Conform documentelor din arhiva parlamentară (nr. 41/ 1919-1920), ședința din 19 februarie 1920 a Adunării Deputaților a fost condusă de istoricul Nicolae Iorga. In calitate de președinte al Adunării Deputaților (Camera Deputaților de azi), Nicolae Iorga i-a dat cuvântul deputatului József de Fáy (28 de ani), care, în numele secuilor din Transilvania, s-a adresat Adunării, în primul Parlament al României Mari, consfințită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.
„Declarația” de adeziune a secuilor la Unirea cu România, expusă în Parlamentul României Mari de către deputatul secuimii, baronul József (Iosif/Joseph) von Fáy de Faj.
„Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 41/1919-1920”:
Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor. Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite in marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).
Partea ce mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. Cum că așa este, aceasta o dovedește scurt faptul de parlamentarii maghiari din ținutul Parlament al României Mare au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor.
Nu tăgăduiesc că au fost și poate si aceia care accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsa de conștiințe și cu ușurință. Dar, domnilor deputati, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatițuni. Deoarece agitație nu este.
Este insa o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care își au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii. Acești domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta știe să cumpaneasca greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastă națiune, înconjurată de puteri străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor deputați, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite)
Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze, bravo.)
Cât de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. bravo).
Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost sterse.
Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, aşa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aş putea zice ca o deportaţie. (Aplauze)
Domnilor deputați prin hotărârea Conferinței de Pace (n.r. de la Paris, ianuarie 1919), România a devenit stăpâna ţării secuilor și prin aceasta îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca sa înșirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu considerație şi bunăvoință mult ar contribui şi la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)
Dintre problemele care așteaptă soluții le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.)
Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi ca ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuințele lor.
D-lor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-şi susţină institutele de cultura cu succes, şi numai din propria putere.
De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de încredere.
Însă dacă susținând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea sa-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze)
Ca cetățean credincios al statului român și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze)
Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)
D-lor deputaţi, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate)
După declarația deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga.
„Domnilor, mulțumesc in numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse in numele secuilor, care si alături de Stefan cel Mare au luptat la Podul Inalt in 1475 pentru apărarea Moldovei si a romanismului, si care in cea mai mare parte sunt vechi frati ai noștri romani care si-au pierdut limba lor. Ii mulțumesc pentru încrederea ce o pune in statul roman, care va ști sa prețuiască aceasta încredere”.
Despre József (Iosif) von Fáy de Fáj vorbea si nepotul acestuia, Ștefan Grigore de Fáy (n. 17 septembrie 1943, la București; fiul lui István Fáy de Fáj – Ștefan Vasile Andrei de Fáy si al lui Voica Bogdán):
„Bunicul meu după Tata, Iosif de Fay, s-a născut in Transilvania si s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendenta din Ioan Kemeny. A fost mai întâi Capitan de Făgăraș, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trăgea din familia Micula de pe Someș cu numele maghiarizat in Kemeny. Iosif de Fay, la indemnul insistent al lui lui Octavian si Eugen Goga, al lui Octavian Tazlauanu si al altor mari patrioți romani, a fost deputatul secuimii din Odorhei in Parlamentul României, iar discursul sau in romana pe care abia o învățase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai ca a fost ovaționat, dar si remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci președintele Parlamentului.”
„Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea in diplomație. A fost numit (n.r. de I.G. Duca) responsabilul Legației Romane de la Tokyo si, învățând pe lângă alte 13 limbi si japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia sa tina discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasada la Bruxelles unde se pare ca a fost asasinat (n.r. Lucian Nastasă, Maghiarii din România şi etica minoritară. Repere istorice, în Maghiarii din România şi etica minoritară…, p. 39, afirma ca s-a sinucis). In orice caz, a fost găsit fără viata, in condiții neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua Romaniei si Ordinul Soarelui Rasare al Japoniei”.
[1] József (Iosif) von Fáy de Fáj / József de Fáy (n. septembrie 1892, Ciocaia/Csokaly, Bihor, Romania – d. 14 noiembrie 1927 (35 de ani), Bruxelles, Belgia) doctor în drept internațional, specialist în istorie și poliglot, deputat al secuilor în primul parlament al României Mari („), prieten politic cu Octavian și Eugen Goga, Oct. C. Taslăuanu s.a., Căsătorit, la 9 iulie 1918, cu Gabriella Kemény de Magyar-Gyerő-Monostor (n.20 ianuarie 1897 – d.15 februarie 1940, București), cu care are doi băieți: István Fáy de Fáj (n. 2 iulie 1919, Ștefan Vasile Andrei de Fáy – d. 26 iunie2009, Nisa, Franța; căsătorit, pe 22 octombrie 1942, cu Voica Bogdan, n. 30 Octombrie 1919, Onești, jud. Bacau, Romania – d.1991, fiica lui Rene-Grigore Bogdan (1885-1975) si a lui Marie-Louise Wemyss-Swann (1893-1967); descendentă a mai multor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturză – și strănepoată a lui Grigore Ghika, ultimul domn al Moldovei) si András Fáy (n. 13/18 decembrie 1920, Galati, Romania -d.1990, căsătorit cu Gabriella Ion). La insistențele lui Octavian Goga și Octavian C. Tăslăuanu, dar si ale altor patrioți români, Iosif Fay a devenit deputatul secuimii din Odorhei, în Parlamentul României; ulterior ambasadorul României la Tokio și Bruxelles. Soția sa cobora din spița lui Ioan Kemeny, general și principe al Transilvaniei (1660-l662). Autorul unor Memorii faimoase (publicate în 1856 de Academia Ungară), o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani.
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.