Prim-miniștrii României: Ion Ghica. Perioade de guvernare: 11 februarie 1866-10 mai 1866, 15 iulie 1866-21 februarie 1867, 18 decembrie 1870-11 martie 1871.
Ion Ghica (n. 12 august 1816 – d. 22 aprilie 1897), om politic, matematician, diplomat, personalitate a culturii române, membru titular și președinte al Academiei Române, unul dintre liderii de frunte ai mișcării revoluționare de la 1848.
Adept al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Național Liberal.
Ghica va deține funcții marcante în stat, inclusiv trei mandate ca prim-ministru al României și numeroase portofolii ministeriale.
ARTIZAN AL „MONSTRUOASEI COALIȚII„
După Unirea Principatelor Române conlucrează cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite (*). Ulterior, se alătura „monstruoasei coaliții” pentru detronarea acestuia.
(*) Alexandru Ioan Cuza îl numește în diverse funcții de stat:
in perioada 8 martie – 27 aprilie 1859. Ghica este președintele Consiliului de miniștri din Moldova, iar între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, conduce și Guvernul din Muntenia.
Ocupă funcția de director al Ministerului Lucrărilor Publice (1861), este membru în Consiliul superior al Instrucțiunii Publice (1862) și al Comisiei pentru înființarea de bănci (1863).
Ion Ghica a fost unul dintre principalii artizani ai formării „monstruoasei coaliții”.
TREI MANDATE DE PREMIER AL ROMANIEI
PRIMUL MANDAT
După abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Ghica este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu, care va administra ţara până la aducerea unui prinț străin pe tronul României.
AL DOILEA MANDAT
Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul de credință, și cabinetul provizoriu Ghica își depune mandatul. Noul domnitor îl desemnează din nou la conducerea guvernului, iar Ghica devine premier pentru a doua oara, între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867.
AL TREILEA MANDAT
Lider de seamă al grupării liberale moderate, pe 18 decembrie 1870, Ghica obține al treilea mandat de prim-ministru, calitate din care va susține mișcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I și instaurarea republicii.
Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic capabil sa susțină proiectele sale reformatoare.
Ion Ghica își depune mandatul pe 11 martie 1871, iar guvernarea va reveni cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.
citește si 
ROMÂNIA REGELUI CAROL I
ACTIVITATEA GUVERNAMENTALA
Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica se remarca inclusiv în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne.
Din această ultimă poziție, Ghica adopta Legea Poliţiei Rurale (cod rural), aplicată vreme de 40 de ani.
Sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, s-a perpetuat prin legile de organizare a comunelor rurale (1904 şi 1908). Spre deosebire de legiuirea din 1831, care evidenţia principiul responsabilității colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmați.
Legea stipula că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.
ORIGINI – STUDII
Ion Ghica (fiul al logofătului Dimitrie Ghica), descendent al familiei Ghica, una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte domnitori, academicieni şi oameni politici marcanți.
Ghica își ia bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836, urmează studiile universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838), apoi Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi Conservatorul de Arte şi Meserii.
Revine în ţară în 1842, începând o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iași (predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie și primul curs universitar de economie politică).
GENERAȚIA PAȘOPTISTĂ
Exponent ai generației pașoptiste, unul din întemeietorii societății secrete „Frăţia”. A editat publicațiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi a pus bazele Asociației Literare a României.
Este președinte al Societăţii Studenților Români de la Paris (1845), perioadă in care se căsătorește cu Alexandrina Mavros.
Unul dintre participanții activi ai revoluției de la 1848 din Ţara Românească, Ghica este numit membru al Comisiei executive a Comitetului revoluționar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.
După înăbușirea mișcării revoluționare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numește guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinț) de Samos. Se întoarce în ţară în 1858, unde i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, fiind nevoit să-şi susțină cauza pentru redobândirea drepturilor sale politice.
ULTIMA PERIOADA A VIETII
Ulterior mandatelor sale de premier, Ghica va fi director și membru al consiliului de administrație al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Național (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român.
La 13 august 1874, Ghica este ales membru titular al Societăţii Academice Române și, în numeroase rânduri, președinte al Academiei Române (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895).
Ghica va desfășura totodată şi o importantă activitate diplomatică, ca ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890).
Spre sfârșitul vieții, Ion Ghica se retrage la moșia sa din Ghergani, unde va rămâne până la moarte (d. 22 aprilie 1897, 81 de ani).
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.