Această galerie conține 3 fotografii.
22 aprilie 1870 – zi nepieritoare in memoria istoriei mondiale, marcând nașterea unuia dintre cei mai mari impostori și „influenceri” al tuturor timpurilor – „tovarășul Vladimir Ilici Lenin” (1), fondatorul URSS, al Cominternului (Internaționala comunistă) și al doctrinei care ii … Continuă lectura
MECIUL „COMUNISMULUI” IUGOSLAVIA-ROMANIA: 1-0
„Pentru dl. Ceaușescu, socialism înseamnă autocrația actuală din România, lipsa oricărei instituții democratice, un sistem economic supracentralizat, o presă supusă unei cenzuri care adeseori frizează ridicolul, transformarea ţării într-o închisoare din care nu se iese decât cu permis special şi aşa mai departe…Sistemul economic iugoslav este descentralizat, agricultura e, în mare parte, în mâini particulare, frontierele ţării sunt larg deschise, orice iugoslav poate să plece şi să se întoarcă în ţara lui când dorește, presa este de o calitate destul de bună, libertatea cetățeanului este net superioară libertății de care se bucură cetățeanul român.”- Noel Bernard, 8 septembrie 1976, Radio Europa Liberă
TITO – UN SOCIALIST „OCCIDENTAL”
7 aprilie 1963: Iugoslavia este proclamată republică socialistă și Josip Broz Tito (n.1892 – d.1980) este numit președinte pe viață al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia
Desi unul din fondatorii Cominternului, Tito l-a sfidat pe Stalin și a ignorat (cu succes) autoritatea sovietică, in favoarea propriei sale viziuni, reușind sa facă din Iugoslavia una din cele mai invidiate țări din blocul comunist.
În 1952 începe reorganizarea Cooperativelor Agricole de Producţie (abia înființate după modelul sovietic).decretând libertatea țăranilor de a părăsi CAP-urile (majoritatea fiind astfel desființate), și dreptul acestora de a-și redobândi pământul. In 1975, peste opt milioane de hectare din totalul celor zece care reprezentau suprafața agricolă arabilă erau în proprietatea țăranilor, cat și peste 90% din utilajele agricole. ale fermelor și crescătoriilor de animale și păsări.
Tito promovează totodată și micii afaceriști, introducând sistemul autogestiunii, cu precădere în comerț și turism.
In plus, adopta o nouă lege care echilibrează relația cu biserica, prevăzând inclusiv un ajutor de stat pentru comunitățile religioase.
În 1967, Tito deschide granițele iar vizele sunt eliminate, motiv pentru care mulți dintre românii care doreau să fugă din țară alegeau Iugoslavia, ca singurul drum către libertate și unica lor poartă de ieșire spre Occident.
Mai mult, muncitorii sârbi aveau posibilitatea să lucreze în străinătate, fără aprobări speciale.
Susținător al unui socialism original și neconformist, Tito a fost principalul promotor al Mișcării de Nealiniere.
In timpul conflictului sau cu Stalin, România pro-sovietică și obedientă, s-a alăturat corului care condamna vehement haiducia lui Tito și devierile sale de la traseul impus de URSS.
SINGURUL PUNCT COMUN DINTRE CEAUSESCU SI TITO
După moartea lui Stalin și reconcilierea sovieto-iugoslavă, relația dintre Tito și regimul comunist de la București (Gheorghiu-Dej) se redefinește până la „armonioasa”, fiind dusă ulterior, la nivel de „excelentă”, de regimul Ceausescu.
O moștenire plină de beneficii, alături de toate proiectele economice de industrializare ale lui Dej, care vor fi inaugurate însă (și chiar însușite) de succesorul său.
În 1972, în parteneriat cu Iugoslavia, România finalizează cel mai ambițios proiect de îmbunătățire a navigației pe Dunăre, hidrocentrala Porţile de Fier.
Sistemul Porțile de Fier – „copilul” din 1964 al parteneriatului Gheorghiu-Dej – Tito, preluat de Ceausescu – a fost una din cele importante construcții hidrotehnice din Europa (și cea mai mare de pe Dunăre).
Cu toate acestea Ceausescu nu va adopta (aproape) niciuna dintre măsurile de relaxare initiate de Tito, unele dintre ele propuse și dorite, de altfel, și de Maurer, precum cea a micilor comercianți (sau „mandatari”).
Singurul lor punct comun a rămas fronda fata de URSS și îndepărtarea de Est, acțiune dublata de apropierea de Vest.
Mai departe, drumurile s-au despărțit. Tito a continuat politica sa de „occidentalizare” a Iugoslaviei , sau ceea ce istoricii au numit „Titoism”, in timp ce Ceausescu a rămas înghețat (împreună cu Romania) in propriul sau stalinism.
Citește și:
VIDEO: CEAUSESCU LA BELGRAD, IUGOSLAVIA, 27 mai 1968
Oana Ionescu,07.04.2020, pentru https://www.facebook.com/Amintiri.din.comunism
Contribuția integrală a Partidului Comunist din Australia (PCA; CPA - Communist Party of Australia)la reuniunea internațională a Partidelor Comuniste și Muncitoreștii, care a sărbătorit "O sută de ani de la fondarea Internaționalei Comuniste (Comintern)" sub deviza "Lupta pentru pace și socialism continuă". | Izmir, Turcia, 18-20 octombrie 2019.
Cuvântul secretarul general Andrew Irving [1].
„Tovarăși,
În numele Partidului Comunist din Australia, aș dori să mulțumesc Partidului Comunist din Turcia și Partidului Comunist din Grecia (KKE) și să transmit cele mai calde urări pentru găzduirea celei de-a 21-a reuniuni a Reuniunii Internaționale a Partidelor Comuniste și Muncitorești.
Aș dori să mă prezint pe mine însumi, Andrew Irving [1], noul secretar general al partidului nostru.
Dorim să asigurăm această reuniune a Partidelor Comuniste și Muncitorești de determinarea și angajamentul Partidului Comunist din Australia față de schimbarea revoluționară și de faptul că nu poate exista nimic mai puțin decât un viitor socialist.
Aș putea insista asupra secretarului precedent și a trădării sale față de partidul nostru și față de muncitorii din Australia, dar prefer să mă concentrez asupra succeselor noastre și asupra evoluțiilor pozitive și tinerești din cadrul partidului.
Conducerea partidului nostru este un colectiv puternic, iar membrii săi au un rol bine stabilit în mișcarea clasei muncitoare, în mișcările internaționale de solidaritate cu muncitorii și popoarele și ca activiști ai mișcării de pace anti-imperialiste. De-a lungul unei perioade îndelungate, partidul nostru a avut un angajament față de aceste lupte, față de Internaționala Comunistă și față de WFDY, WFTU, WPC.
Partidul nostru se află în fața unei provocări cu care nu ne-am mai confruntat de mulți ani: un aflux semnificativ de noi membri entuziaști, inclusiv mulți tineri. Avem o sarcină incitantă și descurajantă de a transforma acest val de membri într-un val de tovarăși puternici, uniți, activi, disciplinați, cu un angajament față de marxism-leninism și față de muncitorii din lume.
Cu această ocazie, partidul nostru sărbătorește 100 de ani de la înființarea Internaționalei Comuniste
Cea de-a treia internațională a fost înființată în 1919 la Moscova. Această „internațională comunistă” se baza pe principiile revoluționare pe care majoritatea liderilor celei de-a doua internaționale le abandonaseră. Ea a stabilit reguli, printre care se numărau ruperea de politica partidelor social-democrate reformiste, apărarea Uniunii Sovietice și, cel mai important, se baza ferm pe principiul internaționalismului proletar al clasei muncitoare.
În cei 24 de ani de existență, Internaționala a promovat principiile lui Lenin, conform cărora partidele comuniste trebuiau să fie de un nou tip, active, ferm angajate în dictatura proletariatului și anti-imperialiste, care făceau parte din programul marxist încă de la bun început.
La cel de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste, care s-a întrunit în iulie 1920, au fost acceptate cele 21 de condiții de admitere în Internaționala Comunistă, prezentate de Lenin. Aceste condiții au fost îndreptate în primul rând împotriva centriștilor; dar nu numai împotriva lor. Congresul a corectat, de asemenea, greșelile de „stânga” ale comuniștilor care nu doreau să lucreze în sindicatele reformiste și care predicau boicotarea alegerilor parlamentare etc.
Lenin a contribuit în mod eficient la depășirea acestei tendințe. Înainte de Congresul al II-lea, Lenin și-a definitivat lucrarea: „Comunismul de stânga, o anomalie infantilă” („Left Wing Communism, an Infantile Disorder.”). Această operă genială a fost un manual extrem de important de strategie și tactică bolșevică pentru comuniștii din întreaga lume.
La 30 octombrie 1920, în cadrul unei reuniuni organizate în sediul mișcării sindicale, Trades Hall, din Sydney, a fost înființat Partidul Comunist din Australia (PCA;CPA).
La începutul vieții partidului nostru a trebuit să ducem o luptă împotriva sectarismului de stânga sub forma anarho-sindicalismului în cadrul partidului.
În cele din urmă, lupta pentru unitate a avut succes, iar sindicaliștii au fost înfrânți. Cu toate acestea, acesta nu a fost însă sfârșitul anarho-sindicalismului în cadrul PCA (CPA).
La fel ca toate devierile de la marxism-leninism, indiferent dacă sunt de „stânga” sau de dreapta, aceasta constituie o manifestare și o reflectare a luptei de clasă și, prin urmare, este o soartă care se repetă. Inclusiv astăzi.
Mai târziu, în anii 1920, stângismul s-a manifestat din nou, supraestimând ritmul schimbărilor revoluționare și creând așteptări nerealiste din partea unor tovarăși. O greșeală întâlnită și în cadrul Internaționalei. O eroare de dreapta, înrudită, a susținut perspectiva că, capitalismul, urma să se „prăbușească” în mod iminent.
Un grup oportunist de dreapta condus de G Barrachi a cerut lichidarea partidului. Atunci când această tentativă de amenințare a avut loc, viitorii secretari ai partidului nostru, JB Miles și Lance Sharkey, au apelat la Internaționala Comunistă pentru a cere ajutor în această luptă internă a partidului pentru a-i învinge pe acești lichidatori. în cele din urmă, acest atac a fost înfrânt la congresul nostru din 1929.
În urma acestei provocări, partidul a demarat un program viguros de organizare industrială și, în decurs de 12 luni, numărul membrilor partidului a crescut de patru ori.
În primul deceniu de existență, partidul nostru a desfășurat o serie de campanii internaționale. Cele mai importante dintre acestea au fost campaniile de solidaritate cu marea revoluție națională chineză, campania „Jos mâinile de pe China”, care a scos la iveală violența armată a imperialiștilor britanici împotriva poporului chinez, în eforturile lor de a zdrobi revoluția. De asemenea, a fost acordată asistență marinarilor britanici aflați în grevă, dintre care multe mii au părăsit navele în porturile australiene, precum și muncitorilor care au participat la greva generală britanică și minerilor britanici, care au continuat greva.
O altă campanie importantă, în care partidul a reușit să obțină întreruperea lucrului într-o serie de întreprinderi, a fost cea împotriva electrocutării lui Sacco și Vanzetti în Statele Unite.
O campanie considerabilă a fost dedicată Secretariatului Sindical Pan-Pacific pentru organizarea muncitorilor din țările din Pacific într-o federație internațională și, în special, pentru apărarea marii Mișcări Naționale Indiene.
Clasa conducătoare, pe de altă parte, a avut o altă părere despre perspectivele partidului și, în 1926, a încercat să interzică partidul nostru. Această tentativă de interzicere a fost înfrântă definitiv abia în 1932.
La numai opt ani distanță, clasa conducătoare a încercat din nou, de data aceasta prin intermediul anti-comunismului, pro-nazismului și pro-apărării, a interzis partidul la 15 iunie 1940, în temeiul legilor menite să împiedice răspândirea fascismului.
Această situație a fost eliminată doar atunci când Uniunea Sovietică și Armata Roșie au fost privite ca salvatori ai națiunilor iubitoare de libertate din lume. La sfârșitul interdicției, Partidul Comunist (din Australia) avea mai mulți membri decât la începutul interdicției.
Secretarul general al Internaționalei Comuniste, Georgi Dimitrov, în raportul prezentat la Congresul al șaptelea al COMINTERN din 1935, a subliniat necesitatea de a dezvolta un front unit cu toate forțele care doresc să ia poziție împotriva fascismului, atât la nivelul maselor muncitorești, cât și la nivelul relațiilor dintre partidele politice. Trecerea de la „a treia perioadă” a ultra-stângiștilor sectanți la „Frontul popular”, care făcea apel la unitate împotriva fascismului. Această schimbare nu a fost o sarcină ușoară, dar a fost adoptată de toate partidele din COMINTERN.
Ca parte a angajamentului și a dedicării noastre față de internaționalism, Uniunea Sovietică și alți membri COMINTERN partidul nostru au organizat sprijinul pentru muncitori și pentru luptele comuniste în multe locuri, mai ales prin încurajarea tovarășilor de a lupta în sprijinul Republicii Spaniole în timpul războiului civil spaniol din 1936-1939.
Cu ocazia celei de-a 100-a aniversări, vă invităm, tovarăși, să schimbați sensul existenței acestei „Reuniuni”. Vă cerem să o reclădiți și să decideți să facem o nouă „Internațională comunistă”.
O Internațională care să își continue angajamentul față de marxism leninism și față de principiile internaționalismului proletar al clasei muncitoare. Deoarece suntem un partid de un nou tip care se angajează să fie alături de oamenii care sunt activi, angajați ferm în dictatura proletariatului, în cauza anti-imperialismului și în programul marxist. Trebuie să fim avangarda în promovarea rolului de conducere al muncitorilor și singura soluție este un viitor socialist.
Tovarăși, Internaționala Comunistă trebuie să unifice angajamentul nostru față de internaționalismul proletar al clasei muncitoare.
Lupta PCA alături de muncitori continuă în Australia.
Potrivit Biroului australian de statistică, în Australia există 709.000 de șomeri în luna iulie. Numărul celor fără ocupație era de 1,143 milioane. (ABS 6202.0 iulie 2019)
Asta înseamnă un total de 1,85 milioane de persoane din Australia care sunt șomeri sau fără ocupație, care caută un loc de muncă sau mai multe ore de muncă și pe care nu le pot găsi.
Comparați această cifră cu estimarea din luna mai a acestui an care indica mai puțin de 250.000 de locuri de muncă vacante.
Acest lucru înseamnă că nu există suficiente locuri de muncă. În schimb, guvernul nostru îi pedepsește pe șomeri și îi stigmatizează, ca pe niște ” vagabonzi „. Guvernul ignoră ceea ce le face oamenilor, cum distruge viețile atâtor cetățeni care au multe de oferit societății.
Un domeniu în favoarea căruia lucrătorii și sindicatele noastre fac campanie este introducerea unei legislații stricte pentru a pune în aplicare un regim care să prevină jaful salarial, inclusiv în economia de tip gigant și în rândul lucrătorilor cu vize. În Australia există peste 1 milion de lucrători temporari din străinătate, care nu beneficiază de prea multă protecție a drepturilor industriale și care sunt sub amenințarea directă a expulzării dacă își apără drepturile.
Guvernul nostru continuă să mintă că salariile și condițiile de muncă ale lucrătorilor sunt sunt de neacceptat, nesustenabile și că vor afecta surplusul bugetar sacru pe care l-au promis.
Cu toate acestea, dacă ne uităm la cea mai bună modalitate de a echilibra conturile, nu trebuie să ne uităm mai departe de bugetul militar supradimensionat. Ce justifică cheltuirea a 1.000 de miliarde de dolari în 20 de ani? Este vorba de 1 trilion de dolari cheltuiți pe mașini de ucis, nu pentru a apăra Australia, ci pentru a lupta în războaiele SUA și a transforma Australia într-o țintă.
Există multe sectoare ale bunăstării capitaliste de stat care ar trebui tăiate, inclusiv miliardele de dolari în subvenții pentru combustibilii fosili. Acest capital ar putea fi folosit pentru a dezvolta sectorul energiei regenerabile în Australia, pentru a crea locuri de muncă, pentru a îmbunătăți mediul înconjurător și pentru a contribui la stoparea schimbărilor climatice.
Ultima dată când am participat și am luat cuvântul la acest forum, în 2006, problema importantă a mișcării muncitorești din Europa a fost acordul de la Lisabona. Discutând cu tovarășii de aici, am constatat că multe dintre acțiunile împotriva lucrătorilor, incluse în acest acord UE, fuseseră deja puse în aplicare, în mod agresiv, în Australia, cu ani în urmă.
Furtul de salarii și bilanțul înspăimântător al guvernelor noastre.
Lucrătorii din toate industriile sunt expuși unei epidemii al hoției salariale.
Indiferența și atacurile continue ale guvernului federal australian de coaliție împotriva lucrătorilor se traduc prin faptul că au fost luate măsuri minime în ceea ce privește jaful salarial sau capacitatea lucrătorilor de a-și recupera salariile furate.
Cazurile repetate ale furturilor salariale investigate și demascate trenează de ani de zile, în timp ce lucrătorii își așteaptă salariile furate.
O activitate sporadică nu este un loc de muncă.
În Australia, companiile internaționale de transport în comun, cum ar fi Uber, Airtasker, Deliveroo și Airbnb, au devenit nume cunoscute, milioane de australieni folosindu-le pentru achiziționarea de bunuri și servicii. Mulți nu știu cum funcționează aceste companii, ce se întâmplă în spatele scenei și cum își tratează lucrătorii.
Gig pentru lucrători înseamnă contracte pe termen scurt, de tip „la cerere”.
Una dintre cele mai mari companii de gig-uri, Airtasker, angajează oameni pentru a face treburi mărunte.
O activitate ocazională este publicată online, iar lucrătorii licitează pentru a o efectua, astfel încât ar putea spune „Sunt dispus să fac treaba asta pentru 15 dolari pe oră”. Altul ar putea spune că o va face pentru 10 dolari, iar altul pentru 9 dolari. Astfel, ei continuă să liciteze până când se ajunge la un acord asupra unei sume, într-o cursă până la limită. Mai mulți lucrători pot licita pentru aceeași lucrare.
În perioada în care Airbnb a devenit popular, Uber era la început, iar mulți oameni se refereau la aceasta ca la „economia de sharing”, care are conotații de corectitudine, incluziune, confort și siguranță.
Cum poate fi numită „economia de sharing”? Acest model de „economie de perturbare” este doar o nouă formă de exploatare extremă a lucrătorilor.
În Australia și, probabil, la nivel internațional, exemplul Airtasker a declanșat o discuție în cadrul mișcării sindicale cu privire la un nou fenomen de întreprinderi online care încearcă să angajeze direct lucrătorii, complet în afara sistemelor de relații industriale din țările în care își desfășoară activitatea.
Airtasker a publicat pe site-ul său anunțuri pentru lucrători cu salarii medii mai mici decât salariul minim, ceea ce arată că sunt implicați în mod activ în manipularea pieței.
Modelul pe care îl dezvoltă conduce la condiții de exploatare și mai extreme a lucrătorilor și, în unele cazuri, la o exploatare chiar periculoasă. Ei au publicat anunțuri de angajare pentru lucrări de electricitate, care nu necesită licență de meseriaș, sau alte cerințe, de sănătate și securitate în muncă, la care te-ai aștepta în această industrie.
Cu fiecare ocazie, guvernul conservator australian de coaliție face apel la „statul de drept” în cadrul fluxului său constant și stabil de legislație împotriva sindicatelor și de atacuri nesfârșite împotriva lucrătorilor și a sindicatelor lor pentru încălcarea legilor capitaliste federale proaste. Ei au plătit comisii de anchetă guvernamentale naționale, comisie după comisie, în încercarea de a demoniza sindicatele în ochii lucrătorilor și a publicului.
Nu este nimic altceva decât o vânătoare de vrăjitoare politică. Audierile sunt dominate de afirmații nefondate care leagă mișcarea sindicală de tot felul de activități criminale și de hărțuire, pe care presa corporatistă le lansează zilnic, fără a rata niciodată ocazia de a le cosmetiza puțin.
Principala țintă a defăimării sindicatelor este sindicatul din construcții, CFMEU, care a fost amendat până în prezent cu peste 16 000 000 de dolari australieni, în conformitate cu legile existente. Acest lucru pregătește terenul pentru două proiecte de lege care se află în prezent în Parlament. Este vorba despre proiectele de lege privind asigurarea integrității și utilizarea adecvată a beneficiilor lucrătorilor.
Această legislație antisindicală, care datează de la începutul anilor 2000, se concentrează în principal pe aspecte precum:
Ultimele proiecte de lege reprezintă tendințe mai recente de interferență tot mai mare în funcționarea sindicatelor și de aplicare a unor dispoziții penale obligatorii, inclusiv pedepse cu închisoarea. De asemenea, acestea anulează drepturile democratice ale membrilor de sindicat și capacitatea funcționarilor de a-și face treaba.
Proiectul de lege privind asigurarea integrității (The Ensuring Integrity Bill) conține prevederi extinse pentru descalificarea funcționarilor sindicali de la ocuparea funcțiilor și radierea unui sindicat sau a filialelor unui sindicat. De asemenea, introduce un „test de interes public” pentru fuziunea sindicatelor.
Proiectul de lege privind utilizarea adecvată a prestațiilor lucrătorilor (The Proper Uses of Worker Benefits Bill) este, de asemenea, o denumire complet greșită. O serie de sindicate, cum ar fi cele din industria construcțiilor, în care concedierile sunt o caracteristică comună, munca este extrem de sezonieră, iar companiile se închid adesea. În această industrie, sindicatul a înființat fonduri de beneficii pentru lucrători pentru a le proteja drepturile. Angajatorii participanți contribuie cu o sumă săptămânală pentru fiecare angajat. Consiliul de administrație al acestor fonduri are un număr egal de reprezentanți ai sindicatului și ai angajatorului și un președinte independent. Aceste fonduri oferă o serie de beneficii pentru lucrători și contribuie la plata indemnizațiilor de concediere pentru a le permite lucrătorilor să reziste până la următorul loc de muncă.
Guvernul dorește să facă aceste consilii de administrație „independente” și să le pună pe picior de egalitate cu consiliile de administrație ale companiilor. Acesta este un alt raid nejustificat asupra mișcării sindicale australiene a lucrătorilor. Scopul guvernului este de a ceda controlul asupra fondurilor muncitorilor băncilor, companiilor de asigurări și companiilor private de învățământ profesional, care au jefuit contribuabilii cu milioane de dolari!
Guvernul federal australian conservator Morrison continuă să apere jaful crescând al salariilor muncitorilor de către capitaliști.
În Australia, sistemul „superannuation” – obligatoriu pentru a strânge fonduri suplimentare de pensii pentru lucrători, la care contribuie atât lucrătorii, cât și angajatorii. la nivel internațional -, este acum unul dintre cele mai mari fonduri de acest tip din lume.
„Acest guvern a reintrodus o legislație care ar spăla efectiv trecutul unui număr mare de angajatori care au comis furturi de salarii prin neplata sumelor necesare în conturile de asigurări sociale ale lucrătorilor, estimate de Industry Super Australia la o sumă de 5,9 miliarde de dolari pe an.”
Războiul împotriva populației indigene și a celor săraci din Australia continuă.
O măsură de intervenție a fost aplicată în peste 70 de comunități indigene din Teritoriul de Nord. Aceasta a inclus controale medicale obligatorii pentru toți copiii aborigeni, unele efectuate de armata australiană, și o intensificare a activităților de poliție, de asemenea cu ajutorul armatei.
Cei care au primit plăți guvernamentale au primit 50% din venitul lor sub formă de numerar, iar restul a fost depozitat sub forma unui card, care poate fi folosit doar în anumite magazine, interzicând cumpărarea de alcool, țigări sau activități legate de jocurile de noroc. Aceasta reprezintă gestionarea veniturilor din plățile de asistență socială.
În prezent, guvernul nostru propune un proiect de lege în parlament pentru a stabili un test pentru 5.000 de șomeri și tineri beneficiari de alocații. În cazul în care unul dintre acești solicitanți de locuri de muncă va fi testat pozitiv la droguri sau alcool, 80% din alocația lor va fi depozitată.
Aceste scheme vizează persoanele considerate ” cu risc” care locuiesc în „regiuni vulnerabile” – inițial, oriunde în NT, dar se încearcă aplicarea acestui control în toată Australia, mai ales în zonele socio-economice mai sărace. Suma pusă în „carantină” (pe carduri restricționate) va fi, de asemenea, majorată la 80 %. Inițial, cardurile au vizat australienii indigeni din unele dintre cele mai sărace comunități.
Deținătorii de carduri sunt stigmatizați de fiecare dată când folosesc cardul. Mulți consideră că este un sistem paternalist, care amintește de perioada colonială. Guvernele succesive i-au extins aplicarea, încetul cu încetul, contrar dorințelor multora dintre cei afectați. Cardul este o scuză ieftină pentru un guvern care nu este pregătit să aloce bani pentru infrastructură și servicii în comunitățile indigene și în zonele socio-economice mai sărace, unde șomajul este ridicat.
Spre abisul războiului
Premierul australian Morrison a avut, recent, cu președintele american Trump, discuții private care vor avea implicații foarte grave pentru Australia și pentru restul lumii.
Australia se plasează în fundalul politicii SUA, care se îndreaptă spre un abis al războiului, al schimbărilor climatice și al relațiilor comerciale dezastruoase.
Într-un discurs instabil și amenințător, Trump a declarat că Iranul ar trebui să fie supus unui atac nuclear din cauza opoziției sale față de interesele SUA. Ulterior, Morrison l-a lăudat pe Trump pentru „abordarea sa ponderată și calibrată”!
Trump a descris Republica Populară Chineză drept „o amenințare pentru lume”. El a spus că China a furat proprietatea intelectuală, drepturile de proprietate și mai mult de 5.400 de miliarde de dolari în comerțul anual din SUA. Morrison a fost de acord cu Trump.
Planuri de război
Cei doi au discutat despre operațiuni comune în apele de la sud de Iran. Australia este una dintre singurele națiuni care a fost de acord să trimită trupe, un avion de supraveghere și o fregată a marinei timp de șase luni în cadrul unui demers coordonat de SUA în numele protejării căilor de navigație dinspre Iran.
Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite duc în prezent un război criminal și inuman împotriva poporului din Yemen, iar Australia a fost identificată ca vânzând o cantitate semnificativă de arme ambelor țări, în timp ce un fost ofițer al armatei australiene conduce acum armata Emiratelor Arabe Unite.
Discursul lui Trump despre un posibil atac nuclear iranian asupra Irakului prefigurează implicarea Australiei într-un alt război purtat de SUA. Acest scenariu urmează traseul „tradițional” al Australiei, ca să menționăm doar câteva Coreea, Vietnam, Afganistan și Irak și poate, în viitor, China.
Mai important, Australia găzduiește una dintre cele mai impresionante instalații de comunicații ale SUA, baza de spionaj de la Pine Gap, precum și un număr tot mai mare de baze și forțe militare americane staționate în nordul țării noastre.
De asemenea, Australia s-a angajat să se implice mai mult în activitățile de utilizare a spațiului în scopuri militare de către SUA și își propune să devină unul dintre primii patru mari exportatori de arme și echipamente militare din lume, într-un moment în care Australia are nevoi sociale urgente și în creștere.
Ar mai trebui remarcat faptul că guvernul australian, prin atacurile sale deschise la adresa Chinei, pune în pericol relațiile cu cel mai mare partener comercial al nostru. O țară în care tocmai recent au fost exportate bunuri în valoare de 81 de miliarde de dolari dintr-unul dintre statele noastre, WA.
Acest sprijin pentru planurile de război ale SUA îi va costa pe contribuabilii australieni miliarde de dolari și va crește pericolul de conflict în regiune și în lume.
Socialism sau pieire
Unul dintre cele mai mari proteste din Australia și, probabil, din lume, ca parte a apelului studențesc la acțiune pentru combaterea schimbărilor climatice, a avut loc pe 20 septembrie, implicând peste 300.000 de studenți și muncitori care s-au adunat în toată Australia. Această „grevă școlară pentru climă”, a crescut într-un ritm remarcabil ca parte a unei mișcări de masă la nivel mondial, cuprinzând o diversitate de grupuri care se reunesc pentru a încerca să salveze specia umană de la dispariție. Cei care au participat au susținut în mod deschis și cu voce tare ideile lor incitante privind clima, prezentate de mulți tineri activiști și ONG-uri, care pledează pentru un „Green New Deal” și alte politici, care să ducă la ecologizarea economiei, în ciuda rezistenței capitalismului.
„Green New Deal” este, în esență, o trecere la energia regenerabilă, care presupune un program masiv de creare de locuri de muncă în sectorul energiei curate și investiții masive în transportul în comun și în alte lucrări publice.
Cele două aspecte semnificative ale demonstrațiilor din Australia constau în faptul că au fost organizate în cooperare cu mișcarea sindicală și cu sprijinul acesteia și că studenții au numit-o în mod clar „greva” studenților.
Revendicările campaniei de grevă pentru mediu sunt:
Acestea sunt politici de bază care pot fi susținute de orice socialist și care vor face parte din programul CPA privind mediul.
Ne întrebăm dacă poate exista un imperialism verde sau doar o soluție socialistă la criza climatică.
Criza climatică este rezultatul inevitabil a nevoii capitalismului de a se extinde, de a domina și de a obține profituri din ce în ce mai mari. Rolul Australiei în criza climatică se află la vârful a două sisteme: colonialismul și imperialismul. În primul rând, Australia se angajează în colonialism prin gestionarea defectuoasă a pământurilor furate de popoarele noastre indigene – inclusiv prin defrișarea terenurilor, gestionarea deficitară a apei, practici agricole iresponsabile și o industrie energetică și minieră masivă și poluantă. În al doilea rând, capitaliștii australieni se angajează în imperialism prin participarea la proiecte miniere de peste mări care exploatează mediul înconjurător și clasa muncitoare locală.
„Salvați Tuvalu, salvați lumea”
Potrivit Organizației Națiunilor Unite, Tuvalu este una dintre cele mai vulnerabile națiuni în fața creșterii nivelului mării, care ar putea să o facă nelocuibilă în secolul următor. De asemenea, se confruntă cu un focar de febră menajeră și nu dispune de rezerve de apă potabilă.
Liderii a 18 insule din Pacific, printre care și Australia, s-au reunit în Tuvalu la începutul acestui an pentru a participa la Forumul Insulelor din Pacific (PIF), problema schimbărilor climatice fiind în fruntea agendei.
Cele mai recente PIF-uri au pus schimbările climatice pe primul loc pe ordinea de zi și au adoptat o declarație generală care se referea în mare parte la necesitatea de a aborda problema schimbărilor climatice. În acest an, având în vedere urgența problemei, națiunile insulare din Pacific au fost hotărâte să adopte o declarație mai fermă cu privire la schimbările climatice. În special, insulele mai mici doreau să se angajeze în vederea limitării încălzirii globale la mai puțin de 1,5°C și să elaboreze un plan pentru a obține emisii nete zero până în 2050. De asemenea, a inclus un angajament din partea Australiei de a interzice toate noile centrale electrice pe bază de cărbune și mine de cărbune.
Australia este al treilea cel mai mare exportator de combustibili fosili din lume și, ca atare, un factor major de contribuție la încălzirea globală.
Prim-ministrul australian Scott Morrison a refuzat să își asume angajamente specifice în ceea ce privește obiectivele privind schimbările climatice. S-a insistat ca toate referințele la cuvântul „cărbune” să fie eliminate, înainte ca Australia să permită orice acord.
Rugămintea de acțiune din partea insulelor afectate de inundații a fost întâmpinată cu o ofertă de „ajutor” în valoare de 500 de milioane de dolari, pentru adaptarea la schimbările climatice. Liderii din Pacific vorbeau despre viețile și viitorul popoarelor lor. Unele insule sunt deja sub ape. În mod clar, Australia a fost interesată doar de protejarea profiturilor corporațiilor energetice și miniere.
În prezentarea acestor exemple de luptă din Australia și din regiunea noastră, întrebarea este cum se poate implica Internaționala Comunistă, cum poate stabili prioritățile și dacă este dispusă să răspundă prin campanii și să adopte o poziție de avangardă.
Pentru a încheia, aș dori să le mulțumesc tuturor tovarășilor prezenți aici pentru că au ascultat contribuția partidului nostru și sper că vă veți întoarce acasă încurajați de angajamentul solid al delegaților de aici pentru un viitor socialist puternic și unit.
Trăiască Partidul Comunist din Turcia și Partidul Comunist din Grecia (KKE)!
Trăiască Internaționala Comunistă
Trăiască internaționalismul proletar al clasei muncitoare!”
Partidul Comunist din Australia (CPA)s-a înființat în 1971, inițial sub numele de Partidul Socialist din Australia (SPA), adoptând ulterior denumirea actuală, în 1996. Considerându-se succesorul de drept al CPA format în 1920, SPA și-a schimbat numele în Partidul Comunist din Australia la cel de-al 8-lea Congres Național al partidului, în octombrie 1996. Partidul a fost creat de foști membri ai Partidului Comunist din Australia care au demisionat sau au fost excluși din cauza dezacordurilor interne privind invazia Cehoslovaciei de către Pactul de la Varșovia și adoptarea eurocomunismului de către partid. [înapoi]
[1] În perioada 13-14 aprilie 2019, Comitetul Central al Partidului Comunist din Australia a ales o nouă conducere condusă de secretarul general Andrew Irving și de președintele național Vinnie Molina. Tovarășii Liz Hulm & David Matters au fost aleși în calitate de secretari adjuncți, iar tovarășul Elias Alevizos a fost ales vicepreședinte. [sursa: http://www.idcommunism.com/2019/04/communist-party-of-australia-new-leadership-vows-to-continue-struggle-for-socialism.html]
citește si
Contribuția Partidului Comunist din Danemarca (KPiD)la reuniunea internațională a Partidelor Comuniste și Muncitoreștii, care a sărbătorit "O sută de ani de la fondarea Internaționalei Comuniste (Comintern)" sub deviza "Lupta pentru pace și socialism continuă". | Izmir, Turcia, 18-20 octombrie 2019.
„Înființarea Internaționalei Comuniste în 1919 a avut o semnificație extraordinară pentru dezvoltarea mișcării comuniste. În Danemarca și în multe alte țări, partidul comunist a fost înființat în urma formării Internaționalei.
Primii ani de după revoluția rusă și formarea Kominternului au fost marcați de o înăsprire a luptei de clasă. În același timp, revoluția socialistă din Rusia a însemnat că acum puteai vedea cu ochii tăi că o nouă structură socială putea fi realizată pe fondul nevoilor și experiențelor clasei muncitoare. Astfel de modele nu mai avem. Ne confruntăm cu o situație în care oamenii cred mai mult în prăbușirea planetei decât în faptul că, capitalismul, cu imperialismul său devastator, eșuează ca sistem.
Începând din preajma anului 1922, Kominternul s-a concentrat pe strategia frontului de unitate – adică pe mobilizarea muncitorilor pentru o luptă comună, în ciuda dezacordurilor. În același timp, era important ca partidele comuniste nou formate să învețe să acționeze în conformitate cu metoda de lucru în echipă, fără a renunța la propriile obiective și puncte de vedere.
Dar, din păcate, această abordare a fost complet subminată de social-democrațiile din multe țări. Criza capitalistă a fost la fel de mare ca astăzi – a început cu prăbușirea bursei de valori din SUA în 1928. După moartea lui Lenin, Kominternul a fost marcat de conflicte interne. Și acest lucru nu a fost în beneficiul luptei pentru socialism. Concepte precum fascismul social au fost folosite împotriva social-democraților, ceea ce a fost o eroare ideologică, deoarece a ruinat posibilitatea formării unei alianțe între muncitori/colegii în cadrul strategiei frontului unitar împotriva inamicului comun.
Acest lucru a fost amendat cu tărie cu ocazia celui de-al șaptelea congres mondial al Kominternului, care a avut loc la Moscova, în 1935. Aici a fost enunțată această afirmație: „Fascismul este dușmanul!”. Acum era timpul să ne adunăm în jurul politicii frontului popular unitar. O politică și o alianță reunite în linii mari între muncitori, liber-profesioniști, micii pescari și micii fermieri în vederea atingerii unui scop comun – zdrobirea fascismului. Am câștigat și am pierdut.
Dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, am reușit să conservăm părți din istorie, datorită sprijinului țărilor socialiste și formării, printre altele, a unor organizații. Frontul popular unit a revenit în anii șaizeci, în lupta împotriva armelor nucleare, și în timpul mișcărilor de protest împotriva războiului SUA din Vietnam. Conștiința popoarelor față de imperialism a continuat până târziu, în anii ’80, cu mișcările pentru pace. Acest aspect este aproape dispărut astăzi.
La începutul anilor ’70, imperialismul european a început, pe fondul Uniunii Cărbunelui și Oțelului, să clădească CEE. Din nou, am folosit politica frontului popular unit. Iar partidul nostru a progresat iar. Acum, UE a devenit o suprastructură supraetajată. Este coruptă, guvernată de finanțe, nedemocratică și se reînarmează. Ea zdrobește sindicatele și drepturile lucrătorilor și ignoră referendumurile naționale, democratice.
Asistăm la noi structuri, în toate sensurile, din punct de vedere militar. Conflictul dintre capitalul UE și cel al SUA determină formarea inițiativei europene de intervenție (E12). Aceasta este o alianță între țările UE și NATO, care consideră că sarcina sa este de a interveni militar, oriunde în lume, pentru interesele imperialiste ale UE. Oficial, alianța este o cooperare interstatală, dar, în realitate, este o formă de extindere a dimensiunii militare a UE.
UE a construit în prealabil PESCO (Cooperare Structurată Permanentă) la care au aderat 25 de țări membre ale UE, care se îndreaptă în aceeași direcție. Scopul acestei structuri este de a face posibilă evitarea unor decizii populare precum BREXIT, cat și rezervele exprimate de militarii danezi.
Pentru popoarele din țările europene, o competiție mai acerbă între SUA și UE imperialiste nu poate duce niciodată la o solidaritate comună de interese. Planeta și pacea mondială sunt din nou amenințate. Este vital, și era și timpul, să folosim acest forum pentru a relua strategia frontului popular. Trebuie să oprim poluarea globală provocată de războiul imperialist. Trebuie să folosim forumurile pe care le avem, cum ar fi Federația Mondială a Tineretului Democrat și Consiliul Mondial pentru Pace, partidele și formațiunile noastre, sindicatele, organizațiile de mediu și mișcările de rezistență.
Să ne folosim unii de alții și să arătăm lumii că imperialismul este problema și socialismul este soluția.
Istoria Internaționalei Comuniste este una foarte instructivă și arată că comuniștii trebuie să analizeze în permanență condițiile concrete ale luptei de clasă din fiecare țară în parte și în perioada istorică respectivă. Atât unitatea de acțiune a muncitorilor, cât și strategia frontului popular au fost și sunt relevante – dar în condiții destul de diferite. A decide dinainte un model definit pentru modul în care trebuie să se desfășoare lupta de clasă este dogmatic și greșit. Strategia este determinată. Tactica trebuie să urmeze tot timpul condițiile.”
Partidul Comunist din Danemarca (Kommunistisk Parti i Danmark) a fost fondat la 9 noiembrie 1993, ca o consecință a scindării prealabile (în 1990) a Partidului Comunist Danez(DKP - Danmarks kommunistiske Parti). Fondatorii KPiD - un grup desprins, în 1990, din DKP, pe fondul dezbinării ideologice survenite în urma prăbușirii Uniunii Sovietice - s-au opus deciziei DKP de a înființa Alianța Roșu-Verde. Practic, în 1989, încercarea stângii daneze de a-și asigura o reprezentare parlamentară continuă s-a concretizat printr-o înțelegere electorală, iar DKP s-a alăturat altor două partide de stânga, Socialiștii de Stânga (VS) și SAP - Partidul Muncitoresc Socialist Troțkist (Partidul Socialist al Muncitorilor), fondând Lista Unității - respectiv (viitorul partid) Alianța Roșu-Verde (Enhedslisten - De Rød-Grønne). Președintele Partidului Popular Socialist (SF), Gert Petersen, a susținut, la vremea respectivă, că o cooperare între curente ideologice atât de diferite era sortită eșecului. Nici membrii DKP nu au agreat, în unanimitate, lansarea Listei Unității (Enhedslisten); astfel incat, după eșecul electoral al Enhedslisten, în 1990, unii dintre ei au ales să se despartă de DKP, înființând un nou partid comunist, Partidul Comunist din Danemarca (KPiD). "Începutul anilor 1990" - menționează DKP -"a fost marcat de dizolvarea Uniunii Sovietice, de restabilirea relațiilor sociale capitaliste în Europa de Est și de alte eșecuri majore pentru clasa muncitoare și pentru mișcarea socialistă și comunistă internațională. În ciuda experienței vaste a partidului și a bunei funcționări a organizației, DKP s-a aflat într-o situație foarte dificilă, situat în mijlocul unei lupte politice care a amenințat însăși existența partidului. La congresele DKP din ianuarie și aprilie au existat trei facțiuni în cadrul partidului: "reînnoitorii", tradiționaliștii și un grup de mijloc. "Reînnoitorii" au adoptat o serie de modificări fundamentale în politică și au avut loc schimbări majore la vârful partidului, în conducere. La alegerile din decembrie 1990, Enhedslisten, care a candidat pentru prima dată, a obținut 1,7% din voturi, ceea ce nu a fost suficient pentru a intra în Parlament." Lista Unității a continuat să fie un motiv de dezbinare politică pentru comuniștii danezi, principalele două probleme invocate fiind dubla apartenență și unitatea comunistă. Primul impact s-a resimtit in 1990/1991, prin destructurarea DKP, rezultată din confruntarea internă de opinii, ducând la o scindare a partidului, care a pierdut mai mult de jumătate din membrii săi, în 1990 și la începutul anului 1991. Unii s-au alăturat altor partide. Președintele partidului, Ole Sohn, a demisionat și s-a alăturat SF. O serie de membri ai vechii conduceri a partidului s-au numărat printre inițiatorii Forumului Comunist(1990), devenit, in 1993, Partidul Comunist din Danemarca (KPiD). KPiD este unul din cele patru partide comuniste active din Danemarca. În ultimii ani, încercările DKP, KPiD și KP de a forma un partid comunist unificat au eșuat. Cel de-al patrulea partid comunist, Partidul Comunist al Muncitorilor (APK), a refuzat să participe la discuții. Potrivit fostului președinte KPiD, Arne Cheller (zugrav), ales în funcție la Congresul partidului din 2015 - care și-a petrecut trei ani consecutiv încercând, până în 2018, să realizeze o fuziune cu Partidul Comunist Danez (DKP), "cu scopul de a uni comuniștii din Danemarca într-un singur partid comunist" -, uniunea este irealizabilă. Deși, conform Congresului din 2015, "partidul (KPiD) lucrează pentru a consolida cooperarea dintre partidele comuniste existente, în privința obiectivelor comune și a cauzelor politice comune la nivel local și național", în final, nu s-a putut conveni asupra unei agende concrete. Arne Cheller a fost reales președinte și la Congresul KPiD din 2018, desfășurat in sediul sindicatului 3F BJMF din Valby, când delegații au decis să analizeze, oficial, posibilitatea de a fuziona cu DKP. Dar Cheller a văzut realegerea sa, ca președinte, drept o manevră tactică, iar adoptarea oficiala a deciziei fuziunii ca pe o diversiune, astfel încât a demisionat, iar hotărârea privind fuziunea cu DKP a fost iar amânată, pentru un viitor congres extraordinar, în primăvara anului 2019. Congresul trebuia să fie precedat de o serie de întâlniri cu DKP, și de discuții, în diverse localități. Însă, in 2019, după un sfert de secol de încercări pentru unificarea partidelor comuniste din Danemarca, ultima dintre ele a eșuat, la rândul ei. Pe 18 decembrie 2019, Arne Cheller declara: "Întotdeauna a fost un punct de vedere strălucit, că ar trebui să se lucreze pentru a unifica partidele comuniste"; "Pur și simplu, acest deziderat trebuia să figureze acolo (n.r. în programul KPiD), pentru că suna foarte bine. Dar, când am devenit președinte al KPiD, eu și alții am luat-o în serios - pentru că este o situație absurdă faptul că suntem trei partide comuniste mai mici cu aceeași politică. Nu suntem opuși din punct de vedere politic sau ideologic, dar există anumite diferențe culturale și istorice." Actualul președinte KPiD, doamna Rikke Carlsson, a precizat: "Nu mă interesează unde sunt membrii (partidului), atâta timp cât sunt activi. Dar ceea ce este trist, este că oamenii se duc acasă și construiesc garaje și nu mai fac politică.". Ea nu ascunde faptul că s-a opus - și încă se opune - unei fuziuni cu DKP. Motivul acestei opoziții este că, "pe hârtie, ar putea părea o idee bună ca partidele comuniste (daneze) să-și unească forțele. Dar prețul s-a dovedit a fi prea mare." [înapoi]
citește și
„Noi, socialiștii, voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori și țărani trăiesc de la naștere și până la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii și pe toți exploatatorii muncii omenești.” – Gheorghe Cristescu (1919) (nume conspirativ Crilenco), primul secretar al Partidului Comunist din România
Un GAVROCHE
„Ager la minte ca un “Gavroche” al Parisului, înfățișa perfect la fizic, si la moral, tipul lui Figaro, nemuritorul bărbier. “Figaro-si, Figaro-la”. Cristescu era pretutindeni, își vâra nasul in toate, rezolva dificultățile printr-o pirueta si-ti închidea gura printr-o gluma. De câte ori nu m-a dezarmat printr-un “Las-o dracului, Coane Costică, ca le potrivim noi cum trebuie!””. – Constantin Argetoianu
Plecat din rândurile socialiștilor, Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” participă la fondarea Partidului Comunist din România (PCdR fiind, practic, o secție a Kominternului, respectiv a Internaționalei Comuniste – Internationala a III-a, înființata de Lenin, care activa in Romania). Mai târziu, dezamăgit de comunismul de tip sovietic, „Plăpumarul” se va întoarce la convingerile sale, nu înainte însă de a deveni primul si singurul conducător român al PCdR, in perioada interbelică.
Născut la Ghimpați – Vlaşca (azi jud. Giurgiu), pe 8/10 octombrie 1882, fiul unui tăran sărac (Mihai Cristescu), Gheorghe Cristescu a urmat doar patru clase primare, manifestandu-si intențiile politice de tânăr: la 15 ani, se înscrie in Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, secțiunea București. In 1905, ajunge în conducerea Cercului Socialist „România Muncitoare” din București, dar si in alte funcții de conducere: in cadrul Uniunii Socialiste din România (1907-1910), Partidului Social-Democrat (1910-1916) si in Comisia Generala a Sindicatelor (1908-1920).
Până la Primul Război Mondial, evoluția sa politică a fost puternic influențată de Christian Rakovski. În 1909, Cristescu este arestat, împreună cu Panait Istrati și judecat pentru agitaţie în favoarea lui Rakovski.
O radicalizare mai evidentă a ideilor lui Gheorghe Cristescu spre stânga va avea loc ulterior anului 1915. După izbucnirea Primului Război Mondial, „Plăpumarul” rămâne in București, unde militează pentru neutralitatea României, protestând împotriva nemților care ocupaseră capitala. În 1917, in urma unei demonstrații, este din nou arestat și condamnat la moarte, fiind însă salvat la intervenția autorităților române, dar și a social-democraților germani.
In 1918, spre finalul Primului Război Mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine se ridica “România Mare”, prin unirea provinciilor istorice Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918), Transilvania (1 decembrie 1918) şi Banat cu Regatul României.
Pe fondul privațiunilor provocate de război, sfârșitul conflagrației a fost marcat de mișcări de revoltă, Astfel, întoarcerea reprezentanților Curții Regale în București, în toamna anului 1918, a coincis cu acțiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost cea din 13 septembrie 1918, care i-a avut ca protagoniști pe muncitorii tipografi din Capitală, dar si pe Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, D. Pop etc. Marșul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Național, altercația cu trupele înarmate soldându-se cu morți și răniţi. Tot atunci, Cristescu a fost arestat. În ancheta care a urmat, asupra tipografilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia, care îndemnau populația să se înarmeze “pentru ziua cea mare” – ziua revoluției.
In contextul destrămării Imperiului Ţarist, la începutul lunii martie 1919, la inițiativa lui Lenin, se înființează Internaționala a III-a sau Comintern-ul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul declarat al organizației era crearea de partide comuniste in întreaga lume, si transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, reunite sub o singură “umbrelă”.
Internaționala a III-a urma să declanșeze “revoluția mondială”, in vederea eradicării capitalismului și instaurarea “dictaturii proletariatului”, la nivel mondial.
citește si 
“LENIN A FOST TRIMIS IN RUSIA DE NEMȚI CA O FIOLA CU BACILI”
„PERSPECTIVELE PREZENTULUI”
In 1919, Gheorghe Cristescu devenea unul dintre cei șapte deputați socialiști din Parlamentul României – „Reprezentam muncitorimea care muncește, nu pe aceia care trăiesc din munca altora„, declara el.
Crezul politic al „Plăpumarului”, la acea data, este limpede conturat in articolul „Perspectivele prezentului„, publicat in presa socialistă a vremii:
„Noi socialiștii – afirma Cristescu – voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori si țărani trăiesc de la naștere si pană la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii si pe toți exploatatorii muncii omenești. Voim ca toți oamenii să fie datori să muncească, iar de roadele muncii să se bucure toți deopotrivă”.
Deziderat care, desigur, odată comuniștii ajunși la putere, nu s-a realizat, nomenclatura comunistă devenind, de facto, o „clasa privilegiată”.
In pofida discursului său socialist, Gheorghe Cristescu s-a dovedit a fi, in realitate, „un pașnic burghez” (așa cum il va caracteriza si Pamfil Șeicaru): proprietar al unui atelier de textile, comunist „de sușă”, cu agenție de plasare a șomerilor în 1904, concesionar de restaurante în anii ’30, în București și la Călimănești (unde are si un hotel), ducând un trai „confortabil”, „Plăpumarul” făcea parte exact din burghezia pe care o dorea „desființată”. Propria sa nepoata il va descrie mai târziu, in povestirile sale, ca fiind, spre finalul anilor ’30, ceea ce se putea chema un „om bogat”.
„Un om muncitor, un negustor sprinten la socoteli, plin de inițiativă și harnic în întreprinderi, Gheorghe Cristescu știa să nu confunde slăbiciunile lui ideologice cu realitățile strict economice. Avea un atelier de plăpumărie şi-l conducea cu multă pricepere și nu avea niciun viciu; mai rar om așezat, cu un simţ al onoarei de familist ca Ghiță Cristescu” (Pamfil Șeicaru)
In noiembrie 1922, Gelbert Moscovici raporta Kominternului, de la Viena „Cristescu Gheorghe, plăpumar, proprietar de casa si al unei pantofarii. Strălucit orator popular, întrebuințează o frazeologie radicala, din punct de vedere teoretic e neformat, de fapt un oportunist mic burghez de cea mai curata speța, însă totuși sub o conducere corespunzătoare, lucrează foarte bine si servește partidul prin popularitatea sa uriașa si, din când in când, tactul sau diplomatic.” (Arhiva CC al PCR, Fd.1, D78, p 52)
DE LA SOCIALISM LA COMUNSIM
În perioada care a urmat Marii Uniri, Partidul Socialist a fost principalul promotor și instigator la greve. Intr-o prima faza, partidul a întocmit un memoriu, prin care guvernul era anunțat că dacă revendicările muncitorilor nu sunt soluționate până la 20 octombrie 1920, începe greva generală. Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici au fost primiți de Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, care le-a comunicat că nu a avut timp să citească memoriul. A doua zi, li s-a răspuns că memoriul este „inadmisibil în formă şi fond”. Cei doi lideri decid declanșarea grevei generale, cerând muncitorilor să urmărească ziarul „Socialismul”, pentru a primi indicații în vederea acțiunilor ce urmau a fi întreprinse. Șeful guvernului a stopat apariția ziarului, ceea ce a dus la eșuarea grevei, iar liderii socialiști au fost arestați, judecați (noiembrie-decembrie 1920) și condamnați cu pedepse între 6 luni și 5 ani de închisoare
Despre alegerile de la vârful „mișcări” din 1920, Cristescu relata succint: „toți evrei au fost invitați la casa lui Simoni de Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”.
In 1920, în cadrul partidului socialist apar si primele grupări comuniste, vizând transformarea acestuia în partid comunist. În acest scop, pentru negocieri, o delegație din care făceau parte Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, David Fabian, Ioan Flueraş a plecat in august spre Moscova. După multiple peripeții, aceștia ajung în capitala Rusiei sovietice pe 22 octombrie 1920.
„[…] pentru a avea o prezenţă în plan internațional trebuia să ne dăm pe lângă cineva cu putere şi cunoscut în lumea burgheză (n.r. în Occident). Cine ne știa pe noi acolo? Nimeni. Pe cine cunoșteau tovarăşii din Franţa sau din Germania? Pe nimeni cu excepţia tov. Racovski. Şi ştiţi foarte bine că tov. Racovski a activat serios şi în Elveţia şi mai apoi în Germania până la Revoluţie ( n.r. lovitura de stat din Rusia). De aceea cercul şi gruparea socialistă din Bucureşti şi din Dobrogea ţinea să-l ascultăm în toate pe tov. Racovski. Doar nu era să ne luăm după voi ( n.r. ardelenii) care i-aţi trădat pe tovărășii unguri şi v-aţi dat cu burghezia şi moșierii din România. Că voi nici măcar n-aţi vrut să discutăm de scoaterea de pe tron a blegului de Ferdinand. Aşa că noi am înțeles că pentru a aduce sovietele la noi trebuia să ascultăm în toate de directivele venite de la Kiev. La fel, tovarăşii bulgari din Dobrogea care nu uitau că tov. Racovski a fost urmărit şi persecutat de poliţie şi de către armată.. Lui i-a venit ideea să trimitem delegaţia la Moscova care trebuia să semneze oficial trecerea la partidul bolşevic odată cu semnarea condițiilor de recunoaștere” – Gheorghe Cristescu, despre fondarea PCdR, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Discuțiile delegaților urmau să se axeze atât pe structura și obiectivele mișcării comuniste, cât și pe necesitatea eliminării din partid a moderaților, care frânau alăturarea partidului la Internaționala a III-a. La fata locului, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat faţă de cerința Komintern-ului de a numi liderii locali, invocând dreptul inalienabil al partidului de a-și alege propria conducere.
La capătul unui lung dialog, delegații români au fost de acord, în principiu, cu condițiile fixate de Komintern. Cristescu si tovărășii săi au promis că vor face demersuri astfel încât, la viitorul Congres, să fie acceptate și să se adopte toate condițiile impuse de Komintern pentru adeziune.
Pe 2 decembrie 1920, delegația (Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea) semnează o declarație, recunoscând astfel tezele Congresului al II-lea al Kominternului, precum și cele 21 de condiții necesare adeziunii partidului la Komintern.
citește si 
CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN
Pe 5 decembrie 1920, socialiștii români redactau o scrisoare-angajament, prin care se obligau „să lupte cu toate puterile lor pentru ca tezele şi condițiile (n.r. Kominternului) să fie „complet acceptate”’ de către viitorul congres al partidului socialist, să participe la Federația Comunistă Balcanică, ale cărei hotărâri și decizii le vor recunoaște, să aducă modificări redacției organului de presă pentru aservirea acestuia la cauza comunistă, să propună și să susțină ca Popovici, Cristescu, Moscovici, Carl Barta, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Tănase Gheorghe, Eugen Rozvan şi Bolintineanu, sa fie aleși membrii ai Comitetului Central, iar Grigorovici, Jumanca, Flueraş sa fie excluși din partid.
„ Flueraş şi Jumanca nu s-au dus odată cu noi, ceilalţi. Ei au venit pe cheltuiala lor şi au venit cu tot soiul de documente ale celor care voiau revizuire, nu bolşevism aşa cum voiam noi. Nu mai ştiu cine, cred că unul dintre oamenii lui Buharin ( n.r. Lenin, Buharin, Zinoviev şi alţi lideri bolşevici aveau drept gărzi de corp soldaţi germani!) a spus că dacă ne încurcă prea mult are el grijă de ei, definitiv. Tovarăşii de la Bucureşti n-au fost de acord. Au spus că dacă cei doi păţesc ceva nu mai avem nici o şansă în Ardeal cu românii din sindicate. Aşa că după câteva întâlniri scurte s-a hotărât ca cei doi să nu mai fie primiţi la congres şi nici n-au fost invitaţi să semneze declaraţia. Era pe acolo un basarabean care făcea trafic cu arme pentru tovarăşii din Ungaria. El mi-a spus că cineva de la o ambasadă le-a transmis lui Flueraş şi Jumanca să nu se întoarcă în România prin Basarabia, că nu vor mai ajunge acasă. Aşa că au plecat prin Viena unde au făcut mare tărăboi de cele văzute şi auzite la congres. Mare lucru! Şi ce-au rezolvat cu asta?” – Gheorghe Cristescu, despre negocierile delegatiei romane in Rusia, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Pe 10 decembrie 1920 reprezentanții români aflați la Moscova (Gherea, Popovici, Cristescu) l-au întâlnit pe Lenin.
citește si 
ÎNTÂLNIREA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU CU LENIN
” (…) In acel moment nu era ușor sa te duci in Rusia. Intre Rusia si celelalte națiuni exista o centura de izolare, un fel de mare zid chinezesc. (…) După multe peripeții, am ajuns la Petrograd, străbătând mai multe tari. La Congres, știți ce s-a intamplat. Eu am votat împotrivă tezelor lui Lenin. Am fost introdus la Lenin, in biroul sau; tovarășul care ma anunța spune, deschizând ușa: “Cristescu din Romania. El a votat contra...””
citește si 
CINE A FINANȚAT „REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ”?
„PROCESUL DIN DEALUL SPIRII”
La întoarcerea în ţară, în perioada 30 decembrie 1920 – 3 februarie 1921, într-o ședință a Consiliului General al Partidului, s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea partidului aşa cum era), de centru (pentru afiliere, cu rezerve). Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Popovici cu privire la afilierea la Internaționala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moțiuni, reprezentând cele trei puncte diferite de vedere, privind relația cu Cominternul. Curentul care a câștigat a fost cel de stânga. La vot, aceasta poziție a întrunit cele mai multe opțiuni (18 din 38). Tot atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.
La Congresul Partidului Socialist din 8-11 mai 1921, este votată afilierea totala, fără rezerve la Komintern, si transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist (Partidul Comunist din Romania – PCdR), de către 51 de delegați, totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid. Restul delegaților (reprezentând 111 mandate) s-au exprimat pentru afiliere, dar cu rezerve. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului, arestând delegații, sub acuzația de „complot împotriva ordinii de stat”.
„Este adevărat. Nu am reușit să terminăm congresul şi să alegem conducerea. Ei, şi? S-a făcut anul următor în octombrie (n.r. 3/4 octombrie 1922, la Ploiesti) când am fost ales după ce am fost propus la primul congres. Şi chiar dacă nu am fost ales atunci,(n.r. in mai 1921), tot eu am condus partidul. Eu primeam ordinele pentru aripa politică. Tov. Constantinescu le primea pe cele pentru tehnici. Oricum nu ne-au putut opri, iar voi, socialiştii aţi devenit trădători în ochii noştri, cei din București. Pe voi nu vă suportau nici tov. din Moldova şi nici cei din Ardeal ( n.r. ungurii) Asta şi după ce Flueraş n-a avut ce face şi a anunţat ministerul de interne de afacerea de la Viena”.– Gheorghe Cristescu, despre evenimentele de la Congresul din 8-11 mai 1921, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu
Procesul intentat delegaților primului Congres al PCdR, s-a desfășurat în perioada 23 ianuarie – mai 1922, si a intrat în istorie sub denumirea de „Procesul din Dealul Spirii”.
Principalul acuzat a fost Gheorghe Cristescu, căruia comisarul regal Cernat, în ordonanța definitivă a procesului, i-a schițat următorul portret:
„La început, membru în comitetul executiv, în urma devenind secretarul partidului, desfășoară o activitatea intensă pentru apărarea programului comunist. Fire impulsivă, cu o putere de fascinare a maselor, la întruniri și convorbiri particulare pregătește sufletul muncitorilor trezind în mintea lor dorul unei parveniri ușoare. Astfel, fascinând muncitorimea, o convinge că ea este în măsură să ia locul oricărei dregătorii. El este acela ce-şi ia angajamente în Rusia pentru desăvârșirea revoluției şi împreună cu Ilie Moscovici și ceilalți membri ai comitetului executiv a luat parte activă la propovăduirea desființării actualei forme de guvernământ, la rebeliune, la insultă și dispreț, către instituțiile statului, își asumă cu plăcere toate învinuirile care i se aduc, cerând în numele întregii mase muncitorești considerațiunea propriei sale culpe” (1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii)
In interogatoriul său, Gheorghe Cristescu a respins acuzațiile, declarând:
„Faptul că voim binele acestui popor și deci al ţării în care trăiește poate să constituie un act de dărâmare a societății? Nu domnilor judecători. Şi dacă dumneavoastră voiţi să ne trimiteți la ocnă numai pentru această dorință, dacă ocna ne primește, ne vom duce d-lor judecători, cu cugetul împăcat şi cu conștiința că prin sacrificarea noastră
am asigurat celorlalți o viaţă mai bună”
Printre acuzați mai figurau Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Apărătorii comuniștilor români – Osvald Teodoreanu, Dem Dobrescu, N.D. Cocea, Constantin Titel Petrescu – au fost sprijiniți de numeroase personalități, precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu s.a., care s-au pronunțat în favoarea arestaților, manifestându-si dezaprobarea faţă de acțiunea guvernului. În urma acestor proteste, regele Ferdinand a promulgat decretul de amnistie parțiala pentru delicte politice; la 4 iunie, 1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.
Ceea ce nu au înțeles intelectualii care i-au aparat pe comuniștii acuzați (si, prin formația si educația lor, nici nu puteau sa înțeleagă), a fost faptul că pe scena politică românească apăruse o nouă organizație, complet diferită de „noțiunea de partid”, fiind, mai degrabă, mult mai apropiată ca structură si mod de conducere cu cea a unui clan mafiot.
Partidul Comunist Roman nu avea nici un motiv, si nici nu si-a propus, odată creat, să respecte regulile democrației. Desi folosea retorica libertății drepturilor, PCR nu a fost nimic altceva decât o tentaculă obedientă a caracatiței sovietice instalate la Moscova, „programată genetic” să se extindă la nivel planetar si să răstoarne ordinea mondială, sufocând națiunile, otrăvind mentalitățile si distorsionând scara valorilor. Legea supremă era instaurarea dictaturii si triumful „revoluției bolșevice„.
„Guvernele burgheze au fost tare proaste. Umblau cu poveşti despre legalitate. Păi când eşti în război cu cineva aplici regulile războiului. Noi râdeam la ședințe când auzeam ce spun politicienii burghezi şi cum se legau de tot soiul de vorbe goale despre lege. Şi, dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut pune în mare dificultate că au fost unii care s-au dus la Siguranţă şi au vorbit prea multe. S-au prins ăia (de la Siguranţă) că pot să ne infiltreze cu oportuniști şi revizioniști şi de-aia s-a luat hotărârea ca mulţi tovarăşi evrei să ia locul celor care erau români şi prea vorbareți. S-a văzut imediat o schimbare.” – Cristescu „Plăpumarul”, despre perioada sa de început, catre „colegii de celula”, pe când se afla in detenție, in anii ’50, arestat de regimul Gheorghiu-Dej
AFLIEREA TOTALĂ LA KOMINTERN
„Plăpumarul” Cristescu atinge apogeul carierei sale politice in 1922, când este ales (primul) secretar general al Partidului Comunist din România, la Congresul de la Ploiesti (3-4 octombrie, 1922).
Pe 3 şi 4 octombrie 1922, la Ploiești se derula, in secret, Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, care a confirmat afilierea totală a PCdR la Komintern. A fost ales un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu, si ca membri pe Marcel Pauker (alias Luximin), David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös.. Totodată, este adoptat si Statutul Partidului, care prevedea:
„Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține.
Art.2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”
In conformitate cu Kominternul, România era un stat imperialist multinațional (si nu unul unitar, reîntregit prin voința națională), iar sarcina PCR era să lupte pentru „autodeterminarea unor provincii, până la despărțirea acestora de statul existent”.
citește si 
ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)
„PÂNĂ LA DESPĂRȚIRE”
In 1923, Conferința Federației Comuniste Balcanice (FCB) de la Viena lansa lozinca „autodeterminării pana la despărțire„, cu referința la separarea provinciilor unite cu România, in 1918. Lipsa de fermitate in adoptarea acestui principiu de către Partidul Comunist din România a dus, in 1924, la înlăturarea lui Cristescu din funcție.
„ La mine au venit câţiva tovarăşi de la Odessa şi mi-au reproşat că m-am înmuiat, că nu sunt destul de energic şi că nu am activat mai activ în acţiunile tehnicilor (atentate, sabotaje, atacarea unor obiective bine stabilite). Dacă ar fi fost pe zona mea de răspundere ( Vechiul Regat, fără Dobrogea, Bucovina şi Basarabia) poate că aş fi avut ceva de spus. Dar mai toate erau în teritoriul filialelor conduse de alţii. De aceea m-am supărat că nu eu răspundeam de ce se petrecea acolo. Nici măcar politic. Dar, ziceau tovarăşii, eu trebuie să-mi asum toată conducerea, că eu figuram ca secretar al partidului în structurile de la Moscova.”
„ Tovarăşii din Bulgaria, Grecia, Ucraina, ungurii şi chiar şi turcii au încercat să colaboreze pentru a aduce revoluția în regiune. Atunci eu nu am fost prea sigur că o revoltă generală va duce la rezultatul dorit. Dar în materialele informative pe care le-am primit era trasată drept sarcină declanșarea unor acțiuni care să ducă la eliberarea de sub dominația imperialistă a guvernelor burgheze a unor teritorii. Nu era un adevăr faptul că toți cei din jur se îngrășaseră pe seama Rusiei sovietice, a Ungariei și a Bulgariei? Dacă nu săreau nemernicii de sârbi cu poliţia pe tovarăşii de acolo ar fi reușit și revoluția din Bulgaria şi de acolo şi în alte zone ale regiunii.” – se confesa Cristescu „colegilor”, in închisoare (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
In 1924 , un comitet compus din Gheorghe Cristescu, D. Fabian, M. Cruceanu şi Al. Dobrogeanu-Gherea a fost însărcinat să negocieze cu Partidul Țărănesc, in vederea încheierii unei alianțe. Cristescu declara „am reușit să luăm cuvântul ședințele lor, unde ne-am reînnoit chemarea de a forma un front comun de luptă împotriva burgheziei”.(Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, p. 122.)
În cadrul tratativelor de la Viena (28 martie-2 aprilie 1924), dintre reprezentanții României și Uniunii Sovietice, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoștea integritatea României, cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Ca urmarea, autoritățile i-au măsuri pentru împiedicarea activității comuniștilor: s-au organizat percheziții la sediile partidului, a fost suspendată presa comunistă, localurile partidului au fost sigilate iar la 23 iulie 1924 se decidea dizolvarea Partidului Comunist din România și a altor organizații aflate sub influenţa sa. De la această dată şi până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România a activat în ilegalitate.
Nici după ieșirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“
trasată de Moscova, care-i susținea interesele. După 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România.
citește si 
SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST
Gheorghe Cristescu a fost arestat, pentru câteva zile, ca urmare a faptului ca, pe 1 mai 1924, a tipărit (clandestin) și a afișat pe ziduri în București, ziarul „Tineretul Socialist” încălcând astfel ordonanța Consiliului de Război al Corpului II Armată şi legea stării de asediu, deoarece menționatul ziar fusese suspendat. In replica, Cristescu a dat în judecată Ministerul de Interne și Război pentru încălcarea constituției, prin suprimarea ziarului „Socialismul” (al cărui coproprietar și director era), cerând totodată celor două ministere să formuleze motivele care au dus la închiderea și sigilarea localurilor care găzduiau administrația și redacția ziarului „Socialismul”, dar și întruniri ale comitetelor sindicatelor muncitorești, la suprimarea publicației și la scoaterea partidului în afara legii.
„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina. Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administrație era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ține o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovărășii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea. Şi dacă nu s-a reușit atunci, tot s-ar fi reușit. Aşa cum s-a și întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.” – Gheorghe Cristescu, despre situaţia din Basarabia, intr-o discuție cu deținuții din anii ’50, pe când se afla in închisorile comuniste din perioada regimului Gheorghiu-Dej.
citește si 
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
INLOCUIREA „PLĂPUMARULUI” LA CÂRMA PCdR
Încercările lui Gheorghe Cristescu de a forma un front unit au continuat în 1924, dar tratativele PCdR cu țărăniștii au eșuat. În august 1924 are loc la Viena cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist din România, care l-a desemnat ca secretar general pe Elek Köblös (maghiar).
Comentând înlocuirea sa in fruntea Partidului, Cristescu afirma: „Pe mine m-au schimbat fără să mă anunțe, decât în ultimul moment. L-au adus pe Koblos care era mai tânăr și mai hotărât. Dar nu avea nicio legătură la București şi nici nu ştia prea bine cum stă situația. Nici nu înţelegea el prea bine româneşte. Ce pretenţii poți să ai de la un tâmplar fără nicio şcoală, fără legături. Pe deasupra era şi cam tâmpit şi gata oricând să scoată pistolul. Umbla şi la femei cu pistolul la el. Nu m-am supărat aşa de tare că m-au schimbat mai ales că eu nu le prea aveam cu armele. De treaba asta se ocupau tehnicii. E drept, Koblos era unul dintre ei. În noua situație creată un tehnic trebuia să preia conducerea pentru a coordona acțiunile deschise. Mai mult m-a supărat faptul că n-au avut grijă să mă consulte. Că poate că mi-aş fi dat demisia de unul singur” (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)
În decembrie 1924, prin legea Mârzescu, activitatea Partidului Comunist din România este interzisă, deoarece „susține într-un mod lipsit de loialitate inventatele pretenţii ruseşti asupra teritoriului românesc”, adoptând „o atitudine lipsită de patriotism”. (Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 163)
Despre legea Mârzescu, „Plăpumarul” a declarat, pe când se afla in detenție in anii ’50:
„Nu ne-a afectat prea tare. Eram oricum cu o parte din activ în ilegal şi cum aveam mai multe secții nu ne-au atins aproape deloc. Păi n-aţi observat că şi congresele le țineam deja afară? Mai grav a fost doar faptul că dacă erau prinși tovarăși erau judecați altfel decât până atunci. Mai ales tehnicii care treceau la tribunalele militare. Ceilalţi nu. Era ca înainte numai că pedepsele erau mai aspre. Oricum, noi şi aşa trebuia să aducem la îndeplinire a sarcinilor venite de la centru. Iar centrul se schimba de oricâte ori era nevoie. Conduceau pe rând secțiile, după nevoile momentului. Când erau acțiuni în Ardeal, era centrul la Viena. Când erau acțiuni la București se ocupa de toate tov. Atanasov. În Moldova toate erau coordonate de la Kiev şi de la Odessa. Aşa că legea lui Mârzescu nu ne-a prea afectat Mai degrabă aş spune că ne-a ajutat. Tovarășii de la Viena au trimis proteste la francezi şi la germani şi au apărut în presă”
După promulgarea Legii Mârzescu, cca 60014 de comuniști au fost arestați, inclusiv unii de prim rang, majoritatea încarcerați la Doftana. Cu toate acestea, viaţa politică a continuat dincolo de zidurile închisorilor ( Doftana, Mislea, Braşov, Jilava), iar partidul a supraviețuit prin intermediul Blocului Muncitoresc Ţărănesc (BMT). La alegerile comunale și județene, din 18-19 februarie 1926, participând pe lista Opoziției Unite, BMT a câștigat 26 de posturi de consilieri, printre care s-au numărat Gheorghe Cristescu în București, Eugen Rozvan, Ion Niculi.(Academia Română, op. cit., p. 241)
EXCLUS DIN PCdR
Kominternul a criticat poziția Partidului Comunist din România afirmând că participarea în alegeri alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greşeală politică, căreia i se cuvine cea mai severă condamnare”
Colaborarea cu socialiștii era, in opinia lui Stalin, un păcat de neiertat, aceștia fiind considerați trădători şi renegați. Ca urmare, în iunie 1926, fostul secretar general Gheorghe Cristescu a fost exclus din partid.
În rezoluția de excludere a „Plăpumarului”, se arata că acesta „a avut mereu o concepție opusă celei a C.C. în ceea ce privește linia partidului în problema națională şi în cea sindicală, a dat dovadă de „abateri lichidatorice” în faţa membrilor de partid şi a organelor de conducere, „a întreprins şi a continuat o campanie sistematică împotriva partidului împins în ilegalitate, împotriva C.C. şi a reprezentanților lui, căutând discreditarea lui în faţa membrilor de partid şi a muncitorimii” (Oana Ilie, Cornel Constantin Ilie, op. cit., p. 18.)
.
Cristescu nu și-a făcut autocritica, aşa cum se proceda la comuniști, în schimb a trimis o
scrisoare Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, în care acuza „centrul de comanda” moscovit de ruperea mișcării socialiste din România şi de pierderea influenței în rândul muncitorilor:
„V-am obiectat că este o greșeală mare să rupem partidul, că vom slăbi forţa de luptă a clasei muncitoare, mai cu seamă când se vedea destul de clar că burghezia s-a coalizat nu numai pe scară naţională, dar şi internaţională. [….] totuşi v-am ascultat şi venind în ţară am rupt mişcarea muncitorească. Suntem în al şaptelea an de la ruperea mişcării şi în loc să mergem către progres, după cum aţi spus, am ajuns de am distrus o mişcare. Azi nu mai avem nimic. [….] De atunci şi până în prezent nu aţi învăţat nimic. Şi azi persistaţi pe acelaşi drum greşit. [….] Ca atare, vă înaintez demisiunea mea din calitatea de reprezentant al României la Biroul Internaționalei Comuniste„
„PLĂPUMARUL” ISI FACE PROPRIUL PARTID
In 1927, „Plăpumarul” si-a înființat propria sa formațiune politica – Partidul Socialist, a cărui publicație era „Izbânda socialista„, însă nu a avut adepți.
Referitor la „noua formațiune”, unii tovarăși i-au scris „Plăpumarului”, după cum reiese din notițele acestuia(*), avertizând ca entuziasmul si speranța intr-o mișcare muncitorească libera si autentica era in scădere; cu toate acestea, desi deveniți „antreprenori”, aceștia nu se gândeau totuși sa abandoneze cauza, pentru a se înscrie „intr-un partid „burghez”.
Galaţi, 12 septembrie 1927. Scrisoare ‘trimiasă de Jean Arhip lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti), referitoare la situaţia mişcării socialiste din Galaţi”
Bodega „1 Mai” Galaţi 12 sept. 1927
Jean Arhip
Str. Brăilei, În faţa oborului de vite
Stimate Tov Cristescu,
Află despre mine că sunt bine, am deschis o prăvălie în str. Brăilei vizavi de obor, în carterul nouă unde sunt înproprietărit. Relativ merg bine. Ceea ce vă doresc şi Dstră. cu întreaga familie. Am primit CP. (n.r. Carte poștala) de la băi vă mulţumesc de atenţie.
Tov Cristescu,
Ţin cu această ocazie să vă informez care este situaţia la Galatz, în cei ce priveşte noua Dtale. orientare politică; Tov Cristescu lunga Dtale inpasivitate în cei ce priveşte defăimarea carieriştilor lea dat posibilitatea să vă discrediteze în mare, iar prin imisarii lor plătiţi, să tragă sforile discreditării şi pe cei ce simpatizau cu acţiunea Dtale, desigur că aceştia au fost câţiva tov sinceri şi conştienţi de rolul lor, mai ales că cunoştea frumosul Dtale trecut şi susţinea acţiunea Dtale, întrucât este pornită dintro adâncă convingere şi o sinceritate ireproşabilă pentru proletariat pentru care aţi luptat o viaţă de martir.
Mişcarea comunistă este compromisă, prin acţiunea clandestină trecută, toate elementele vechi au părăsit mişcarea.
Elementele pe care se putea conta în trecut pentru orice acţiune de mase sau dus ca exemplu: Ionescu Heron, C. Petrovici, Ştef. Mănescu la liberali, Stăiculescu la averescani, iar o parte din elementele noi la lupişti şi naţionalişti, aşa că mişcarea este condusă astăzi de câţiva profani, care au venit boi şi vor pleca vaci, ca Nenilă, Chicuş, Mânzăraru, Rahmil şi Tănase Ghiţă. Toţi aceştia sunt lipsiţi de iniţiativă proprie, ei sunt nişte aparate de execuţie a Centrului, pentru a le canaliza murdăria lor, desigur că nu pot concepe altfel decât că sunt bine retribuiţi, când ei execută prosteşte încă, tactica nenorocită transmisă de aşa zisul Centru compromis şi el până în vârful capului.
Tov. Cristescu, tactica nenorocită inaugurată de către Int III (n.r. Internaționala a-III-a) în mișcarea muncitorească a otrăvit în aşa fel sufletele muncitorilor întrucât este o imposibilitate de remediere. Personal sunt complectamente scârbit, şi nu mai pot crede întro unificare a muncitorimei, pentru o luptă eficace.
Tov Cristescu, nu vreau să bănuieşti însă că fac această declaraţie cu gândul să mă înrolez în vreun partid burghez. Nu aceasta nu-mi este permis să fac întrucât aşi da cu piciorul la trecutul meu de 14 ani de activitate, şi aşi putea să fiu considerat trădător în afară de faptul că aşi compromite ideia.
Cu drag Jean Arhip.
Eșecul acestor initiative politice pe cont propriu il determina pe Gheorghe Cristescu, in 1928, sa adere la PSD. Peste trei ani, „Plăpumarul” se afla în Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR) alături de Ştefan Voitec, Leon Ghelerter și Vasile Anagnoste. După scindarea PSMR și formarea Partidului Socialist Independent, trece pentru o perioadă în noua formațiune care, după fuziunea cu gruparea lui Ghelerter, se va transforma în Partidul Socialist Unitar. În 1938, Cristescu se înscrie iar în PSD, fără să mai dețină însă funcții de conducere.
In mod ironic, acapararea puterii politice de către camarazii săi, comuniștii romani, nu i-a adus „Plăpumarului” promovarea; dimpotrivă, mult dorita victorie a „socialismului si comunismului” a fost „lovitura de gratie” dată fostului „tovarăș” Cristescu, primul conducător al PCR fiind exclus chiar din partidul pe care il formase.
Omul care, in1920, fusese mandatat sa discute personal cu Lenin despre condițiile de aderare la Internaționala a III-a, nu a fost iertat de „urmașii săi”, pentru faptul ca „a trădat clasa muncitoare„, atunci când, la alegerile din 1946, nemulțumit de faptul ca este izolat politic de chiar reprezentanții ideologiei pentru care militase, rolul său de fost activist comunist fiind complet minimalizat, Gheorghe Cristescu a revenit la socialiști, alăturându-se „clicii lui Titel Petrescu„, drept candidat, in județul Vâlcea, pe listele Partidului Social-Democrat Independent.
Conform dosarului întocmit de organele de Securitate, „Plăpumarul” ar fi fost arestat, judecat și condamnat de 12 ori înainte de 23 august 1944, fiind considerat de Siguranța Statului un promotor al mișcării comuniste din România; după 23 august 1944, la rândul ei, noua conducere (comunista) a ţării il pune pe Ghiță Cristescu la index. Din multiplele sancțiuni primite de „Plăpumar” in timpul regimului burghezo-moșieresc, „capul de afiș” fusese o condamnare la moarte; ulterior, „neastâmpărându-se”, a redevenit client al tribunalelor si locatar al temnițelor, de data aceasta sub umbrela „democrației populare”. Practic, din 1947, Cristescu este plimbat prin închisori, si trimis de Gheorghiu-Dej in lagărul de munca de la Canal, unde va petrece, vreme de patru ani, după cum va declara ulterior, „cea mai neagra perioada din viata sa„.
In 1952,”Plapumarul” este din nou arestat (de D.G.S.S. Călimănești) și închis la Pitești. Termenul de detenție prevăzut era de 60 de luni, până la 16 august 1957, moartea lui Stalin însă, a însemnat si finalul coloniilor de muncă, odată desființate, Cristescu, împreuna cu alți supraviețuitori ai experimentului, a fost eliberat mai devreme.
„Plăpumarul” a fost urmărit cu strictețe de Securitate cel puțin in doua rânduri: la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 (unde, cu toate ca fusese avertizat de familie ca nu este cazul, a ținut si un scurt discurs” „Te-ai stins, flacără mare„…) și la incinerarea Anei Pauker în 1960, fiind, de altfel, si singurul militant comunist prezent la aceste ceremonii.
În 1965, „Plăpumarul” a fost reabilitat de Nicolae Ceaușescu, dar a refuzat reprimirea în PCR. A acceptat totuși să participe la congrese, în calitate de ilegalist, ținând chiar un discurs la Congresul al X-lea al PCR, in 1969.
‘UN IDEALIST A CĂRUI RELIGIE ERA SOCIALISMUL”
In 1966, Marcel Ungureanu ajungea la Călimănești, unde va rămâne „impresionat de popularitatea de care se bucura” Cristescu „Plăpumarul'” in localitate. […] (revista „Memoria”, 2010)
„In expunerile lui” – afirma Marcel Ungureanu – „nu se găseau inepțiile celor ce i-au urmat la tronul PCR. Nu avea nimic din tembelismul gândirii politice a lui Ceausescu si nici din tirania criminala a lui Dej, doar poate din credulitatea lui Foriș sau Pătrășcanu.”
„A fost un idealist a cărui religie era socialismul, pe care il slujea fără teoretizări doctrinare. O discuție cu el in parcul Călimănești la o „ora de varf” era o aventura riscanta pentru interlocutor. Puterea politica instalata in Romania după 6 martie 1945 era calul de bătaie predilect. Cu vocea-i sonora si inconfundabila, tuna împotriva lui Gheorghiu-Dej si a vecinului de la răsărit, de ti se făcea pielea ca de găina”.
„Stalin si Dej erau căpcăunii, cat despre Lenin, numai de bine. Fusese primit de „părintele” sovietelor si rămăsese sub impresia ca discutase „de la egal la egal”. „Îmbrobodit” de cameleonul vulpoi Ulianov, ii rămăsese oarecum fidel sub impresia personalității lui, opinând ca nenorocirile nu au venit de la comunism, ci de la cei pe mainile carora au încăput. In Ceausescu credea atunci, sperand sa realizeze la Bucuresti ce nu a reușit Dubcek la Praga. Era vara anului 1968„
citește si 
„CRISTESCU, PLĂPUMARUL, CĂTRE CEAUȘESCU, CIZMARUL”….
MISIUNEA RATATĂ – COMUNIȘTII „DE IERI”, DESPRE COMUNIȘTII „DE AZI”: „FRIPTURIȘTI !„
In 1968, vechea garda a comunismului manifesta o nemulțumire vădita fata de nomenclatura comunista in vigoare si, mai ales, fata de luxul in care se lăfăiau cei ajunși in structurile de putere, comparativ cu traiul celor care inițiaseră mișcarea socialista din Romania. In acest sens, sta mărturie scrisoarea trimisă de C. Boboc (din Medgidia, pe 10 decembrie 1968), lui Gheorghe Cristescu (Bucureşti)
Dragă Tov Cristescu
Am primit scrisoarea dela Dv şi mi-a bucurat foarte mult.
Ştiu de situaţia Tov Mărăcineanu Florea, este grav bolnav şi are pensie mică, ca şi Tov Marinescu. Eu am luptat alături de acești oameni care au un caracter socialist deosebit. Nu ştiu dece forurile dela conducere, adică fripturiștii de azi nu s-a gândit la cei ce au luptat în trecut să le asigure o pensie omenească.
Am văzut în librării cartea: Mişcarea muncitorească între anii 1910-1915. Scrie frumos Augustin Deac, dar nu-şi-a pus întrebarea? Unde sunt aceşti săraci socialişti care au înfruntat în timpuri grele tirania fascistă şi oroarea capitalistă?? Trăiesc în mizerie!!! Şi ei se lefăesc în lux şi în desmăţ.
Istoria nu-i va erta.
Eu am rugat un medic dela Constanţa şi fac un tratament raze X mă simt mai bine. Dar când este nor şi ploaie mă doare reumatic.
Sînt sigur că viitorul este al nostru, dar mă doare, când ştiu că am fost arestat de fraţi de-ai noştri – ah ce ticăloşi sînt.
Cu ocazia sărbătorilor şi a anului nou 1969, vă urez: Dv Tov Cristescu multă sănătate – şi pentru mine şi alți muncitori rămâne-ţi un discipol credincios ideilor de libertate şi dreptate socială.
Boboc
P.S.
Aştept veşti de la Dv. Anul 1969 să ne aducă sigur victoria libertăţii. Cu pensia dacă nu vor nu mai insista-ţi…Dreptatea va veni sigur. Am suferit destul – Ajunge –„
citește si 
Viața de lux a nomenclaturii comuniste – regimul Gheorghe Gheorghiu Dej
„HRISTOS, PRIMUL SOCIALIST AL VREMII”
Mai trebuie menționat ca „Plăpumarul” Cristescu, unicul supraviețuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminați pe Foriș, Köblös, Holostenco şi Stefanski, il considera pe Hristos „primul socialist al vremii”, după cum reise si din cartea poștală trimisă din București, in aprilie 1968, lui Iuliu Blumenfeld
Bucureşti, aprilie 1968.
Familia Iuliu Blumănfeld
Cu venirea zilei ce simbolizează pe Fiul Omului – Isus Cristos – (Paşte) primul socialist al vremii, ca şi a marei zile de 1 mai 1968 – ce reprezintă înfrățirea universală a muncitorilor dela sate şi orașe, vă dorim pace şi pâine.
Ghiţă Cristescu
Același Ghiță îi scria si mamei sale, in stilul sau agramat, despre şase curcani achiziționați în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), tot el cumpăra „un grătar în tovărășie” la Călimănești, își mustra fiul, în 1950, că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, si se plângea, tot pe-atunci, că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel.
„SCLAVUL PARTIDULUI”
In 1967, „Plăpumarul” este admonestat dur de propria-i fiică, Gella: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul șacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.
Gheorghe Cristescu a murit pe 29 noiembrie 1973 și, deși nu a mai revenit niciodată in Partidul Comunist, a fost îngropat în pantheonul din Parcul Libertății, cu toate ca își manifestase explicit dorința, chiar fata de Ceausescu, de a nu fi dus la „Monumentul eroilor clasei muncitoare”, unde era si Gheorghiu-Dej, lângă care nu avea de gând si nici nu putea sa se „odihnească”.
După 1990, rămășițele sale au fost depuse în cavoul familiei, la cimitirul Bellu. (Fisa de roman – Partida de vânătoare – editura Vremea, 2018).
(*) Volumul „Gheorghe Cristescu – Plăpumarul. Primul secretar general al PCR. Corespondență, documente, imagini”, semnat de Oana și Cornel Constantin Ilie, publicat la Editura Semne, 2009, cu prefața lui Florin Constantiniu.
citește si
FATA „PLAPUMARULUI” – UN ASASINAT ZGUDUIE CAPITALA
NEPOATA „PLAPUMARULUI” CRISTESCU, CONFESIUNI DESPRE PRIMUL SEF AL PARTIDULUI COMUNIST ROMAN
„CRISTESCU, PLAPUMARUL, CATRE CEAUSESCU, CIZMARUL”…
JUSTINIAN MARINA: „HRISTOS ESTE SOVIETIC!”
Această galerie conține 2 fotografii.
„Pătrunsă de ideologia doctrinei comuniste, vederi de la care nu se gândeşte a abdica” – aşa era descrisă Stela Moghioroș, într-o notă a Legiunii de Jandarmi Lăpuşna din august 1934, aflată în dosarul ei de la Siguranţă. MOGHIOROŞ, Stela (Ester … Continuă lectura
Împlinirea a 100 de ani de la prima manifestație a muncitorilor, a fost sărbătorită printr-o falsificare, sub titlul: „O pagină glorioasă din istoria clasei noastre muncitoare, a Partidului Comunist Român”
În perioada comunistă, s-a pus un accent deosebit pe trecutul „revoluționar” al liderilor P.C.R. Cum Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”, nu stătea prea bine la acest capitol, perioada de ilegalitate a fost „presărată” cu diferite acțiuni marcante. Una dintre acestea ar fi fost si „implicarea” lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu in demonstrația din capitală, din 1 mai 1939, la care, in fapt, aceștia nu au participat.
În realitate, manifestația a fost organizată de PNŢ, nu de PCdR. Ulterior, după ce comuniștii au preluat puterea, s-a lansat ideea că și ei au contribuit la organizarea evenimentului, pentru ca, în final, propaganda comunistă să informeze că a fost una din marile realizări ale PCR.
Mai mult chiar, cel mai important rol l-a avut însuși Ceaușescu, pe atunci în vârstă de 21 de ani, căruia, potrivit presei, poporul îi aduce „un fierbinte omagiu” pentru „strălucita activitate revoluționară pe care, cu eroism, cu profundă și fierbinte dragoste de țară, tov. Nicolae Ceaușescu o desfășoară încă din anii tinereții, consacrându-și viața luptei de eliberare socială și națională, luptei pentru edificarea noii orânduiri pe pământul României, pentru triumful cauzei păcii și colaborării naționale.” De aici și necesitatea introducerii celor doi Ceaușești printre manifestanți.
Ideea a fost pusă în practică și fotografia a fost publicată în presă în 1989, când se împlineau 100 de ani de la prima manifestație de 1 mai și 50 de ani de la acțiunea din 1939.
Astfel, în grupul demonstranților, a fost plasat chipul lui Nicolae Ceaușescu (dreapta), luat de pe o legitimație UTM. După cum se poate observa, capul are o poziție nefirească, privind în faţă, în timp ce restul oamenilor se uită în dreapta lor.
Pentru Elena Ceaușescu, s-a ales imaginea de la concursul „Miss Munca”, purtând o rochie cu buline și volane, din care s-a folosit doar capul.
Deoarece nu părea veridic să figureze numai ei doi (se putea pune întrebarea: „De ce nu mai apare nici un alt comunist cunoscut în poză?”), în imagine a fost introdus și chipul lui Constantin David (ilegalist, executat de legionari la Jilava în 1940), imediat sub cel al lui N. Ceaușescu.
Trucajele au fost executate de Serviciul Atelier Fotografic și Fototecă, al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al P.C.R. (cunoscut ca Institutul de Istorie a Partidului).
In martie 1919, din inițiativa lui Lenin, la Moscova apărea Internaționala a III-a Comunista (Kominternul), „partid unic mondial„. Scopul declarat al Internaționalei a III-a era declanșarea revoluției mondiale – , având ca efect înfrângerea capitalismului si instaurarea comunismului victorios in întreaga lume.
Kominternul lupta, pe plan international, prin toate mijloacele disponibile, inclusiv forța armată, pentru răsturnarea burgheziei de pretutindeni și pentru crearea unei republici sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către abolirea completă a statului
Sintetizând, „Când prioritara a devenit construirea socialismului in URSS, partidele frățești tind sa nu mai fie decât apărătoarele bastionului central… înscrisa in natura si in funcționarea Kominternului, aceasta evoluție va face din șefii comuniști de peste tot un aparat international dirijat de Kremlin„.[1]
Referitor la acest aspect, ziarul socialist Lumea noua, observa, in 1922, “Internaționala a III-a a fost puternic influențată de interesele Rusiei sovietice. Conducătorii ei efectivi, in majoritatea ruși, in dorința de a consolida republica sovietica, trebuiau sa faca tot posibilul spre a dezlănțui in Europa revoluția sociala“. In concluzie, Rusia sovietica urma sa întărească revoluția bolșevică si sa stăpânească planeta, cu centrul de comanda la Moscova, conducerea fiind asigurata de Partidului Comunist bolșevic Unic, ramificat in alte state prin filialele sale (secții externe), subordonate Kominternului, ce urmau sa fie înființate in restul tarilor.
O asemenea filiala/secție, trebuia sa se realizeze si in Romania, concretizata ulterior prin Partidul Comunist din Romania – al cărui prim secretar-general a fost Gheroghe Cristescu „Plapumaru'”. In primul rand însă, pentru a deveni parte din Komintern, Partidul urma sa accepte, necondiționat si fără excepție, toate cele 21 de condiții de aderare impuse de Komintern. Iată ce declarau membrii delegației romane, deplasați in URSS pentru negocieri:
Ioan Flueras (care va fi exclus din Partid): „(…) Partidul ne-a dat sarcina de a intra in legătura cu Executiva Internaționalei a III-a comuniste pentru a cunoaște condițiile afilierii, in cazul in care partidul nostru se hotărăște sa facă acest lucru, pentru ca noi, la plecarea noastra, nu am stiut nimic de cele 21 de puncte. Dupa ce Comitetul Executiv va fi luat la cunostinta de situatia din partidul nostru (…) noi am dori, de asemenea, sa obtinem un raspuns in scris de la Executiva, in ce masura privesc partidul nostru cele 21 de puncte ale conditiilor de afiliere, pentru cazul cand acesta hotaraste afilierea la Internationala a III-a comunista, la Congresul ce va fi convocat in cel mai scurt timp dupa intoarcerea noastra„. Eugen Rozvan: „Conditiile de afiliere nu le-am putut discuta acasa, intrucat le-am primit numai in drum spre Rusia. Insa eu sunt convins ca la Congresul care va avea loc la Bucuresti, marea majoritate se vor supune acestor conditii„
CONDITIILE DE AFILIERE LA KOMINTERN le-au fost comunicate după plecarea spre URSS, după cum urmează:
[1] op.cit., FranIoise Furet, „Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista in secolul XX” [înapoi]
citește si
Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România
Elisabeta Luca (născută Betty BIRMAN, 1 ianuarie1909, in comuna Balotica, Balti, Basarabia – d. 1992, București), fiica lui Alter BIRMAN, sora lui Toni Yurman (n.1914, Romania – d. 8 ian. 2004, Israel), Paula Schmidt (n. 1918, Balti, Basarabia – d. 4 feb.1997, Israel) și Sulim Birman (n. ? -d. 10 iunie 1996, Israel, in anii 1949-50 trăia in Chernivtsi – URSS, fiind ajutat financiar de sora sa Betty, care ii trimitea acestuia ocazional, prin intermediul unor înalți demnitari români, diverse sume de bani). După căsătorie, preia numele de familie al soțului ei, Vasile Luca (Lazlo Luka).
Decorată în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a, iar în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.
Fostă ilegalistă, cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 și 136/1972),.activează pentru Ajutorul Roșu in 1933, la Cernăuți, devenind membră PCdR in 1935; voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membra a C.C. al Partidului Comunist Spaniol – PCS), secretara lui Petre Borilă (n. Iordan Draganov RUSEV (*)) până in iunie 1938, secretara Anei Pauker din iunie 1938 si jurnalist la Moscova. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova;
După război, membra în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948), membră a C.C. şi al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membră a delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate; membră în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 și 1952.
In 1952, este eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”, anchetată, deținută (din 16 august 1952-1954), ulterior eliberată la 19 noiembrie 1954, pe baza unui referat, declarațiile sale din timpul anchetelor fiind probe acuzatoare in procesul de condamnare la moarte a soțului ei, Vasile Luca; După eliberare, se angajează ca lucrătoare într-o fabrică (cf. altor surse, laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968.
DEZVĂLUIRILE ANCHETEI DIN 1952, IN PROCESUL „DEVIAȚIONIȘTILOR” – CAZUL ELISABETA LUCA
In spiritul metodelor sovietice, atunci când liderii politici deveneau “dușmani ai poporului”, soțiile si copiii acestora le împărtășeau soarta. Nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat după arestarea lui Vasile (Lazlo) Luca cu cei patru copii înfiați, dar soția sa a fost arestata, doua zile mai târziu, la 16 august 1952 si anchetata.
La interogatoriul din 1952, Betty a mărturisit că prima dată fusese arestată la 11 mai 1934, la Cernăuți. Era membră in Comitetul local MOPR, având ca sarcină să tină legătura cu toate organizațiile “Ajutorului Roșu” din zona. “Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng si am căzut in nesimțire”, spune ea, despre arestarea din 1934. Cu toate aceasta, Betty susține ca nu a divulgat nimic până când i s-a spus ca cel care o dăduse pe mâna Siguranței fusese legătura sa superioară de partid, un anume Kimfeld, in acel moment, “si-a pierdut moralul”. După cercetare, este dusă la închisoarea militară din Iasi, unde ascunde faptul că trădase numele altor comuniști. (Lavinia Betea, „O femeie pe frontul din Spania„)
In septembrie 1934, Betty este eliberată pe cauțiune, cu banii depuși de fratele ei, Simca (Sulim) Birman si revine la Cernăuți, împreună cu iubitul, dar si inițiatorul ei in activitățile politice comuniste, Avram Waissman, unde încearcă să organizeze o secțiune a “Ajutorului Roșu„. In septembrie 1935, este primită in partid, însă Betty afirma că „nu știe” – conform practicilor din ilegalitate – „cine o recomandase”, Confirmarea de primire i-a dat-o instructoarea CC al PCdR, Lenuța Tudorache, prin același Waissman.
Arestată pentru a doua oară, la 7 noiembrie 1935, după eliberare, in 1936, se duce la Iasi, unde reia legătura cu partidul prin Simion Bughici (Simon Moise) făcând “muncă tehnică”, până când începe “Procesul celor 106”. Pentru a evita o nouă arestare, se ascunde la fratele ei, secretar al avocatului Silim, prefectul județului Hotin. Acesta reușește sa facă rost de pașapoarte pentru ea si Waissman, cei doi plecând in Cehoslovacia. La Brno, acolo unde tinerii au stat in august-decembrie 1936, Betty il va întâlni pe Simion Zaigher, dar si pe ceilalți evrei comuniști care activau in “grupul de studenți romani”.
Ancheta condusă de securiștii regimului Gheorghiu-Dej, in 1952, in „dosarul Vasile Luca„, a vizat si interogarea „fostului sot” al Elisabetei Luca – Avram Waissman, cel care, in 1933, a introdus-o pe Betty in mișcarea muncitoreasca, pe atunci fiind student la Cernăuți si membru PCdR (ulterior arestat, ca sionist, in 1949)..Acesta mărturisea anchetatorilor ca Betty Birman s-a acomodat foarte repede in Spania, unde „a început o viață imorală si mult timp a conviețuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borila„. Din declarația sa rezulta si faptul că tânăra femeie ajunsese in Comintern sub protecția lui Borilă. Datorita lui „s-a aranjat” si ca secretara tehnica a Anei Pauker. In momentul anchetei, Borilă era membru al CC al PMR si președinte al Comisiei Controlului de Stat.
Din interogatoriul Elisabetei Luca (in 1952), conform celor declarate, a reieșit că, din iunie 1938 până in februarie 1939, trăise la Barcelona, lucrând pe lângă Secția de cadre B1 de pe lângă CC al Partidului Comunist Spaniol. In urma unui bombardament masiv asupra orașului Figueros, unde se afla evacuat CC al PCS, s-a hotărât trecerea frontierei franceze.
In Franța, Betty se internează in lagărul din Perpignan, împreună cu un grup de femei spaniole. După ce primește „directivă” să evadeze, se prezintă la sediul PCF (Partidul Comunist Francez), fiind repartizată in familia unui feroviar francez, de unde ajunge la Paris. Acolo intră in legătură cu conducerea emigranților români (compusă, după declarațiile Elisabetei Luca, din Pier Suciu [1], Grosu [2] si Boris Bruhman [3]), ocupându-se cu strângerea de ajutoare destinate voluntarilor români din Spania (emigrați, conform ordinelor Cominternului, in Franța) – numită reprezentanta românilor in Comitetul pentru Ajutorarea Spaniei Republicane, Betty va efectua diverse acțiuni, precum strângere de fonduri, organizarea unor excursii, chermeze si ceaiuri.
In aceasta perioadă, legătura sa superioară de partid este Alexandru Buican (n. Ern(e)st ARNOLDI) [4]. Betty a mai declarat la anchetă că se întreținea in Franța spălând rufe cu ora prin diferite case pariziene sau ca femeie de serviciu.
In vara anului 1939 era căsătorită cu Boris Zelter (nume de partid Rene). Înrolat voluntar in Armata franceză, după ce cade „prizonier la nemți, Betty își îmbunătățește mijloacele de trai primind pensie ca soție de voluntar francez”.
„ELIBERAREA” „BASARABIEI ȘI A BUCOVINEI DE CĂTRE SOVIETICI”
„Când trupele germane au ocupat Parisul” – spune istoricul Lavinia Betea (in Ancheta soției „trădătorului” Vasile Luca), Betty Birman „a plecat pe jos cu un grup de români. Din cauza situațiilor întâlnite, s-a reîntors la Paris, unde a aflat de „eliberarea Basarabiei si Bucovinei de către sovietici„. Fericita de noutate, dorește sa ajungă pe meleagurile natale, unde nu mai exista pericolul de a fi vânata ca evreica. […] Participa, timp de doua luni, la un curs de croitorie înființat pe lângă Ambasada URSS (probabil cu intenția de a-i pregăti pe viitorii cetățeni sovietici intr-o munca utila societății noi in care vor fi primiți). Cu ocazia plecării, au fost „instruiți” de Ambasada sovietica de la Paris. Informația (n.r. din timpul anchetei regimului Dej, din 1952) se reduce la atât, instrucția fiind, probabil, din categoria secretelor care priveau „marele prieten de la Răsărit„. In octombrie 1940, s-a prezentat la Consulatul sovietic din Vichy. Fiind multi doritori de reîntoarcere, iar mijloacele puține si costisitoare, a trebuit sa aștepte, din noiembrie 1940 pana in martie 1941, la Marsilia, plecarea. In acest timp, s-a întreținut lucrând ca educatoare la o grădinița de copii”.
Pe „14 noiembrie 1952 urmează un alt interogatoriu, pe tema șederii sale in Uniunea Sovietica”. Din declarațiile date, reiese ca, in martie 1941, Betty a ajuns „pe tărâm sovietic (n.r. in URSS), fiind primită cum se cuvine. Timp de doua luni a stat in case de odihnă la Momino si Soci pentru refacere. Apoi a fost trimisă la lucru”, angajându-se, până in iunie 1943, la redacția postului de radio „România Libera„. „Redacta articole pentru emisiuni si era concomitent, in funcție de nevoi, dactilografă sau șpicheriță. Totodată, scria povestiri, schițe literare, poezii si cântece pentru postul de radio Moscova, ora in limba română. A lucrat si ca secretara a Anei Pauker” – pe atunci „personajul care reprezenta comuniștii români la Moscova – , ținând legătura cu comuniștii români care se aflau, in vreme de război, in Asia Centrala. Din iunie 1943, pe linie de Comintern, (n.r. Betty) a primit o alta misiune – a devenit lector al Scolii antifasciste a prizonierilor romani de la Tolite, regiunea Svanova, unde avea 45 de cursanți.”
„SĂ FIE DEMASCATĂ CA AGENTĂ”
In aprilie 1953, pe procesele-verbale ale interogatoriului Elisabetei Luca, anchetatorul Francisc Butyka notează „sa fie demascata ca agenta„.
Argumentele „demascării” apar in interogatoriile viitoare – legături cu sioniștii, transferuri ilicite de bani din fondurile statului in folosul rudelor sale etc.
In ancheta, precizează Lavinia Betea, „Elisabeta Luca declara unele dintre „relațiile neprincipiale” avute. Astfel, in 1948 i-a dat lui Vladescu-Racoasa, ministrul României in URSS, 1.500 de ruble sa le expedieze in trei rate fratelui ei, Sulim Birman, la Cernăuți. In decembrie 1949, pe când se afla la Moscova, la sesiunea Federației internaționale a femeilor democrate, […] au venit să o vadă frații ei care trăiau in URSS. Cu acest prilej, cu titlu de împrumut, a luat de la Simion Bughici – in acea vreme ambasador al României la Moscova – suma de 10.000 de ruble, ce urma să o ramburseze in bani românești in tară. Suma – imensă pentru acea vreme – nu a fost niciodată dată înapoi statului român. In 1950, cu ocazia plecării la Moscova a lui Alexandru Bârlădeanu, ministrul Comerțului exterior din acea vreme, a trimis, din nou, 1.000 de ruble pe adresa rudelor. In 1951, pe când se afla in concediu in Uniunea Sovietica, a trimis alte 3.000 de ruble rudelor sale. Interesant este ca nici unul dintre demnitarii care știau ca încalcă legile transferând in mod ilicit sume de bani intr-o tara străină nu o refuză pe soția preaputernicului Vasile Luca in momentul in care ii fac comisioane”.
„CĂSĂTORIE CU APROBARE DE LA KOMINTERN”
Intr-un alt interogatoriu, afirma istoricul Lavinia Betea, „Elisabeta Luca povestește cum si-a cunoscut soțul din cauza căruia se afla, in 1952, arestată. De remarcat că anchetatorii n-au fost interesați să afle cum s-a măritat cu Vasile Luca, de vreme ce in Franța primea pensie de nevastă de voluntar si de nicăieri nu reiese că soțul ei, numitul Rene, murise pe front ori că divorțaseră. L-a cunoscut pe Vasile Luca in aprilie 1943, când a primit sarcină de la Ana Pauker să-l ajute să-si redacteze autobiografia, Luca necunoscând bine limba română. La Hotelul Moscova, unde el avea o camera si unde se ducea, conform sarcinii primite, in orele ei libere, s-au stabilit intre ei „relații strânse” si au hotărât să se căsătorească. „Cu aprobarea cui?„, este întrebarea anchetatorului […]. Nu au avut aprobare de căsătorie, răspunde Elisabeta Luca. I-a chemat însă „la întrebări” Gheorghe Dimitrov (n.r. Gheorghi Dimitrov, pus in fruntea Kominternului (1934-1943) de către Stalin, după îndepărtarea adepților rivalului său, Lev Davidovici Troțki (Leon Trotsky)), mirat de grabnica uniune. Conducătorul Cominternului s-a declarat de acord”.
(*) BORILĂ, Petre (n. Iordan Dragan RUSEV) (n. 13 feb.1906 Silistra – d. 1973, București) – evreu din Bulgaria (cf. Cosma 1994: 31), “lucrător cu munca politică în URSS” (1936-1937, 1938-1944), voluntar în Spania (1937-1938), comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947), promovat progresiv până la gradul de general-locotenent; șeful organizației Bucureşti a P.C.R. (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru C.C. al P.M.R. (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ‟50; membru al Biroului Organizatoric al P.M.R. (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); ministru al Construcțiilor (1948-1951), președinte al Comisiei Controlului de Stat şi membru în Biroul Politic al C.C. responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); multiplu decorat de statul comunist. Cuscrul lui Nicolae Ceaușescu pentru câțiva ani, cât timp fiica sa, Iordana, a fost măritată cu Valentin Ceaușescu
[1] SUCIU, Petre (n. SCHAERF) – ilegalist, luptător în Spania, decorat alături de alți foşi combatanți cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a în 1949 (Decretul 873 din 20 august 1949), respectiv în 1967 (Decretul 380) cu Medalia Muncii; din 1948 director în cadrul Ministerului Comerțului Exterior, ulterior emigrat în Israel (Sugarman f.a.: 110)
[2] GROSU, Petre (n. Salman GRÜMBERG, 18.II.1900-1.III.1980) – ilegalist, apoi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., din 1953 director adjunct la Institutul de Istorie al Partidului, responsabil pentru problemele muzeului “Lenin-Stalin” şi lector nesalarizat al C.C. al P.M.R (A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – secţia Prpagandă şi Agitaţie, dosar nr. 66/1953, f. 1; Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 422; fd. I.S.I.S.P., inventar 1889-1956, nr. inv. 3231);
[3] HOLBAN, Boris (n. Baruh BRUCHMAN) (1908-2004 Paris) – evreu basarabean, ofiţer în cadrul Rezistenţei Franceze (şeful reţelei FPT-MOI, calitate în care a organizat peste 100 de atentate împotrica administraţiei germane), după război colonel, şeful Regionalei Bucureşti a Siguranţei (sept.1944-1948); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls.III-a, apoi şeful serviciului de cadre al M.Ap.N. (1949-1950); decorat în 1979 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. II-a (Rozei 2007, M.Ap.N. 2009); stabilit în 1984 în Franţa, unde, în 1989, publică Testament (Paris: Calmann-Levy);
[4] BUICAN, Alexandru (n. Ern(e)st ARNOLDI) (n. 1902 Rădăuți – d.?) – ilegalist, participant la Rezistența Franceză, (în 1941 figurând pe lista “comuniștilor categoria A” a Siguranței in forma parțial corectă “Aron Lazăr Arneldi”, n. 1902, Rădăuți, cu domiciliul pe str. Sf. Ilie nr. 7 din București); după august 1944 redactor la Scânteia și activist al secţiei Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R., prim consilier de presă la Ministerul Informaților (1947-1948), apoi consilier de presă la M.A.E. şi respectiv consilier de legație (1948), Pentru o pace durabilă, pentru o democrație populară, redactor la Scânteia şi Contemporanul; ministru adjunct al Învățământului Public (1949-1951), profesor la școala partidului (viitoarea Academie Ștefan Gheorghiu), respectiv vicepreședinte al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1956-1962); decorat în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. II-a, în 1971 cu ordinul “Steaua R.S.R.” iar în 1978 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” cls. I-a (Berindei, Dobrincu şi Goşu 2009: 199, n. 2; Solomovici 2001 I: 195; Betea 2005);
Corneliu Coposu (1), care a întâlnit-o pe Ana Pauker de două ori pe parcursul vieții, initial în închisoarea Dumbrăveni si, ulterior, la o recepție, în 1945, relatează „telenovela’ întâlnirii dintre Ana si Marcel Pauker.
MILIONARUL ȘI FEMEIA DE SERVICIU
Potrivit declarațiilor lui Corneliu Coposu, Ana (viitoare) Pauker (n. Hanna Kaufman Rabinsohn) „lucra ca femeie de serviciu în sediul ziarelor „Adevărul” si „Dimineața””, cu cele mai mare tiraje, în perioada respectivă. Marcel Pauker, fiul renumitul acționar si patron al editurii celor două ziare, abia întors de la studii din Paris, unde obținuse doctoratul în Drept, a întâlnit-o pe cea care avea sã-i fie soție.
Marcel Pauker, afirma Coposu, „a devenit interesat de ea în momentul în care Ana i-a declarat cã este comunistă”. Cunoscut de Siguranță pentru ideile comuniste pe care le propaga prin cafenele, considerat un trãznit tocmai din cauza faptului cã era fiul unui milionar care milita împotriva capitalismului, Marcel Pauker a ajuns sã se ancoreze în discuții zilnice cu Ana, completându-se reciproc, în cele din urmă căsătorindu-se cu ea, spre disperarea tatălui său, care avea cu totul alte planuri.
Desi au existat numeroase bănuieli asupra faptului cã Ana l-ar fi trădat pe Marcel, denunțându-l Moscovei ca fiind trotkist, ultimele cercetări tind sã demonteze asemenea ipoteze. Gheorghe Brătescu, căsătorit cu fiica cea mare a Anei Pauker, Tatiana Pauker, ginerele primei femei prim-ministru de externe din lume, susține nevinovăția acesteia referitor la posibila sa implicare în lichidarea lui Marcel Pauker.
„DACĂ PARTIDUL ÎI CONSIDERĂ DUȘMANI, ATUNCI AȘA SUNT”
Când Marcel Pauker a fost executat, Ana era închisă la Dumbrăveni. Ea a refuzat sa comenteze învinuirile despre asa-zisele crime politice comise de Puiu (Marcel Pauker), rezumând-se doar la un comentariu, redat mai târziu de colega ei, Sara Alterescu:
«Îmi storc creierii să găsesc ceva, vreun semn care să mă fi făcut să cred că el ar fi un dușman al poporului. Nu pun deloc la îndoială decizia partidului; partidul ştie mai bine decât mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic și, oricât mi-aș cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu găsesc nimic care să poată dovedi asemenea lucru»“ dar „Dacă partidul îi consideră dușmani, atunci aşa sunt“
De asemenea, poziția Anei Pauker in aceasta problema reiese inclusiv din documentele de arhivã.
„AVEA O CULTURĂ LIVRESCĂ”
“Nu era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală. (…) nu se lăsa combătută și avea argumente la îndemână pentru a suporta un dialog contradictoriu (…) mi-a spus că fiind, încă, la vârstă tânără, pe la 15-16 ani s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste și a îmbrățișat leninismul”. Avea „o culturã livrescă foarte bogată” si vorbea fluent cinci limbi străine, printre care franceza si germana.- mărturisea Corneliu Coposu (Vartan Arachelian, ‘Dialoguri …’, Ed. Anastasia, 1991):
Conform celor povestite de Corneliu Coposu (dar si de Tatiana Pauker Brătescu), Ana Pauker era „o femeie cochetă”. A doua întâlnire dintre Corneliu Coposu si Ana s-a petrecut în iarna anului 1945, la o recepție de la legația britanică. Printre cei prezenți se afla si comunista Ana Pauker, elegant îmbrăcată, cu o rochie de mătase neagră, purtând colierul de perle pe care îl cumpărase de la soția fostului ambasador al Argentinei.
„Am mai întâlnit-o o singură dată și anume în 1945, iarna, la o recepție a legației britanice. Maniu și eu eram invitați. Ca fruntași ai PCR, nu numai ai guvernului, între fruntașii comuniști a apărut și Ana Pauker, foarte elegantă, îmbrăcată cu o superbă rochie de mătase neagră, dantelată, cu un foarte frumos colier de perle, care se pare că era cel mai frumos colier de perle din România, pe care-l cumpărase – era amatoare de bijuterii – de la soția fostului ambasador al Argentinei.„
„Circula zvonul că era mult mai frumos decât colierul Reginei Maria. A apărut, cum spuneam, cu colierul, în splendidă ținută de seară, însoțită de două tovarășe, una din ele mi-aduc aminte că era soția lui Luca, Elisabeta Luca (3)„
„MI-AM SCHIMBAT REGELE”
„Culmea e că trecuse atâta timp și m-a recunoscut. Eu stăteam de vorbă cu adjutanții Regelui. S-a oprit în fața mea: “Domnule Coposu?!”. M-am întors, am văzut-o și am salutat-o. “Văd că ne întâlnim în alte condiții acum, văd că sunteți regalist și când ne-am văzut ultima oară erați condamnat pentru lezmajestate. Văd că v-ați schimbat opiniile”. “Nu, zic, mi-am schimbat Regele”.”
„Asta a fost singura convorbire pe care am avut-o. Pe urmă am fost închis.„- a rememorat Coposu.
citește si 
ANA PAUKER, „STALIN CU FUSTA”
COPIII ANEI PAUKER
În ceea ce privește statutul de mamã, acesta a reprezentat un plan secundar pentru Ana Pauker, mai ales prin natura activității sale.
Cuplul Marcel–Ana Pauker a avut mai multi copii: Tanio Pauker (1921-1922, care a trait doar câteva luni), Vladimir Pauker (1925-2016), Sergei Pauker si Tatiana Pauker (fiica cea mare). Fiica cea mica, Maria Masha Birnbaum (22.12.1932-04.06.2020), fusese conceputa intr-o relație extraconjugala si episodica a „tovarășei Ana” cu Eugen Jeno Fried, consilierul-şef al Kominternului pe lângă Comitetul Central al PC Francez.
Datorită afinităților sale comuniste, Marcel Pauker este demis din funcția de inginer, iar Ana este nevoită sã își caute un loc de muncã, când încă il alăpta pe Tanio. Fiu de milionar, Marcel nu a cerut, din orgoliu, ajutorul părinților.
„Ana a fost nevoită să-şi caute de lucru în ciuda faptului că alăpta copilul. Am trăit în cea mai grea sărăcie, deoarece eu aveam principiile mele şi consideram că, acum, în calitatea mea de adult şi tată, nu trebuia să mai accept niciun ajutor din partea părinţilor“- Marcel Pauker într-o scrisoare citată de istoricul Robert Levy.
Tanio a contractat o formă gravă de dizenterie, care, desi tratată, i-a provocat moartea în iulie, 1922. Dintr-o alta scrisoare a lui Marcel, adresata părinților săi, reiese cã decesul pruncului i-a afectat profund pe cei doi. El descrie starea de spirit a soției sale, Ana Pauker, care suferise leșin după leșin, divagând deseori, „fiind slabă si prăpădită”.
Al doilea copil, Vladimir, s-a născut la Viena, în 1925. Potrivit declarației Tatianei Brãtescu, pânã la vârsta de 4 ani, Vlad a trait ca un fel de „țigan nomad”, călătorind cu mama sa de la Viena la Berlin, apoi poposind, la 4 ani si jumătate, la Moscova.
Tatiana s-a născut în 1929, la Moscova, unde Ana Pauker urma cursurile Scolii leniniste. După noua zile petrecute la spital, Ana s-a întors la scoală, fiica ei fiind trimisă la o creșă. Copiii rezultați din relațiile revoluționarilor (aceștia fiind mai tot timpul pe drumuri, ocupați cu „revoluția'”), trăiau in URSS precum niște orfani. Desi „fanatismul revoluționar”, așa cum spunea Tatiana, a ținut-o departe de copii, Ana Pauker nu era indiferentă față de soarta lor. Dovadă stă o scrisoare pe care a trimis-o acestora din închisoarea Dumbrăveni, dar pe care cei doi nu au reușit sã o citească decât mult mai târziu, atunci când au avut acces la dosarele Comintern-ului. Tatiana Brãtescu susține cã scrisoarea era plină de „dragoste, sfială si căldură”
Maria Masha Birnbaum, a doua fiicã a Anei Pauker (cu militantul cehoslovac Eugen Fried), a fost născută la Moscova, în 1932. Ana Pauker il cunoscuse pe Eugen Fried în toamna anului 1930, în Franța, unde fusese trimisă de Dmitri Manuilski, cel care îi va deveni mentor, ca instructor special organizatoric al Comitetului Executiv al Comintern-ului.
Ana Pauker nu mai locuia cu soțul ei încă din momentul în care fusese acceptată la Scoala Leninistă si, după ce primise vestea cã Marcel avusese, în 1931, un copil cu o basarabeancă, se înstrăinaseră unul de altul. Cu acordul Anei Pauker, Marie a fost crescută la Paris de Aurore Thorez, alături de ceilalți doi copii ai acesteia.
În 1935, pe 14 iulie, Ana Pauker este arestată împreună cu un întreg lot de comuniști români și judecată la Craiova, unde obține zece ani de închisoare. E plimbată prin pușcări, iar în 1941 este eliberată la schimb cu românul naționalist din Basarabia, Moş Ion Codreanu, moment in care Ana revine la Moscova.
În 1945, Ana a luat-o cu forța de la Paris pe fiica ei cea mică, despărțind-o de singura mamă pe care Marie o cunoscuse pânã atunci. Si-a încălcat promisiunea de a o lăsa sã o viziteze pe Aurore în fiecare vară, încă din anul următor. Marie povestea cum a fost obligată de mama ei naturală, Ana Pauker, sã rupă toate legăturile cu familia ei din Franța, sub pretextul cã, refuzând sã-i acorde lui Maurice Thorez divorțul, Aurore ar fi vătămat, politic, Partidul Comunist Francez, dar si deoarece aceasta devenise deja „prea burgheză”, fiind proprietara unui hotel.
citește si 
COPIII COMINTERNULUI – CONFESIUNILE TATIANEI PAUKER-BRĂTESCU
Ana Pauker a mai avut un băiat: Alexandru (Sandu) Pauker, pe care l-a înfiat in 1951, dintr-un orfelinat din Sibiu (2). Ajuns la București, Sandu a constatat ca, spre deosebire de alți copii de grădinița, el avea alt statut, fiind dus si adus mereu cu mașina, condusa de un șofer. Casa in care locuia (cu Ana Pauker) „avea o femeie de serviciu, care era si bucătăreasă, iar alimentele soseau tot cu mașina”.- își amintea acesta.
„După 1960, când Ana Pauker a murit, fiica ei (n.r. Tatiana Pauker) a devenit tutorele lui. Desi era înfiat cu acte in regula, Alexandru nu a primit pensie de urmaș, de unde deduce ca, de fapt, Ana Pauker nu avusese carte de munca, si, prin urmare, nu fusese salarizata ca oricare cetățean. După ce-a făcut opt clase, spune istoricul Lavinia Betea, „s-a dus la profesionala. El a ales desi “sora mai mare” Tatiana Brătescu, profesoara, ii propusese sa-l mediteze. Era mult mai ușor pentru toți, zice acum. S-a dus la Tehnometalica din București, dar nu mai erau locuri. Asa a ajuns la “Tractorul” – Brasov. Curând a fost chemat la secția tutelara de la primărie, unde i s-a propus sa fie înfiat de către altcineva. A refuzat. La “Tractorul” a rămas toți anii de munca pana la pensionare. Nici nu a fost “luat in brațe”, nici n-a fost huiduit. Simțea însă ca e “mai urmărit” decât ceilalți colegi ai lui”.
Alexandru a „purtat numele Pauker chiar si când a priceput ca mama sa e împroșcată cu noroi. N-a dat importanta lucrurilor rele. Pentru el a rămas “mama”. De altfel in casa sa nu sunt imagini ale celei mai puternice femei din lumea comunista. Pe pereții apartamentului de bloc si in album sunt simple fotografii de familie – “cu frații, nepoții si mama””.
citește si 
Marcel Pauker, ilegalist comunist
(1) Corneliu Coposu, marele om politic care a făcut 17 ani de pușcărie sub comuniști, s-a confesat în două volume de dialoguri, unul purtat cu Vartan Arachelian, iar celălalt cu Doina Alexandru.
citește si 
25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI CORNELIU COPOSU
(2) Lavinia Betea, „Băiatul infiat”
(3) LUCA, Elisabeta (născută Betty BIRMAN; după alte surse, contestabile, Birnbaum), soția lui Vasile Luca) – originară din Basarabia, fostă ilegalistă, voluntară în războiul civil din Spania (inclusiv membru al C.C. al Partidului Comunist Spaniol); după război membru în Comisia Centrală a U.F.A.R. (1944-1948; apoi membru al C.C. și al Comitetului Executiv al U.F.D.R. (1948-1952), membru al delegației României la Federația Internaţională a Femeilor Democrate, membru în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România între 1950 şi 1952, când va fi eliberată din funcţie în cadrul epurării “deviaționiștilor”. Deținută (1952-1954), ulterior lucrătoare într-o fabrică (după alte surse laborantă) până la reabilitarea post mortem a lui Vasile Luca în 1968. Decorată, în 1948, cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a III-a; în 1971, cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a. Cu fișă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, “dosare adiționale”, p. 4; cu referat de cercetare la fd. C.C. al P.C.R., secția Cancelarie – dosare anexe, nr. inv. 3293, anexele la dosarele nr. 127/1968 şi 136/1972;
„NOI, CEI DIN PARTIDUL COMUNIST DIN SUA, SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ CU DUMNEAVOASTRĂ ACEASTĂ DUBLĂ ANIVERSARE GLORIOASĂ!”
„UNITATEA PARTIDULUI COMUNIST ȘI A PARTIDULUI MUNCITORILOR ESTE ESENȚIALĂ ASTĂZI, ÎN TIMP CE NE MOBILIZĂM PENTRU A ÎNVINGE IMPERIALISMUL”
ISTORICUL Partidului Comunist Român
AMINTIRI DIN COMUNISM 