PRIMUL ACT TERORIST DIN ROMÂNIA – ATENTATUL CU BOMBĂ DIN SENAT, COMIS DE TREI EVREI

Publicat pe 7 decembrie 2020 de Oana IONESCU FIRICA

Primul atentat cu bombă cu ceas din lume a fost pus la cale de un grup de teroriști comuniști evrei, pe 8 decembrie 1920, la București. Explozia s-a declanșat in senatul României, la ora 14.30, in momentul in care senatorii se întorceau în plen, după pauză.

„Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor); domnul general Coandă, președintele Senatului, urca spre fotoliul prezidențial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, țipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoși afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă oprește ieșirea celor aflaţi înăuntru“. – relata ‘Adevărul”.

În urma exploziei, episcopul greco-catolic Demetriu Radu, senator de drept, a murit pe loc. Ministrul Justiției, Dimitrie Greceanu (59 de ani) și senatorul Spiru Gheorghiu au decedat câteva zile mai târziu, la spital. De asemenea, au fost răniţi președintele Senatului, Constantin Coandă (tatăl savantului Henri Coandă), episcopul ortodox Nifon şi episcopul ortodox Roman Ciororagiu. Prezenta scăzută a senatorilor la ședința a redus însă considerabil numărul victimelor

Ținta atentatului ar fi fost Octavian Goga, pentru părerile sale antisemite. Goga, care ar fi trebuit să ia cuvântul pe 8 decembrie, fusese reținut pe hol de un elector care insistase să-i vorbească, motiv pentru care poetul ar fi cedat locul la vorbitor episcopului greco-catolic, Demetriu Radu.

Bomba artizanală cu ceas, confecționată dintr-un obuz nemțesc, se afla sub scaunul prezidențial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moștenitor. Initial, s-a crezut că fusese aruncată din zona băncilor rezervate publicului, chiar in momentul declanșării exploziei. Ulterior, autoritățile au stabilit că „mașina infernala” (după cum a fost denumita bomba in ziarele epocii), care „a cutremurat zidurile și a făcut țândări toate geamurile Senatului”, a fost amplasata la locul atentatului cu o seară înainte.

Leon Lichtblau, Max Goldstein și Saul Osias, autorii atentatului – fotografii din Arhiva Siguranței statului preluate de buciumul.ro

Ancheta a dus la acuzarea unui grup de evrei comuniști (militanți radicali de stânga), conduși de Max Goldstein (născut în 1898, la Bârlad, funcționar, 22 de ani in anul atentatului, menționat in evidentele Politiei drept „Ciungul” sau “Omul cu cârlig”, deoarece își pierduse un brat, probabil în urma unor experimente cu exploziv, pe care l-a înlocuit cu o proteză specială, prevăzută cu un cârlig din oțel).

Acesta acționa cu sprijinul unei junei rețele de conspiratori, simpatizanți ai regimului bolșevic stipendiați de Moscova, prin intermediul „celulelor de partid” care funcționau la Odessa. Numeroasele interogatorii au mai dezvăluit și faptul că, strict referitor la organizarea atentatului terorist din 8 decembrie, Goldstein a fost ajutat de conaționalii Saul Osias și Leon Lichtblau, care făceau parte dintr-un grup anarhisto-comunist, cu sediul la Odessa.

Atentatul s-a petrecut în contextul în care, după Primul Război Mondial, comuniștii preluaseră puterea în Rusia, iar Basarabia, Bucovina și Transilvania erau deja părţi ale României Mari. Regatul României a devenit astfel ținta unor atacuri teroriste care făceau parte din politica expansionistă a regimului bolșevic de la Moscova.[1]

Membrii grupului de teroriști, Saul Osiasis, Leon Lichtblau şi șeful acestora, Max Goldstein, erau, de fapt, comisari bolșevici. Aceștia, se pare, l-au avut drept complice pe Alexandru Constantinescu (n. 1872, cunoscut si sub numele conspirative de Alecu, Sandu, Wilson, Bismark, Franklin, Moș Sandu, Maxim si Alecu Ionescu), din 1918, conducătorul rețelei clandestine bolșevice din România, șeful aripii de extremă stânga a Partidului Socialist din România (în 1921, va forma Partidul Comunist din România, cu numele provizoriu de Partidul Socialist Comunist).

Evadat, in februarie 1920, din închisoarea în care ar fi trebuit sa ispășească o condamnare de zece ani (pentru diverse acțiuni subversive și de sabotaj la care luase parte din ordinul regimului bolșevic), Max Goldstein a plecat la Timișoara, unde (conform propriilor declarații ulterioare), ajutat de niște „tovarăși” complici, a reușit sa treacă granița în mod fraudulos, a traversat apoi Serbia, Sofia și Varna, ajungând in final, în jurul datei de 1 mai 1920, la Odessa. Acolo a luat legătura cu un centru al serviciilor secrete bolșevice condus de Abraham Grinstein, si a revenit la București, cu bani și instrucțiunile necesare, trasate de celula teroristă sovietică în cadrul căreia se antrenase.

Fugit din țară imediat după atentatul din 8 decembrie, Max Goldstein a fost prins un an mai târziu, in octombrie 1921, și judecat. Acesta le-a explicat anchetatorilor cum a realizat bomba artizanală: din două obuze de calibru 75 de milimetri, un ceas deșteptător, două brichete și sârmă de la rețeaua electrică. Când ceasornicul a sunat, la ora programata, sârmele conectate la limba care bătea clopotele deșteptătorului au declanșat butoanele brichetelor suprapuse, producând o flacără care a aprins două fitiluri, legate, la rândul lor, la detonatoarele obuzelor. In secunda in care flacăra a ajuns la detonatoare, s-a produs explozia.

Interogat de maiorul C. Cernat, comisar regal pe lângă Consiliul de Război al Corpului 2 Armata, și de subinspectorul general Vintilă Ionescu, Goldstein s-a prezentat menționând si o parte din numele sale conspirative: „Mă numesc Max Goldstein, zis Stejarul, zis Coca, zis Serghie, Teohari, Abramovici, Sami Belinski. Sunt de ani 23, născut în comuna Bârlad, județul Tutova, din părinții Alter și Toni, comercianți în Bârlad, de profesiune funcționar comercial, domiciliat în Iași (…); armata nu am făcut, în judecată am fost dat și condamnat la zece ani de muncă silnică pentru crimă contra siguranței Statului, decorat nu sunt.”

La 28 iunie 1922 [2], Max Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. pentru atentatul cu bomba de la senat, asasinarea unor persoane și rănirea altora. Ceilalți inculpați au primit pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată. Sentințele au fost pronunțate după 125 de ședințe.

Identificarea întregii rețele teroriste a fost deosebit de dificilă, deoarece toți membrii acesteia utilizau acte false și acționau sub acoperire.

Conform istoricilor, un rol major în depistarea autorilor atentatului de la Senat l-au avut agenții Inspectoratului General de Siguranță din Chișinău, care au reușit să destructureze o rețea deosebit de vastă de bolșevici; infiltrați în Basarabia, aceștia erau controlați și dirijați de la Odesa. Odată capturați, membrii rețelei au făcut declarații de-a dreptul uluitoare. Ei au oferit informații referitoare la o organizație care se ocupa atât de spionaj cât și de pregătirea unor comandouri teroriste. De fapt, în cursul anchetei, după ce și-a dezvăluit întreaga rețea, Max Goldstein a recunoscut că a fost finanțat de „tovarășii” din Odessa, direct subordonați Moscovei, cu sarcina de a organiza comandouri formate din trei oameni pentru executarea unor „atentate cu explozibile pentru a arunca în aer instituțiunile de stat„

Goldstein nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanți de rang înalt ai statului român. In noiembrie 1920, conform primei instrucțiuni primite, acesta încercase, fără succes, să arunce în aer trenul în care se afla Ministrul de interne, Constantin Argetoianu. Bomba, plasată pe linia ferată, între stațiile Chitila şi Ciocăneşti, a distrus jumătate din vagonul cu care călătorea Argetoianu. Viteza redusă a garniturii care părăsea gara Chitila i-a salvat ministrului viaţa.

Max Goldstein a murit în octombrie 1925, în închisoarea de la Doftana, în secția de maximă siguranță, după ce fusese, timp de cca 50 de zile, in greva foamei (alte surse considera ca decesul a fost provocat de pneumonie).

Odată cu el s-a încheiat primul capitol al terorismului de stat bolșevic. Peste două decenii, URSS va intra pur și simplu cu tancurile în România, in numele „păcii mondiale”, instaurând regimul comunist, menținut la putere vreme de zeci de ani.

[1] în 1917, în plin război mondial, Lenin i-a ordonat activistului Simion Rosal – agent diversionist experiment în acțiunile teroriste- să pună la cale o serie de atentate criminale care ar fi urmat să arunce România în haos și anarhie, favorizând astfel instaurarea unui regim bolșevic. În cursul misiunii sale, teroristul Simion Rosal ar fi trebuit să-l asasineze pe Regele Ferdinand; pe fondul haosului astfel provocat, urma să fie instaurat în România un regim bolșevic, condus de Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu Bujor, Ion Dissescu și Alecu Constantinescu. Misiunea lui Rosal, respectiv asasinarea Regelui, a eșuat. Capturat de autoritățile române, agentul bolșevic a fost judecat de Curtea Marțială, care l-a condamnat la moarte, sentință executată pe teritoriul României.

[2] A fost judecat împreuna cu comuniștii arestați la congresul din 12 mai, 1921, în așa anumitul “proces din Dealul Spirii”. În iunie 1922 regele Ferdinand a dat o amnistie, ocazionata de căsătoria fiicei sale. Marioara. cu regele Iugoslaviei, la Belgrad. La acest capitol nu se încadrau însă si cei judecați pentru terorism, astfel încât procesul lui Max Goldstein și al complicilor lui, Leon Lichtblau (în contumacie) și Saul Osias a continuat

surse: Istorie si societate vol III, Gh. Buzatu (coordonator), Stela Cheptea (coordonator), Marusia Cirstea (coordonator) | Clientii lu’ Tanti Varvara, Stelian Tanase

INCORONAREA DE LA ALBA-IULIA

Publicat pe 15 octombrie 2016 de Oana IONESCU FIRICA

Răspunde

Încoronarea de la Alba-Iulia a reprezentat un act simbolic al Unirii tuturor românilor într-un singur stat. Regele Ferdinand primea astfel, oficial, stăpânirea noilor teritorii. Factorii politici, precum și regele însuși, au dorit ca acest moment istoric sa fie marcat în cadrul unei ceremonii de încoronare, în care fastul și tradiția bizantină urmau să dea formă împlinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor. Locul încoronării – Alba-Iulia – a fost ales anume, pentru semnificația sa aici își făcuse triumfător intrarea Mihai Viteazul, la 1 noiembrie în 1599, si tot aici, la 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Cu șapte ani înainte, oarecum profetic, celebrul politician Nicolae Filipescu îi spunea Regelui, în 1915: „mărirea ce ţi-o urăm, Sire, să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

Regele Ferdinand I si Regina Maria, încoronați la Alba-Iulia

Încoronarea a avut loc la 15 octombrie 1922 în catedrala ortodoxă construită special în cinstea evenimentului, la propunerea lui Nicolae Iorga, în locul vechii Mitropolii ridicate în 1599 de Mihai Viteazul. Întreg orașul Alba Iulia a fost scena unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare.„Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre, rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separă sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni.” (Constantin I. Stan)

Regele Ferdinand I și Regina Maria au pornit spre Alba Iulia din Gara Sinaia. Trenul a ajuns la Alba Iulia la ora 09.30, iar suveranii au fost întâmpinați de prim-ministrul Ionel Brătianu, de ceilalți membri ai Guvernului, de președinții celor două camere ale Parlamentului și 40 de invitați străini, printre care și viitorul Rege George al VI-lea al Marii Britanii. Procesiunea a pornit spre Catedrala Încoronării, ajungând în jurul orei 10. Coroana de Oţel, Coroana Independenței pentru Regele Ferdinand și Coroana Albastră (realizată la Paris, din 1,8 kilograme de aur, donat de un proprietar de mină din Munții Apuseni) pentru Regina Maria, se aflau deja în altar.

Slujba încoronării și Te Deum-ul care a urmat au fost oficiate de patru mitropoliți ortodocși. In incinta Catedralei, Regele și Regina au asistat la slujba, așezați pe tronurile laterale. În clipa sfințirii Coroanelor și a mantiilor regale, au fost rugați să îngenuncheze. La fel şi înalții oaspeți care erau de faţă. Nicole Iorga consemna cu emoție:

„În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”

Încoronarea propriu-zisă a avut loc afară, sub un baldachin, în public, unde Regele si Regina au fost aclamați de 30.000 de spectatori și de 15.000 de soldați.

Ferdinand, după modelul napoleonian, s-a încoronat singur. Apoi a încoronat-o pe Regina Maria „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.

A urmat o paradă militară în timpul căreia Ferdinand I și Maria au mers călare în fruntea regimentelor ai căror comandanți onorifici erau. Serbările au continuat cu dineuri oficiale oferite în Sala Unirii și în clădirea teatrului.

De ceremonial s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, care studiase, in prealabil, diverse cronici și gravuri înfățișând ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau regilor unguri. Deoarece încoronarea lui Carol I, in 1881, i se păruse prea sobră, Miron Cristea insista ca, de aceasta data, Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, biserica și clerul urmând să joace un rol important. Viziunea Regelui era complet diferita, acesta dorind ca ceremonialul sa fie mai auster.

Pe plan politic au fost, de asemenea, doua opinii opuse. Încoronarea, potrivit lui Ionel Brătianu (care a forțat o politizare excesivă) și Partidului Național-Liberal (aflat la putere în ianuarie, 1922) trebuia să aibă aura unei festivități de partid. Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român considerau ca, dimpotrivă, era cazul ca evenimentul sa se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai potrivit semnificației sale. Maniu a criticat guvernul liberal, considerând că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare (n.r. încoronarea), Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”. In consecința, serbările de la Alba Iulia au fost umbrite de refuzul organizatorilor de a-i invita în noua catedrală și pe ierarhii greco-catolici, care fuseseră în prim-planul Unirii, motiv pentru care liderii politici ai românilor ardeleni de religie greco-catolică au refuzat să participe la slujba religioasă de încoronare.[inapoi]

Pregătirea și desfășurarea festivităților de încoronare au revenit, în iunie 1920 „Comisiunii pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor” (cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice), numita de guvernul Alexandru Averescu. Șeful acesteia era generalul Constantin Coandă, președintele Senatului și fost prim-ministru; din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh, Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava. Aceasta formula s-a menținut până la noul guvern condus de Ionel Brătianu care a înființat o nouă comisie condusă de Anghel Saligny (inginerul care a proiectat podul feroviar Carol I de la Cernavoda).

Inițial, se prevăzuse ca ungerea suveranului să aibă loc la biserica Mihai-Vodă din București, iar încoronarea la Alba Iulia; Ferdinand a refuzat însă aceasta propunere, considerând ca ambele acte fac parte integranta ale aceleiași ceremonii. In final, a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga, de a se construi un nou lăcaș, o Catedrale a Încoronării, la Alba Iulia.

Proiectul și conducerea lucrărilor Catedralei au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elevul marelui arhitect Ion Mincu. Pentru a permite ridicarea lăcașului de cult, a fost demolat o parte din zidul cetății Alba Iulia, inclusiv o parte a bastionului Mihail. In mai puțin de un an lucrările erau încheiate. Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă in cea de-a doua zi de Paște a anului 1921 (28 martie), lucrările s-au executat într-un ritm alert : in august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu (a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, realizată între 1933-1938) a pictat fresca interioară care-i înfățișa, pe peretele vestic, pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale, pe Miron Cristea, viitorul patriarh și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos, pe Mihai Viteazul alături de Doamna Stanca.

„Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții, care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare, pot înfrunta concurența” – Nicolae Iorga. [inapoi]

Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Plevna din 30 august 1877. Carol I a preferat oțelul in locul aurului, ca simbol al vitejiei ostașilor români. Forma coroanei trebuia să fie similară cu cea a lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun. Acești domnitori au avut coroane de tipul celei româno-bulgare a Assanilor. „… Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu «Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel… Neobositul locotenent-colonel Dimitrie Pappasoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această. coroană.” – regele Carol I. Coroana de oțel a fost oferită pe 10 mai 1881 Regelui Carol I, la Palatul Regal, cu prilejul serbărilor încoronării sale ca Rege și al proclamării Regatului României. Singurele adaosuri asupra coroanei purtate de unchiul sau, acceptate de regele Ferdinand, au fost pietrele prețioase care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă. În prezent, Coroana de Oțel este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național și este expusă la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București. O copie fidelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș. Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna.[inapoi]