„MEANDRELE CONCRETULUI” DIN POLITICA EXTERNĂ: CAZUL ROMÂNIA – IUGOSLAVIA

Galerie

Publicat pe de

Pe 27 mai 1968, Nicolae Ceausescu sosea la Belgrad, în cadrul unei vizite oficiale a delegației României în Iugoslavia.

Peste aproximativ trei luni, pe 21 august, el va condamna public la București, din balconul CC al PCR, reprimarea „primăverii de la Praga” și invazia Cehoslovaciei de către țările aliate, semnatare ale Tratatului de la Varșovia (Cehoslovacia fiind una dintre ele).

Iugoslavia lui Tito, o „curiozitate” in peisajul comunist al Europei de Est, nu semnase pactul. Arhitectul unui socialism personalizat, Tito însuși se dovedise un opozant redutabil al lui Stalin, situându-se pe o poziție antagonică în raport cu cea a omologilor săi, a căror obediență fata de Kremlin i-au determinat pe aceștia sa îl renege cu fermitate. În timpul conflictului dintre Stalin și Tito, România luase și ea partea Uniunii Sovietice, alăturându-se corului celor care condamnau „devierea titoistă”.

In concluzie, în 1968, atât Tito, cât și Ceaușescu păreau a fi singuri împotriva tuturor. Doi contestatari declarați ai dominației sovietice în mișcarea comunistă internaţională.
Mai mult chiar, după cum reiese din arhivele de partid, erau bănuiți de complot

ALIANȚA TRILATERALĂ

„Este circulată o idee, a creării unei alianțe trilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia (…). Ideea este de a separa Cehoslovacia socialistă de Uniunea Sovietică şi de întreaga comunitate a statelor socialiste. Ceaușescu şi Tito sprijină ideea şi şi-au oferit chiar suportul oficial” – declara liderul comunist est-german Walter Ulbricht, la o întrunire care a avut loc la mijlocul lunii iulie 1968, la Varșovia, pentru a discuta situația din Cehoslovacia. Era una dintre ultimele întâlniri (premergătoare intervenției din 21 august 1968), la care nici Tito, nici Ceaușescu n-au fost invitați să participe.

ÎMPREUNĂ, ŞI NU CHIAR

In acest context, având in vedere și poziția geo-politică a României, in august, 1968, Ceaușescu își va îndrepta privirile (și) către Iugoslavia, căutând in Tito un posibil aliat pentru eventualitatea în care, după episodul Cehoslovacia (și mai ales în urma discursului vehement pe care îl susținuse), ar fi venit rândul României să fie atacată.

Însă, în mod paradoxal, acest sprijin nu avea să-i fie oferit cu „inima larga”.

In primul rând, în materie de securitate și politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS, decât România. Aşa cum remarca CIA, după decesul lui Stalin, Tito se aliase cu Moscova împotriva Washington-ului, referitor la „aproape orice problemă de politică externă”.

De asemenea, după moartea lui Stalin, in timp ce Iugoslavia dădea mâna cu URSS, la polul opus, Dej se scutura de lanțuri, prin faimoasa sa declarație din aprilie 1964, începând derusificarea României.

Un alt aspect interesant este că Moscova nu a exercitat niciun fel de presiuni economice asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, Belgrad-ul și Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creșteri semnificative a comerțului în spațiul iugoslav, cu tarile semnatare ale Tratatului de la Varșovia, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu URSS, cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968″. „Se pare că URSS […], indiferent de opoziția manifestată public de Tito faţă de invazie, considera că aceasta opinie nu avea de ce să deranjeze cât de puțin Moscova” (*1)

In al doilea rând, relațiile tot mai strânse dintre conducerea de la București și SUA, induceau sentimentul că riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, ca partener privilegiat al Washington-ului, era real. În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito constatase că „SUA începea să dezvolte contacte intensive cu țările din estul Europei”, în timp ce relațiile dintre Belgrad și Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de „deténte”. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în special datorită independenţei crescânde a unor ţări est europene, România (lui Dej) fiind prima dintre ele, cu care SUA a inițiat „numeroase și fructuoase contacte”(*2)

Altfel spus, în pofida sentimentelor prietenești ale Iugoslaviei faţă de România, pentru Tito reprezenta acum mai mult o ţară problemă, decât un partener.

Totodată, SUA constatau că „dată fiind intensificarea relațiilor România-SUA, înrăutățirea relațiilor româno-sovietice și renașterea cu vigoare a naționalismului românesc, sprijinit de guvern, Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care inițiativele americane și răspunsul Bucureștiului vor depăși limitele tolerate de blocul sovietic. …Problema în privința relațiilor SUA-Iugoslavia nu este cea de construire a punților de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul SUA, în ultimii patru ani, ca reacție la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului.” (*3)

In final, la întrevederea din 24 august 1968, petrecută in secret la granița româno-iugoslavă, Tito i-a oferit lui Ceaușescu nu neapărat promisiuni de sprijin, cât două sfaturi:

1. „Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziții pozitive, ca ţară socialistă, […] de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varșovia”

2.„Ai grijă de tine, de siguranța ta, chiar și la București”

Ultimul i-ar fi fost mai de folos lui Ceaușescu peste 21 de ani, in 1989.

(*1) Ermarth (1969), p. 120; Intelligence Memorandum: Economic Relations between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (ER IM 69-5), 1 ianuarie 1969 (declasificat la 11 decembrie 1998). Analiza economică sovietică, Biroul de cercetare economică, coordonat de Biroul de informații, p. 15, CIA. Comerțul cu ţările membre ale Tratatului, programat să crească de la 900 milioane USD în 1968, la 1,1 miliarde USD în 1969 a sporit de fapt mai mult, în timp ce schimbul de mărfuri cu URSS a crescut la 500 milioane USD.
(*2) Raport privind relațiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv (1964), CWIHP. „Declarația de independenţă a României”, lansata de Gheorghiu-Dej in aprilie 1964 şi discuțiile la nivel înalt între oficialii români şi administrația Johnson, în mai, privind relația est-vest şi evenimentele din interiorului Blocului, precum şi relatările internaționale din perioada respectivă.
(*3) Bridges to Eastern Europe,” Memorandum către DCI, 25 iunie 1964, anexele G şi H, p. 16-17, CIA

Citește și:

Lasă un comentariu