TITOSTALGIA (*)

Publicat pe de

URMĂREȘTE-NE

Josip Broz, autointitulat Tito (*1), „președinte pe viaţă” al Iugoslaviei, a decedat pe 4 mai 1980. La 40 de ani distanta, are loc o revenire spectaculoasă a cultului personalității sale – stilul sau de conducere autocratic, interzicerea oricărei mișcări democratice, violenţa cu care și-a abordat adversarii politici, execuțiile în masă după eliberarea ţării de trupele naziste, arestările oponenților săi și economia socialistă ineficientă, marcată de crizele economice succesive pe care le-a traversat spațiul iugoslav în cei 35 de ani de conducere a lui Tito, par a fi date uitării.

Tito și Jovanka Broz, soția sa, colecția Bettmann

Mult timp după prăbușirea Iugoslaviei, piața din fața teatrului național din centrul Zagrebului, oraș guvernat de social-democrați, a purtat numele mareșalului Tito. Târziu, prin 2017, s-a constituit o majoritate în consiliul municipal care a decis schimbarea denumirii în „Piața Republicii Croația”, însa, in replica, Rijeka are încă o mare Piață Tito.

La Sarajevo, cel mai mare bulevard poartă și azi numele lui Tito și la Skopje doritorii pot admira chiar un monument Tito.

Croația a restaurat casa natală, dar și vaporul personal al lui Tito, Muntenegru organizează anual, în golful Kotor, o sărbătoare a tinerilor, cu ocazia zilei de naștere a fostului conducător, în Kosovo portretul lui Tito încă tronează prin casele oamenilor, iar la Belgrad, un nepot de-al lui Tito a fost ales, prin 2010, președintele unui nou înființat „partid comunist”. La rândul sau, fostul șef al comuniștilor, Mahmut Bakalli, care s-a alăturat mai târziu naționaliștilor, avea sufrageria decorată cu fotografiile lui Tito.

Loialitatea față de vechiul lider („Bătrânul”) reiese și obiectele expuse la standurile de suveniruri ori la piețele de vechituri. O benzinărie sârbească este aranjată asemeni unui loc de rugăciune, cu icoane reprezentându-l pe Tito. Portrete ale mareșalului în uniforma sa albă atârnă prin diverse baruri contemporane, precum la cafeneaua „Tito” din Sarajevo, unde lămpile sunt, practic, căști ale fostei armate naziste, tablourile de pe pereți înfățișează tăieturi din ziare din secolul trecut iar la intrare, bustul lui Tito întâmpină, deopotriva, localnici și turiști, clienți ai cafenelei.

Tito a fost un simbol al mândriei naționale, un sentiment care, se pare, a dispărut împreună cu el. O legendă încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tito a reprezentat un fel de rebel interesant, la fel ca mai târziu Ché Guevara. Cetățenii fostei Iugoslavii, indiferent de naționalitate, se lăudau cu liderul lor care străbătea cu iahtul mările lumii, se împrietenea cu Willy Brandt, Nehru, Nasser și Sukarno, îi cânta la pian reginei Elisabeta a Marii Britanii, iar la înmormântarea sa au venit toți liderii mondiali. După moartea lui Tito, în 1980, a început declinul, iar vremurile bune, precum cele din anii 60-70, nu aveau să se mai întoarcă vreodată.

Cele mai puternice dovezi ale supraviețuirii lui Tito sunt însă sondajele de opinie anonime – și elogiile aduse legendarului șef de stat și de partid după mai multe runde de băutură în cârciumi.

CE MAI ZIC TINERII DESPRE TITO

„Am auzit numai de bine de el, foarte puține lucruri negative. Nostalgia e în floare, nu numai la părinții mei. Viaţa ar fi fost mai bună atunci, pentru că nimeni nu dădea importanţă numelui sau originii”.

„Poliţia era extrem de severă, atunci nici nu aveai voie să îi spui ceva unui poliţist. Acum forţele de ordine nu mai capătă pic de respect, iar criminalitatea e deja exagerată. Să nu mai vorbim de diferenţele dintre săraci şi bogaţi…”

„A fost președintele Iugoslaviei, bătrânii zic că era un om bun. Şi dacă ne uităm la pozele de aici, cu câtă lume s-a întâlnit la viaţa lui, uitați aici, cu Churchill… Se zice că Iugoslavia era atunci unul din cele mai puternice state ale lumii”.

– au declarat presei Ernes, Arif şi Nazif, tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani. Tot ce ştiu ei despre Tito e „din povești”.

La rândul sau, regizorul bosniac Emir Kusturica, notează, în memoriile sale că, pe la sfârşitul anilor 50, în Sarajevo „atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea: Bă, frate, e frumoasă ca Tito!. Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta: „Ce gol! Tito gol” (Kusturica, 2012, Ce caut eu în toată povestea asta?, Polirom, p. 35).

„Tito a atins visul oricărui lider absolutist: a fost venerat în timpul vieţii, iar după moartea sa este în continuare în inimile oamenilor. Popularitatea sa nu scade nici azi, la 30 de ani de la moartea sa”, declara, in 2010, Momo Cvijovic, pe atunci curator al muzeului din fosta reşedinţă a lui Tito.

Oficial, pentru „Comunitatea democratică croată”, mareșalul Tito este o non-persoană. Partidul de guvernare preferă să amintească de victimele lui Tito, nu de fostul lider. Anual, politicieni de frunte, inclusiv fosta președintă a țării, participă în localitatea austriacă de graniță Bleiburg la comemorarea mai multor mii de colaboratori ai regimului național-socialist, a căror ucidere a fost aprobată de Tito la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, întemeietorul partidului, Franjo Tudjman, a copiat fidel stilul fostului lider al partizanilor, până la detaliile uniformei, dar fără prea mare câștig de cauza – dacă îi întrebi pe locuitori cine a fost „cel mai mare croat din toate timpurile”, Tito câștigă detașat, în mod regulat, în fața lui Tudjman.

TITOISMUL

Invazia lui Hitler împotriva URSS a oferit Moscovei pretextul perfect de a ocupa teritorii europene care nu fuseseră niciodată sub influenţă sovietică. Toate statele peste care a călcat bocancul sovietic, in drumul Armatei Roşii spre Berlin, au fost strivite sub comunismul dictat de URSS, mult timp după încheierea războiului. Dintre toate, numai Iugoslavia lui Tito a îndrăznit sa cânte propria sa melodie, diferită de „corul” dirijat de la Kremlin.

Iosip Broz Tito a concurat Moscova în privința supremației comunismului in Balcani, inventând prima versiune a naţional-comunismului.

„Traseul politic al lui Tito a fost unul dintre cele mai interesante în sensul în care şi-a început lunga guvernare din postura de cel mai apropiat şi cel mai merituos partizan, emul al lui Stalin, şi a continuat într-o manieră la care aproape nimeni nu se aștepta, printr-o rupere violentă de Uniunea Sovietică, practic de Stalin, fiind prima încercare cât de cât structurată a regimului iugoslav de găsire a unei alternative la socialismul de tip sovietic, ulterior la socialismul real, aşa cum s-a numit regimul în perioada poststalinistă”, consemna in 2017, citat de digi24, istoricul Cosmin Popa.

Tito avea un dublu ascendent asupra tuturor liderilor comuniști din Europa de Est: Iugoslavia fusese eliberată de naziști fără contribuția Armatei Roşii, iar el însuși luase parte direct la instaurarea comunismului în Uniunea Sovietică.

Chiar dacă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varşovia şi a fost iniţiatoarea mişcării ţărilor nealiniate, loialitatea liderului iugoslav faţă de comunism a fost de necontestat.
Moartea lui Stalin, în 1953, urmata de discursul anti-Stalin lansat de Hrușciov, in 1956 („discursul secret”), au marcat o semi-relaxare ideologica în Europa Centrală şi de Est.

–

(*) după cum a definit fenomenul cercetătorul cultural sloven Mitja Velikonja. 

(*1)„Tito” este numele de cod al lui Iosip Broz, ca activist şi agent al Comintern-ului (după cel de „tovarăşul Walter”), ambele inspirate de modelul sau de pistol. Pe timpul vieţii, Tito a obținut cam tot ce și-a dorit, cu excepția Premiului Nobel pentru pace, pe care l-a ratat din lipsa unui singur vot (Simic, Tito – misterul secolului, în revista Istorie şi civilizaţie / decembrie 2009, p. 70).

Citește și:

| CEAUȘESCU – TITO
undefined| ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ
FUNERALIILE LUI TITO – CEA MAI MARE ÎNMORMÂNTARE DE STAT DIN ISTORIE, 8 MAI 1980