în lux şi în desmăţ.
Istoria nu-i va erta.
Eu am rugat un medic dela Constanţa şi fac un tratament raze X mă simt mai bine. Dar când este nor şi ploaie mă doare reumatic.
Sînt sigur că viitorul este al nostru, dar mă doare, când ştiu că am fost arestat de fraţi de-ai noştri – ah ce ticăloşi sînt.
Cu ocazia sărbătorilor şi a anului nou 1969, vă urez: Dv Tov Cristescu multă sănătate – şi pentru mine şi alți muncitori rămâne-ţi un discipol credincios ideilor de libertate şi dreptate socială.
Boboc
P.S.
Aştept veşti de la Dv. Anul 1969 să ne aducă sigur victoria libertăţii. Cu pensia dacă nu vor nu mai insista-ţi…Dreptatea va veni sigur. Am suferit destul – Ajunge –„
Mai trebuie menționat ca „Plăpumarul” Cristescu, unicul supraviețuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminați pe Foriș, Köblös, Holostenco şi Stefanski, il considera pe Hristos „primul socialist al vremii”, după cum reise si din cartea poștală trimisă din București, in aprilie 1968, lui Iuliu Blumenfeld
Bucureşti, aprilie 1968.
Familia Iuliu Blumănfeld
Cu venirea zilei ce simbolizează pe Fiul Omului – Isus Cristos – (Paşte) primul socialist al vremii, ca şi a marei zile de 1 mai 1968 – ce reprezintă înfrățirea universală a muncitorilor dela sate şi orașe, vă dorim pace şi pâine.
Ghiţă Cristescu
Același Ghiță îi scria si mamei sale, in stilul sau agramat, despre şase curcani achiziționați în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), tot el cumpăra „un grătar în tovărășie” la Călimănești, își mustra fiul, în 1950, că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, si se plângea, tot pe-atunci, că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel.
„SCLAVUL PARTIDULUI”
In 1967, „Plăpumarul” este admonestat dur de propria-i fiică, Gella: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul șacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.
Gheorghe Cristescu a murit pe 29 noiembrie 1973 și, deși nu a mai revenit niciodată in Partidul Comunist, a fost îngropat în pantheonul din Parcul Libertății, cu toate ca își manifestase explicit dorința, chiar fata de Ceausescu, de a nu fi dus la „Monumentul eroilor clasei muncitoare”, unde era si Gheorghiu-Dej, lângă care nu avea de gând si nici nu putea sa se „odihnească”.
După 1990, rămășițele sale au fost depuse în cavoul familiei, la cimitirul Bellu. (Fisa de roman – Partida de vânătoare – editura Vremea, 2018).
(*) Volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondență, documente, imagini”, semnat de Oana și Cornel Constantin Ilie, publicat la Editura Semne, 2009, cu prefața lui Florin Constantiniu.
„Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” (Constantin Nottara).
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureștii – d. 22 iunie1963) – Laureată a Premiului de Stat (1955), Artistă Emerită (1957), premiată post-mortem de Académie Charles-Cros de la Paris, în 1965, cu Grand Prix du Disque, „Pasărea măiastrăa cântecului românesc” (după cum remarca, in ’38, Nicolae Iorga), supranumită, in epocă, „Privighetoarea”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „Regina cântecului popular” sau „Edith Piaff a României„, a fost un fenomen unic în muzica românească, fiind considerată și prima divă din ţara noastră, în adevăratul sens al cuvântului.
Maria Tănase, al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase, originar din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei și a Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu, s-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (in prezent cartierul Tineretului).
„Ulița natală, Livada cu Duzi, era nepavată, nu avea curent electric, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedind un spirit întreprinzător deosebit, iar fata mică cu părul bălai și ochi verzi îi înfrumuseța acestuia viaţa, mai ales atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă”1. Tatăl Mariei, „la rândul său, un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină”
„Acuma îmi dau seama de ce mi-am iubit atât de mult pe taica al meu!” – avea sa spună Maria Tănase „Uite aşa făcea şi el cu muncitorii lui de la grădină, când îi ieşea un ban în plus, o petrecere improvizată pe loc.”
„În anul 1921, Maria Tănase își face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari. Apare, din nou, pe scenă, la Școala de fete „Ion Heliade Rădulescu” (Liceul „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureștii), unde a urmat doar trei clase”, fiind nevoită să muncească, alături de frații și părinții săi, pentru a se putea întreține.
Florile, își amintea Maria Tănase „le vindeam angro. Negustorii îți dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o rușine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme”.
In 1935 urmează Conservatorul Regal de Muzicăşi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu, alături de care va juca, mai târziu, pe scena Teatrului Municipal.
În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, și distribuită, pe 2 iunie, într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiș figurează cu pseudonimul Mary Atanasiu (nume de scena ales de maestrul Constantin Tănase, având ca alternativa si pe cel de Elise Lamé). Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner2 care a i-a pregătit lansarea.
„În toamna anului 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care acesta o înființase. În același an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri” – „Lifa Record” – , unde imprimă (n.r. sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu), Romanța Mansardei, autor Nelu Mânzatu (Nello Manzatti), iar grație vocii de excepție a Mariei Tănase amicul lui Mușatescul scapă de faliment, iar „Mansarda” (n.r. prima imprimare a artistei) devine şlagăr”1. Tot atunci, începe să înregistreze la reprezentanțele bucureştene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.
În 1936 imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, în acompaniamentul tarafului „Costică Vraciu” din Gorj, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner2, la Casa de discuri „Columbia” – doi ani mai tarziu, pe 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează la Radio.
Maria Tănase, afiș, 1938
„VA ROG SĂ-MI DATI VOIE SĂ CANT ȘI EU”…
La 20 februarie 1938, Maria Tănase a cântat pentru prima oară în direct la emisiunea „Ora satului„, acompaniată de taraful „Ion Matache” din Argeș, alcătuit din doi violoniști, un basist, un țambalist, un contrabas și un cobzar. După o audiție ”probatorie”, la care a participat dirijorul Alfred Alessandrescu3, directorul programelor muzicale ale Radiodifuziunii Române, Maria Tănase a fost invitată să debuteze, duminică, 20 februarie 1938, orele 15.15, în emisiunea ”Ora satului”.
Programul revistei ”Radio-Adevărul. Radiodifuziune. Televiziune. Știință pentru toți”, anul XI, nr. 492, 20 februarie 1938, p. 26, consemnează:
”ORA SATULUI: 15: Sfaturi pentru gospodari. 15.15. Cântece românești: Maria Tănase (voce) și Taraful Ion Matache: M’am jurat de mii de ori; Șapte săptămâni din post; Ce-i mai dulce ca alvița; Cine iubește și lasă; Geaba mă duc acasă; Mărie și Mărioară; Țigăneasca; Când o fi la moartea mea.”
program radio – debut Maria
La ora 15:00, crainicul postului anunța: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”.
Maria a spus doar: „Dacă vă place, vă rog să-mi dați voie să cânt și eu” …
Succesul a fost răsunător. Compozitorul Theodor Rogalski, aflându-se printre ascultători, a comentat astfel evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântărețe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.
„Tânăra cântăreață care e una din cele mai izbutite talente ale promoțiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însușiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumusețea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînțelese sau degradate de obișnuiții noștri diseuri” – titrează si revista Radio-Adevărul.
”Când am debutat la postul de Radio București, la «Ora satului», am intrat în studio cu răsuflarea tăiată de emoție. Am cântat cântece țărănești, cântece pe care mi le culegeam singură sau le știam de copil. Taraful având primaș pe Ion Matache, cu oamenii lui talentați, un cobzar, un contrabasist, doi braciști și un țambalist m-au acompaniat cu mult pitoresc și culoare” – rememora, mai târziu, Maria Tănase. (Arhiva Maria Tănase, Craiova, pagină manuscris, publicată în Maria Roşca, Maria Tănase, București, Editura Muzicală, 1988)
În același an, la 17 august 1938, Maria Tănase participă la jubileul de 30 de ani de la înființarea Universității de la Vălenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga o numește, pentru posteritate, „Pasărea Măiastră”.
Tot in 1938, Maria Tănase semnează „un contract cu faimosul restaurant „Luxandra” unde, seară de seară, interpretează melodii populare, cu diferite formații de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul și dirijorul Petrică Moţoi„1, fiind si angajată la Teatrul „Alhambra”, condus de Nicolae Vlădoianu. In septembrie lansează, în spectacolul „Constelația Alhambrei”, cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu, care la scurtă vreme aveau să fie imprimate la „Columbia”. La spectacolele de revistă ale Teatrului Alhambra va interpreta si melodii din repertoriul francez, dar si spaniol sau negro spirituals.
In anii ’30 – ’40, cânta, „pe onorarii uneori colosale, în cârciumi celebre”, precum „Café Wilson”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Prispa-naltă” din Piața Obor, sau „Neptun” (din Piața Buzești) – „locul preferat al unor celebrității ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, care o ascultau cu o neprețuită bucurie”1..
În 1939 este selectata de un juriu, din care făceau parte compozitorul Mihail Jora și Constantin Brăiloiu, pentru a participa, împreună cu taraful lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca, la Expoziția Internaţională de la New York (New York World’s Fair), amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen, unde Maria Tănase – deja o celebritate – susține spectacole atât la Casa Românească – pavilionul României în cadrul expoziției, cât și în cadru privat, cântând în faţa unui public de excepție, format din elitele vremii, precum fostul președinte, Herbert Hoover, a celui în exercițiu, Franklin Delano Roosevelt, scriitorul francez André Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brâncuși, George Enescu, Jascha Heifetz și altor personalități.
„Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York„ – rememora Maria Tănase momentul – „a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o și lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră„
La Radio participă în cadrul programului Cântece populare în ritm de jazz, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.
Stilul ei aparte l-a făcut pe etnomuzicologul Harry Brauner2 (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner) să afirme: Maria Tănase înfățișează „nu numai cântecul popular în toată complexitatea lui, dar însăşi esența sufletului celui care l-a creat: a sufletului românesc.“ Tot Harry Brauner2 este si cel care a cules cântecul original: Blestem/Târâişul şarpelui, în 1929, de la Rafirea Husea din Drăguş, jud. Braşov. Versiunile interpretative ale Mariei Tănase se regăsesc pe discuri precum Columbia, 1936; Electrecord, 1943, 1956, 1958 – în limba franceză), dar și în filmul documentar România (Rumanya), coproducţie româno-sovietică din 1947.
„Cântecele sunt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pământul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruință fără odihnă. Le adunam de la ţărani, lăutari, de la bărbaţi, de la femei, de la tineri şi bătrâni” – Maria Tănase.
INTERZISĂ DE REGIMUL LEGIONAR
In octombrie, 1940, „Garda de fier” ordonă Radioului să distrugă discurile cântăreței și matrițele (de la casele de discuri aflate în țară și cele ale primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune), motivând ca melodiile sale „distorsionau folclorul autentic”; în realitate, a fost o acțiune cu conotații antisemite, datorata unor mentori sau apropiați ai artistei. Totodată, Mariei Tănase i se interzice să cânte timp de câteva luni, până in ianuarie 1941.
Cum printre cunoștințele ei se numărau diverși evrei, artiști și nu numai (Harry Brauner sau jurnalistul Stephan Roll – Gheorghe Dinu, alias “Ştefan Roll”, ulterior secretar al Uniunii Ziariștilor, între 1959-1967), pentru compromiterea artistei în societatea tradiționalistă, s-a inventat o fotografie: cântăreața juca goală o partidă de șah.
Harry Brauner își amintea episodul, în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii pași şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobișnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul și truda unui bun prieten, Harry»”.
MARIA TĂNASE REFUZĂ O VILĂ PE INSULĂ
După ridicarea interdicției (regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea Mariei Tănase este din nou auzită la posturile de radio), artista participă la turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu și Ion Aurel Maican, care se dovedește un succes de proporții. Cu ocazia inaugurării Teatrului de vară „Taxîm” (din Piața Taksim), Maria Tănase a tăiat răsuflarea spectatorilor în revista Melody Revue, interpretând melodii din folclorul local.
Copleșit de talentul ei, Sulfikidar, guvernatorul Capitalei, îi oferă titlul de „cetățean de onoare”, un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul, dacă acceptă să rămână si sa cânte muzică turcească; dar Maria refuză, revenind în ţară.
„CA O REGINA”
În timpul războiului Maria Tănase participă, alături de marii artiști George Enescu, George Vraca, Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru râniți sau la unitățile militare, cum ar fi serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena, Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, şi alţi membri ai guvernului.
8 iulie 1942 – Maria Tănase, intr-un spectacol susținut de mai multi artiști, pentru soldații romani aflați pe front
În ianuarie 1944 debutează în opereta Mascota de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, sub bagheta dirijorului Egizio Massini. Joacă roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal – Cadavrul viu de Lev Tolstoi (in aprilie 1945, unde interpretează rolul Maşei, cântăreața, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu), Nana de Émile Zola sau, mai târziu, Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht (în rolul Jeny Spelunca) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956) -, precum și la Ateneu, Axel la porţile raiului, de Paul Morgan și Adolf Schültze, pe muzica lui Ralph Benatzky, sub numele Sfinxul din Hollywood.
Pe 28 octombrie 1946, la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune, interpretează cântece românești de mare popularitate, alături de alți interpreți implicați in eveniment – violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Pally, Dumitru Scurtu.
În 1952, special pentru ea, se înființează o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din București, unde Maria Tănase le-a îndrumat pe viitoarele cântărețe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, sau Natalia Șerbănescu. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio și să facă turnee în ţară și în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. Lansează cu mare succes piesele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie desfășurat în București, in vara anului 1953.
Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei, imprimate, in 1958, la Electrecord : Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Inițial editate pe un disc Electrecord de format mic (EPC 138), au fost apoi incluse, împreună cu alte cântece ale artistei, cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde” – distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris. În 1959 a susținut, în Bulgaria ultimul ei turneu peste hotare. In 1963, Editura Muzicală a publicat o selecție de 20 de piese din repertoriul artistei, în broșura „Cântecele mele – Maria Tănase„.
Afișul ultimului spectacol (iunie 1963).
Pe parcursul carierei sale, a fost acompaniată de orchestre, tarafuri și instrumentiști de renume – Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor și Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”, Ştefan Bungeanu, Vasile Constantin (clarinet), Fărâmiţă Lambru (acordeon), Fănică Luca (nai), Ion Voicu (vioară) sau Theodor Cosma (pian).
După un debut cinematografic în 1939, apare în „România” (1947), iar in decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducția româno-franceză Ciulinii Bărăganului, realizată după romanul lui Panait Istrati și în scurt-metrajul „Amintiri din București” (1958). Este recompensată, în 1955, cu Premiul de Stat, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.
„Coana Maria era ca o regină” – își amintea unul dintre marii muzicieni români, Johnny Răducanu. „Aşa mi-o amintesc și eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară și din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei” – notează si prof. dr. Zoe Petre.
„UN ELEMENT CARE MANIFESTĂ DUȘMĂNIE PENTRU REGIMUL NOSTRU”
Maria Tanase
Maria Tănase, susțin anumite voci, a fost curtată de multe servicii de spionaj (englez, francez, german), fiind, in opinia unora, un fel de Mata Hari autohtonă.
Mihai Pelin, cercetător al arhivelor Securității, afirma în lucrarea sa, „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliţie politică”, că Maria Tănase avea la sfârșitul anilor ‘30 relații foarte apropiate cu Maurice Negre, corespondentul de la Bucureștii al agenției de presă Havas și rezident al serviciilor speciale franceze. „În mai 1939, corespondentul a fost surprins de poliţie în timp ce fotografia obiective militare din zona de graniță Turtucaia. Maria Tănase, care se bucura de influenţă în epocă, a intervenit imediat la poliţie şi la Direcţia Presei ca să se aplaneze scandalul” (Mihai Pelin, în „Dame şi ziarişti”).
Maurice venea de la Varșovia, noteaza si istoricul Stejarel Olaru – iar prezența sa a fost semnalată în aceeași zi Direcției Generale a Poliției de Siguranță, serviciul secret de atunci al Ministerului de Interne.
Prima notă informativă a fost scrisă de ofițerii secției a II-a din cadrul Corpului Detectivilor și se numește chiar ”Jurnalist francez sosit în Capitală”, ceea ce arată importanța prezenței lui care trebuia rapid semnalată.
Corpul Detectivilor era o structură de informații înființată în 1931 care se ocupa de culegerea de informații, interceptări telefonice, și ale corespondenței și filaj. ”Detectivii” doreau să afle dacă ziaristul francez era doar jurnalist și cum se poziționa în raport cu statul român. La început activitatea sa le-a părut normală agenților, dar, la un moment dat a început să facă o serie de călătorii. De exemplu, la Turtucaia, important obiectiv militar unde a fost surprins că face fotografii. Un locotenent l-a observat și atunci a încercat să disimuleze prefăcându-se că fotografiază un turc bătrân.
A fost primul semn pe care l-au primit serviciile. Cum a scăpat pe moment, descrie Stejărel Olaru în cartea sa, ”Artista, omul, legenda”. Din acel moment, mai multe servicii secrete au fost pe urmele sale. Bănuiala era că este agent al biroului 2 francez, dar și al serviciului extern de informații britanic (IS). Ulterior, a părut chiar că a reușit să creeze o rețea informativă nouă, dar aceasta era de la început controlată de autoritățile române.
„Maurice Nègre” – scrie Stejărel Olaru – „a făcut greşeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureştene si mare iubitoare de aventură. Ea a fost veriga slabă a rețelei, deși la prima vedere Sumpt părea să aibă toate calitățile necesare pentru o astfel de activitate, căci, la cei 35 de ani, lăsa impresia că are destulă experiența de viată, că este cultă, inteligentă, dedicată, îndrăzneață și, nu în ultimul rând, atrăgătoare”. Maria Tănase este invocată în timpul anchetei de către Henriette Sumpt :”Nègre are ca prietenă pe Maria Tănase” –, dar fără să fie acuzată de ceva. Cântăreața a fost invitată de autorități să dea o declarație, pe care Stejărel Olaru o redă integral. Maria Tănase detaliază natura relației cu francezul pe care îl iubea și pe care îl susținea financiar. A ajuns astfel pe lista martorilor acuzării în procesul rețelei.
Sursă: Arhiva CNSAS, Direcția Arhivă Centrală via Stejărel Olaru
Henriette Sumpt, pentru că avea şi cetățenie română, a fost acuzată de înaltă trădare şi a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit-o şi Maurice Nègre, acuzat însă de spionaj. Acesta a stat în detenție mai puțin de un an și a avut parte de tratament preferențial: interveneau pentru el membri ai Guvernului și în plus știau până și gardienii că era iubitul celei mai îndrăgite artiste din România. O iubire mare, celebră în epocă. De altfel, artista s-a îngrijit la el și și-a cheltuit aproape toată averea în perioada cât a fost închis pentru a încerca să îl scape. – mentioneaza S. Olaru. În afara unei vizite în penitenciar, cei doi s-au reîntâlnit la București, după ce francezul a obținut o ”iertare” din partea lui Ion Antonescu și a Regelui Mihai. Cum și de ce l-au iertat a fost motivul unor speculații ample în epocă.
După plecarea în Franța, nu a mai revenit niciodată în România, iar Maria Tănase nu a mai reușit să ia legătura cu el. S-a simțit părăsită. La sfârşitul anilor 1940, când regula scrierii autobiografiilor a fost impusă de regimul comunist pentru a separa uşor şi repede persoanele cu origini sănătoase de cele care proveneau din mediul burghez, scrie Olaru în cartea sa, Maria Tănase a fost nevoită să scrie şi ea câteva astfel de documente în care şi-a povestit, pe scurt, propria viață.
După Al Doilea Război Mondial, jurnalistul pe care Maria Tănase îl iubise și pentru care își vânduse averile, a ajuns director la Agenția France Press – titrează adevărul. Chiar şi după ce relaţia cu jurnalistul francez s-a încheiat, asupra Mariei au continuat să planeze suspiciuni de spionaj.
In 1941, la întoarcerea în ţară de la Istanbul – la acea vreme „locul de întâlnire al agenților secreți” -,Maria Tănase devine ținta Abwehrului (serviciu german de informații), care (se presupune) încearcă sa o recruteze.
Cristian Troncotă, istoric al Siguranței și Securității, avansează ideea că artista ar fi făcut parte din grupul de agenți ai lui Eugen Cristescu (șeful Serviciului Special de Informații (SSI) în perioada 1940-1944, numit de Ion Antonescu la 15 noiembrie 1940), alături de Zaharia Stancu și Mihai Beniuc. „Se pare că celebra cântăreață i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într-o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informații cu o serie de diplomați americani” – afirmă Cristian Troncotă. La Istanbul, fusese văzută și în compania lui Alfred de Chastelain, ofițer în serviciile secrete britanice. Acasă, este arestată pentru legături cu spionajul britanic, dar este eliberata, probele fiind insuficiente.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1943, Alfred de Chastelain a fost parașutat, alături de ofițerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, pe teritoriul României în comuna teleormăneană Plosca. Acţiunea s-a numit „Autonomus”. Serviciul Special de Informaţii român avea date despre venirea lor, dar, pentru că aflaseră şi nemţii, au fost nevoiţi să însceneze o arestare pentru protecție – afirma adevarul. Cei trei spioni au fost arestaţi şi luaţi în grijă de Serviciul Secret de Informaţii. În celebra acţiune, rolul Mariei Tănase ar fi fost unul de agent de legătură şi influenţă. S-a spus că ea ar fi jucat un rol important în Al Doilea Război Mondial, fiind un om de legătură între români şi britanici care au conlucrat pentru scoaterea României din alianța cu Germania.
La rândul sau, Ivor Porter, căpitan englez, agent britanic în România – afirma evz.ro -, care l-a cunoscut foarte bine pe șeful SSI, scria în memoriile sale ca „Eugen Cristescu avea întotdeauna ca predilecție femeile mai mature”. Dintre fostele sale prietene sau partenere, Serviciile Secrete le-au identificat pe Molda Zisu, Ileana Baston și Maria Tănase. Pe de alta parte, conform arhivelor Serviciului Secret de Informații din România, condus de Eugen Cristescu, Maria Tănase ar fi refuzat. Totuși, în 1943, când artista „ajunge din nou la Ankara pentru un concert, s-a spus că de fapt deplasarea ei ar fi avut alt scop şi că Cristescu ar fi trimis-o să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul”, afirma adevărul.
Curând după 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relațiilor ei cu anglo-americanii. Celebră și imprudentă, si afectată de faptul că nepoții ei erau dați afară din şcoli, nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei, pe patul de moarte, rugase un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comuniști și din partea lui”.
In urma refuzului de a lucra pentru Securitate, a fost urmărită constant, fiind considerată un element „care manifestă dușmănie pentru regimul nostru”. I se deschide un dosar de urmărire informativă, dar este apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum și cei mai puternici oameni ai zilei.
Numele ei apare și în procesul lui Teohari Georgescu, un alt episod documentat în cartea lui Stejărel Olaru5. În ambianța anilor 50, Maria Tănase se temea de Securitate și avea și motive. Era în atenția organelor și împotriva ei se storceau declarații de la foști colaboratori, cunoscuți, sau chiar și de la persoane care o știau doar din auzite. ”În anul 1954 s-a trecut într-o altă etapă. De acum s-au stabilit planuri de măsuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci și să-i combată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării. Cam așa arăta planul de măsuri în aprilie 1954, în ce o privea pe Maria Tănase:
”Urmărim în această perioadă să stabilim următoarele:
Scopul adevărat cu care face turneele prin țară.
Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică şi economică a țării.
De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.
Cum transmite informațiile, prin cine?
Stabilirea legăturilor susnumitei”
Dosarul îi fusese deschis în noiembrie 1953. Securitatea i-a împânzit anturajul de informatori.
”În vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de securitate. A fost un prim pas care, la scurt timp, a dus la nașterea unei alte relații cu poliția politică a regimului comunist, de această dată de colaborare. Însă, spre deosebire de numărul mare de documente referitoare la urmărirea informativă, cele despre cooperarea ei secretă sunt atât de puține, încât nu vom putea înțelege amploarea acestei activități. (…)
De ce lipsesc aceste documente? Poate că pur şi simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la un nivel înalt şi a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus mai târziu, după moartea ei, de cei care obișnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaște adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor, în care luminile și umbrele alternează ca într-o pictură a lui Caravaggio”, scrie Stejărel Olaru.
În anii comunismului, în care inclusiv folclorul trebuia schimbat, Maria Tănase a încercat să își păstreze repertoriul neatins de noile norme. Avea admiratori printre membrii nomenclaturii și ajunsese protejata Constanței Crăciun, ministrul Culturii. I s-a plâns acesteia în privința calității noilor versuri împerecheate ”vulgar” cu altele vechi. Problemele ei au continuat. A fost interzisă la radio și a fost considerată ”reacționară”.
Finalul carierei, episodul cu Fărâmiță Lambru și ultimele zile, sunt de asemenea descrise amănunțit și sunt relevante pentru că lasă să se întrevadă modul ei deschis de a fi. Cartea lui Stejărel Olaru, disponibilă publicului începând din data de 15 octombrie 2019, reprezintă o incursiune documentată în viața uneia dintre cele mai mari artiste pe care le-a avut România, în contextul perioadei interbelice, al boemei, într-o oarecare măsură, dar și al schimbării tragice de regim.
DIVA ROMANIEI
Maria Tanase in concert
„La vârsta de 15 ani, s-a înscris la concursul Miss România, […], picând proba costumelor de baie, iar în anul 1929 se îndrăgostește de un medic cu care a rămas însărcinată; acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, o intervenție care i-a marcat existenţa și care, se spune, i-a răpit, pentru tot restul vieții, fericirea de a avea un copil. […] după finalul primei relații nefericite de dragoste, s-a apucat și de fumat, un viciu care, în cele din urmă, avea să îi ruineze cariera și viaţa. […] În 1960, în condițiile în care nu a putut avea copii, Maria Tănase a „adoptat” o tânără cântăreaţă din Banat, pe nume Minodora Nemeş, în vârstă de 17 ani, pe care o numea „fata mea””1
De-a lungul vieții sale, Maria Tănase a avut numeroase aventuri si iubiri pătimașe, printre care o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, si alta „pasională, cu sculptorul Constantin Brâncuși, […]”, si-a mărturisit apoi „dragostea pentru un spion francez”, (n.r. Maurice Negre, jurnalist al agențieiHavas, presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez) de dragul căruia „și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare” și, in final, s-a căsătorit cu Clery Sachelarie (n.r. moșier și magistrat), cel care care avea să-i tolereze absolut toate capriciile și aventurile”1.
În 1930 „se angajează casieriță la un birt (n.r. la „Bufet de 7 lei”), unde obișnuia să și cânte, fiindu-i descoperit talentul de către publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad4 (n.r. regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), primul ei protector și cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului”1.
„Mă apucase damblaua să mă fac cântăreaţă de local” – mărturisea Maria Tănase. „De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele de bere la mesele mușteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, și porneam către orașul mare, cu gândul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cântau lăutari. M-am întrebat de multe ori de unde vin cântecele? Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea când se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preț şi mă duceam să cânt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine știe ce grădină de vară.”
DOUA PASARI MAIESTRE
Anul 1938 „aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile acestuia, și Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris, cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Acesta a invitat-o pe Maria Tănase să facă o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artiști români se cunosc și se îndrăgostesc, pe loc, nebunește, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti”.
„Brâncuși o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.1
Aventura „păsărilor măiestre” se încheie la un an distantă, după participarea Mariei Tănase la Expoziția Internațională de la New York, unde „avea să cunoască un succes fulminant, însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, [….] fiind marea iubire a vieții ei. [….] În anul 1957, Brâncuși a murit, iar Maria Tănase l-a plâns cum numai o femeie care l-a iubit toată viaţa putea să o facă. A dorit atunci să ridice în memoria lui Brâncuși o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu şi visa să se stabilească în orașul în care Brâncuși ridicase Poarta Sărutului și să transmită mai departe dragostea ei pentru cântec prin intermediul școlii, însă toate acestea nu s-au realizat.”1.
REGELE ALUMINIUMULUI SI REGINA MUZICII POPULARE
Printre cei care au încercat să o cucerească, (probabil și motivul despărțirii de Brâncuși) s-a numărat și Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, își amintește G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă și se întoarce în România.
SEFUL SSI SI AGENTA (?) MARIA TANASE
In 1940, când Maria Tanase era persecutata de legionari, „a fost nevoită să-şi părăsească locuința din București şi să revină în mahalaua în care a copilărit. A fost ajutată de Eugen Cristescu, cel care se afla la șefia Serviciului Special de informații. Şeful serviciului i-a devenit nu doar apărător, ci și iubit”. (titrează adevărul)
MUZA SI SCULPTORUL
„A urmat o nouă idilă a artistei, cu sculptorul Constantin Anghel, după ce s-au întâlnit şi s-au plăcut, la o petrecere. Anghel i-a cerut să-i pozeze pentru un bust şi Maria a ajuns ca muză în atelierul acestuia[…]”1.
IUBIRE FARA RASPUNS
„În perioada în care Maria Tănase cânta la Casa Capșa, îl cunoaște pe jurnalistul francez Maurice Negre, de care se îndrăgostește pe loc”, devenind „pentru ceva vreme, unul din cuplurile celebre ale capitalei. Însă Maurice Negre avea să fie arestat sub acuzația de spionaj, fiind apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Maria și-a vândut toate bijuteriile şi blănurile, în speranța că, cu banii obținuți va reuși să-şi scoată iubitul din inchisoarea de la Aiud. Există interpretarea că, în schimbul eliberării acestuia, Maria ar fi acceptat chiar să joace rolul de spion, însă cert este că după eliberare Maurice a revenit în ţara natală, relația lor s-a încheiat, iar după război, când artista ajunsese să fie persecutată de regimul din ţară, i-a scris fostului iubit solicitându-i ajutorul, însă scrisorile celei care îl ajutase au rămas fără răspuns…”1
DIVA SI MOSIERUL
Pe 27 decembrie 1950, la 37 de ani, cu multe dezamăgiri amoroase la activ. Maria Tănase se căsătorește cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), „un moșier şi jurist cunoscut, cu 13 ani mai mare decât ea, care îi fusese confident cu multă vreme înainte”, despre care ” „gurile rele” spuneau că este un cartofor care i-a tocat artistei averea, în timp ce îi tolera acesteia toate excesele, chiar şi cele amoroase, însă, conform biografilor, confidentul Mariei timp de mai mulți ani ar fi iubit-o sincer încă de la prima întâlnire, dar a preferat să aștepte până când diva cântecului popular românesc a acceptat să îi devină soție.”1
La data la care Sachelarie s-a căsătorit cu artista, din averea moșierului nu rămăsese aproape nimic. „Când a pus ochii pe Maria scăpătase, era complet lefter” – dezvaluie Gaby Michailescu, în cartea sa, „Maria cea fara de moarte”. „Abil, fost magistrat, a ştiut că prezenţa Mariei lângă el îi asigură o stare civilă: a devenit din moşier bărbatul marii Maria Tănase. Şi, fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lăngă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare garsonului Luca cu costul prânzului pe care i-l achita cu larghețea ei peste o zi-două, dublând, triplăndu-i suma! Că n-a muncit, calea-valea, dar nu i s-a făcut nici util. Căci, chiar dacă n-ai serviciu şi nu câştigi nici un ban, te faci util, o ajuți în vreun fel. Speli vase, spargi lemne, faci focul, scoți cenușa.¦ Îi mai speli un chilot, un furou, prevalându-te că-ţi simţi nările umflate de balsamul Dulcineei care-ţi este atât de dragă! Întreţinutul Mariei, nimic, neam, tămăie!”.
Pe 19 iunie 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar in urma analizelor se stabilește si diagnosticul: cancer pulmonar. Cu toate ca a fost sfătuita sa se opereze, Maria reia turneul, dar ulterior își anulează concertele, apelând la sora Ioanei Radu, Mia Braia, să o înlocuiască. Este internată de urgenţă la București. In spitalul în care și-a petrecut ultimele zile din viaţă, Maria Tănase le-a cântat asistentelor „Lung îi drumul Gorjului”.
Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris lui Clery, cel care i-a fost soţ timp de 13 ani, o tulburătoare mărturie a dragostei ce i-o purta:
„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierți de tot, dacă poți, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socotești moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au mințit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaște. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, și împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aștepta, tătuţă, oricât ţi-o place ție să trăiești. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu știu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulțumesc pentru viaţa noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…”.
„NIMENI SA NU FIE TRIST”
Costumul Mariei Tănase, expus la Casa Băniei in 2017, în cadrul Secţiei de Etnografie a instituției de cultură
In 2017, în cadrul Secției de Etnografie a instituției de cultură, Costumul, Casa Băniei a expus costumul popular de sărbătoare, specific zonei Olteniei, datat sfârşit de secol XIX – început de secol XX, purtat de Maria Tănase pe marile scene din România şi din străinătate.
Pe lângă acest veșmânt, a fost înfățișată publicului o impresionantă colecție de obiecte care au aparținut celebrei interprete, in total 1.300 de piese (documente, fotografii, scrisori, tablouri, alte obiecte personale), printre acestea figurând si un unicat: testamentul care exprima ultimele sale dorințe.
22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tanase, Bucuresti
Testamentul Mariei Tănase
„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă”
„Dacă fratelui meu Ștefan Francois Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire„.
”Nepoților mei, celor trei copiii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieții fratelui meu și sorei mele precum şi pe soțul Ştefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery, cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.„
„Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualulînmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool să fie la dispoziția medicilor, dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți”.
„Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepţia oficialităţilor şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir, în fiecare zi, timp de şase săptămâni. Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima data, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale.”
„Aș vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede.(..)’
„Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și, în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viaţă îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!” – Maria Tănase, 3 iunie 1963
22 iunie 1963 Funeraliile Mariei Tănase – Teatrul Satiric, Bucureștii
La 22 iunie 1963, la ora 14:10, Maria Tănase se stinge din viată, la Spitalul Fundeni.
La moartea sa, corpul neînsuflețit al Mariei Tănase fost depus la Teatrul de Revistă (Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase). Si, contrar voinței sale testamentare, s-a instituit zi de doliu național, fiind condusă pe ultimul drum, spre Cimitirul Bellu, de un impresionant cortegiu funerar, la care au participat sute de mii de oameni.
Una dintre dorințele Mariei Tănase a fost îndeplinită – în comuna Cârşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei, a fost ridicată, într-o intersecție, o fântână, în memoria celebrei artiste.
Basmul continuă undeva in „împărăția cerului”, acolo unde „privighetoarea cântă”, precum scria chiar Maria Tănase:
„Cu răchita o sa sui / In tăria cerului / Si fac halta de-ajustare / Doar la cele doua Care„
„Eu ma urc in Carul mic / Si cu-un fir de borangic / Trag cu mine la plimbare / Tot tarafu-n Carul mare„
1. V. Brădăţeanu, PORTRET: Maria Tănase – un fenomen unic în muzica românească. Debutul la radio şi dragostea pentru Brâncuşi – repere ale unei existenţe fascinante. 25/09/2018
2. Harry Brauner (1908 Piatra Neamț – 1988 Bucureștii), folclorist marcant, după august 1944, secretarul organizației de partid din Ministerul Artelor (și Informațiilor), directorul Institutului de Folclor (Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949) și șef de catedră la Facultatea de Muzică a Institutul de Artă Bucureștii (Conservatorul).. Arestat in 1950, în cadrul “lotului Pătrăşcanu”. Inculpat in „procesul grupului Pătrășcanu” din 1954, alături de Herbert (Belu) Zilber, Lena Constante, Emil Calmanovici (toți condamnați pe viaţă, amnistiaţi în 1964 cu excepţia lui Calmanovici, care a murit în 1956, după 45 zile de greva foamei), Jacques Berman şi Remus Koffler (executat, ca şi Pătrăşcanu, în aprilie 1954) (Levy 2002: 125). Reabilitat în 1968; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 96/1968; (M.Of. nr. 17 din 21 ian. 1949, partea I-a, p. 710; Kuller 2008a: 79; Solomovici 2004: 256).
3.ALESSANDRESCU, Alfred (2 aug.1893 Bucureștii – 18 feb.1959 București) – director adjunct (1926-1937) şi dirijor (1926-1940, când este marginalizat pentru motive rasiale) al Filarmonicii Bucureşti, după război membru de partid (din 1945), vicepreședinte al Societății Compozitorilor, director muzical al Radiodifuziunii (1945-1947) şi dirijor permanent al Orchestrei Simfonice de Radio București (până la deces); cu referat de cercetare la Fd. C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexa la dosarul nr. 31/1956; pentru evreitatea sa, v. Realitatea Evreiască, nr. 282-283, sept.-oct. 2007, p. 12- Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
4. ELIAD, Sandu (născut Solomon BERCOVICI, 9 iunie 1899 Botoșani – d.1979, Bucureștii) – regizor și respectiv ziarist în presa sub control evreiesc în perioada interbelică; în 1944 membru fondator A.R.L.U.S. și bibliotecar al secției Propagandă şi Artă; din 1945 funcționar la Confederația Generală a Muncii (M.Of. nr. 68 din 22 martie 1947, partea I-a, p. 2148); numit în 1948 director al Teatrului Confederației Generale a Muncii, ulterior director şi regizor al teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi şi colaborator ocazional la revista Teatrul din București; decorat în 1946 de către fostul suveran Mihai cu ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofițer (Decretul nr. 2790 din 16 sept. 1946) şi în același an cu cu Ordinul “Meritul “Cultural” în grad de Cavaler (M.Of. nr. 192 din 21 aug. 1947, partea I-a, p. 7543); tatăl poetului și scriitorului Tudor Eliad, stabilit la Paris (inclus în Kuller 2008a: 437) – Iulian Apostu, „Evreii și comunismul, Cazul României (1944-1965)”, 2013
5. STEJĂREL OLARU (n. 1973) este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014), în prezent fiind lector universitar.
„Din slăbirea României se va face un nou reazem al bolșevismului in Orient. Trebuie să ne opunem cu forță armată, să salvam măcar onoarea României” – afirma Constantin (Dinu) Brătianu, in 29/30 august 1940, la Consiliul de Coroana convocat de Carol al-II-lea pentru comunicările cu caracter ultimativ, in urma dictatului de la Viena impus României de către Germania și Italia, pentru cedarea Ardealului de Nord Ungariei. Continuă lectura →
Încoronarea de la Alba-Iulia a reprezentat un act simbolic al Unirii tuturor românilor într-un singur stat. Regele Ferdinand primea astfel, oficial, stăpânirea noilor teritorii. Factorii politici, precum și regele însuși, au dorit ca acest moment istoric sa fie marcat în cadrul unei ceremonii de încoronare, în care fastul și tradiția bizantină urmau să dea formă împlinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor. Locul încoronării – Alba-Iulia – a fost ales anume, pentru semnificația sa aici își făcuse triumfător intrarea Mihai Viteazul, la 1 noiembrie în 1599, si tot aici, la 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Cu șapte ani înainte, oarecum profetic, celebrul politician Nicolae Filipescu îi spunea Regelui, în 1915: „mărirea ce ţi-o urăm, Sire, să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.
Regele Ferdinand I si Regina Maria, încoronați la Alba-Iulia
Încoronarea a avut loc la 15 octombrie 1922 în catedrala ortodoxă construită special în cinstea evenimentului, la propunerea lui Nicolae Iorga, în locul vechii Mitropolii ridicate în 1599 de Mihai Viteazul. Întreg orașul Alba Iulia a fost scena unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare.„Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre, rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separă sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni.” (Constantin I. Stan)
Regele Ferdinand I și Regina Maria au pornit spre Alba Iulia din Gara Sinaia. Trenul a ajuns la Alba Iulia la ora 09.30, iar suveranii au fost întâmpinați de prim-ministrul Ionel Brătianu, de ceilalți membri ai Guvernului, de președinții celor două camere ale Parlamentului și 40 de invitați străini, printre care și viitorul Rege George al VI-lea al Marii Britanii. Procesiunea a pornit spre Catedrala Încoronării, ajungând în jurul orei 10. Coroana de Oţel,Coroana Independenței pentru Regele Ferdinand și Coroana Albastră (realizată la Paris, din 1,8 kilograme de aur, donat de un proprietar de mină din Munții Apuseni) pentru Regina Maria, se aflau deja în altar.
Slujba încoronării și Te Deum-ul care a urmat au fost oficiate de patru mitropoliți ortodocși. In incinta Catedralei, Regele și Regina au asistat la slujba, așezați pe tronurile laterale. În clipa sfințirii Coroanelor și a mantiilor regale, au fost rugați să îngenuncheze. La fel şi înalții oaspeți care erau de faţă. Nicole Iorga consemna cu emoție:
„În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”
Încoronarea propriu-zisă a avut loc afară, sub un baldachin, în public, unde Regele si Regina au fost aclamați de 30.000 de spectatori și de 15.000 de soldați.
Ferdinand, după modelul napoleonian, s-a încoronat singur. Apoi a încoronat-o pe Regina Maria „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.
A urmat o paradă militară în timpul căreia Ferdinand I și Maria au mers călare în fruntea regimentelor ai căror comandanți onorifici erau. Serbările au continuat cu dineuri oficiale oferite în Sala Unirii și în clădirea teatrului.
De ceremonial s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, care studiase, in prealabil, diverse cronici și gravuri înfățișând ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau regilor unguri. Deoarece încoronarea lui Carol I, in 1881, i se păruse prea sobră, Miron Cristea insista ca, de aceasta data, Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, biserica și clerul urmând să joace un rol important. Viziunea Regelui era complet diferita, acesta dorind ca ceremonialul sa fie mai auster.
Pe plan politic au fost, de asemenea, doua opinii opuse. Încoronarea, potrivit lui Ionel Brătianu (care a forțat o politizare excesivă) și Partidului Național-Liberal (aflat la putere în ianuarie, 1922) trebuia să aibă aura unei festivități de partid. Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român considerau ca, dimpotrivă, era cazul ca evenimentul sa se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai potrivit semnificației sale. Maniu a criticat guvernul liberal, considerând că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare (n.r. încoronarea), Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”. In consecința, serbările de la Alba Iulia au fost umbrite de refuzul organizatorilor de a-i invita în noua catedrală și pe ierarhii greco-catolici, care fuseseră în prim-planul Unirii, motiv pentru care liderii politici ai românilor ardeleni de religie greco-catolică au refuzat să participe la slujba religioasă de încoronare.[inapoi]
Pregătirea și desfășurarea festivităților de încoronare au revenit, în iunie 1920 „Comisiunii pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor” (cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice), numita de guvernul Alexandru Averescu. Șeful acesteia era generalul Constantin Coandă, președintele Senatului și fost prim-ministru; din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh, Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava. Aceasta formula s-a menținut până la noul guvern condus de Ionel Brătianu care a înființat o nouă comisie condusă de Anghel Saligny (inginerul care a proiectat podul feroviar Carol I de la Cernavoda).
Inițial, se prevăzuse ca ungerea suveranului să aibă loc la biserica Mihai-Vodă din București, iar încoronarea la Alba Iulia; Ferdinand a refuzat însă aceasta propunere, considerând ca ambele acte fac parte integranta ale aceleiași ceremonii. In final, a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga, de a se construi un nou lăcaș, o Catedrale a Încoronării, la Alba Iulia.
Proiectul și conducerea lucrărilor Catedralei au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elevul marelui arhitect Ion Mincu. Pentru a permite ridicarea lăcașului de cult, a fost demolat o parte din zidul cetății Alba Iulia, inclusiv o parte a bastionului Mihail. In mai puțin de un an lucrările erau încheiate. Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă in cea de-a doua zi de Paște a anului 1921 (28 martie), lucrările s-au executat într-un ritm alert : in august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu (a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, realizată între 1933-1938) a pictat fresca interioară care-i înfățișa, pe peretele vestic, pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale, pe Miron Cristea, viitorul patriarh și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos, pe Mihai Viteazul alături de Doamna Stanca.
„Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții, care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare, pot înfrunta concurența” – Nicolae Iorga. [inapoi]
Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Plevna din 30 august 1877. Carol I a preferat oțelul in locul aurului, ca simbol al vitejiei ostașilor români. Forma coroanei trebuia să fie similară cu cea a lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun. Acești domnitori au avut coroane de tipul celei româno-bulgare a Assanilor. „… Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu «Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel… Neobositul locotenent-colonel Dimitrie Pappasoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această. coroană.” – regele Carol I. Coroana de oțel a fost oferită pe 10 mai 1881 Regelui Carol I, la Palatul Regal, cu prilejul serbărilor încoronării sale ca Rege și al proclamării Regatului României. Singurele adaosuri asupra coroanei purtate de unchiul sau, acceptate de regele Ferdinand, au fost pietrele prețioase care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă. În prezent, Coroana de Oțel este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național și este expusă la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București. O copie fidelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș. Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna.[inapoi]
In noaptea de 26/27 noiembrie 1940, un grup de legionari înarmați, sub comanda Prefectului Poliției București, col.(rez.) Ștefan Zăvoianu, decimează 64 de deținuți la închisoarea Militară Jilava, cinci dintre cei asasinați fiind foști demnitari ai fostului regim de dictatură carlista. Deținuții comuniști, comasați la subsolul închisorii, nu au fost atacați.
Între victimele menționate şi în procesul intentat asasinilor au figurat Mihail Moruzov, Niki Ştefanescu, generalul Ion Blegliu, generalul Argeşeanu, generalul Gabriel Marinescu, colonelul Anibal Panaitescu, colonelul Ştefan Gherovici, ofiţeri de poliţie şi jandarmi, subofițeri şi funcționari care luaseră parte la reprimarea Mișcării Legionare (Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Editura Demiurg, Iași 2010)
Informat despre asasinate, generalul Ion Antonescu s-ar fi arătat indignat și ar fi condamnat orice act de justiție privată. Potrivit polițistului Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, „în urma uciderii lui Gavrilă Marinescu și a altor funcționari superiori din poliţie, această instituție (S.S.I., n.n.) intra în panică, rămânând fără conducere” [1]
Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul – foto: ro.wikipedia.org
„În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriș, iar paza deținuților, reținuților și condamnaților era asigurată de o gardă legionară. Garda avea 7 posturi în 3 schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari. Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliției Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Crețu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului.
Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Crețu s-a deplasat la Jilava, folosind o mașină a poliției. Aceasta a fost însoțită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriș și de comisarul legionar Pavel Grimalschi. Odată ajunși la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post.
În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toți legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie uciși în acea noapte toți cei 64 deținuți politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului. Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Crețu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărțirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii.”
„Odată împărțiți, legionarii s-au întors la post, așteptând schimbarea gărzii militare și trecerea rondului. În prealabil, înlăturaseră lacătele de la ușile celulelor. În jurul orelor 1 – 1.30, în urma unui semnal convenit dinainte, un foc de pistol, legionarii au pătruns în celulele repartizate fiecăruia, împușcându-i pe prizonieri. Lista cu legionarii din echipa lui Gheorghe Crețu nu a mai fost afișată în corpul de gardă, așa cum se proceda zilnic la schimbarea gărzii, pentru a nu se afla identitatea asasinilor.
Gheorghe Crețu, în declarația sa, făcută în fața tribunalului afirmă :„ Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis ușa celulei, am comandat “drepți”, după care am tras, executând prin împușcare toți 14 deținuti care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. și frații Bileca (doi). Ceilalți doi nu i-am cunoscut. Repet că execuția am făcut-o prin împușcare și nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuția s-a făcut cu revolvere automate Mausser, cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanți cunosc pe următorii : Romulus Opriș, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. […] Execuția a durat aproximativ 10 minute…”
După executarea asasinatelor, legionarii care trebuiau să asigure paza deținuților, au părăsit posturile și s-au întors în București.
În data de 28 noiembrie 1940, un comunicat oficial a fost publicat în presă : „În noaptea de 26/27 noiembrie, – cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, – legionarii care lucrau la această deshumare, – au pătruns în închisoare și au împușcat pe unii dintre deținuții politici aflați acolo și considerați ca autorii principali ai crimelor săvârșite împotriva Căpitanului și a legionarilor, – sub fostul regim.”
La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deținuți. Horia Sima ulterior va susține totuși această idee.”
(text preluat din Ordonanța definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucție, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)
PROCESUL ASASINILOR
Asasinii identificați ulterior erau în mare parte ofițeri ai Poliției Legionare care îşi avea sediul la Prefectura Poliţiei Capitalei-toţi numiți în funcţie de fostul Prefect Ştefan Zavoianu-învinuit şi condamnat pentru instigare la asasinat. De asemenea, din cercetările efectuate şi după indiciile adunate alți atentatori erau membrii ai Poliției legionare dependente de Ministerul de Interne sau persoane înregimentate în C.M.L .
Sentința şi executarea asasinilor La 9 iulie 1941, Curtea Marțială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub președinția prim-președintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, începeau dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârşite la Jilava. În cadrul aceluiași proces, au compărut şi acuzații pentru crimele din aceeași noapte de la Prefectura Poliției Capitalei şi din pădurea Balota-Vlăsia, dar şi cei învinuiți de sechestrarea şi de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Cercetările au durat din martie până la 21 iunie 1941.
La data de 21 iunie 1941 a fost data ordonanța definitivă în cauza asasinatelor, iar pe 22 iulie 1941 s-au pronunțat sentințele. Au compărut în faţa Curții 17 acuzați, au lipsit 21 din care 20 dispăruți . Dintre cei acuzați 20 au fost condamnați la moarte, cinci la muncă silnică, 6 la 10 ani, iar 5 au fost achitaţi.
Printre cei condamnați s-au numărat: Ștefan Zăvoianu, fost prefect legionar al Poliției Capitalei, Romulus Opriș, fost chestor legionar, Constantin Orășanu, adjunctul lui Zăvoianu, Tudor Dacu, informator al Poliţiei Legionare din Prahova, Eremia Şocariciu, chestor-şef al poliţiei legionare, Gheorghe Creţu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel zis Dumitru Lixandru, Anghel Oprea şi Ion Tănăsescu. Execuția a avut loc în ziua de 28 iunie 1941 în Valea Piersicilor, la sud-est de închisoarea Jilava.
(Tiberiu Tănase Feţele Monedei-Mişcarea Legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010 | Şinca, Florin, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006)
ISTORIC
După proclamarea Statului Naţional-Legionar, (Legea nr. 550/14 septembrie 1940), prin Decretul-Lege nr.3225/24 septembrie 1940, completat cu Decretul-lege nr. 3263/1940/27 septembrie 1940 pentru funcționarea comisiunilor de anchetă instituite pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri și a Comisiunii de judecată, se înființează Comisiunea pentru cercetarea și trimiterea în judecată a celor ce au comis crime și delicte cu prilejul reprimării acțiunilor politice, având ca misiune anchetarea și instrumentarea asasinatelor comise împotriva legionarilor în perioada regimului de dictaturii carliste (24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940).
Anumite opinii susțin ipoteza in care inițiativa demersului si arestării marilor vinovați de crimele regimului carlist contra legionarilor i-ar fi aparținut lui Ion Antonescu. Pe de alta parte, cel care ar fi insistat pentru demararea anchetelor ar fi fost Horia Sima, la presiunea legionarilor. Cooptați în cabinetul lui Antonescu la 14 septembrie 1940, aceștia reproșau conducătorului statului că întreține relații cu Nicolae Iorga și Tătărescu, cu generalii Gabriel Marinescu şi Gheorghe Argeșanu şi că temporizează trimiterile în judecată, deși se înțelege că rolul hotărâtor era al Justiției, iar nu al puterii executive, remarca I. Hudiţă (Jurnal politic (1940-1941))
Listele celor învinuiți s-au întocmit la Prefectura Poliției, începând din 27 septembrie 1940, fiind prezentate de Constantin Orăşanu, secretar general al Prefecturii de poliţie, subsecretarului de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu, care hotăra cine să fie arestat. (Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu)
Începând din 4 octombrie 1940, pe parcursul a 38 de ședințe, Comisa, formata din trei membrii si președintele Eugeniu Bănescu, Consilier al Curții de Casație, a efectuat 60 de interogatorii şi a consemnat 58 declarații de martori, ancheta derulându-se efectiv până la 26 noiembrie 1940.
Pe 11 octombrie 1940, Comisia emite 33 de mandate de arestare, inclusiv pentru generalii Gavrilă Marinescu, Bengliu şi Argeşanu.
Potrivit familiei lui Marinescu, imediat după abdicare, Carol al II-lea i-ar fi oferit lui Gavrilă cheile unei vile din Florența, Italia, sfătuindu-l cât se poate de clar: „Fugi!” Replica generalului, aşa cum s-a păstrat ea în memoria rudelor, amintește de bravul ofițer: „Sire, m-am născut aici, am luptat pe front, în linia întâi, pentru această ţară. Eu de aici nu plec decât mort!” Din păcate, ea nu se susține – afirma I. Hudiţă – de vreme ce Marinescu a fost arestat exact când se pregătea să fugă din ţară, pe la Ada Kaleh. Joi, 18 septembrie 1940, în cercurile politice deja se anunța prinderea în orașul de pe Bega a lui Gavrilă Marinescu, care încerca să treacă fraudulos în Iugoslavia. „Despre Gavrilă Marinescu se spune că strânsese o avere de milioane de lei din jaf şi crimă. […] Făcând un popas la Băile Herculane, a fost identificat de legionari şi reținut”, scria Horia Sima, fiind mai demn de crezare, având informații din rândul legionarilor. Deci, sub regimul naţional-legionar, libertatea lui Gavrilă n-a ţinut decât două săptămâni.[2]
În afara protecției fizice și informative, Marinescu a arătat obediență fata de Carol al-II-lea, loialitate faţă de Elena Lupescu, si duritate şi radicalism în executarea ordinelor de represiune și asasinat. „Doar Gavrilă Marinescu va rămâne lângă rege, impresionându-l pe acesta prin brutalitate şi servilism” lui Carol al-II-lea [3]
Odată intrat în horă, Marinescu n-a mai putut ieși. Nu a fost singurul. „Ce, crezi că noi suntem miniștri? Suntem în serviciu comandat, suntem simpli executanți. Regele decide totul!” – i-ar fi spus premierul Gh. Tătărescu lui Tancred Constantinescu, în 1937.[4]
Referitor la cei arestați, Constantin Argetoianu consemna:„Generalul Argeşanu, la Jilava, pretinde că nu știa de omorurile din septembrie. Gavrilă Marinescu declară însă că a știut, că la Cotroceni, el, Urdăreanu, Regele şi Argetoianu au urmărit ceas cu ceas telegramele care anunțau execuțiile din județe…”[5].
Potrivit preotului Ştefan Palaghiţă, Gavrilă Marinescu ar fi fost arestat chiar mai devreme, pe 6 septembrie, alături de Bengliu, Argeşanu, Niky Ştefănescu ş.a.[6]
La rândul sau, Mihai Moruzov fusese arestat în seara zilei de 5 septembrie 1940, când se întorcea de la Veneția, și dus la beciul Prefecturii Poliției Capitalei.[7]
Mandatele au fost emise pentru Penitenciarul Văcăreşti, dar col.(rez.) Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliției Capitalei, el însuși o calamitate, a obţinut privarea de libertate la Închisoarea Militară Jilava, unde paza militară era „dublată” de legionari. Ştefan Zăvoianu, unul dintre ofiţerii favorabili restauraţiei carliste, care, după spusa lui Nichifor Crainic, n-a strălucit nici în armată şi nici în presă, „legionar feroce şi autor al tuturor samavolniciilor poliţiei legionare”, a asigurat în mare taină transportarea lui Moruzov, Ştefănescu, Comşa, a foștilor demnitari şi ofiţeri de poliţie, din arestul Prefecturii Poliției la Fortul Jilava [8]
La 22 octombrie 1940, comisia finalizase doar dosarele generalilor Marinescu, Bengliu, colonelului Zeciu şi ale maiorilor Dinulescu şi Macoveanu (care coordonaseră jandarmii implicați in execuția lui Corneliu Zelea Codreanu la Tâncăbești). S-a cerut şi extrădarea din Spania a lui Ernest Urdăreanu; nu s-a reuşit. Din Iugoslavia a fost adus inspectorul de poliţie Vasile Parisianu.
La 18 noiembrie 1940, Ioan Hudiţă constata că s-a hotărât arestarea generalului Argeşanu, a colonelului Ştefan Gherovici (fost director al închisorii Jilava) şi a lui Radu Pascu (fost preşedinte al Curţii de Apel). La această dată se aflau deja încarceraţi la Jilava Gavrilă Marinescu, fostul secretar de stat la Interne Victor Iamandi şi alţii.
Pe 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 64 deținuți la Jilava, iar lucrările Comisiei sunt sistate. Deşi Comisia nu a reușit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităților, din documentele de arhivă, cuprinzând declarațiile martorilor şi participanților la aceste crime, se poate reconstitui firul acelor evenimente şi de asemenea, se pot deduce responsabilii.
La sfârșitul lunii octombrie, printr-o decizie ministerială, confirmată de un comunicat dat de Horia Sima din 30 noiembrie 1940, se înființează si Poliţia legionară.
Prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, Comisia este desființată.
Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informații, este arestat în noaptea de 5/6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, de la Veneția. Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, investit prim ministru cu puteri depline, prin Legea 511/5 septembrie1940 de către Carol al II-lea, care abdica, la pe 6 septembrie, în favoarea fiului său.
In calitate de șef direct al lui Nicu Ştefănescu (zis Niky), Moruzov era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură derulate de acesta, pentru a “smulge mărturisiri” legionarilor arestați. Totodată, Moruzov fusese direct implicat la alcătuirea listei celor 105 căpetenii legionare asasinate în 21/22 septembrie 1939, în cadrul operațiunii ordonate de Carol al II-lea, în replica la asasinarea lui Armand Călinescu.
Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat şi de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un “dosar compromițător” despre Liţa Baranga (82 de ani în 1940), mama lui Ion Antonescu, căreia ii “regizase” un proces de bigamie, proces câștigat de general. Adversar al activităților ilegale derulate de Moruzov, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspirațiilor politice ale acestuia în cadrul SSI.
Internați în 19 celule închise cu lacăt, cu tabele nominale pe ușa, cei 64 de deținuți erau repartizați după cum urmează:
Celula 1: Mihail Moruzov, fost director al SSI. (Serviciul Secret de Informații al Armatei)
Celula 2: col. Ştefan Gherovici.(fost director al închisorii Jilava)
Celula 3 : Victor Iamandi, fost ministru al Justiției, mr. Frederic Damian, slt. Traian Cinghiţă.
Celula 4: gral. Gabriel Marinescu (Gavrilă Marinescu, n. 7 noiembrie 1886, Tigveni – d. 27 noiembrie 1940, Jilava), fost Prefect al Poliției Capitalei.(1930-1937), subsecretar de stat la ministerul de interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939).
Celula 5: col. Vasile Zeciu.
Celula 6 : mr. Alexandru Popescu, mr. Aristide Macoveanu.
Celula 7: gral. Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru, col. Anibal Panaitescu.
Celula 8: mr. Iosif Dinulescu
Celula 9: gral. Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei.
Celula 10: Ion Stănciuc, Constantin Sârbu, Vasile Taşcă, Nicolae Zăinescu, Ştefan Niţu, Vasile Moisescu, Nicolae Bularda, Gheorghe Niculescu, Constantin Popescu, Gheorghe Oancea, Crăciun Neacşu, Petre Gheorghe.
Celula 11: Ichim Gavrilă, Eugen Zugravu, Paraschiv Coman, Ion Balint, Stanciu Lolescu, Gheorghe Comşa, Olimpiu Mărculeţ, Mihai Radu, Nicolae Bărbulescu, Gheorghe Boghici, Dumitru Marin.
Celula 15: Nicu Ștefănescu (zis Niky), fost adjunct al directorului SSI.
Celula 16: mr. Alexandru Blebea
Celula 17: Constantin Bouleţ, Pavel Patriciu, Nicolae Lescenco, Nicolae Bobocea, Marius Boţu, Tudor Miron, Petre Tudor, Dumitru Bileca, Nicolae Bileca, Marin Georgescu, Constantin Culeţcu, Spiru Dumitrescu, Blănuţă Nicolae.
Celula 18: Ion Panova, Bonea Niculescu, Otto Reiner, Laurențiu Constantinescu, Petre Malenschi, Nicolae Găman, Iordănescu Iordache, Iuliu Horwath, Victor Horwath, Mihai Vârfureanu, Virgil Diculescu.
Celula 19. Radu Pascu, lt.-col. Dumitru Niculescu.
În total, 64 de persoane, din care cinci foști demnitari. Cu excepția gen. Gheorghe Argeşanu, toți cei zece ofițeri uciși proveneau din Jandarmerie. Singurul politician era Victor Iamandi, restul fiind subofițeri de poliţie, siguranță şi jandarmi, şi doi civili, studentul Mihail Vârfureanu şi un anume Virgil Diculescu. [inapoi]
[1] (C. Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, p. 59)
[5] C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.VIII, p. 445. Însemnare din 25 octombrie 1940
[6] Şt. Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, p. 140. Preot Şt.Palaghiţă:„Personalul poliţienesc a fost mărit, iar Poliţia pusă sub conducerea unui om stricat şi fără suflet, Gavrilă Marinescu” (p. 101);Carol al II-lea a „transformat ţara într-un stat poliţist” (p. 102);„bandele lui Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu îl asasinează mişeleşte pe Codreanu…” (p. 31);la 26 februarie 1937, guvernul a desfiinţat cantinele şi căminele studenţeşti din toate centrele universitare „în urma cererii lui Ştefănescu Goangă şi Gavrilă Marinescu” (p. 26).
[8]C. Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, p. 147.
„La 1869″ – menționează Nicolae Iorga, pe 17 martie 1933 [1] – „maiorul austriac Heinrich Filek von Wittinghausen dădea la lumină, în Viena, o carte consacrată României – și nu «Principatelor Unite» – unde […] descrie astfel pe «Romane»:
«Românul e bun la suflet, cinstit și credincios. Intre însușirile lui sufletești e de relevat răpedea putere de a pricepe, cumințenia și pătrunderea, unite cu o eleganță a purtărilor»;
«Bine condus, s’a dovedit totdeauna bun soldat, pentru care fapt istoria războaielor aduce destule dovezi»;
«Limba românească e foarte aproape de italiană, ca dulceață, elasticitate si armonie»;(*)
„Clasa de sus s’a schimbat mult în ultimele timpuri. «Boieroaica de azi e doamna modernă a cercurilor alese din Apus, emancipată de prejudecăți și de mărginiri îndatinate, care-și apropriază mai puțin limba maternă decât franceza, engleza și italiana. Se îngrijește puțin de gospodărie și de copiii ei, a căror educație se face în institutele franceze, in cea mai mare parte neîndestulător conduse, din Iași și București»„.
„Dar se recunoaște că și în «cercurile de sus se întâlnește acea voie bună și prietenie care se află la cele de jos, adăugîndu-se intr’un chip excepțional și silința de a face bine săracilor»„;
„Soldatul român «e sprinten si inteligent; cel dela șes mai deștept, mai plin de inițiativă și, pe lângă aceasta, mai aprins decât munteanul»” […] „Nici cavaleria «nu e de desprețuit: «Românul dela șes e deprins, din copilărie, cu călăritul» iar «Dorobanții sunt tot așa de buni ca și Cazacii, pentru serviciul de recunoaștere»; Numai la ofițeri, afară de cei cari au venit din armata austriacă și cea prusiană, «e încă mult de dorit»„.
„NUMAI LENE ȘI BARBARIE”
[…] „Cartea unui scriitor evreu din Viena, Karl Emil Franzos” – continuă Nicolae Iorga,în aceeași cuvântare, făcând o comparație de viziune în problema „românului”, în funcție de diverși autori – „«Aus Halb-Asien, Culturbilder aus Galizien, der Bukowina, Sfidrussland und Rumdnien» (a 3-a ediție, Stuttgart 1889), despre care autorul spune că a fost tradusă in multe limbi, e opera cuiva care, fiu de medic in Podolia, a trăit in Bucovina ca tânăr, a mai fost in România și înainte de 1871-2 și știe limba. Ea prezintă pe Români ca însușitorii civilizației franceze fără a o înțelege, pe când dedesubt e lene și barbarie„.
[…] „De preoții sătești își bate joc: unul lângă Burdujeni l-ar fi întrebat dacă, «in Germania, țară păgână, nu e Împărat Bismarck ?»” […] „Ce mai apare in nuvelă? […] „țărance otrăvitoare, proprietari ce comandă din străinătate fete de familie pentru a le face întreținutele lor și pentru a le trece caselor de plăcere, funcționari cari vând certificate de moarte criminalilor din alte țări, e o continuă jignire, voită.” – constată Iorga.
„OSPITALITATEA, CEA MAI CÂȘTIGATOARE DE INIMI”
Lucrări de o mare însemnătate, pline de observații juste, de o înțelegere adâncă a rosturilor noastre, de o simpatie reala pentru noi, sunt ale lui Rudolf Bergner.
Aceea consacrata Ardealului [2] are întregi capitole despre Romani, pe cari autorul Ii cunoaște în Munții Apuseni, în Săliștea Sibiului, in marginea Brașovului. Istoria lor nu-i e necunoscuta, vedem discutând competent chestia vechii patrii a poporului nostru, pe care o rezolva în același sens cu vechii istoriografi sași. Recomandând tara călătorilor, Bergrer observa in prefață ca viata e mai ieftenä deck aiurea, ca lumea e tratata «mai politicos și mai cu cuviință decât în cele mai multe (h)otele germane», ca politețea și buna cuviință sunt acasă in România, iar la tara și la munte, încă ospitalitatea cea mai câștigătoare de inimi», unită cu o eleganta europeană», terminând cu urarea ca Dumnezeu sa păzească România si bravul ei popor».
Il interesează vânzarea pepenilor verzi pe strada, rahagiul cu fes, strigatul Oltenilor, gălbuiul aspect al Dâmboviței. Rostul străinilor e pe larg lămurit : nu se cruță elementele imorale ale coloniei germane, cu bărbații însurați acasă cari contractează aici o a doua căsătorie, cu meșterii betivi. Se trece la Secui, la Evrei, intre cari tinichigiii de coperișuri, la Romanii din Ardeal, goniți de prigonirea ungureasca, măcar 15.000 », harnici pricepuți, cari au cincisprezece deputați in Camera. Se dau preturile, asa de joase, pentru toate articolele, si nu se uita bucătăria româneasca. Se arata originea germana a cafe-chantantelor.
Moravurile sunt criticate aspru, dar se lauda îmbrăcămintea femeilor. Ca gust, « Bucureștii se deosebesc avantagios de Budapesta, unde intr’o seara calda de vara nu afli pe cheiul Dunării decât Evreice, al căror gust se manifestă intr’un chip strigător la cer ». Dar sunt si femei casnice și harnice. Lumea feminina germana poate să iea exemplu nu numai dela gratia, dar si dela virtutea lor. […] Pana si femeile de strada sunt discrete. Văpsirea e însă foarte obișnuită, și se caută plăcerea și în petrecerile de noapte. Se lauda mult Cișmegiul, prăvăliile negustorilor, plăcutele « vile », lipsa fumului de fabrici. Îngropările pompoase impun, ca si paradele militare.” [3]
Cadrul de natura al Iașilor e lăudat. Evreii de acolo, 6o% din populație, ii par niște «vampiri», icoane de «mizerie si murdărie»: «aiurea părea ca Evreii au ospătat elementul romanesc, la Iași ti se pare ca Israeliții trebue sa se mănânce intre dânșii». Se creionează Târgul Cucului. În negoț «numai Evrei, si, daca dai vreodată de un creștin, ai fi dispus sa te uiți la el ca la o a opta minune a lumii».
Caricatura aduce înainte trei Evrei intr’o birja cu un cal, « ținându-se cu grija unul de altul ca sa nu cada niciunul». Un cuvânt și despre Trei Ierarhi. Se notează si teatrul evreiesc, la o reprezentație a căruia, zugrăvită pe larg, foarte hazliu, asistă Bergner. 0 privire asupra peisagiului la Prut : se vizitează si Unghenii-Rusi, îndelung înfățișați. Casele țăranilor din satul romanesc ii umplu de mila : asupra mizeriei adânci o doina plânge peste apa.
Aceiași Evrei in Botoșani, oraș curat: cartierul lor e «o cloaca». Baia evreiasca e foarte pitoresc schițată; clienții sunt atâția, «de calci pe dânșii»; plătesc zece si chiar cinci bani pentru acest act ritual. Se așează in fata spectacolul unui carusel »; muzica de acolo se unește cu aceea din grădina (h)otelului (« Cafe Francais »), unde se plimba lumea eleganta: am fost si eu, peste câțiva ani, pe acolo. Precupeția evreiasca la bariera e foarte bine prinsa. Administrația e apărată de învinuirea ca ar prigoni aceasta populație; numai vechea generație i-ar fi stors bacșișuri. Se aduc, in schimb, cazuri de intoleranta evreiască din Maramureș (Visau, Borșa).”
„In general, Bergner crede, contra părerii altui descriitor al Dobrogei, un domn dr. Schwarz », ca schimbul cu județele basarabene a fost nenorocit: acolo s’au pierdut «câteva sute de mii de fii si fete adevărați».
Cu un vas se ajunge la Silistra si de acolo la Giurgiu, care si el se învrednicește de o prezintare mai pe larg. Comparația cu Rusciucul plin de «palate cu ploșniți», dar cu «Piemontesi ai Balcanilor» voinici si bățoși, învederează o «superioritate nesfârșită » din partea Romanilor.
La Piatra-Olt, Bergner ataca pe Ungurii cari lucrează contra terminării liniei ferate menita a merge la Sibiu, aducând un mare folos Sașilor din acea regiune. De-a lungul râului se prezinta portul țărănesc al femeilor. «Fiecare țărancă seamănă cu o Sultană, ori, daca vreți, cu o princesä de teatru… La orice mișcare a femeii, strălucește si scânteie la soare de e o adevărată plăcere»
Iată, in sfârșit, Bucureștii de toamna, cu farmecul plimbărilor aristocratice de mult dispărute. «Daca un strain vrea sa treacă in revista dinte odată personalitățile cele mai importante si mai cunoscute, miniștri străini, reprezentanți diplomatici, senatori, precum si doamnele cele mai datatoare de ton si mai frumoase ale societății bucureștene, n’are decât să meargă la sosea». Femei de o reputație îndoielnică sunt si ele admise însă in strălucitoarea defilare...”
«Cultural, Romanul sta nesfârșit mai sus decât Rusul; adânc supt Statul român zace supt raportul moral cel mai mare imperiu din lume. Armata românească poate fi mai jos decât cea germana, chiar decât cea austriaca in multe privințe; fata de cea ruseasca e însă, ca vrednicie a fiecărui soldat, ca pricepere a ofițerilor si mai ales ca valoare morala si disciplina, egala».
„Partea întâiu, de «călătorie», – remarca Iorga – se încheie cu o calda recunoaștere si cele mai bune prevestiri de viitor”…
[1] in cuvântarea „Opinia publică germană și România lui Carol I-iu, înainte și după răsboiul de independență”, 1933; pp.8-10 („Ședința dela 17 Martie 1933”)
(*) «Die romanische Sprache kommt der italienischen an Weichheit, Biegsamkeit und Wohlklang sehr nahe »; p. 38.
[2] Siebenbargen, Eine Darstellung des Landes und der Leute, Leipzig, 1884.
[3] Nicolae Iorga, „Opinia publică germană și România lui Carol I-iu, înainte și după răsboiul de independență”, 1933; pp.11-12
„PE SOȚUL MEU NU L-AU OMORÂT BĂIEȚII” – CAZUL VIRGIL MADGEARU
CAROL I vs CUZA Vodă, in opinia lui Nicolae IORGA, 1933
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care i-a împroprietărit pe țărani și i-a trimis la școală
„STRAȘNIC DOMN A MAI FOST CUZA-VODĂ”
„MONSTRUOASA COALIȚIE”
ABDICAREA LUI CUZA VODA
MOARTEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
PRIMUL PRIMAR AL BUCURESTIULUI – Realizările lui Barbu Vlădoianu
“LENIN A FOST TRIMIS IN RUSIA DE NEMȚI CA O FIOLA CU BACILI”
CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN
ÎNTÂLNIREA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU CU LENIN
ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)
SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
„CRISTESCU, PLĂPUMARUL, CĂTRE CEAUȘESCU, CIZMARUL”…
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
FATA „PLAPUMARULUI” – UN ASASINAT ZGUDUIE CAPITALA
NEPOATA „PLAPUMARULUI” CRISTESCU, CONFESIUNI DESPRE PRIMUL SEF AL PARTIDULUI COMUNIST ROMAN
JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”
ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”
ROMÂNIA REGELUI CAROL I
ROMÂNIA REGELUI FERDINAND
„V-AM IUBIT CU TOATĂ PUTEREA INIMII MELE”
ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA
TRANSFERUL DE PUTERE: LEGEA nr. 511 din 5 septembrie 1940, pentru investirea Președintelui de Consiliu cu depline puteri
„NE-AM IMPRIETENIT CU DRACUL”
AMINTIRI DIN COMUNISM 