Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, denumit, oficial, Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală, a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, inițiată de liderul sovietic, Nikita Hruşciov, în replică la alianța NATO, fondată, de SUA, în 1949.
Pactul a fost semnat la 14 mai 1955, de toate statele comuniste din Europa Răsăriteană – cu excepția Iugoslaviei -, respectiv URSS, Albania, Bulgaria, Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Polonia, România şi Ungaria, şi a intrat în vigoare la 5 iunie 1955.
Potrivit Tratatului, semnatarii își luau angajamentul să se apere reciproc în cazul unui presupus atac militar, bazându-și, totodată, relațiile, pe principiul „neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranității și independenței naționale”.
Aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervențiilor din Ungaria – (1956) şi Cehoslovacia – (1968).
Principalele structuri prin care se asigura funcționarea Alianței erau Comitetul Politic Consultant, Comandamentul Unit al Forţelor Armate, Staul Major al Forţelor Armate Unite și Secretariatul Unit al Tratatului.
Pactului de la Varșovia s-a destrămat odată cu căderea comunismului în Europa.
Alianța și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și Pactul a fost dizolvat, oficial, la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.
Motivația Pactului de la Varșovia
Pactului de la Varșovia a apărut într-un context strategic, pe fundalul politicii Moscovei faţă de statele satelit, dar şi faţă de NATO – blocul politic-militar advers.
Înființarea Pactului a fost accelerată de integrarea Germaniei de Vest (RFG) „remilitarizată” în Alianţa Nord-Atlantică (NATO), la 9 mai 1955, prin ratificarea, de către țările occidentale, a Înțelegerilor de la Londra și Paris.
Oficial, Tratatul era o contrapondere la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – creată, în 1949, de SUA împreună cu aliații săi occidentali.
În practică, a fost un instrument utilizat de URSS pentru menținerea controlului militar sovietic asupra statelor din Europa de Est, destinat sã țină în frâu eventualele derapaje ale acestora fața de politica de la Kremlin.
Pactul de la Varșovia a furnizat şi o bază legală pentru menținerea prezenței militare sovietice pe teritoriul statelor satelit, pe care urma „să le apere” de orice încercare de a fi transformate în state capitaliste, după cum va justifica, mai târziu, Leonid Brejnev necesitatea acestuia.
De asemenea, în 1957 se împlineau zece ani de la semnarea tratatului de pace cu Austria, iar URSS, în consecință, trebuia să își retragă trupele de pe teritoriul acestui stat.
În preambulul Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală se arăta intenția părților semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”.
Statele participante se obligau „să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice” (art. 1), să „participe la toate acțiunile […] având drept scop asigurarea păcii şi securității internaționale” (art. 2) şi să depună eforturi în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a armelor de distrugere în masă, în general.
În articolul 7 se stipula că „părțile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliții sau alianțe si să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului tratat”.
POZIȚIA ROMÂNIEI ÎN TRATATUL DE LA VARȘOVIA
Deși, după 1964, România a avut o poziție distinctă în cadrul Tratatului, refuzând, constant, integrarea deplină în structurile sale, acest punct de vedere nu a periclitat sistemul de securitate conceput de Uniunea Sovietică.
Desprinderea României de sub tutela URSS, începută de Gheorghiu-Dej, a fost continuată de Ceaușescu.
Într-un interval de patru ani, ambii lideri au avut momentele lor de maximă popularitate: Gheorghe Gheorghiu-Dej, în aprilie, 1964, când a patronat Declarația PMR care indica o îndepărtare de hegemonia Moscovei, iar Nicolae Ceaușescu în august, 1968, când a criticat public invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Printre aspectele considerate de România ca o ingerință nepermisă la adresa suveranității naționale, era faptul că, în caz de război, conducerea operativa a Forţelor Armate Unite urma să revină Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice, Comandamentul Forţelor Armate Unite urmând să aibă doar un rol de sprijin al acestuia.
Cu toate acestea, în pofida unor momente tensionate, România nu a pus niciodată problema apartenenței sale la Alianță, aşa cum s-a întâmplat cu alte state membre, în cele trei momente esențiale din istoria Tratatului: revoluția din Ungaria (1956), criza cehoslovacă (1968) și criza din Polonia (1980 -1981).
CONSECINȚELE PACTULUI
Prima intervenție în forța prin care s-a acționat, în virtutea Pactului de la Varșovia, a avut loc chiar împotriva unuia dintre membrii săi: Ungaria.
În timpul revoluției maghiare din 1956 [2], după ce guvernul maghiar, condus de Imre Nagy, a anunțat că Ungaria se retrage din Pactul de la Varșovia, trupele Tratatului au intrat pe teritoriul maghiar, instalându-l în fruntea ţării pe János Kádár.
Albania a încetat să mai fie un membru activ al alianței de la Varșovia în 1961, ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în timpul căreia regimul stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Oficial, Albania s-a retras din Pact în 1968.
Forţele Pactului de la Varșovia au desfășurat o nouă imixtiune concertată asupra unui alt stat membru, în august 1968, după declanșarea evenimentelor interne din Cehoslovacia (Primăvara de la Praga).
Șeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul-Locotenent Vaclav Prchlik, denunțase anterior Tratatul de la Varșovia, într-o conferință de presă televizată, ca pe o alianță inegală și declarase că armata cehoslovacă era pregătită să apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea ţării.
Pe 20 august 1968, 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia, sprijinite de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze, pentru a pune capăt reformelor puse în practică de guvernul Alexander Dubček.
România s-a situat contra intervenției armate, pe care a condamnat-o în termeni duri (vezi discursul lui Ceaușescu, din 1968) şi, în consecință, a refuzat să acorde trupelor invadatoare sprijinul logistic necesar.
In discursul său, pe 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a marcat cel mai demn moment al României de după al Doilea Război Mondial – el a declarat public, la București, din balconul CC al PCR, că invazia Cehoslovaciei reprezintă o violare a legilor internaționale, cât și o încălcare a principiilor de neintervenție mutuală în afacerile interne, afirmând că autoapărarea colectivă împotriva agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varșovia.
Asemeni opozantului consacrat al Moscovei, Iosif Broz Tito, Ceaușescu a dorit propria sa formulă de comunism.
Popularitatea câștigată pe 21 august 1968, când a condamnat vehement intervenția sovietică de la Praga, a fost trambulina sa de lansare. Național-comunismul inaugurat atunci in Romania socialistă, a deformat toate marile simboluri istorice ale românilor, iar regimul Ceaușescu s-a dovedit, în fapt, după cum a declarat ulterior Ceaușescu însuși, un regim stalinist.
Datorită opoziției privitoare la pătrunderea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, conform unor documente, România a fost pe punctul de a deveni victima unei intervenții militare similare.
În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze au obținut detalii ale planului de invadare a României, potrivit căruia trupele sovietice, ungare și poloneze urmau să intre in România, pe 22 noiembrie, la ora 4.00 dimineața. Pe 21 noiembrie, ministrul de externe britanic, Michael Steward, transmitea la București următorul mesaj de atenționare: „Am analizat informațiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României“. Efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.
Într-o cuvântare rostită la San Antonio (Texas), în seara zilei de 30 august, președintele SUA, Lyndon B. Johnson, referindu-se la zvonurile că o invazie de tipul celei din Cehoslovacia „s-ar putea repeta, în zilele ce urmează, în altă parte a Europei Răsăritene”, a cerut ferm ca „nimeni să nu dezlănțuie câinii războiului”. Avertismentele sale au avut efect: la 31 august, Dobrînin i-a comunicat lui Dean Rusk că informațiile despre intenția URSS de a invada România „nu aveau niciun temei”.
Totuși, evoluțiile ulterioare au dovedit că nu a existat vreo amenințare directă la adresa României din partea sovieticilor, de vreme ce liderul de la Bucureşti nu a pus în discuţie apartenența la Pactul de la Varșovia.
În plus, prin poziţia sa geo strategică, neavând granițe cu niciun stat occidental (precum Ungaria sau Cehoslovacia), România nu putea constitui o amenințare la adresa securității Blocului socialist.
SFÂRȘITUL ALIANȚEI MILITARE DE LA VARȘOVIA
NATO şi Pactul de la Varșovia nu au derulat niciodată conflicte armate directe, dar ambele structuri au fost implicate, timp de peste 35 de ani, în Războiul rece, anunţat, pentru prima oară, prim ministrul Regatului Unit, W. Churchill, în discursul său susţinut la Fulton, după sfârșitul oficial al celui de-al Doilea Război Mondial.
Urmare a politicii de apărare a sistemului economic occidental, trupele germane de pe teritoriul Germaniei de Vest, au fost reînarmate, constituind baza viitorului “Bundeswehr” – armata regulată a R.F.G.
În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, a propus aşa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev [3] avea să fie abandonată, țările din Europa Răsăriteană fiind, din acel moment, libere să își aleagă linia politică pe care intenționau să o urmeze.
Consecința renunțării oficiale a exercitării controlului Uniunii Sovietice în sfera sa de influență, a dus la schimbările de regim din Europa de Est, survenite spre finalul anului 1989.
In ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunțat că se vor retrage din alianța militară până la 1 iulie al aceluiași an, iar Bulgaria a luat aceeași decizie în februarie.
Pactul de la Varșovia și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost dizolvat, oficial, pe 1 iulie 1991, la întâlnirea de la Praga.
Armata sovietică a părăsit teritoriul Ungariei numai după dizolvarea Tratatului de la Varșovia.
Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varșovia, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO.
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturat Alianței Nord-Atlantice în martie 2004.
Context istoric: La 10 februarie 1947 a fost semnat Tratatul de pace între România pe de o parte, şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte.
Astfel, România ieșea de sub regimul Convenției de armistițiu (semnată la 12 septembrie 1944), devenind un stat independent și suveran. În realitate, România a continuat să fie ocupată de trupele sovietice.
Tratatul de pace prevedea ca: „Toate forțele Aliate vor fi retrase din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de fată, Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra pe teritoriul român forțele armate care i-ar putea fi necesare pentru menținerea liniilor de comunicație ale Armatei Sovietice în zona sovietică de ocupație din Austria“.
După cel de-al Doilea Război Mondial, politica externă a României, ca şi a celorlalte state de „democrație populară“, s-a caracterizat printr-o deplină docilitate fată de Moscova, care a impus încheierea unor „tratate de prietenie“, colaborare și asistență mutuală.
România a semnat acest Tratatul la data de 4 februarie 1948.
Tratatul prevedea angajamentul părților de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei amenințări, de a participa la toate acțiunile internaționale având drept scop asigurarea păcii şi securității popoarelor; în cazul în care una dintre cele două părți ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania, sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte îi va acorda ajutor armat şi de altă natură.
Părțile se obligau să nu încheie nici o alianță şi să nu ia parte la nici o coaliție şi nici la alte acțiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte Părți şi să se consulte cu privire la toate chestiunile internaționale importante care atingeau interesele lor, să acționeze în spiritul prieteniei şi colaborării pentru a dezvolta şi întări legăturile economice şi culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independentei şi suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest Tratat, semnat de dr. Petru Groza şi V.M. Molotov, a fost primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un stat fost inamic.
Dincolo de formulările diplomatice, Tratatul consemna rolul determinant al Uniunii Sovietice în politica externă a României, care se angaja „să se consulte“ cu marele vecin de la Răsărit, „în toate chestiunile internaționale“.
Formularea potrivit căreia erau respectate principiile „respectului reciproc al independentei şi suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne“ era lipsită de orice bază reală, în condițiile în care România era practic ocupată de Armata Roșie, consilierii sovietici erau prezenți în toate întreprinderile şi instituțiile, fără avizul lor neputându-se lua nici o decizie, iar conducerea Partidului Muncitoresc Român se afla, practic, în subordinea Kremlinului, respectiv a lui I.V. Stalin.
Uniunea Sovietică a semnat tratate similare cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania.
De asemenea, țările socialiste au semnat, între ele, tratate de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, după modelul primit de la Moscova.
Relațiile internaționale ale României erau limitate aproape numai la cele cu „statele frățești“, legăturile cu statele occidentale fiind înghețate.
[1] „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Populară Ungară, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Cehoslovacă”, semnat la Varșovia la 14 mai 1955, a fost ratificat de R.P.R. prin Legea nr. 1/1955, publicata în Buletinul Oficial nr. 21 din 20 iulie 1955. În vigoare de la 20 iulie 1955.
membrii pactului:
- Albania / Republica Populară Albaneză 1955–1968; retrasă oficial din Pact datorita diferențelor ideologice.
- Cehoslovacia / Republica Socialistă Cehoslovacă 1955–1991
- Polonia / Republica Populară Polonă 1955–1991
- Germania de Est / Republica Democrată Germană 1956–1990
- România / Republica Populară Română / Republica Socialistă România 1955–1991
- Ungaria / Republica Populară Ungară 1955–1991
- Bulgaria / Republica Populară Bulgară 1955–1991
- Uniunea Sovietică / Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 1955–1991
[2] În timpul revoluţiei maghiare din 1956, guvernul ungar s-a divizat în două facţiuni: cea condusă de Imre Nagy, iar alta de János Kádár. Pentru aplanarea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parţial (şi-au redus numărul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Replica a urmat când facţiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianţă, iar partizanii săi au atacat unităţile militare – garnizoanele armatei sovietice. Militarii Tratatului de la Varşovia au reintrat în Ungaria, în octombrie 1956, la cererea lui Kádár, iar rezistenţa maghiară (parţial sprijinită moral, dar mai ales financiar de N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.
[3] Această intervenție a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: “Atunci când forţe care sunt ostile socialismului încearcă să deturneze către capitalism dezvoltarea unor ţări socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a ţării în discuție, dar şi o problemă şi o preocupare a tuturor ţărilor socialiste.” În mod implicit, această doctrină rezerva conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini “socialismul” şi “capitalismul” în conformitate cu propriile interese.
foto antet: Aspect din timpul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, Bucureşti, 4-6 iulie 1966, sursa FOCR
Bibliografie: Deletant, Dennis, „România în cadrul Tratatului de la Varșovia, Ambivalenta si ambiguitate, 1956-1981”, Institutul de Studii Politice de Apărare si Istorie Militara (I.S.P.A.I.M.)
| Citește și:
AMINTIRI DIN COMUNISM 
Pingback: TITOSTALGIA | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: DECRET-LEGE nr. 2 din 27 decembrie 1989 | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: Discursul istoric al lui Nicolae Ceaușescu, din 21 august 1968, la București | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: DIN CULISELE TRATATULUI DE LA VARȘOVIA | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: DEJ, CEAUȘESCU, TRATATUL DE LA VARȘOVIA ȘI O DAMIGEANĂ CU VIN | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: „MEANDRELE CONCRETULUI” DIN POLITICA EXTERNA: CAZUL ROMÂNIA – IUGOSLAVIA | AMINTIRI DIN COMUNISM
Pingback: ISTORIA COMUNISMULUI IN DATE | AMINTIRI DIN COMUNISM