Guvernul Nicolae Creţulescu (1)

Primul guvern Nicolae Creţulescu (24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863) – guvern de centru, cuprinzând atât liberali, cât şi conservatori, cu vederi politice moderate, persoane favorabile domnului Alexandru Ioan Cuza. A marcat ruptura totală pe scena politică între opoziție şi șeful statului.

Contextul instalării

În şedinţa Camerei din 23 iunie, un grup de 26 deputați, printre care M. Kogălniceanu, A. Panu şi N. Golescu, au prezentat o moțiune în care se făcea bilanțul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu (asasinat pe 8 iunie 1862) – concluziile erau că, in mandatul fostului premier, nu se dezbătuseră majoritatea proiectelor de legi anunțate în mesajul tronului, nici măcar bugetul, şi nu se aplicase nici unificarea deplină în diversele sectoare de activitate. Ca urmare, pe 24 iunie interimarul Apostol Arsache depune mandatul Consiliului. Creţulescu, care avea vederi politice moderate, fiind si un apropiat al domnitorului Cuza, a fost desemnat să constituie un aşa-numit „guvern de mijloc”.

Activitatea guvernamentală

Primele măsuri ale noului cabinet vizează aplicarea, pe teren administrativ, a Unirii depline. Se unifică poștele, serviciile sanitare şi oficiile statistice, iar cele două municipalități ale Focşanilor formează o singură entitate. Se alcătuiesc regulamente privind funcţionarea diferitelor corpuri şi servicii constituite (regulamentul de navigaţie ş.a.), se desfiinţează directoratele de Interne şi Justiţie care înlocuiseră ministerele moldovene (31 iulie). De asemenea, se instituie Consiliul Superior al Instrucţiunilor Publice şi Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Se reorganizează Şcoala de sivicultură şi se decide înfiinţarea de pepiniere pe domeniile statului.

În acelaşi timp, cabinetul Creţulescu ia primele măsuri pentru ca Principatele să urmeze o politică externă proprie. Oameni politici importanţi sunt însărcinaţi cu misiuni diplomatice în cancelariile occidentale. Guvernul alocă sume semnificative (din bugetul statului) pentru susţinerea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic şi pentru organizarea şi coordonarea propagandei româneşti în străinătate. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, cabinetul înființează agenții diplomatice la Constantinopol, Paris şi Belgrad.

Tranzitul armelor sârbeşti

O constantă a politicii externe a lui Cuza au fost strânsele raporturi cu Serbia. Între noiembrie – decembrie 1862 tranzitul unui mare convoi de arme şi muniţii sârbeşti dinspre Rusia prin Principate a provocat tensiuni diplomatice cărora Alexandru Ioan Cuza a reuşit să le facă faţă cu succes. Turcii au făcut numeroase presiuni asupra oficialilor români să sechestreze armele, însă ei nu ştiau că tranzitul fusese convenit din timp de guvernul de la Bucureşti, Rusia şi principele Mihail Obrenovic. Urmare a acestei acţiuni a fost şi o mai puternică strângere a relaţiilor cu sârbii, iar la Belgrad a fost înfiinţată o agenţie diplomatică a Principatelor.

Măsuri preliminare privind mănăstirile închinate

O reală problemă a în epocă a fost cea a mănăstirilor închinate. Această denumire desemna lăcaşurile de cult care fuseseră puse de ctitorii lor sau de urmaşii acestora sub ascultarea unei autorităţii siprituale superioare, precum Patriarhia de la Constantinopol, Ierusalim sau Alexandria, sau a marilor mănăstiri de la Atos, acestea primind o parte din veniturile mănăstirilor. Bizuindu-se pe protecţia autorităţii ortodoxe din Rusia, care în prima jumătate a secolului al XIX-lea era puterea protectoare a Principatelor, mănăstirile au acumulat datorii imense faţă de bugetul statului. De asemenea, suprafaţa moşiilor acestora era considerabilă. Veniturile acestor lăcaşuri nu puteau fi sechestrate, însă guvernul a decis ca datoriile să se recupereze din arendarea moşiilor, fapt ce a provocat numeroase discuţii.

Sfârşitul guvernării

Între timp, pe plan intern, divergenţele politice au paralizat viaţa administrativă. Treptat, Cuza s-a izolat politic înconjurându-se numai de oameni fideli, apropiaţi, fapt ce a condus la o divizare a societăţii, de la nivel politic până la presă. Întreaga opoziţie a început să se coalizeze împotriva domnului, iar în Cameră bloca orice măsură pe care puterea, reprezentată de partizani cuzişti, încerca să o adopte. De asemenea, domnul refuza să promulge orice măsură venită din partea opoziţiei. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, guvernul Creţulescu a primit vot de blam (50 pentru, 5 împotrivă, 50 de abţineri), însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia.

La 2 martie sesiunea ordinară a Camerei s-a încheiat fără să se fi votat bugetul, iar tensiunile dintre domn şi opoziție au continuat prin intermediul articolelor de presă, pamflete, agitație în masele orășenești. Creţulescu susţinea schimbarea regimului sprijinind ideea de a creea un sistem care să îi acorde puterea totală. Chiar şi-a prezentat demisia la sfârşitul lunii iunie, neprimită însă de şeful statului. Între timp, Cuza a încercat să afle opinia Puterilor garante în caz de schimbare a regimului din Principate. În final, după perioada de vară, deoarece tensiunile politice au continuat, Cuza il numește pe Mihail Kogălniceanu la șefia guvernului (11 octombrie 1863), o personalitate politică apreciată de întreg spectrul politic.

Preşedintele Consiliului de Miniştri
Nicolae Creţulescu		moderat	24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863
Ministrul de Interne
Nicolae Creţulescu		moderat	24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863
Ministrul Afacerilor Străine
Alexandru Cantacuzino		independent	24 iunie 1862 – 30 septembrie 1862
Ioan Grigore Ghica		independent	30 septembrie 1862 – 17 august 1863
Nicolae Rosetti-Bălănescu		independent	17 august 1863 – 11 octombrie 1863
Ministru de Război
Ioan Grigore Ghica		independent	24 iunie 1862 – 30 septembrie 1862
Ion Emanoil Florescu		independent	30 septembrie 1862 – 11 octombrie 1863
Ministrul Finanţelor
Teodor Ghica		conservator moderat	24 iunie 1862 – 12 iulie 1862
Alexandru Cantacuzino		independent	12 iulie 1862 – 16 martie 1863
Constantin I. Iliescu		liberal moderat	16 martie 1863 – 11 octombrie 1863
Ministrul Justiţiei
Dimitrie Cornea		conservator moderat	24 iunie 1862 – 30 decembrie 1862
Nicolae Creţulescu		moderat	30 decembrie 1862 – 14 iunie 1863
Barbu Belu		conservator moderat	14 iunie 1863 – 8 august 1863
ad-int. Nicolae Creţulescu		moderat	8 august 1863 – 15 august 1863
Dimitrie P. Vioreanu		liberal moderat	15 august 1863 – 11 octombrie 1863
Ministrul Lucrărilor Publice
Alexandru Emanoil Florescu		conservator moderat	24 iunie 1862 – 7 iulie 1862
ad-int. Dimitrie Cornea		conservator moderat	7 iulie 1862 – 11 octombrie 1862
Alexandru Catargiu		conservator moderat	11 octombrie 1862 – 11 octombrie 1863
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Gheorghe Creţeanu		liberal moderat	24 iunie 1862 – 16 iulie 1862
Nicolae Racoviţă		independent	16 iulie 1862 – 30 decembrie 1862
Christian Tell		liberal moderat	30 decembrie 1862 – 26 mai 1863
Alexandru Odobescu		independent	26 mai 1863 – 11 octombrie 1863
Ministrul Controlului
Alexandru Catargiu		conservator moderat	24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863