Încoronarea de la Alba-Iulia a reprezentat un act simbolic al Unirii tuturor românilor într-un singur stat. Regele Ferdinand primea astfel, oficial, stăpânirea noilor teritorii. Factorii politici, precum și regele însuși, au dorit ca acest moment istoric sa fie marcat în cadrul unei ceremonii de încoronare, în care fastul și tradiția bizantină urmau să dea formă împlinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor. Locul încoronării – Alba-Iulia – a fost ales anume, pentru semnificația sa aici își făcuse triumfător intrarea Mihai Viteazul, la 1 noiembrie în 1599, si tot aici, la 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Cu șapte ani înainte, oarecum profetic, celebrul politician Nicolae Filipescu îi spunea Regelui, în 1915: „mărirea ce ţi-o urăm, Sire, să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.
Încoronarea a avut loc la 15 octombrie 1922 în catedrala ortodoxă construită special în cinstea evenimentului, la propunerea lui Nicolae Iorga, în locul vechii Mitropolii ridicate în 1599 de Mihai Viteazul. Întreg orașul Alba Iulia a fost scena unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare.„Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre, rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separă sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni.” (Constantin I. Stan)
Regele Ferdinand I și Regina Maria au pornit spre Alba Iulia din Gara Sinaia. Trenul a ajuns la Alba Iulia la ora 09.30, iar suveranii au fost întâmpinați de prim-ministrul Ionel Brătianu, de ceilalți membri ai Guvernului, de președinții celor două camere ale Parlamentului și 40 de invitați străini, printre care și viitorul Rege George al VI-lea al Marii Britanii. Procesiunea a pornit spre Catedrala Încoronării, ajungând în jurul orei 10. Coroana de Oţel, Coroana Independenței pentru Regele Ferdinand și Coroana Albastră (realizată la Paris, din 1,8 kilograme de aur, donat de un proprietar de mină din Munții Apuseni) pentru Regina Maria, se aflau deja în altar.
Slujba încoronării și Te Deum-ul care a urmat au fost oficiate de patru mitropoliți ortodocși. In incinta Catedralei, Regele și Regina au asistat la slujba, așezați pe tronurile laterale. În clipa sfințirii Coroanelor și a mantiilor regale, au fost rugați să îngenuncheze. La fel şi înalții oaspeți care erau de faţă. Nicole Iorga consemna cu emoție:
„În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună.”
Încoronarea propriu-zisă a avut loc afară, sub un baldachin, în public, unde Regele si Regina au fost aclamați de 30.000 de spectatori și de 15.000 de soldați.
Ferdinand, după modelul napoleonian, s-a încoronat singur. Apoi a încoronat-o pe Regina Maria „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.
A urmat o paradă militară în timpul căreia Ferdinand I și Maria au mers călare în fruntea regimentelor ai căror comandanți onorifici erau. Serbările au continuat cu dineuri oficiale oferite în Sala Unirii și în clădirea teatrului.
De ceremonial s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, care studiase, in prealabil, diverse cronici și gravuri înfățișând ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau regilor unguri. Deoarece încoronarea lui Carol I, in 1881, i se păruse prea sobră, Miron Cristea insista ca, de aceasta data, Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, biserica și clerul urmând să joace un rol important. Viziunea Regelui era complet diferita, acesta dorind ca ceremonialul sa fie mai auster.
Pe plan politic au fost, de asemenea, doua opinii opuse. Încoronarea, potrivit lui Ionel Brătianu (care a forțat o politizare excesivă) și Partidului Național-Liberal (aflat la putere în ianuarie, 1922) trebuia să aibă aura unei festivități de partid. Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român considerau ca, dimpotrivă, era cazul ca evenimentul sa se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai potrivit semnificației sale. Maniu a criticat guvernul liberal, considerând că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare (n.r. încoronarea), Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”. In consecința, serbările de la Alba Iulia au fost umbrite de refuzul organizatorilor de a-i invita în noua catedrală și pe ierarhii greco-catolici, care fuseseră în prim-planul Unirii, motiv pentru care liderii politici ai românilor ardeleni de religie greco-catolică au refuzat să participe la slujba religioasă de încoronare.[inapoi]
Pregătirea și desfășurarea festivităților de încoronare au revenit, în iunie 1920 „Comisiunii pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor” (cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice), numita de guvernul Alexandru Averescu. Șeful acesteia era generalul Constantin Coandă, președintele Senatului și fost prim-ministru; din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh, Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava. Aceasta formula s-a menținut până la noul guvern condus de Ionel Brătianu care a înființat o nouă comisie condusă de Anghel Saligny (inginerul care a proiectat podul feroviar Carol I de la Cernavoda).
Inițial, se prevăzuse ca ungerea suveranului să aibă loc la biserica Mihai-Vodă din București, iar încoronarea la Alba Iulia; Ferdinand a refuzat însă aceasta propunere, considerând ca ambele acte fac parte integranta ale aceleiași ceremonii. In final, a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga, de a se construi un nou lăcaș, o Catedrale a Încoronării, la Alba Iulia.
Proiectul și conducerea lucrărilor Catedralei au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elevul marelui arhitect Ion Mincu. Pentru a permite ridicarea lăcașului de cult, a fost demolat o parte din zidul cetății Alba Iulia, inclusiv o parte a bastionului Mihail. In mai puțin de un an lucrările erau încheiate. Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă in cea de-a doua zi de Paște a anului 1921 (28 martie), lucrările s-au executat într-un ritm alert : in august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu (a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, realizată între 1933-1938) a pictat fresca interioară care-i înfățișa, pe peretele vestic, pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale, pe Miron Cristea, viitorul patriarh și Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos, pe Mihai Viteazul alături de Doamna Stanca.
„Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții, care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare, pot înfrunta concurența” – Nicolae Iorga. [inapoi]
Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Plevna din 30 august 1877. Carol I a preferat oțelul in locul aurului, ca simbol al vitejiei ostașilor români. Forma coroanei trebuia să fie similară cu cea a lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun. Acești domnitori au avut coroane de tipul celei româno-bulgare a Assanilor. „… Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu «Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel… Neobositul locotenent-colonel Dimitrie Pappasoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această. coroană.” – regele Carol I. Coroana de oțel a fost oferită pe 10 mai 1881 Regelui Carol I, la Palatul Regal, cu prilejul serbărilor încoronării sale ca Rege și al proclamării Regatului României. Singurele adaosuri asupra coroanei purtate de unchiul sau, acceptate de regele Ferdinand, au fost pietrele prețioase care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă. În prezent, Coroana de Oțel este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național și este expusă la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București. O copie fidelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș. Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna.[inapoi]
citește si
ROMÂNIA REGELUI CAROL I
ROMÂNIA REGELUI FERDINAND
„V-AM IUBIT CU TOATĂ PUTEREA INIMII MELE”
ROMÂNIA REGELUI CAROL AL-II-LEA
ABDICAREA LUI CUZA VODA
CAROL I vs CUZA Vodă, in opinia lui Nicolae IORGA, 1933
AMINTIRI DIN COMUNISM 