Kievul, lovit de un atac „excepțional” | Rusia susține că a lovit un sistem de apărare aeriană Patriot, fabricat în SUA | Ucraina spune că a doborât șase rachete hipersonice rusești Kinzhal. într-o singură noapte | SUA evaluează potențialele daune aduse sistemului de apărare antirachetă Patriot, în urma atacului rusesc lângă Kiev | Rusia denunță, în mod oficial, Tratatul privind forţele armate convenționale din Europa | Rusia poate desfășura arme acolo unde este necesar după denunțarea Tratatului CFE, afirmă Medvedev | Începe summitul Consiliului Europei, menit să arate sprijinul pentru Ucraina | Ucraina pretinde că a eliberat zone la nord și la sud de Bahmut Continuă lectura
Arhive etichetă: Pactul de la Varşovia
Documente desecretizate: Germania s-a opus extinderii NATO către Est, în 1991
Galerie
Această galerie conține 1 fotografie.
Potrivit unor documente declasificate, cancelarul conservator german, Helmut Kohl, și ministrul său de externe, liberalul Hans Dietrich Genscher, s-au opus extinderii NATO către Est, în 1991. Continuă lectura
TITOSTALGIA (*)
4
URMĂREȘTE-NE
Josip Broz, autointitulat Tito (*1), „președinte pe viaţă” al Iugoslaviei, a decedat pe 4 mai 1980. La 40 de ani distanta, are loc o revenire spectaculoasă a cultului personalității sale – stilul sau de conducere autocratic, interzicerea oricărei mișcări democratice, violenţa cu care și-a abordat adversarii politici, execuțiile în masă după eliberarea ţării de trupele naziste, arestările oponenților săi și economia socialistă ineficientă, marcată de crizele economice succesive pe care le-a traversat spațiul iugoslav în cei 35 de ani de conducere a lui Tito, par a fi date uitării.
Mult timp după prăbușirea Iugoslaviei, piața din fața teatrului național din centrul Zagrebului, oraș guvernat de social-democrați, a purtat numele mareșalului Tito. Târziu, prin 2017, s-a constituit o majoritate în consiliul municipal care a decis schimbarea denumirii în „Piața Republicii Croația”, însa, in replica, Rijeka are încă o mare Piață Tito.
La Sarajevo, cel mai mare bulevard poartă și azi numele lui Tito și la Skopje doritorii pot admira chiar un monument Tito.
Croația a restaurat casa natală, dar și vaporul personal al lui Tito, Muntenegru organizează anual, în golful Kotor, o sărbătoare a tinerilor, cu ocazia zilei de naștere a fostului conducător, în Kosovo portretul lui Tito încă tronează prin casele oamenilor, iar la Belgrad, un nepot de-al lui Tito a fost ales, prin 2010, președintele unui nou înființat „partid comunist”. La rândul sau, fostul șef al comuniștilor, Mahmut Bakalli, care s-a alăturat mai târziu naționaliștilor, avea sufrageria decorată cu fotografiile lui Tito.
Loialitatea față de vechiul lider („Bătrânul”) reiese și obiectele expuse la standurile de suveniruri ori la piețele de vechituri. O benzinărie sârbească este aranjată asemeni unui loc de rugăciune, cu icoane reprezentându-l pe Tito. Portrete ale mareșalului în uniforma sa albă atârnă prin diverse baruri contemporane, precum la cafeneaua „Tito” din Sarajevo, unde lămpile sunt, practic, căști ale fostei armate naziste, tablourile de pe pereți înfățișează tăieturi din ziare din secolul trecut iar la intrare, bustul lui Tito întâmpină, deopotriva, localnici și turiști, clienți ai cafenelei.
Tito a fost un simbol al mândriei naționale, un sentiment care, se pare, a dispărut împreună cu el. O legendă încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tito a reprezentat un fel de rebel interesant, la fel ca mai târziu Ché Guevara. Cetățenii fostei Iugoslavii, indiferent de naționalitate, se lăudau cu liderul lor care străbătea cu iahtul mările lumii, se împrietenea cu Willy Brandt, Nehru, Nasser și Sukarno, îi cânta la pian reginei Elisabeta a Marii Britanii, iar la înmormântarea sa au venit toți liderii mondiali. După moartea lui Tito, în 1980, a început declinul, iar vremurile bune, precum cele din anii 60-70, nu aveau să se mai întoarcă vreodată.
Cele mai puternice dovezi ale supraviețuirii lui Tito sunt însă sondajele de opinie anonime – și elogiile aduse legendarului șef de stat și de partid după mai multe runde de băutură în cârciumi.
CE MAI ZIC TINERII DESPRE TITO
„Am auzit numai de bine de el, foarte puține lucruri negative. Nostalgia e în floare, nu numai la părinții mei. Viaţa ar fi fost mai bună atunci, pentru că nimeni nu dădea importanţă numelui sau originii”.
„Poliţia era extrem de severă, atunci nici nu aveai voie să îi spui ceva unui poliţist. Acum forţele de ordine nu mai capătă pic de respect, iar criminalitatea e deja exagerată. Să nu mai vorbim de diferenţele dintre săraci şi bogaţi…”
„A fost președintele Iugoslaviei, bătrânii zic că era un om bun. Şi dacă ne uităm la pozele de aici, cu câtă lume s-a întâlnit la viaţa lui, uitați aici, cu Churchill… Se zice că Iugoslavia era atunci unul din cele mai puternice state ale lumii”.
– au declarat presei Ernes, Arif şi Nazif, tineri cu vârste între 17 şi 24 de ani. Tot ce ştiu ei despre Tito e „din povești”.
La rândul sau, regizorul bosniac Emir Kusturica, notează, în memoriile sale că, pe la sfârşitul anilor 50, în Sarajevo „atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea: Bă, frate, e frumoasă ca Tito!. Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta: „Ce gol! Tito gol” (Kusturica, 2012, Ce caut eu în toată povestea asta?, Polirom, p. 35).
„Tito a atins visul oricărui lider absolutist: a fost venerat în timpul vieţii, iar după moartea sa este în continuare în inimile oamenilor. Popularitatea sa nu scade nici azi, la 30 de ani de la moartea sa”, declara, in 2010, Momo Cvijovic, pe atunci curator al muzeului din fosta reşedinţă a lui Tito.
Oficial, pentru „Comunitatea democratică croată”, mareșalul Tito este o non-persoană. Partidul de guvernare preferă să amintească de victimele lui Tito, nu de fostul lider. Anual, politicieni de frunte, inclusiv fosta președintă a țării, participă în localitatea austriacă de graniță Bleiburg la comemorarea mai multor mii de colaboratori ai regimului național-socialist, a căror ucidere a fost aprobată de Tito la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, întemeietorul partidului, Franjo Tudjman, a copiat fidel stilul fostului lider al partizanilor, până la detaliile uniformei, dar fără prea mare câștig de cauza – dacă îi întrebi pe locuitori cine a fost „cel mai mare croat din toate timpurile”, Tito câștigă detașat, în mod regulat, în fața lui Tudjman.
TITOISMUL
Invazia lui Hitler împotriva URSS a oferit Moscovei pretextul perfect de a ocupa teritorii europene care nu fuseseră niciodată sub influenţă sovietică. Toate statele peste care a călcat bocancul sovietic, in drumul Armatei Roşii spre Berlin, au fost strivite sub comunismul dictat de URSS, mult timp după încheierea războiului. Dintre toate, numai Iugoslavia lui Tito a îndrăznit sa cânte propria sa melodie, diferită de „corul” dirijat de la Kremlin.
Iosip Broz Tito a concurat Moscova în privința supremației comunismului in Balcani, inventând prima versiune a naţional-comunismului.
„Traseul politic al lui Tito a fost unul dintre cele mai interesante în sensul în care şi-a început lunga guvernare din postura de cel mai apropiat şi cel mai merituos partizan, emul al lui Stalin, şi a continuat într-o manieră la care aproape nimeni nu se aștepta, printr-o rupere violentă de Uniunea Sovietică, practic de Stalin, fiind prima încercare cât de cât structurată a regimului iugoslav de găsire a unei alternative la socialismul de tip sovietic, ulterior la socialismul real, aşa cum s-a numit regimul în perioada poststalinistă”, consemna in 2017, citat de digi24, istoricul Cosmin Popa.
Tito avea un dublu ascendent asupra tuturor liderilor comuniști din Europa de Est: Iugoslavia fusese eliberată de naziști fără contribuția Armatei Roşii, iar el însuși luase parte direct la instaurarea comunismului în Uniunea Sovietică.
Chiar dacă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varşovia şi a fost iniţiatoarea mişcării ţărilor nealiniate, loialitatea liderului iugoslav faţă de comunism a fost de necontestat.
Moartea lui Stalin, în 1953, urmata de discursul anti-Stalin lansat de Hrușciov, in 1956 („discursul secret”), au marcat o semi-relaxare ideologica în Europa Centrală şi de Est.
–
(*) după cum a definit fenomenul cercetătorul cultural sloven Mitja Velikonja.
(*1)„Tito” este numele de cod al lui Iosip Broz, ca activist şi agent al Comintern-ului (după cel de „tovarăşul Walter”), ambele inspirate de modelul sau de pistol. Pe timpul vieţii, Tito a obținut cam tot ce și-a dorit, cu excepția Premiului Nobel pentru pace, pe care l-a ratat din lipsa unui singur vot (Simic, Tito – misterul secolului, în revista Istorie şi civilizaţie / decembrie 2009, p. 70).
Citește și:
COMUNICATUL CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAȚIONALE CĂTRE ȚARĂ, 22 decembrie 1989
Galerie
„Cetățeni şi cetățene,
Trăim un moment istoric. Clanul Ceaușescu, care a dus țara la dezastru, a fost eliminat de la putere.
Se deschide o pagină nouă în viața politică şi economică a României.
În acest moment de răscruce. am hotărît să ne constituim în Frontul Salvării Naționale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naționalitate, toate organizațiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertății şi demnității în anii tiraniei totalitare.
[…] Vom respecta angajamentele internaționale ale României şi, în primul rînd, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.” Continuă lectura
ÎNTÂLNIREA DE LA VÂRŞEŢ: „DACĂ IUGOSLAVIA ESTE ATACATĂ, VOM MERGE ÎMPREUNĂ”, 24 august 1968
| VEZI SI ARHIVA STENOGRAME
24 august 1968
Pe fundalul situației tensionate dintre URSS și Cehoslovacia, amplificat prin discursul ținut de Ceausescu pe 21 august 1968, ziua de 23 august, „sărbătoarea națională a României”, a fost marcată de o premieră: alături de obișnuitele coloane de oameni ai muncii, pentru prima dată, au defilat și „gărzile patriotice”, reînființate rapid după anunțul lui Ceaușescu la mitingul popular.
Aceasta „noutate” indica intenția clară a guvernului român de a opune rezistenţă.
Dupa ce afirmase că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o asemenea acțiune, URSS şi aliaţii săi „încălca flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceaușescu face încă o declarație:
„S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluții. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendințe contrarevoluționare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara…. începând de astăzi, am hotărât să înființăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste„(*)
Sub aceste auspicii, entuziasmul cetățenesc atinge cotele maxime în România. Oamenii căutau sediile gărzilor patriotice pentru a se înscrie voluntari să apere ţara cu arma în mână. Alţii scriau cereri de primire în partid. Mii de adeziuni la poziţia exprimată de secretarul general soseau din toate colţurile ţării la Bucureşti.
Deşi îndeplinise întocmai instrucțiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declarațiilor lui Ceausescu.
„O asemenea atitudine violentă era pur și simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în niște termeni mult mai diplomatici şi raţionali” – a spus Maurer.
Participanții la invazie au reacționat, la rândul lor, surprinși de faptul că, în loc să fie copleșit de demonstrația forţei lor militare, regimul de la București condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaționale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:
Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunțat înființarea armatei unite a muncitorilor, țăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?
In 1968, atât Tito, cât și Ceaușescu păreau a fi singuri împotriva tuturor. Doi contestatari declarați ai dominației sovietice în mișcarea comunistă internaţională. Mai mult chiar, după cum reiese din arhivele de partid, erau bănuiți de complot
„Este circulată o idee, a creării unei alianțe trilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia (…). Ideea este de a separa Cehoslovacia socialistă de Uniunea Sovietică şi de întreaga comunitate a statelor socialiste. Ceaușescu și Tito sprijină ideea şi şi-au oferit chiar suportul oficial” – declara liderul comunist est-german Walter Ulbricht, la o întrunire care a avut loc la mijlocul lunii iulie 1968, la Varșovia, pentru a discuta situația din Cehoslovacia. Era una dintre ultimele întâlniri (premergătoare intervenției din 21 august 1968), la care nici Tito, nici Ceaușescu n-au fost invitați să participe.[3]
In aceste condiții, după parada de la 23 august, capii serviciilor speciale din România și Iugoslavia au plănuit o întâlnire secretă dintre Ceaușescu si Tito, la Vârşeţ, unde, pe 24 august, însoțit de Bodnăraş, Ceaușescu,va încerca sa obțină sprijinul liderului care-l înfruntase pe Stalin.
Întâlnirea a fost stabilită confidențial, astfel încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat. [1]
Ceaușescu, însoțit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, și apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidențiat coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acțiunii sovietice, refuzul de a adopta soluția capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.[2]
Din stenograma discuţiilor reiese că Ceausescu îşi luase deja măsuri de protecţie:Marea Adunare Naţională aprobase, la 22 august 1968, propunerea ca prezenţa unor armate străine în România să fie posibilă doar cu aprobarea legislativului. Se elimina astfel posibilitatea unor manevre sovietice la cererea vreunei fracţiuni din conducerea partidului.
O alta decizie era ca, in cazul unei invazii, ţara să fie apărată cu arma în mână.
Luase legătura şi cu partidele comuniste din Franţa şi Italia care condamnaseră, la rândul lor, invazia Cehoslovaciei, având și suportul Chinei asigurat, care afirmase de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale”.
Acum dorea sa afle dacă, în cazul unui eventual atac sovietic, Romania poate conta pe Titol în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare și, mai ales, dacă românilor li s-ar deschide un „coridor” pentru organizarea rezistenței, alături de sârbi, pe teritoriul iugoslav. „Noi vom lupta, dar poziţia geo-politică a României lasă un singur front deschis – Iugoslavia”.
„DACĂ IUGOSLAVIA ESTE ATACATĂ, VOM MERGE ÎMPREUNĂ”
Întâlnirea Ceauşescu – Bodnăraş – Tito, 24 august 1968
Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarășul Ceaușescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?
Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.
Tito: Este în regulă.[2]
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:
Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Tito: „[…] Dacă vă strâmtorează pe dv. până la front şi veţi trece frontul în Iug(oslavia) cu echipament militar şi cu totul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înțelegeți ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext. (…) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună.”
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.
Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. […]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. […]
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munții Carpați. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aștepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele NATO şi ale Tratatului de la Varşovia.
Trebuie să vă spun că pentru noi, situația la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forțele acolo. Avem informații potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârșitul războiului… De asemenea, avem informații că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forțele împotriva Bulgariei şi Greciei, așadar situația noastră nu este mai bună decât a voastră.
Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziția publică faţă de Moscova: Să se poarte astfel încât să nu li se ofere sovieticilor niciun pretext pentru o invazie si să-i asigure că vor rămâne fideli tuturor alianțelor încheiate.
Tito: Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptați poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privința tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmați fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menționa, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Știm că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătați în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.
Dar Ceauşescu acţionase deja ca atare. Pentru a nu agrava situaţia, l-a trimis, spune el, şi pe Mănescu la ONU cu indicaţia să împiedice punerea invaziei Ceholsovaciei în discuţia Consiliului de Securitate.
La ONU, după relatarea lui Mănescu, reprezentanții permanenţi ai Franţei, Canadei, Marii Britanii, Danemarcei, Paraguai şi Statelor Unite au cerut imediat convocarea de urgenţă a Consiliului de Securitate. Reprezentantul Uniunii Sovietice a transmis însă secretarului general un mesaj de împotrivire. Deoarece evenimentele petrecute privesc exclusiv ţările membre ale Tratatului de la Varşovia.
Românii „trebuie sau să respecte linia, sau să suporte consecinţele.” – a declarat ministrul armatei poloneze Jaruzelski .
Este de dorit să se abțină de la alte acţiuni militare împotriva oricărei ţări din Europa de Est, li s-a transmis liderilor sovietici de la Casa Albă.
Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.
Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti.”
A doua zi, Ceaușescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular și-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit, în loc de solidaritate, azil.
Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferență fiind că ei fac exact invers.… Ne-au explicat că şi ei se află într-o situație dificilă de care italienii ar putea profita, aceștia având unele pretenții teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.
(*) 1968 Planurile de apărare a României si retragere in Carpați in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei. Larry Watts
[1] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziția faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.
[2] O stenogramă a discuției este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2, 1998, la www. magazinistoric.ro.
[3 ] In acest sens, se evidențiază și vizita efectuata in perioada 15-17 august 1968, de Nicolae Ceausescu în Cehoslovacia. Cu câteva zile mai înainte, Praga îl avusese ca oaspete pe Iosip Broz Tito. „In dubla calitate – secretar general al partidului comunist și președinte al Consiliului de Stat – Ceausescu se întâlnise cu omologii săi cehoslovaci, având cuvinte „de prețuire” la adresa politicii promovate de Alexander Dubcek, exprimându-și părerea ferma ca fiecare partid comunist din tarile socialiste avea dreptul sa-și stabilească propria linie politica, tactica si strategica. Vizita s-a încheiat cu semnarea unui nou „Tratat de prietenie, colaborare și asistenta mutuala” între România și Cehoslovacia, (n.r. separat de Tratatul de la Varșovia) care îl înlocuia pe cel din 1948. – istoricul Ioan Scurtu
Pe 17 august 1968, imediat după întoarcerea de la Praga, Ceausescu a convocat o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în care și-a prezentat propriile impresii despre ceea ce se petrecea în Cehoslovacia. „Acolo – a apreciat el – este o atmosfera buna. Exista dorința si preocuparea nu numai a conducerii, ci si a populației de a se asigura înfăptuirea programului partidului”. El a menționat ca liderii Cehoslovaciei „au nevoie în acest timp de liniște si se pare ca tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși sa-i lase sa-si vadă de treaba în liniște. Aseara [la Praga] la recepția noastră – a adăugat Ceausescu – am vorbit cu tovarasul ambasador sovietic în Cehoslovacia si i-am spus câteva lucruri. I-am spus ca cel mai bine ar fi sa-i lăsam în pace ca sa-si poată pregăti congresul (Congresul XIV al P.C.C., care urma sa înceapă la Praga la 1 septembrie 1968). La întrebarea lui Janos Fazekas privind „unitatea în conducerea actuala” a Partidului Comunist din Cehoslovacia, Ceausescu a răspuns ca „tovarășii cu care am discutat ne-au lăsat impresia ca exista o unitate deplina” și „ei se străduiesc si sunt hotărâți sa nu mai revină la vechea cale, asa cum li se cere, pentru ca ceea ce li s-a cerut la Varșovia [în cadrul întâlnirii din 14-15 iulie a conducătorilor din Organizația Tratatului de la Varsovia, la care România nu a participat] este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor sa se revină la activitatea represiva. Aceasta este esențial și se pare ca unora le este teama de ceea ce este la ei acasă si cauta sa ridice la rangul de principiu marxist-leninist teroarea”.
Discursul istoric al lui Nicolae Ceaușescu, din 21 august 1968, la București
“Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională.
Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenții în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”.
1:08 Nicolae Ceaușescu: Dragi tovarăși. Plenara Comitetului Central al Partidului, Consiliul de Stat, Guvernul, reprezentanții conducerilor organizațiilor obștești, sindicate, tineret, femei, uniunile de creatori, au hotărît în unanimitate să-și exprime deplina solidaritate cu poporul cehoslovac, cu partidul comunist cehoslovac (aplauze, urale)
02:26 Nicolae Ceaușescu: Dragi tovarăși. Cetățeni ai Țării Românești. Pătrunderea trupelor celor 5 țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Este de neconceput în lumea de astăzi, cînd popoarele se ridică la luptă pentru a-și apăra independența națională, pentru egalitate în drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea și independența unui alt stat (aplauze). Nu există nici o justificare și nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite, pentru o clipă, numai ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist (aplauze). Delegația noastră de partid și de stat care a vizitat săptămîna trecută Cehoslovacia s-a convins că poporul cehoslovac, că partidul comunist cehoslovac, clasa muncitoare cehoslovacă, bătrîni, femei, tineri, în unanimitate sprijină conducerea partidului și statului pentru a asigura triumful socialismului în Cehoslovacia (aplauze). Problema alegerii căilor de construcție socialistă este o problemă a fiecărui partid, a fiecărui stat, a fiecărui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător a felului în care trebuie construit socialismul! Este treaba fiecărui popor, și noi considerăm că pentru a așeza relațiile dinttre țările socialiste, între partidele comuniste, pe baze cu adevărat marxist-leniniste, trebuie odată pentru totdeauna să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide! (aplauze)
06:04 Nicolae Ceaușescu: Noi sîntem hotărîți să acționăm cu toată forța, cu toată răspunderea noastră, pentru a contribui la găsirea căilor pentru rezolvarea cît mai iute a acestei situații create prin pătrunderea trupelor străine în Cehoslovacia, pentru ca poporul cehoslovac să poată să-și desfășoare activitatea în liniște. Sîntem ferm hotărîți să acționăm pentru ca împreună cu celelalte țări socialiste, cu celelalte partide comuniste și muncitorești, să contribuim la eliminarea divergențelor, la întărirea unității țărilor socialiste, a partidelor comuniste, pentru că sîntem convinși că numai așa servim interesele poporului, interesele socialismului în întreaga lume! (aplauze)
Citește și Pactul de la Varşovia
1968 – „Primăvara de la Praga” se încheie cu invadarea Cehoslovaciei de către forțele Pactului de la Varșovia
Galerie
Această galerie conține 6 fotografii.
Decizia invaziei Cehoslovaciei, din noaptea de 20-21 august 1968, de către forţele sovietice şi forţele țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia, a fost condamnată public de Nicolae Ceaușescu, în celebrul său discurs din 21 august 1968, susținut la București, din balconul Comitetului Central al PCR, în faţa a zeci de mii de oameni care l-au ovaționat sincer și l-au aclamat cu entuziasm. Continuă lectura
„MEANDRELE CONCRETULUI” DIN POLITICA EXTERNĂ: CAZUL ROMÂNIA – IUGOSLAVIA
Galerie
Pe 27 mai 1968, Nicolae Ceausescu sosea la Belgrad, în cadrul unei vizite oficiale a delegației României în Iugoslavia. Peste aproximativ trei luni, pe 21 august, el va condamna public la București, din balconul CC al PCR, reprimarea „primăverii de … Continuă lectura
DEJ, CEAUȘESCU, TRATATUL DE LA VARȘOVIA ȘI O DAMIGEANĂ CU VIN
“Amintiri despre Nicolae Ceaușescu?…. Sigur că impresiile sunt puţin deformate în oglinda timpului şi într-un fel judeci la 20-22 de ani, altfel judeci mai târziu” – Sergiu Celac.
„DEJ AVEA O MAI MARE UMANITATE”
„Îţi formezi nişte filtre, nişte criterii, nişte standarde de gândire şi de apreciere.[…]. Dacă e vorba de comparaţie, atunci aş spune că Gheorghiu Dej, cel puţin atunci, mi-a făcut impresia de o mai mare umanitate, cel puţin cu anturajul imediat, care includea într-un fel şi interpreţii. Ceaușescu, încă de la început, încă de pe vremea când era doar membru al Biroului Politic avea o detaşare, o răceală şi o distanţă”
„INFERIOARE ERAU FIINȚELE CARE SCRIAU”
„Într-un fel discuta cu egalii şi superiorii săi şi cu totul altfel discuta cu fiinţele pe care le considera inferioare. Fiinţe inferioare erau nu atât chelnerul, desigur doctorul care era stimat, frizerul sau gărzile de corp. Inferioare erau fiinţele care erau utilizate din cauza unor profesiuni ciudate: limbile străine şi cei care scriau.”
„DAMIGEANA CU VIN OFERITĂ DE DEJ, INDICIU CĂ ERA PE DUCĂ”
„Dacă în cazul lui Gheorghiu Dej “oamenii de condei”, cum se numeau atunci, erau principalii scriitori de discursuri şi alte materiale… […] George Ivașcu, Nicolae Corbu şi Silviu Brucan. Pe vremea aia se călătorea mult cu trenul în interiorul lagărului socialist așa că am constatat că exista o atmosferă de colegialitate … Gheorghiu Dej nu se sfia să ceară părerea chiar unui interpret sau unui expert, cum am fost şi eu la ultima ședință a Tratatului de Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej, la Varşovia, în primăvara anului 1965. Vă spun drept, nu-mi amintesc exact unde am fost cazați. Nu era o reşedinţă foarte luxoasă, cred că era o vilă rezidenţială. Îmi amintesc doar că ministrul apărării era atunci Leontin Sălăjan și colegii lui din minister sau din conducerea de partid nu doreau să-i fie vecini de cameră pentru că sforăia foarte tare. Dar Sălăjan era un om foarte simpatic, cânta foarte frumos şi la recepţii şi la dineuri, cântece bătrâneşti, în special din Ardeal şi din Banat şi se făcea plăcut. Era băiat de viaţă sau, cum se spunea, “băiat de comitet””.
„Dej încuraja o astfel de atmosferă. Se amuza, era ţuicar, bea ţuică în special şi uneori vin. În privinţa asta, ca element de umanizare a relaţiilor, vă spuneam de călătoria la ultima şedinţă la Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej în primăvara lui ’65. La întoarcere de la Varşovia, trenul special a făcut o escală în gara Oradea. Primul secretar al regiunii a venit împreună cu oamenii de la gospodăria de partid și i-a adus lui Gheorghiu Dej șase damingene speciale cu cadarcă de Oradea, care erau îmbrăcate în nuiele. Și atunci a dat Gheorghiu Dej două damigene de vin pentru experţi, interpreţi şi o parte din ofiţerii de gardă care nu erau în tură.”
„Ăsta a fost indiciul pentru noi toţi că Dej e pe ducă. Vinul acela, cadarca de Oradea, Dej îl ţinea în beci la reşedinţa lui şi îl bea singur sau numai aşa, cu un prieten, câte un pahar. Era un vin roşu de o calite excepţională, care se făcea în cantitate mică. Şi atunci bârfa noastră, până am ajuns la Bucureşti, era că nu o mai duce mult, ceea ce s-a şi întâmplat.”
„A EXISTAT UN STALIN MARE, DOAMNE, FEREȘTE ROMANIA DE UN STALIN MIC!”
„Foarte puţină lume s-a așteptat la ascensiunea lui Ceaușescu. Ţin minte că la moartea lui Gheorghiu Dej m-am întâlnit cu un coleg din Ministerul de Externe, Puiu Țibuleac, și i-am spus uşor profetic şi riscant că ,,a existat un Stalin mare. Doamne, ferește România de un Stalin mic!”.”
„Asta a fost impresia pe care am avut-o despre venirea lui Ceauşescu, când am aflat că el este succesorul lui Gheorghiu Dej. Pe Ceaușescu îl văzusem vorbind prin ședințe şi defectul de vorbire atunci era mult mai vizibil şi mai accentuat. Cred că a făcut eforturi serioase pentru a depăşi acest handicap, dar crea atunci o impresie de duritate, care era oarecum neobișnuită la Gheorghiu Dej.”
„DEJ ȘTIA SĂ NETEZEASCĂ COLȚURILE”
„Gheorghiu Dej ştia cumva să netezească colţurile, nu l-am văzut niciodată ridicând tonul sau să fie aspru sau răutăcios. Ceauşescu era întotdeauna foarte distant şi rece faţă de ceilalţi, mai ales din această categorie [a intelectualilor]. La mine cred că o singură dată a ridicat tonul şi a vorbit urât. Cu ocazia unui turneu în America Latină, cred în ‘72, nu i-am pus în faţă carneţelul în care să-şi ia note. Reacţia a fost disproporţionată faţă de abaterea comisă.”
„În perioada ‘74-’78, cât am funcţionat eu ca interpret la Preşedinţie, am avut de fapt un birouaş în sediul Comitetului Central. Apoi, în jurul datei de 23 august 1978, am avut la Neptun o discuţie, întâmplătoare, cu secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carrillo, aflat la odihnă pe litoral. Sub impresia unor lecturi recente am intrat într-o discuţie despre euro-comunism şi alte lucruri, care, probabil, nu i-au plăcut [lui Ceaușescu], nu i-au plăcut nici lui Santiago Carrillo, deşi era un adept al unui perestroikism de tip vest european, nu a plăcut nici celor care au raportat [discuția] pe baza înregistrărilor care s-au făcut la aceea reşedinţă”.
„O ȘEDINȚĂ INCHIZITORIE”
„Acesta a fost momentul şi cauza imediată pentru eliminarea mea. S-a făcut o şedinţă în care mi s-a cerut să-mi fac autocritica. Am cam refuzat. Mi s-a cerut să recunosc că datoresc totul tovarăşului [Ceaușescu] şi că l-am dezamăgit. Am spus că eu am fost interpretul lui Ceaușescu pentru că știu limbi străine și nu invers, ceea ce nu a plăcut personajelor care au făcut această mică şedinţă inchizitorie. Ședința a fost uşor jenantă, nu a fost ostilă, nu a fost un proces ca pe vremea stalinismului. S-a hotărât trecerea mea [ca director] la Editura Enciclopedică, ceea ce a fost mult mai profitabilă pentru mine personal”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Virginia Călin, 1997]
Pactul de la Varșovia
Galerie
Această galerie conține 4 fotografii.
Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit, oficial, Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală, a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, inițiată de liderul sovietic, Nikita Hruşciov, ca replică la alianța NATO, fondată în 1949. Pactul a fost semnat la 14 mai 1955, de toate statele comuniste din Europa Răsăriteană – cu excepția Iugoslaviei -, respectiv URSS, Albania, Bulgaria, Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Polonia, România şi Ungaria, şi a intrat în vigoare la 5 iunie 1955. Continuă lectura
AMINTIRI DIN COMUNISM 