STATUTUL LUI CUZA – Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

După ce a decretat, la 2/14 mai 1864, dizolvarea Adunării Elective, domnitorul Alexandru Ioan Cuza supune aprobării poporului, printr-un plebiscit desfășurat în perioada 10/22 mai -14/26 mai 1864, ”Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (numit si Statutul lui Cuza, sau ”Actul adițional la Convenţiunea din 7/19 august 1858”), precum și textul unei noi legi electorale.

Plebiscitul a aprobat noua Constituţie, respectiv ”Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, cu 682.621 voturi ”da”, 1.307 voturi ”nu” şi 70.220 abțineri .

In realitate, actul nu dezvolta, dispozițiile Convenţiei de la Paris din 1858, ci le modifica, sporind drepturile puterii executive în dauna puterii legislative – impunând și o nouă lege electorală (volumul ”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, București, 2003).

Erau introduse noi instituții: Senatul (Parlamentul devenind bicameral) şi Consiliul de Stat (care elaborează proiectele de legi pe baza inițiativelor domnitorului). Totodată, deputații sunt lipsiți atât de dreptul de interpelare cât și de cel de a acuza miniștri, ceea ce însemna practic desființarea responsabilității guvernului faţă de Parlament, introducând-se votul pe faţă pentru adoptarea proiectelor de legi ş.a.(¹)

Potrivit ”Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, ”domnul are singur iniţiativa legilor”, elaborarea lor fiind încredințată Consiliului de Stat. Tot domnitorul numește, în fiecare an, președintele Camerei (Adunarea Electivă).

Se înființa un ”Corp ponderator” (Senatul), ai cărui membri erau unii de drept – mitropoliții, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii armatei în activitate -, iar ceilalți, în număr de 64, constituind majoritatea, erau numiți de către domn (jumătate, dintre personalitățile care se distinseseră prin meritul şi experiența lor, iar cealaltă jumătate, dintre membrii consiliilor generale județene). Numai Senatul avea dreptul de a primi petiții. (²).

Noua lege electorală avea tot un caracter cenzitar, dreptul de vot fiind condiţionat de impozitul plătit, dar censul era mult scăzut faţă de cel prevăzut prin Convenţia de la Paris, ceea ce însemna o creștere importantă atât a numărului alegătorilor, cât şi a eligibililor. Potrivit noii legi electorale, existau două categorii de alegători: primari şi direcţi. Numărul deputaţilor era fixat la 160, câte unul la fiecare 25.000 de locuitori. Putea fi ales deputat cetăţeanul în vârstă de minimum 30 de ani şi care plătea un impozit anual de minimum patru galbeni. (²).

În cursul lunii mai a anului 1864, are loc un schimb de scrisori între marele vizir Fuad paşa şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza în legătură cu lovitura de stat de la 2/14 mai.

Într-o scrisoare din 9/21 mai 1864, marele vizir protesta împotriva actului din 2/14 mai, considerând actele şi dispozițiile luate nule şi neavenite. În răspunsul său din 18/30 mai, Cuza a susținut necesitatea loviturii de stat, a evidenţiat sprijinul cvasiunanim al naţiunii la măsurile adoptate şi şi-a anunţat intenţia de a veni la Istanbul ”pentru a da Porţii şi reprezentanţilor puterilor toate lămuririle de natură să justifice măsurile ce am luat”(***)

Astfel, între 24 mai/5 iunie – 8/20 iunie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza face cea de-a doua vizită la Istanbul, cu scopul de a obţine aprobarea actului de la 2/14 mai de către Poartă şi puterile garante, iar demersul sau va inregistra un succes deplin: in urma tratativelor, Poarta şi ambasadorii puterilor garante recunosc legalitatea faptului împlinit.

citește si Mica Unire – Unirea Principatelor Române

AUTONOMIA ROMANIEI, RECUNOSCUTA PE PLAN INTERNATIONAL

La 16/28 iunie 1864 se semnează, la Istanbul, ”Actul adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858”, prin care Poarta şi reprezentanții puterilor garante aprobă – cu mici modificări – ”Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” şi noua lege electorală.

Actul mai prevedea că ‘Principatele Unite pot în viitor modifica sau schimba legile care privesc administrația lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio intervenţiune‘.

Astfel, printr-un act internațional, este consfințită deplina autonomie a României în treburile sale interne, încetând, în acest domeniu, amestecul curții suzerane şi al puterilor garante.

In acelasi timp, legăturile cu puterile garante capătă un caracter exclusiv de relaţii între state, rolul marilor puteri reducându-se la garantarea statutului României pe plan internațional.

„Actul a însemnat un mare pas înainte pe calea dobândirii deplinei neatârnări”. (”Politica externă a României. Dicţionar cronologic”)

La rândul sau, istoricul Florin Constantiniu consemna, (in lucrarea ”O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002): ” ‘Nici într-o ţară din lume – scria A. D. Xenopol – nu se făcuse o săritură aşa de uriaşă de la un regim electoral atât de restrâns – încât în județul Ismail nu se găsea decât un singur alegător, care se alegea pe el însuși ca deputat – la unul aşa de larg ca acel reprezentat prin noua lege electorală‘. Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica ‘faptului împlinit’, de astă dată domnul punea el în practică aceeaşi politică şi cu acelaşi succes. Confirmat de rezultatul favorabil al plebiscitului organizat în problema ‘Statutului dezvoltător„, el a obţinut, în cursul unei vizite la Istanbul, recunoaşterea de facto a actului său de autoritate. Drumul spre reforma agrară era acum liber”.(³)

citește si Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care i-a împroprietărit pe țărani și i-a trimis la școală