MOARTEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

După șapte ani de domnie, Cuza abdică forțat in 1866, sub amenințarea armelor, si pleacă în exil prin Brașov (oraș care, la acea data, făcea parte din Imperiul Austriac), conducerea țării trecând in sarcina unei Locotenențe Domnești. Ulterior, pe tron este adus principele Carol I.

Fostul domnitor nu a fost uitat de prietenii său, care l-au propus candidat pentru Parlament. Deși a fost ales, a renunțat la mandatul de parlamentar, pentru a nu îi face greutăți noului domnitor. Cuza dorea totuși să revină în țară, doar ca simplu cetățean, dar Guvernul s-a opus.

In urma acestui refuz, Alexandru Ioan Cuza a peregrinat prin Europa – la Paris (unde a locuit din aprilie 1866, sub numele de Alexandru Adam), Oberdöbling (lângă Viena, din septembrie 1867), Florența (pe 21 mai 1870, fostul domnitor vinde casa din Austria și, la prescripțiile medicului, pleacă în Italia. Potrivit relatărilor soției sale, Elena Cuza, el a cumpărat ”o vilă lângă Poarta Romană, care a purtat multă vreme numele de Villino Cuza”; casa, cu un mic parc, era îndreptată spre grădinile Boboli și spre înălțimea San Miniato. În iarna 1871-1872, familia se găsea la casa ei din Florența) și Wiesbaden (în stațiunile balneare din Austria). Starea sa de sănătate fiind tot mai deteriorată, in cele din urmă, în mai 1873, (așa cum il informează pe Iordachi Lambrino) se stabilește la Heidelberg, oraș universitar situat pe malurile Neckar-ului, unde dorea să-și dea copiii la învățătură și să fie tratat de un specialist. ”Heidelberger Zeitung” i-a anunțat prezența, in cronica mondenă, după cum se obișnuia.

Soția sa, Doamna Elena Cuza (Elena Rosetti), descria ultimele sale zile:

”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (n.r. Mont-Cenis), Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel (Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”. Era 15 mai 1873¹, iar Cuza împlinise, de două luni, 53 de ani.

„NU GRESELILE, CI FAPTELE LUI CUZA I-AU ADUS DETRONAREA”

La moartea lui Cuza, publicațiile vremii i-au consacrat articole emoționante.

„El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele reformator. Veniți să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate și egalitate la toți, zdrobind împilarea, reînălțând poporul, chemându-l din nou la viaţă* – scria ziarul „Poporul”

„Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.- anunța vestea morții sale „Trompeta Carpaţilor”

Diplomații români de la Berlin au ajutat familia să-l îmbălsămeze la Heidelberg. Pe 27 mai sicriul ajunge în ţară cu trenul, după ce trecuse prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți. În orașul bucovinean, un corp de oaste austriac a prezentat onorul și depus o ghirlandă de flori.

În gara Ițcani (Suceava) au sosit peste 100 de delegați și o mulțime de suceveni. Dimitrie Gusti a rostit o cuvântare, iar arhiereul Vladimir Suhopan a tinut o slujbă. La Verești, s-au strâns săteni din tot Botoșaniul, în frunte că țăranul Simion Stanciu, fost deputat în Adunarea ad-hoc, are va urma sicriul până la Ruginoasa.

Pe 29 mai, conform dorinței sale, domnitorul Unirii a fost înmormântat în Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, unde treizeci de mii de oameni – țărani, militari, studenți, dar și demnitari ai ţării – s-au adunat să-l plângă, alături de Elena Cuza, însoțita de Mihail Kogălniceanu, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, Costache Negri si Cezar Bolliac.

Înmormântarea lui Cuza a fost una cuvenită unui fost șef de stat: in onoarea sa au fost trase 21 de salve de tun, iar regimentul 5 de infanterie a intonat marșuri funebre, în fruntea armatei aflându-se Ion Em. Florescu, devotatul prieten al defunctului. În curtea bisericii s-a ridicat o tribună, de la care s-au citit numeroase discursuri.

Mihail Kogălniceanu, aflat de față, declara: ”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea. Cât va avea ţara aceasta o istorie cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”

Giulgiul ce a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul în bernă, pe care stau brodate monogramele ”A.I.I”. și cartea de condoleanțe unde se distinge iscălitura lui Mihail Kogălniceanu se găsesc azi la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand”

În perioada in care trăise la Florența, Cuza purtase o corespondență destul de activă cu Petre Grădișteanu, căruia ii scria, justificand lovitura de stat din 1864: ”Întrăuntul țării, 2 mai (n.r. adoptarea Statutului Dezavoltător al Convenției de la Paris) a fost o revoluție plecată de la tron, nu în scopul de a spori puterea ocârmuirii și de favoriza interesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”.

Pe 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza, scria împărătesei Eugenia, exprimându-și regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea. Principele nu-și ascundea sentimentele de recunoștință față de celebrul defunct, asigurând-o pe împărăteasă că nu uitase cine susținuse cauza unirii și îi sprijinise domnia. Cuza se afla într-o perioadă de împăcare cu sine și cu lumea din jur, fiind dispus să ierte, ca si cum și-ar fi presimțit sfârșitul.

Ani de-a rândul, trecătorii care poposeau in fața castelului Ruginoasa își scoteau cușmele de pe cap, făcându-si cruce, iar copiii lor erau crescuți în cultul lui „Cuzea”, cel care a dat pământ țăranilor.

Elena Cuza, soția sa, i-a supraviețuit încă 36 de ani. In 1907, a neînhumat osemintele lui Cuza, ”pe care le-a spălat și pus în cavoul bisericii” într-o cutie din argint, pe care a așezat-o într-un sicriu din stejar.. În 1944, in timpul celui De-al Doilea Război Mondial, ca urmare a aproprierii frontului, osemintele domnitorului Cuza au fost mutate, de un soldat din Ruginoasa, la Curtea de Argeș; doi ani mai târziu, in 1946, au fost duse la biserica Trei Ierarhi din Iași.

La Ruginoasa, în partea de vest a bisericii, acolo unde s-a aflat primul loc de veci al domnitorului, se înalță un monument străjuit, la stânga, de mormântul fiului lui său, Dimitrie Cuza (care, în 1888, s-a sinucis din pricina unei franțuzoaice de moravuri ușoare) și, în dreapta, de trei sălcii plângătoare, plantate de Elena Cuza.