Potrivit unui articol din adevărul, la 23 septembrie 2020, primăria Bârlad anunța că a fost inaugurată casa memorială a fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej(*), care va fi deschisă publicului sub titulatura „Centru de documentare privind regimurile totalitare din România„.
„În timp ce casa în care s-a născut marele domnitor Alexandru Ioan Cuzazace în paragină, pentru că reprezentanții municipalității nu reușesc să evacueze o familie de asistați care locuiește acolo” – titrează adevărul la 23 septembrie 2020, „Primăria Bârlad a alocat 250.000 de lei pentru reabilitarea casei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre cei mai cruzi lideri comuniști români„.
„A fost responsabil, mai mult decât oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind Estul Europei” – preciza necrologul publicat la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de către Comitetul „Free Europe” de la New York (1965)
”Primarul municipiului Bârlad, av. Dumitru Boroş, informează că, de marți, 22 septembrie 2020, Centrul de documentare privind regimurile totalitare din România şi-a deschis porţile pentru public.”
„Amenajat în casa în care s-a născut fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, de pe strada Prof. dr. Gheorghe Vrabie, noul centru se va adresa tuturor celor care vor să cunoască mai multe despre regimurile totalitare din România, în principal cel comunist, impactul acestora asupra societăţii şi mai ales consecinţele suportate de românii care li s-au opus. La festivitatea de deschiderea oficială a Centrului au participat, alături de primarul Dumitru Boroş, istoricul Liviu Ţăranu, membru al CNSAS, colecţionarul Florian Pricop şi prof. Cristian Onel. Ultimii doi au donat Centrului mai multe materiale informative, unele unicat.”
„Este datoria şi obligaţia oricărui popor puternic să îşi cunoască istoria exact aşa cum a fost ea. Unii dintre noi am trăit-o şi tocmai de aceea noi, cei de azi, trebuie să le-o lăsăm nealterată urmaşilor noştri. Exact acest lucru îşi propune noul Centru de documentare, chiar dacă unele informaţii pe care publicul le poate găsi aici pot fi considerate tulburătoare, având în vedere duritatea şi lipsa de umanitate a comuniștilor”, a spus primarul Dumitru Boroş.
„Proiectul de reabilitare a Casei „Dej” şi de amenajare a noul centru de documentare a costat circa 250.000 lei şi a presupus reabilitarea acoperișului, interioarelor şi asigurarea dotărilor. De menționat că stoleria exterioară a fost recondiționată, imobilul menținându-și acum imaginea din vremea în care fostul lider comunist avea să se nască la Bârlad”, menționează un comunicat de presă al Primăriei Bârlad.
O REVONARE RIDICOLA
Casa memoriala Gh.-Gheorghiu-Dej din Bârlad la 1901
Casa memorială „Gheorghe Gheorghiu-Dej” a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX la Bârlad. În această casă s-a născut la 8 noiembrie 1901 Gheorghe Gheorghiu -Dej, viitorul Președinte al Consiliului de Stat din perioada 1961-1965.
Casa memoriala Gh.-Gheorghiu-Dej din Bârlad
Actuala renovare a „casei memoriale” in care a copilărit Gheorghiu-Dej este însă complet ridicolă, dar nu datorită istoriei sale, ci pentru că denotă o profundă si regretabilă lipsă de înțelegere a însăși ideii de reabilitare a unei cladiri-muzeu.
Materialele utilizate sunt contemporane, fără nicio legătura cu epoca, ceea ce produce exact efectul contrar, de chici, imobilul fiind astfel scos exact din contextul vizat. Fie ca tine de o istorie controversată sau nu, restaurarea unui imobil trebuie sa fie onestă, sa respecte planurile, modul de realizare si materialele vremurilor la care se raportează. Nici țiglele acoperișului cu care s-a finisat casa, nici tâmplăria folosită pentru ferestre, nu respecta amprenta „momentului 1901”, iar vizitatorii nu pot constata decât ca s-au cheltuit 250.000 lei pentru a reda publicului o „realitate” care deformează, de fapt, realitatea.
(*) Imobilul a funcționat în anii 1967-1989 drept Casa memorială „Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Între anii 1990-2014, în acest spațiu a funcționat o grădiniță de copii. În anul 2011 a fost pusă în dezbatere publică locală o Notă de fundamentare pentru înființarea Centrului de Documentare Antitotalitară, iar în februarie 2016 în Consiliul Local al municipiului Bârlad a fost luată decizia pentru realizarea proiectului tehnic de reabilitare a imobilului situat în strada prof. dr. Gheorghe Vrabie nr. 22. Începând cu anul 2009, aici au fost organizate evenimente academice (mese rotunde, dezbateri, lansări de carte) la care au participat specialiști de marcă (istorici, cercetători, memorialiști etc.)
“Erou și mucenic al aceleiași cauze”[…] Alexandru Ioan Cuza „a întrupat lupta de veacuri a săracului ţăran român, veșnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinței omenești, contra acelor exploatatori, dintoate neamurile și cu nici un suflet„- Nicolae Iorga,1920, in “Centenarul nașterii lui Cuza Vodă”
“Astăzi, vineri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Cuza vodă. Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica și a lui Bibescu, a lui Mihail Strudza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe mitropolit şi a “stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoși, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care n-a purtat nici un război, n-a câştigat nici o biruinţă, n-a adus o palmă de pământ ţării aşa cum o apucase.”
„Dar Alexandru Ioan a întrupat lupta de veacuri a săracului țăran român, veșnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinței omenești, contra acelor exploatatori, dint oate neamurile şi cu nici un suflet, 0e care el i-a fixat cu numele de “ciocoi” – ceea ce înseamnă (s-o ştiţi bine), nu o clasă socială, ci o categorie politică şi economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat, în ciuda tuturor legăturilor pe care le avea du dănşii, s-a bătut vitejește cu ei şi, a doua zi după împroprietărirea care a fost, de fapt, sămânţa cea mai bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor. Erou şi mucenic al aceleiași cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător. Veşnică fie amintirea lui!”
– Nicolae Iorga, text publicat în volumul “Oameni cari au fost”
NOTA: La 12 iunie 1931, in cuvântarea sa intitulata „APELUL CATRE UNIRE AL LUI CUZA-VODA LA 1859”, Nicolae Iorga menționa:
In 1859, Cuza-Vodă a îndemnat la o frăție peste luptele de partid. Societatea românească n’a înțeles Si n’a urmat. De azi înainte, îndemnuri de acestea trebuie făcute neapărat, dar, in ce privește efectul lor, trista experiență a trecutului lasă loc la îndoială.
Vestea asasinării conservatorului Barbu Catargiu, a cărui celebra deviză a fost „tot pentru ţară„, s-a răspândit rapid – era o triplă premieră tenebroasă, fiind primul atentat de acest fel din România, asupra primului Președinte al Consiliului de Miniștri al primului guvern unitar al ţării -, un act brutal, cu un puternic impact atât la nivel politic, cât si emotional.
Domnitorul Al. I. Cuza, înștiințat imediat de prefectul Poliției, Nicolae Bibescu. Bibescu, care se aflase in trăsura crimei, s-a arătat surprins că ucigașul reușise să scape; Cuza va explica, mai târziu, cauzele incidentului, dând si o sugestie pentru „autorul” crimei („ura si fanatismul”), într-o scrisoare adresata lui Costache Negri: „Disensiunile noastre politice, acțiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că dl Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverență la uneltirile ultra-liberalilor noștri şi, în fine, discuțiunea legii rurale pedinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura și fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
A doua zi după asasinat, Camera Deputaților reacționează printr-o moțiune: „Considerând că prin asasinatul d-lui Barbu Catargiu, națiunea noastră a pierdut pe apărătorul cel mai eminent al temeliilor rezistenței sale, societatea, familia, proprietatea; considerând că ministrul-primar al Principatelor-Unite, a căruia deviză era «tot pentru ţară, nimic pentru noi», a fost victima curagiului său politic, Camera îndeplinește o datorie sacră deschizând ministerului un credit spre a ridica acestui mare bărbat de Stat un monument în piața Teatrului, cu inscripția: «Apărătorului societății, familiei, proprietății; / Ţara plină de recunoștință şi adânc mâhnit㻓. Rezoluția a fost aplicată… câteva decenii mai târziu – grupul statuar solicitat in 1862, executat in bronz, se află astăzi la poalele Dealului Patriarhiei (fosta Mitropolie) din București.
SCENARIILE ASASINATULUI
De-a lungul vremii, istoricii au avansat cel puțin trei scenarii distincte privind posibilii asasini sau ordonatori ai asasinatului si cauzele morții lui Barbu Catargiu.
Primul scenariu – o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivată de lupta pentru putere, de intenția destrămării guvernului si de intensa dispută privind legea rurală(1), coroborata cu interzicerea manifestației liberalilor, programată pentru data de 11 iunie 1862, pe Dealul Filaret, având drept scop declarat „amintirea revoluției din 1848”.
In ziua asasinării sale, 8 iunie 1862, Barbu Catargiu, rostea un amplu discurs acuzator, dar si premonitoriu, justificând interzicerea manifestației preconizate de liberali în ziua de 11 iunie: „La 11 iunie voiți să vedeţi şi d-voastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze ziua de 24 ianuarie? (n.r. ziua Unirii) (2) N-aveți decît să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele care s-au găsit asupra celor arestați se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti, şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare! Dar, domnilor, să credem, să sperăm, cel puţin, că vor înceta de a mai creşte pe pământul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare ce revarsă peste societatea noastră. Pacea, domnilor, pacea şi liniștea sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile ţării!”(3)
Moartea va veni imediat. La ora 17:45, părăsind sediul Adunării din Dealul Mitropoliei, primul-ministru Barbu Catargiu „a cerut trăsura. Aceasta însă dispăruse. Conform unei surse de la fata locului, înainte ca echipajul să se pună în mișcare, Catargiu a fost invitat de Constantin Cantacuzino să folosească trăsura lui; în acel moment a apărut prefectul Politiei, colonelul Nicolae Bibescu, persoana care îl însoțise la venire si care acum îi oferea trăsura sa. Catargiu a acceptat, așezându-se în cupeu alături de șeful Politiei. Din observația unor martori, rezultă că prefectul avea o poziție foarte apropiată de victimă, stând chiar cu „brațul drept peste umerii primului ministru„, amănunt care arăta în mod cert că echipajul s-a pus în mișcare cu cupeul deschis, în momentul în care trăsura trecea pe sub bolta porții Mitropoliei (clopotnița de azi); asasinul, care aștepta în umbră, s-ar fi urcat pe scara trăsurii si ar fi tras doua gloanțe din apropiere”. (4)
Primul glonț de plumb l-a izbit pe Barbu Catargiu în cap din direcție posterior inferioară, „pe dinapoi în osul craniului, aproape de împreunarea sa cu gâtul, si glonțul, întâmpinând acest obstacol, alunecase de-a lungul coloanei vertebrale, pe care o rupsese, așa ca moartea a fost instantanee. (4)
„Al doilea foc „sueră pe la urechea lui Bibescu”. Caii s-au speriat si au pornit la vale fără ca cineva să poată interveni, desi Bibescu ar fi strigat: „S-a tras de sus!” (adică, din clopotnița – n.r. fapt neconfirmat ulterior de rezultatele autopsiei, care indicau că se trăsese de jos). Nicolae Bibescu a reușit să oprească trăsura la poalele dealului, unde l-a întâlnit pe Alexandru Plagino, fost prefect de București si ministru de finanțe. Acesta, urcând pe treapta trăsurii, observă poziția rigidă a primului-ministru si îl întreabă: „Ești amărât, coane Barbule?” Atingînd corpul, acesta se prăbușește, descoperind în spate o balta de sînge. Plagino a fost rugat să ducă victima acasă, iar Bibescu a urcat dealul si a închis porțile Mitropoliei împreună cu cîtiva agenți. Trupul neînsuflețit al primului-ministru a fost dus la domiciliul său, unde a fost examinat sumar de medicul Sarrhos.” (5)
Asasinarea premierului a pus capăt și guvernării conservatoare, și legii rurale. „Desi Adunarea Deputaților, revoltata de acest act fără precedent, si-a acordat puteri discreționare si a votat în graba legea rurală a lui Barbu Catargiu” (5), aprobată în Cameră, la 11 iunie 1862, cu 62 de voturi pentru și 35 împotrivă, A. I. Cuza a refuzat să promulge legea, argumentând că adoptarea acesteia ar putea genera o răscoală a țăranilor.
În ședința Camerei din 23 iunie, un grup de 26 deputați, printre care M. Kogălniceanu, A. Panu și N. Golescu, au prezentat o moțiune care făcea bilanțul guvernării conservatoare Barbu Catargiu. Se arăta că, în mandatul fostului premier, nu se dezbătuseră majoritatea proiectelor de lege anunțate, „nici măcar bugetul”, și nu se realizase nici unificarea deplină în diversele sectoare de activitate (intre Tarile Romane si Moldova). Drept urmare, interimarul conservator Arsache va depune, a doua zi, mandatul Consiliului.
Considerând că asasinatul ar fi dăunat imaginii radicalilor pe plan intern, dar, mai ales, pe plan european, istoricii au abandonat „primul scenariu”, având in vedere, totodată, ca aceștia (Brătianu, Eugen Carada, C.A. Rossetti, samd) puteau face mai degrabă apel la căile politice, decât la tocmirea unui asasin, pentru a împiedica acțiunile lui Catargiu. In plus, considera istoricul A. M. Stoenescu, „asasinarea lui Catargiu, din punctul de vedere al liberalilor-radicali, nu rezolva deloc problema politica si nici pe cea agrara, pentru ca dispariția primului-ministru nu schimba configurația Adunării si nici sistemul electoral.” Cu toate acestea, este evident ca dispariția prim-ministrului a determinat reconfigurarea puterii, la 24 iunie fiind instalat un nou guvern – Guvernul Nicolae Crețulescu.
Scenariul 2 – cel al asasinului fanatic, varianta vehiculată si de Al. I. Cuza (intr-un dialog cu NicolaeBibescu, care, in preajma abdicării sale forțate, il atenționa pe Cuza să fie atent, dându-i de exemplu cazul Catargiu, domnitorul spune explicit: „romanii nu sunt asasini; Catargiu a fost ucis de un fanatic„), s-a bazat pe o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”, conform căruia un naționalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacția ziarului, unde i-ar fi arătat un pistol și un pachet, în care s-ar fi aflat testamentul său politic.„Eata testamentul meu politic pe care ti-1 încredințez ca sa-l dai publicității, după ce ma vor aresta sau ma vor ucide; caci sunt hotarît a ma preda lui Voda-Cuza si a ma sacrifica” (G. Valentineanu, op. cit., 1896).
Atitudinea lui Valentineanu, care face aceste mărturisiri 34 de ani mai târziu, in 1896, i se pare inexplicabilă istoricului Alex Mihai Stoenescu, deoarece acesta „nu l-a denunțat pe Dunca nici înainte de atentat (când s-ar fi prezentat la el cu arma si cu testamentul) si nici în momentul când a fost anchetat de procuror.” Arătându-i-se arma crimei la Procuratura, Valentineanu neagă că ar cunoaște-o: „Cunoști pistolul acesta? mă întreabă procurorul. De unde sa-l cunosc, domnule procuror?Cu acest pistol au omorît pe Barbu Catargiu, adaugă procurorul. Vrei să glumești sau să rîzi de mine, domnule procuror? O rugină ca acesta nu poate omorî om” (G. Valentineanu, op. cit.)
La momentul crimei, Poliția s-a arătat deosebit de harnică, operand peste 200 de arestări, dar „cercul de suspecți a fost restrâns repede la trei nume: Dimitrie Dunca,Iulian Grozescu(*)— prietenul acestuia — si Gheorghe Bogati, ungur de origine. Câțiva martori importanți au lăsat depoziții care merita atenție”, considera A.M. Stoenescu: „armurierul Anton Hofman si calfele sale, un anume Scarlat Pala, doi copii care l-ar fi văzut pe asasin fugind în vale după descărcarea celor doua focuri si Damaschin Ieromonarhul care ar fi auzit pe un anume Nicolae lorgu Dan din Ploiesti anunțând premonitor crima în acea dimineața.[…] Ancheta nu l-a putut audia pe Dimitrie Dunca, principalul suspect, dispărut, persoana legata de gruparea liberal-radicala.” (6)
Bogatti „era tot ardelean ca și primii doi suspecți. Era un cunoscut al lumii interlope a Bucureștilor. Ce îl face suspect este sărăcia dinainte de crimă, în contrast cu pozițiile și starea materială bună de după 8 iunie 1862. Bogatti – dintr-un sărăntoc, aproape un cerșetor, probabil informator al poliției, client al bordelurilor și cîrciumilor rău famate din oraș, a devenit inspector silvic, post in care a fost numit de Cuza. În 1873 a fost interogat de Poliție și declarațiile sale sunt extrem de contradictorii.” (Stelian Tănase)
Zece ani mai târziu, la 28 aprilie 1872, Gheorghe Bogati „este identificat în Alba lulia si interogat de autoritățile cezaro-crăiești. Protocolul acestui interogatoriu s-a păstrat”. (7)
Referitor la Eugen Carada, arestat preventiv în noaptea următoare (9 iunie) si supus unei anchete, acesta „se apară cu detalii precise si aduce martori ai mișcărilor sale din ziua atentatului.” (Mihail Gr. Romașcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), București, 1937, p. 40)
Scenariul 3 – crima a fost ordonata de sus. Aparent, cineva dorea ca asasinatul să nu fie soluționat vreodată. Studierea, de către istorici, a modului in care s-a desfășurat ancheta, readuce in prim-plan ipoteza unui asasinat politic, conceput la cel mai înalt palier – cercetările fiind „sistate din ordinul lui Cuza” (7)
Initial, cazul a fost înmânat procurorului Desliu; ulterior, este predat, fără explicații, unui alt procuror, respectiv lui Şoimescu, care sistează ancheta și declara cazul închis, cu puțin înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemați la audieri. Mai mult, dosarul crimei „întocmit în 1862 a dispărut, existând în arhive doar dosare de la 1866 si 1869-1876.” iar „dosarele ulterioare au fost interzise la cercetare dintr-un ordin al lui Dimitrie Onciul” (7)
Pornind de la aceste repere, istoricii au ajuns la concluzia că singurul suspect (sau complice) real ar fi prefectul capitalei, Nicolae Bibescu, cel care i-a luat cazul lui Desliu, si ale cărui declarații cu privire la crimă s-au dovedit a fi contradictorii. Conform autopsiei, glonțul ucigaș a venit din spate, de jos în sus, s-a lovit de coloana vertebrala a victimei, iar decesul a fost instantaneu. Practic, asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii, sau să fie chiar in trăsură, pentru a declanșa focul. In aceste condiții, se presupune că șeful Politiei, respectiv Bibescu, care se afla lângă Catargiu, ar fi trebuit să poată să descrie făptașul, însă acesta a susținut că, în momentul asasinatului, se uita în direcția opusă.
Cu alte cuvinte, cel mai terifiant scenariu, agreat de o parte a istoricilor, afirmă că însuși Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.
În pofida tuturor supozițiilor, misterul care a învăluit asasinatul nu a fost elucidat. De la crimă încolo, scrie Stelian Tănase, porecla prefectului Politiei „în lumea bucureșteană a rămas Bibescu-Pistol. Se spune că atunci cînd a murit ultimele sale cuvinte au fost “ Barbule, Iartă-mă !”’ Pot fi dovezi de căință „ale unui asasin sau ale unui complice la crimă. Nu știm. El putea, cînd trăsura a trecut pe sub clopotniță, să îl ucidă pe Catargiu. Apoi, ca șef al Poliției putea să orienteze ancheta pe o pistă falsă. Cert este că ancheta condusă de el nu a dus la nimic. Numele ucigașului a rămas o taină”.
(1) După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Fidel principiilor sale, Barbu Catargiu a tranșat problema centrala a vremii – împroprietărirea țăranilor – dintr-o perspectiva eminamente conservatoare. Proiectul sau de lege agrară înaintat Parlamentului se asemăna, în principiu, cu cel al Comisiei centrale de la Focşani – ce fusese deja respins de Al. I. Cuza – prin care țăranii erau deposedați de pământurile muncite, lovindu-se astfel de opoziția liberalilor. Realizând că legea va fi totuși votată de Parlament, opoziția declanșează o acerba campanie de presă, organizând adunări publice in vederea erodării poziției conservatorilor și a compromiterii ori blocării reformei agrare, în forma dorita de guvernul Barbu Catargiu. La rândul lor, guvernul și Parlamentul contracarează prin zvonuri alarmante, care afectau imaginea opoziției – legea de presă restrictivă din Moldova se extinde (23 martie) şi asupra Munteniei; si se iau măsuri pentru descurajarea întrunirilor publice. Perspectivele sumbre ale reformei agrare erau acum amplificate de sentimentul că drepturile cetățenești vor fi încălcate de guvern, fiecare tabără fiind decisa să acționeze cu fermitate. In acest context, pe 8 iunie 1862, are loc asasinarea premierului Catargiu.
(2) Deputații majorității de Dreapta au cerut interzicerea manifestației preconizate de liberali în ziua de 11 iunie pe Dealul Filaretului, considerând ca, în realitate, se încearcă declanșarea unor mișcări de strada de tip revoluționar, dezordini si exercitare de presiuni pentru blocarea variantei conservatoare a legii rurale. Acuzația se întemeia pe faptul ca, doar cu 4 luni înainte, la 22 ianuarie, o astfel de adunare comemorativa in vederea sărbătoririi unirii din 24 ianuarie, se transformase în mișcarea politica a lui Mircea Malaeriu, soldata cu răniţi si cca 200 de arestări.
(*) „Ei aveau o ura neîmpăcată contra magnaților unguri si boierilor de la noi si, în privința lor, nu ezitau a se exprima în mod vindicativ si sanghinar afisînd si propagînd chiar asasinatul politic contra dușmanilor neamului românesc, ziceau ei” […] „nu puneam nici un temei pe vorbele lor, crezîndu-i niște fanfaroni fanatici si ordinari, niște disperați sui-generis din cauza persecuțiilor si suferințelor ce înduraseră dincolo de Carpați” – Valentineanu, despre Dimitrie Dunca si Iulian Grozescu
Alte surse:
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007
Neagoe, Stelian, Cazul Barbu Catargiu – o crimă politică perfectă, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, București, 2003
Stanomir, Ioan, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, București, 2008
Stelian Tănase, „BARBU CATARGIU ASASINAT”, 2 octombrie 2018
La 24 ianuarie 1859 – Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) devine primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.
Alexandru Ioan Cuza
Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizându-se, de facto,Unirea Principatelor Române.
Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.
După șapte ani de domnie, Cuza abdică forțat in 1866, sub amenințarea armelor, sipleacă în exil prin Brașov (oraș care, la acea data, făcea parte din Imperiul Austriac), conducerea țării trecând in sarcina unei Locotenențe Domnești. Ulterior, pe tron este adus principele Carol I.
Fostul domnitor nu a fost uitat de prietenii său, care l-au propus candidat pentru Parlament. Deși a fost ales, a renunțat la mandatul de parlamentar, pentru a nu îi face greutăți noului domnitor. Cuza dorea totuși să revină în țară, doar ca simplu cetățean, dar Guvernul s-a opus.
In urma acestui refuz, Alexandru Ioan Cuza a peregrinat prin Europa – la Paris (unde a locuit din aprilie 1866, sub numele de Alexandru Adam), Oberdöbling (lângă Viena, din septembrie 1867), Florența (pe 21 mai 1870, fostul domnitor vinde casa din Austria și, la prescripțiile medicului, pleacă în Italia. Potrivit relatărilor soției sale, Elena Cuza, el a cumpărat ”o vilă lângă Poarta Romană, care a purtat multă vreme numele de Villino Cuza”; casa, cu un mic parc, era îndreptată spre grădinile Boboli și spre înălțimea San Miniato. În iarna 1871-1872, familia se găsea la casa ei din Florența) și Wiesbaden (în stațiunile balneare din Austria). Starea sa de sănătate fiind tot mai deteriorată, in cele din urmă, în mai 1873, (așa cum il informează pe Iordachi Lambrino) se stabilește la Heidelberg, oraș universitar situat pe malurile Neckar-ului, unde dorea să-și dea copiii la învățătură și să fie tratat de un specialist. ”Heidelberger Zeitung” i-a anunțat prezența, in cronica mondenă, după cum se obișnuia.
Soția sa, Doamna Elena Cuza (Elena Rosetti), descria ultimele sale zile:
”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (n.r. Mont-Cenis), Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel (Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”. Era 15 mai 18731, iar Cuza împlinise, de două luni, 53 de ani.
„NU GRESELILE, CI FAPTELE LUI CUZA I-AU ADUS DETRONAREA”
La moartea lui Cuza, publicațiile vremii i-au consacrat articole emoționante.
„El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele reformator. Veniți să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate și egalitate la toți, zdrobind împilarea, reînălțând poporul, chemându-l din nou la viaţă* – scria ziarul „Poporul”
„Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.- anunța vestea morții sale „Trompeta Carpaţilor”
Diplomații români de la Berlin au ajutat familia să-l îmbălsămeze la Heidelberg. Pe 27 mai sicriul ajunge în ţară cu trenul, după ce trecuse prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți. În orașul bucovinean, un corp de oaste austriac a prezentat onorul și depus o ghirlandă de flori.
În gara Ițcani (Suceava) au sosit peste 100 de delegați și o mulțime de suceveni. Dimitrie Gusti a rostit o cuvântare, iar arhiereul Vladimir Suhopan a tinut o slujbă. La Verești, s-au strâns săteni din tot Botoșaniul, în frunte că țăranul Simion Stanciu, fost deputat în Adunarea ad-hoc, are va urma sicriul până la Ruginoasa.
Pe 29 mai, conform dorinței sale, domnitorul Unirii a fost înmormântat în Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, unde treizeci de mii de oameni – țărani, militari, studenți, dar și demnitari ai ţării – s-au adunat să-l plângă, alături de Elena Cuza, însoțita de Mihail Kogălniceanu, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, Costache Negri si Cezar Bolliac.
Înmormântarea lui Cuza a fost una cuvenită unui fost șef de stat: in onoarea sa au fost trase 21 de salve de tun, iar regimentul 5 de infanterie a intonat marșuri funebre, în fruntea armatei aflându-se Ion Em. Florescu, devotatul prieten al defunctului. În curtea bisericii s-a ridicat o tribună, de la care s-au citit numeroase discursuri.
Mihail Kogălniceanu, aflat de față, declara: ”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea. Cât va avea ţara aceasta o istorie cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.”
Giulgiul ce a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul în bernă, pe care stau brodate monogramele ”A.I.I”. și cartea de condoleanțe unde se distinge iscălitura lui Mihail Kogălniceanu se găsesc azi la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand”
În perioada in care trăise la Florența, Cuza purtase o corespondență destul de activă cu Petre Grădișteanu, căruia ii scria, justificand lovitura de stat din 1864: ”Întrăuntul țării, 2 mai (n.r. adoptarea Statutului Dezavoltător al Convenției de la Paris) a fost o revoluție plecată de la tron, nu în scopul de a spori puterea ocârmuirii și de favoriza interesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”.
Pe 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza, scria împărătesei Eugenia, exprimându-și regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea. Principele nu-și ascundea sentimentele de recunoștință față de celebrul defunct, asigurând-o pe împărăteasă că nu uitase cine susținuse cauza unirii și îi sprijinise domnia. Cuza se afla într-o perioadă de împăcare cu sine și cu lumea din jur, fiind dispus să ierte, ca si cum și-ar fi presimțit sfârșitul.
Ani de-a rândul, trecătorii care poposeau in fața castelului Ruginoasa își scoteau cușmele de pe cap, făcându-si cruce, iar copiii lor erau crescuți în cultul lui „Cuzea”, cel care a dat pământ țăranilor.
Elena Cuza, soția sa, i-a supraviețuit încă 36 de ani. In 1907, a neînhumat osemintele lui Cuza, ”pe care le-a spălat și pus în cavoul bisericii” într-o cutie din argint, pe care a așezat-o într-un sicriu din stejar.. În 1944, in timpul celui De-al Doilea Război Mondial, ca urmare a aproprierii frontului, osemintele domnitorului Cuza au fost mutate, de un soldat din Ruginoasa, la Curtea de Argeș; doi ani mai târziu, in 1946, au fost duse la biserica Trei Ierarhi din Iași.
La Ruginoasa, în partea de vest a bisericii, acolo unde s-a aflat primul loc de veci al domnitorului, se înalță un monument străjuit, la stânga, de mormântul fiului lui său, Dimitrie Cuza (care, în 1888, s-a sinucis din pricina unei franțuzoaice de moravuri ușoare) și, în dreapta, de trei sălcii plângătoare, plantate de Elena Cuza.
3 mai 1873, stil vechi; Cuza s-a stins din viata la ora unu și jumătate noaptea.
Soluția adoptata de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea măsurilor sale de modernizare a fost, la capătul unor divergente cu mai toate partidele politice, instaurarea unui regim personal.
în acest context, scena politica se scindează în două tabere: cuziştii şi opoziția (alcătuită din diferite grupări ale spectrului politic).
MONSTRUOASA COALIȚIE: C. A. Rosetti, Lascăr Catargiu,Ion Ghica
Împotriva lui Cuza se coagulează numita „monstruoasă coaliție„, condusa de radicalul C. A. Rosetti, conservatorul Lascăr Catargiu și Ion Ghica. “Monstruoasa coaliție” (sau “înfrățirea” celor loviți în propriile interese de acțiunile lui Cuza) are, in final, câștig de cauză.
ABDICAREA FORȚATĂ
„Pentru a înșela vigilenţa poliției, este organizată o recepție în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înștiințat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice. Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu știa că sunt membri ai conjurației, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineață, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aștepta. Ofițerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării.”
Actul de abdicare, Alexandru Ioan Cuza
Cuza este forțat să accepte actul, „fiind apoi urcat într-o trăsură şi trimis la locuința lui Costache Ciocârlan. A doua zi, este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.” (A. D. Xenopol, vol. II, cap. XIII)
„CUZA A ABDICAT!”
CONSEMNAREA LUI RADU ROSSETTI
Consemnarea lui Radu Rosetti din 1927 relatează reacțiile înlăturării Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. bogații, sătui de reformele sale, s-au bucurat, in timp ce țăranii au protestat.
“În după amiaza zilei de 12 Fevruar 1866, puţin înainte de aprinsul lumânărilor (…) aud paşi grăbiţi (…) în odaie intră foarte excitată mama ţinând sus o telegramă: – Principele Cuza a abdicat, strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. – Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston. – Cuza a abdicat, strigă el…
Iar mama ni citește o depeșă franceză sosită în acea dimineață la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. (…). Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el , Sturdza. Părinții mei exultau de bucurie, știind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceiace alcătuia dorul fierbinte de atâţia ani.”
„Pe mine mă mâhnia adânc căderea bunului meu prieten de odinioară, dar crescut şi eu în credința în principele străin, mă mângâiam cu nădejdea că ceiace s’întâmplase va fi pentru binele şi mărirea ţării, mai ales că-mi aduceam aminte cum, cu câteva săptămâni înainte, Costică Şuţu ni povestise că Cuza era hotărât să abdice.”
„(…) Am aflat că Senatul şi Camera, acelaşi Senat şi aceiaşi Cameră care, puţine săptămâni înainte, votase adrese exprimând lui Cuza cel mai mare devotament au ales Domn, prin aclamațiuni, pe contele de Flandra, chiar în ziua abdicării silite a lui Cuza, iar guvernul s-a grăbit să puie trupele şi funcţionarii să jure credinţă noului stăpânitor. Săptămâni de așteptare înfrigurată trecut-au până când am aflat că contele de Flandra, pentru temeiuri de familie, a refuzat coroana ce ţările noastre i-o oferise, act caracterizat de tata ca fiind o adevărată obrăznicie din partea unui prinţişor ca el.”
„În acest răstimp, Locotenenţa Domnească dizolva Camera şi convova alegătorii la alegerea unei nou Adunări iar senatul fusese prorogat şi nu s-a mai vorbit de el. Mai aflăm apoi, printr-o proclamaţie a guvernului că, văzând refuzul alesului de la 11 Fevruar guvernul provizor propusese Domnia Principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen(…). Guvernul hotărâse ca votarea să se facă la primăriile respective, dar tata dispuse ca lucrurile să se petreacă altfeliu. Se aduse, jos, la scara cea mare a curţii, o masă pe care se așternu o învelitoare de postav roşu şi, convocându-se toţi servitorii moşiei şi ai casei, pe primar şi pe consilierii comunali, tata iscăli cel dintâiu plebiscitul cu numele şi calităţile lui, după obiceiul de înainte de Cuza: Răducanu Rosetti, Logofăt şi Cavaler.(…)”.
„Dar […] țăranii se lăsau așteptați. Moșierul se duce la primărie să vadă ce se întâmplă. “(…) Relaţiunile lui cu țărănii erau excelente, dar ei de astă dată, departe de a-i face pe voie, s-au strâns […] şi au silit pe notar să scrie următorul text oficial modificat:
”Noi subsemnații locuitori ai comunei Căiuţul, nu alegem ca Domnitor al Românilor pe Principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I” sub care text şi-au pus degetele pe crucea însemnată de notar în dreptul numelui fiecăruia. Întrebați asupra motivelor hotărârii lor, au răspuns că nu au avut niciun temeiu de nemulţămire împotriva lui Cuza care li-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc (…).”
„DOMNUL STRAIN A VENIT”
„Reacții de felul acesta au avut în multe localități din ţară, ba mai mult, în Moldova chiar s-a încercat ruperea Unirii de la 1859. Dar nu mai era cale de întoarcere. Domnul străin a venit.”
– Radu Rosetti, în volumul “Amintiri din prima tinerețe”, Imprimeria Fundației Culturale “Principele Carol”, 1927.
nota: La 24 ianuarie 1859 – Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) devine primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate. Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea ca domn a lui Al.I.Cuza, realizând–se, de facto, Unirea Principatelor Române.
Prim-miniștrii României: Ion Ghica. Perioade de guvernare: 11 februarie 1866-10 mai 1866, 15 iulie 1866-21 februarie 1867, 18 decembrie 1870-11 martie 1871.
Ion Ghica (n. 12 august 1816 – d. 22 aprilie 1897), om politic, matematician, diplomat, personalitate a culturii române, membru titular și președinte al Academiei Române, unul dintre liderii de frunte ai mișcării revoluționare de la 1848. Adept al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Național Liberal. Ghica va deține funcții marcante în stat, inclusiv trei mandate ca prim-ministru al României și numeroase portofolii ministeriale.
După Unirea Principatelor Române conlucrează cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite (*). Ulterior, se alătura „monstruoasei coaliții” pentru detronarea acestuia.
(*) Alexandru Ioan Cuza îl numește în diverse funcții de stat: in perioada 8 martie – 27 aprilie 1859. Ghica este președintele Consiliului de miniștri din Moldova, iar între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, conduce și Guvernul din Muntenia. Ocupă funcția de director al Ministerului Lucrărilor Publice (1861), este membru în Consiliul superior al Instrucțiunii Publice (1862) și al Comisiei pentru înființarea de bănci (1863).
Ion Ghica a fost unul dintre principalii artizani ai formării „monstruoasei coaliții”.
TREI MANDATE DE PREMIER AL ROMANIEI
PRIMUL MANDAT
După abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Ghica este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu, care va administra ţara până la aducerea unui prinț străin pe tronul României.
AL DOILEA MANDAT
Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul de credință, și cabinetul provizoriu Ghica își depune mandatul. Noul domnitor îl desemnează din nou la conducerea guvernului, iar Ghica devine premier pentru a doua oara, între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867.
AL TREILEA MANDAT
Lider de seamă al grupării liberale moderate, pe 18 decembrie 1870, Ghica obține al treilea mandat de prim-ministru, calitate din care va susține mișcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I și instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic capabil sa susțină proiectele sale reformatoare. Ion Ghica își depune mandatul pe 11 martie 1871, iar guvernarea va reveni cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.
Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica se remarca inclusiv în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă poziție, Ghica adopta Legea Poliţiei Rurale (cod rural), aplicată vreme de 40 de ani. Sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, s-a perpetuat prin legile de organizare a comunelor rurale (1904 şi 1908). Spre deosebire de legiuirea din 1831, care evidenţia principiul responsabilității colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmați. Legea stipula că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.
ORIGINI – STUDII
Ion Ghica (fiul al logofătului Dimitrie Ghica), descendent al familiei Ghica, una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte domnitori, academicieni şi oameni politici marcanți.
Ghica își ia bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836, urmează studiile universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838), apoi Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi Conservatorul de Arte şi Meserii.
Revine în ţară în 1842, începând o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iași (predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie și primul curs universitar de economie politică).
GENERAȚIA PAȘOPTISTĂ
Exponent ai generației pașoptiste, unul din întemeietorii societății secrete „Frăţia”. A editat publicațiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi a pus bazele Asociației Literare a României.
Este președinte al Societăţii Studenților Români de la Paris (1845), perioadă in care se căsătorește cu Alexandrina Mavros.
Unul dintre participanții activi ai revoluției de la 1848 din Ţara Românească, Ghica este numit membru al Comisiei executive a Comitetului revoluționar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.
După înăbușirea mișcării revoluționare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numește guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinț) de Samos. Se întoarce în ţară în 1858, unde i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, fiind nevoit să-şi susțină cauza pentru redobândirea drepturilor sale politice.
ULTIMA PERIOADA A VIETII
Ulterior mandatelor sale de premier, Ghica va fi director și membru al consiliului de administrație al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Național (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român.
La 13 august 1874, Ghica este ales membru titular al Societăţii Academice Române și, în numeroase rânduri, președinte al Academiei Române (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895).
Ghica va desfășura totodată şi o importantă activitate diplomatică, ca ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). Spre sfârșitul vieții, Ion Ghica se retrage la moșia sa din Ghergani, unde va rămâne până la moarte (d. 22 aprilie 1897, 81 de ani).
“Noi, Alessandru Ioan I, conform Dorinţei naţiunei întregi și angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tronu, depun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâna unei locotenențe Domnească şi ministerului alesu de poporu”
11 februarie 1866 – Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice, ca urmare a conjurației „monstruoasei coaliții” dintre conservatori și liberal–radicali.
Astfel, cursul istoriei României este schimbat definitiv, iar la 10 mai 1866, pe tronul tarii va urca Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen – „ca domnitor al românilor, cu drept de moștenire, care va domni sub numele de Carol I„.
„Un boier le-a înșirat (n. r. țăranilor) Chiar povesti de neuitat. Pe țărani i-a învățat Cum străbunii au luptat Mereu pentru o țară mare In lume fără asemănare.”
Țăranii: „Priceput, cucoane dragă, Să dea Dumnezeu sa meargă!”
Moș Ion Roată: „Să ne fie cu iertare Dar eu tot n-am înțeles!”
Boierul: „Mos Ioane, dumneata Greu de cap ești, zău asa! Hai să mergem in gradină Poate acuma o să țină! Vezi acolo in ogradă Bolovanul cat o roată? Ia încearcă și fă bine Să-l aduci aici la mine”
Moș Ion Roată: „Boiere, s-avem iertare, Dar e greutate mare! N-am putere să-l ridic Doar să îl urnesc un pic.”
Boierul: „Hai, încearcă sa vedem! Ia mergi și tu, Mos Vasile, Treci și tu, Bade Ilie, Hai Pandele, hai Ioane, Urniți bolovanul mare!”
„Toți țăranii s-au unit, Bolovanul l-au urnit, Langă boier l-au adus Oare ce-o mai fii de spus?”
Boierul: „Înțelegeți cum stă treaba? Mos Ion s-a dus degeaba. Putere nu a avut Să-l ridice n-a putut! Unde-i unul nu-i putere, La nevoi și la durere. Dar, cu toții au reușit, Bolovanul s-a urnit. Unde-s doi puterea creste Si dușmanul nu răzbește!”
Moș Ion Roata: „Boiere, să mă iertați! Degeaba îmi explicați Că eu tot n-am înțeles!”
Boierul: „Mai Ioane, dumneata, Ai ceva cu viata mea?”
Moș Ion Roata: „Dar boiere, să mă ierți, Nu trebuie să mă cerți! Ce ai spus este corect Insă nu prea este drept. Dumneata ne-ai poruncit Cu noi însă n-ai muncit. De la vorba pan′ la fapta Este cale-îndelungată! Bine-ar fi dacă vreodată Ați veni și voi in gloată Si cu toții, împreună, Poate facem treabă bună! Eu am priceput asa: La țărani e munca grea.”
Alexandru Ioan Cuza: „Bine ai gândit, Ioane! Vezi boiere, vezi cucoane? Lucruri simple nu-nțelegi, Multe știi, dar nu le legi! Tu dorești să poruncești, Dar nu vrei și să trudești! Numai când o fi înfrățire Vom vorbi despre unire. Este greu, luptăm de ani, Dar nu ne lăsam la dușmani. Suntem buni, avem un nume Vom răzbi cu toți-n lume.”
Reforma agrară din 1864 – măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza -, a eliberat țăranii clăcași de obligațiile faţă de boieri si i-a împroprietărit cu pământ.
reforma agrara a lui Alexandru Ioan Cuza
„Claca este desființată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre.” – Alexandru Ioan Cuza
Astfel, țăranii erau scutiți de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, se desființau monopolurile feudale din interiorul satelor, iar loturile erau distribuite în funcţie de numărul de vite deținute.
În total, au fost împroprietăriți 406.429 țărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din loturile necesare proveneau din moșiile obținute prin secularizarea averilor mânăstirești. După reformă țăranii au ajuns să dețină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deținut de moșierime sau stat.
Totuși, deoarece țăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenuri, statul intervenea în această problemă. Ţăranii urmau să răscumpere pământul şi să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la preţul de atunci. Terenurile expropriate nu depășeau 2/3 din moșie şi nu puteau fi vândute timp de 30 de ani, decât către comună sau către vreun alt sătean.
In același timp, ca proprietari, țăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat. Dacă până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească acestora, perceptorii statului erau intransigenți, iar metoda negocierii nu mai funcționa.
Reforma a fost primul act al procesului de modernizare a statului român și, indiferent de lacunele sale, a schimbat legăturile cu economia și societatea de tip feudal. (Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865.)
… ȘI SUNT TRIMIȘI LA SCOALĂ
Prin „legea instrucţiunii publice” (legea învățământului), din 1864, Cuza Vodă proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Instrucția era obligatorie, legea sancționând cu amendă părinții ai căror copii nu erau înscriși, sau care nu frecventau școala.
„La cererea Consiliului Şcolar din Iaşi, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucției publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucției, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre aprobare„.
Atunci s-au stabilit cele trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de șapte ani, iar cel superior (sau universitar) de trei ani.
„Legea şcolară a lui A.I. Cuza a făcut parte din programul de de înnoire a societății româneștii. Ea a pus instrucţia publică primară pe temelii solide, dominate de principiile obligativităţii şi gratuităţii, situând astfel ţara noastră, în acele vremuri, înaintea Italiei, Franţei, Angliei sau Elveţiei.” – rotalianul.com
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej 
DEJ A VEGHEAT „LUMINA” COMUNISMULUI DIN ROMANIA, ÎNSA COMUTATORUL ERA LA STALIN
CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ
CAROL I vs CUZA Vodă, in opinia lui Nicolae IORGA, 1933
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care i-a împroprietărit pe țărani și i-a trimis la școală
„STRAȘNIC DOMN A MAI FOST CUZA-VODĂ”
„MONSTRUOASA COALIȚIE”
ABDICAREA LUI CUZA VODA
MOARTEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
PRIMUL PRIMAR AL BUCURESTIULUI – Realizările lui Barbu Vlădoianu
ABDICAREA LUI CUZA VODA
24 ianuarie 1859 – „Să dea Dumnezeu să meargă!” – in versuri, despre Unirea Principatelor Române (Moș Ion Roată și Unirea)
STATUTUL LUI CUZA – Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care i-a împroprietărit pe țărani și i-a trimis la școală
ROMÂNIA REGELUI CAROL I
Mica Unire – Unirea Principatelor Române
ABDICAREA LUI CUZA VODA
Mihail Kogălniceanu – „Ce suntem noi?”
„MONSTRUOASA COALIȚIE”
REGII ROMÂNIEI – MONARHIA ROMÂNA
AMINTIRI DIN COMUNISM 